Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
144
Section: Literature
A POETICS OF DESCRIPTIVISM IN MODERN AND POSTMODERN ROMANIAN PROSE
Liliana Truță Assoc. Prof., PhD, Partium Christian University, Oradea
Abstract: The present study follows the way in which description has evolved from the paradigm
of Modernism to the one of Postmodernism. From the classical sense of accessory of narrative
art, Modernism charges it with symbolical and aesthetic values. Postmodernism subjects it to various experiments, which will lead to a considerable emancipation of description: it will no
longer serve narration, but it will take possession of several of its functions.
Keywords: Descriptivism, Modernism, Postmodernism, hyperrealism, experiment
Descriptivul este, până la modernism, un auxiliar al artei narative. Chiar dacă
romantismul îl emancipează considerabil, tot într-o poziţie subordonată îl menţine, căci
descriptivul îşi schimbă funcţia mai ales în privinţa descrierilor de natură care, în
programul estetic al romantismului, se colorează afectiv, devenind un barometru al
subiectivităţii expandate şi al emoţiilor copleşitoare pe care le exhibă romanticii.
Romantismul, prin tezele sale, dă o nouă expresivitate naturalului. La antipodul acestei
atitudini, realismul procedează „ştiinţificŗ, manipulând descriptivul într-o altă direcţie,
cea a expresivităţii materiei, a artificialului: realismul balazacian acordă prioritate
descripţiilor de interioare sau portretelor, şi ambele devin carcase expresive ale
personajelor. „Vizuinaŗ în care se mişcă şi vieţuieşte acesta devine, cum era natura la
romantici, o realitate artificială, fabricată, capabilă să exprime ceea ce naratorul
omniscient se decide să nu facă, pentru a nu fi acuzat de o prea mare directeţe.
Agăţată ca o jucărie decorativă în pana artistului, descrierea corespunde unei
concepţii mimetice şi rămâne în urma evoluţiilor epistemice sau estetice, slujind doar
reprezentarea şi având astfel o funcţie complementară, decorativă şi naiv-expresivă.
Abia în modernismul înalt putem decela o mişcare a descriptivului în direcţia
depăşirii poeticii mimetice, deoarece vechea epistemă a optimismului ştiinţific cedează
locul cunoaşterii contemplative. Apar alternative de cunoaştere în care valoarea
adevărului absolut slăbeşte, cedând locul unor adevăruri relative. Arta narativă se
modifică substanţial după ce apare criza obiectului şi a limbajului care-şi va pune
amprenta şi pe arta descripţiei. E momentul în care încep să se strecoare în arta literară
valorile secundare, la început prin insinuări timide, apoi, odată cu experimentele
modernităţii, ele dobândesc o forţă din ce în ce mai mare. Descrierea era una dintre
secundarele artei narative.
Modernismul interbelic nu este unul omogen, cu o poetică coerentă, ci unul atipic,
fenomen specific literaturii române în momentele ei de sinteză şi sincronism. Romanele
realiste specifice ale modernismului înalt din spaţiul romanului românesc sunt, am putea
spune, realizări hibride, în care „doriculŗ sau „ioniculŗ, ca vârste ale romanului se
manifestă cu nuanţări originale şi specifice, în funcţie de viziunea auctorială. La un
scriitor realist obiectiv ca Rebreanu de pildă, modernismul se manifestă ca realism al
esenţelor, cu aplecare spre simbolic, în timp ce neobalzacianismul lui Călinescu, foarte
diferit de realismul rebrenian, se îndreaptă spre estetizare şi o recuperare nostalgică a
clasicismului, direcţie urmată apoi în linia experimentului şi de către scriitori postbelici
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
145
Section: Literature
care fac trecerea de la paradigma modernismului la cea a postmodernismului (Costache
Olăreanu, Radu Petrescu).
Vom urmări în analizele noastre doi romancieri ai modernismului interbelic, unul
aparţinând doricului (Rebreanu) şi altul vârstei ionicului (Garabet Ibrăileanu), care, deşi
înscrişi în formule diferite de creaţie, tratează descriptivul într-o manieră inovatoare
pentru canoanele epocii şi în interiorul modelului estetic pentru care au optat.
Obiectivitatea rece a lui Rebreanu proiectează în paginile descriptive reverberaţii de ordin
psihologizant, dar şi o serie de elemente cu dublă valoare: anticipativă (specifică
omniscienţei realiste) şi simbolic-expresivă (care nu mai este specifică realismului
tradiţional). Descrierile lui Rebreanu au o intensitate simbolică şi o expresivitate care nu
sunt specifice romancierilor realişti, scriitorul depăşind paradigma într-o direcţie anti-
balzaciană, aşa cum Călinescu depăşeşte balzacianismul prin estetizare şi caricatură.
Deşi chiar şi analizele mai recente păstrează prejudecata asupra dimensiunii etice în
defavoarea celei „artisteŗ la Rebreanu, vom vedea că această dimensiune nu lipseşte în
totalitate acestui obiectiv rece, ea refugiindu-se ca manifestare în literele descrierilor,
adică într-un plan încă pe atunci considerat secundar al artei narative.
Descriptivul nu este tratat de către Rebreanu ca o funcţie balzaciană, de factură
ştiinţifică, ci se înscrie deja în paradigma modernismului înalt, mult mai sceptic faţă de
cunoaşterea ştiinţifică. Descriptivul rebrenian este cel mai grăitor în direcţia manifestării
unor rezerve în faţa reprezentării pur mimetice, pe care scriitorul încearcă s-o depăşească
printr-o viziune pe alocuri „artistăŗ ce îmbogăţeşte eticismul sec, obiectiv cu care textele
sale au fost asociate.
Cercetările mai noi îl situează pe Rebreanu în sfera modernismului înalt: Liviu
Petrescu, în Poetica postmodernismului vorbeşte în cazul romancierului despre un realism
al esenţelor manifestat printr-un principiu al totalizării, ambiţie majoră a scriitorului.
Relaţia pe care o are Rebreanu cu mimesisul o putem observa cel mai bine
analizând descrierile sale, nu cele din Pădurea spânzuraţilor, roman psihologic unde
expresivitatea şi bogăţia descrierilor este mai mare, ci într-un roman realist obiectiv,
precum Ion. Analizând toate pasajele descriptive din romanul Ion, observăm că ponderea
cea mai mică o au descrierile de interioare: aspect totalmente anti-balzacian. Ochiul
naratorului percepe mai ales realitatea naturală sau pe cea socială. Mai mult, descrierile ce
se referă la natură, peisaj sau geografie, sunt foarte intens animizate, stilizările scriitorului
îndreptându-se spre umanizarea sau animizarea elementelor. După analiza mai atentă a
descrierii iniţiale, celebra descriere a drumului, deja tocită prin uz didactic, observăm că
drumul devine un prim personaj al romanului, deşi, abundenţa toponimelor trimite spre un
fals balzacianism. Primul aspect dinamic îl aduce drumul care e însoţit de o constelaţie de
verbe ale mişcării: se desprinde, trece, spintecă, aleragă, se pierde, urcă, îşi face loc,
înaintează ( „veselŗ!), ascunzându-se, poposind, coteşte, să dea buzna.ŗ
Aceeaşi atitudine o are scriitorul şi în faţa elementelor naturii: anotimpurile, cîmpia,
casele, toate se încarcă de suflu vital şi se umanizează prin descriptiv, fiind mereu puse în
legătură cu acţiunea, cu tensiunile ei şi cu conţinuturile psihologice. Atunci când Ion se
zbate în incertitudine, decizia de a o lua pe Ana de soţie nu s-a materializat încă: „iarna se
zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea destulă putere. Văzduhul cernea mereu
fulgi leneşi care se topeau până să ajungă jos şi se prăpădeau în băltoace de noroi...ŗ
Natura nu este deloc impersonal descrisă, ci mai degrabă impresionist. Aşa cum nici
casele nu sunt balzacian descrise, ci par desprinse din organicul materiei vii, ca forţe
elementare, spaţii ale instinctelor latente: în primul fragment descriptiv ce fotografiază pe
rând casele personajelor ce vor intra în conflict, casa Glanetaşului apare ca un „balaurŗ, în
seara în care Ion va intra în aşternutul Anei, casa „zăcea în întuneric, neagră, ca un bivol
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
146
Section: Literature
adormit...ŗ În noaptea cumplită în care Ion avea să moară, casa lui George „dormea
nepăsătoare şi tăcută, ca o matahală moartă.ŗ
Că are în vedere aspecte ale naturalului sau aspecte de realitate artificială, socială,
descrierea devine un spaţiu de proiecţie simbolică, şi nu doar de reflectare a unor
anticipări ale omniscienţei realiste. Spaţiul descrierii la Rebreanu nu mai este doar un
câmp neutru slujind reprezentarea şi poetica vederii, ci dublează naraţiunea devenind un
dublu expresiv şi simbolic al acesteia, în care se manifestă recurenţe şi metafore
obsedante ce apar simetric în pasajele-cheie ale romanului. Descriptivul îşi transcende
deja la Rebreanu funcţia sa elementară, auxiliară sau contextualizantă, balzacianismul
fiind dat la o parte de un scriitor care nu mai are încredere într-un realism ştiinţific, ci
construieşte un realism modern. Aici pare că personajul sau naratorul sunt cei care
modelează decorurile prezente în descrieri, iar nu contextul şi spaţiul sunt cele care
modelează balzacian eroii. Oricât de paradoxal ar suna asta în cazul acestui scriitor,
descrierile sunt scrise de un romancier realist, dar gândite de multe ori de un poet.
La Garabet Ibrăileanu, formula narativă este diferită: Adela este un roman de notaţii,
sub forma unui jurnal care ascunde aparenţele unui roman psihologic. Jurnal fiind, am
putea crede că descrierile nu ocupă un spaţiu prea întins, sau că ele ar juca un rol şi mai
atenuat în spaţiul narativ. Procedeele lui Ibrăileanu în privinţa dscrierilor sunt însă, în mod
surprinzător, foarte asemănătoare cu cele ale lui Rebreanu, doi scriitori care sunt atât de
diferiţi prin opţiunile estetice pe care le îmbăţişează. La fel, ultimele analize critice în
privinţa romanului ionic Adela deplasează accentul dinspre latura de roman psihologic
spre descoperirea unui roman intelectualizat în direcţie artistă, estetizantă. Această
direcţie, decelată mai ales la Călinescu sau Mateiu Caragiale, apare din plin şi la un
psihologist ca Garabet Ibrăileanu
Primul text descriptiv apare chiar la începutul romanului, e scris eliptic, observaţia e
săracă, cinică şi blazată. Poate fi citită în cheie pur realistă, văzut fiind de un ochi neutru,
obiectivat, deşi relatarea este, prin formula narativă aleasă, pur subiectivă:
„Bălţăteşti! O improvizaţie de bâlci, pe şoseaua care vine de la Piatră, trece prin
mijlocul satului, strâmbă, şerpuind printre râpi, şi se duce la Târgu-Neamţului, înconjurată
de singurătăţi.(...) Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi,
ascunde munţii dinspre apus.ŗ1
Este descrierea făcută de un intelectual fără harul naturii, căci relatarea despre
cărţile pe care şi le-a adus în această vacanţă lipsită de promisiuni este mult mai însufleţită
decât captarea naturii. Din prima pagină apare conflictul dintre natură şi cultură, balanţa
înclinând spre cea de-a doua valoare. Tocmai de aceea, descrierile sunt rezumative,
prozaice, iar epitetele folosite sunt din sfera unei infirmităţi subconştiente: „strâmbăŗ,
„meschinŗ, „tristăŗ, „pătatăŗ, „schiloziŗ.
Descrierea se referă mai puţin la obiect, ci mai degrabă la subiectul ce priveşte, căci,
pe măsură ce înaintăm în jurnal, ne dăm seama că doctorul Emil Codrescu este o natură
deformată de cultură, excesiv analitică, reflexivă, deci schilodită în ordinea trăirii. În acest
moment, cultura ca valoare dominantă controlează şi organizează datele naturalului, iar
peisajul descris de Codrescu este unul interior. Odată cu apariţia Adelei, apare
imprevizibil viaţa însăşi care, prin spontaneitatea ei deconstruieşte arhitectura interioară a
personajului. Aici descrierile se însufleţesc, se colorează impresionist şi au o încărcătură
din ce în ce mai mare de poeticitate. Ieşit la plimbare cu trăsura împreună cu Adela, şi
vădit tulburat de acest moment de intimitate, peisajul se încarcă de fantasmele feminităţii:
Agapia se ascunde în spatele munţilor ca o femeie între veşminte, formele peisajului apar
1Garabet Ibrăileanu, Privind viaţa.Adela. Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 31
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
147
Section: Literature
ca nişte „sâni formidabiliŗ, Ozana îşi mişcă meandrele ca „nişte şolduri de femei
adormiteŗ.
Peisajul este acelaşi, subiectul însă care îl percepe se află în două momente diferite.
Peisajul în Adela este total interiorizat de subiect: atunci când însă subiectul se încarcă de
propriile sale incertitudini preconştiente, peisajul se încarcă şi el de un imaginar din sfera
monstruosului, informului, haoticului: formaţiunile geologice apar ca o „ dihanie informă
şi misterioasăŗ, iar umbrele lor din trăsură apar ca „ o fantasmă apocaliptică, neagră,
imaterialăŗ. Ochiul este departe de a observa, de a înregistra, şi se foloseşte de descrierea
priveliştii ca de o pânză impresionistă. Tehnica e una estetizantă, descrierea este
interiorizată şi pe deplin intelectualizată. Descoperirea Adelei pentru acel Codrescu de la
începutul romanului care trăia doar în spaţiul culturii echivalează cu recucerirea
paradisului natural. Dar nu într-un mod natural, ci printr-o prezenţă catalitică.
Momentul culminant al romanului, dar şi cel al conflictului interior al eroului, este
reflectat din nou în descrierea peisajului: este vorba de excursia de la Văratic, în care
peisajul descris este de o magică irealitate, în care subiectivitatea este triumfătoare pe
deplin şi Adela este identificată total cu natura:
„ Pe unele întinderi, ceaţa mai deasă şi mai aşezată forma lacuri din care răsăreau
copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă.(...) Iar peste toate, departe
în adânc, dincolo de înălţimile Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc
colosală şi sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume. (...) apăruse o lume din altă
epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela şi cu mine.(...) dar toate erau într-
un deficit de realitate.ŗ2
Descrierea îmbrăţişează un moment ambivalent: este şi bucuria refuzată a vieţii, este
în acelaşi timp şi anxietatea pe care o provoacă natura, adică viaţa. Eroul preferă de aceea
să le ignore pe ambele, căci le percepe pe acestea ca fiind ireale. Adevărata realitate
pentru Codrescu este, prin opţiune, propria sa realitate, cea la care nu vrea să renunţe
pentru a experimenta alta. Descrierile ne conduc spre ideea unui triumf al subiectivităţii,
care anulează orice tentativă de obiectivare: iubirea, ca şi natura, sunt percepute de erou
ca pericole terifiante şi zdrobitoare, care îl provoacă la o ieşire din sine pe care acesta o
refuză.
Romanul Adela aduce, prin descrierile sale, o supremaţie a ochiului, tehnica pare
picturală, dar nicidecum în sensul mimeticul. Romancierul a pierdut în modernismul înalt
ambiţia reprezentării realităţii prin descriere. Descrierea renunţă la obiect şi se îndreaptă
spre subiect, fiind singura realitate ce contează.
Modernismul interbelic ajuns la această experienţă, va fi continuat în linia estetizării
de experimentele postmoderniste ale scriitorilor Şcolii de la Târgovişte. Descrierea începe
să submineze naraţiunea, mai ales că ne aflăm deja în spaţiul post-avangardist şi după
experimentul noului roman francez, care a descătuşat forţele descrierii, dar într-o manieră
care, pentru moment, a dus la un impas. Experimentaliştii târgovişteni încearcă însă să
reabiliteze descriptivul, punându-l în relaţie mai ales cu această filieră, autohtonă, a
intelectualismului estetizant, „proza intelectualismului artistŗ, cum îl numeşte Ion Simuţ.3
În romanul Matei Iliescu, Radu Petrescu merge în direcţia deschisă de intelectualiştii
interbelici: George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Matei Călinescu, modelul asumat de
târgovişteni fiind Călinescu. În manieră impresionistă, descrierea realităţii trebuie să fie
integrală, să cuprindă adică şi obiectul privirii, dar şi subiectul. În Ocheanul întors, Radu
Petrescu descrie acest tip de abordare a unei poetici a privirii:
2Ibidem, p. 138 3Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994, p. 137
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
148
Section: Literature
„ Pe faţa de masă, din lână verde şi roşie, se află o carte, un mic ceasornic
deşteptător, o sticlă cu cerneală albastră, mâna ta cu degetele resfirate, un pahar şi un vas
cu maragrete în el. În acest conglomerat ai uitat ochiul tău şi aerul. De asemenea,
gândurile şi sentimentele tale. Să ajungi la senzaţia integrală a realităţii.ŗ4
Toţi aceşti prozatori, începând cu Radu Petrescu, continuând cu Mircea Horia
Simionescu, apoi Costache Olăreanu şi, în descendenţa lor, Gheorghe Crăciun, Mircea
Cărătrescu şi Simona Popescu sunt creatorii unei poezii a concretului, creând descripţii
fastuoase în care se topesc fluidităţile concretului. Cu ei, tehnica descripţiei evoluează
într-o direcţie estetizantă şi tocmai de aceea, de-realizantă până la ideea unor
conglomerate de simulacre, de o frumuseţe nefirească. În acest tip de spaţiu epic, cultura
invadează natura, până la a deveni una din multiplele perspective posibile de încorporare
a realului de către proză. Prin experimentele situate în spaţiul postmodernismului,
descrierea se încarcă cu noi funcţii, începe să funcţioneze autonom, să se subst ituie
naraţiunii, să devină o formă de expresivitate redundantă, în slujba unor efecte de
halucinantă realitate. De multe ori, până la senzaţia de de-realizare.
Experimentele cele mai semnificative în acest sens în rândul târgoviştenilor se
regăsesc mai ales la Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Punerea sub
microscop a elementelor realului în variante miniaturale poate să nască efecte artistice
miraculoase, aproape de autenticismul faptului mărunt pe care-l întâlnim în proza
optzecistă. Olăreanu, în Ucenic la clasici, afirmă astfel că el nu crede într-o literatură fără
evenimente, dar întrebarea fundamentală este: ce anume intră sub semnul
evenimenţialului? E clar că evenimentul nu se mai defineşte prin categoriile
semnificativului grav, ale senzaţionalului, ale faptelor cu majusculă, ci se încheagă din
reziduurile existenţialului mărunt, din praful lumilor microscopice, din imponderabile ale
secundei, care devine unitatea temporală de măsură pentru o astfel de perspectivă, din
realităţi volatile, gesturi rarefiate, momente diafane ale totuşi, concretului. Acestea trebuie
să fie în primul rând „văzuteŗ de către artist, prozatorul trebuie să se slujească în primul
rând de privire. Iată deja o posibilă poetică a privirii, de esenţă radupetresciană pe care
prozatorul o va practica în întreaga sa operă prozastică.
Evenimenţialul e doar un pretext pentru revelaţiile asupra lumii scripturalului, toate
evenimentele lumii sunt importante în măsura în care pot duce la textul cărţii. Modelele
de textualizare a realului se găsesc peste tot în lumea fenomenală care-şi conţine şi-şi
cheamă modalităţile prin care să fie privită, iar scriitorul nu trebuie decât să dezghioace
din mişcarea fluidă a realului posibilele modele de creaţie textuală. Realul există doar în
măsura în care poate oferi modalităţi de captare a lui în text, iar una dintre modalităţile
cele mai optime în acest sens este descrierea.
Descrierea care primeşte un spaţiu din ce în ce mai generos, subminează de multe
ori naraţiunea, dar se încarcă şi de experimentele livreşti, autoreferenţiale sau parodice. La
Olăreanu, descriptivul capătă o nouă dimensiune prin conglomerate ale realităţii ţinute
sub lupă. O adevărată artă poetică în acets sens găsim, pigmentată ironic şi parodic, în
descrierea unui purice scăpat din blana unui câine. Sub ochii cititorului se etalează, ca
peste tot în opera lui Olăreanu, arta transfigurării prin practicarea privirii mioape, în care
opulenţa microcosmosului se dilată prin tehnica amplificării detaliilor:
„ Şi, ca să pună capăt răbdării mele, din blana animalului a zburat, ca o scânteie, un
prigonit. S-a oprit pe muşamaua mesei, şi-a înălţat talia, şi-a frecat picioarele. Părea un
cavaler în platoşă strălucitoare, cu coif ţeapăn pe cap, braţele vârâte în zale şi prevăzute la
capete cu mănuşi din cel mai fin metal. Pe piept avea răsfrângerile de lumini ale unei
4Radu Petrescu, Ocheanul întors, Editura Allfa, Bucureşti, 1996, p. 89
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
149
Section: Literature
steme orbitoare de diamante, iar umerii îi erau prinşi în colţuri tari de fier. Îmbrăcat aşa, în
armura lui lucioasă, m-a sfidat o clipă, apoi a vrut să-şi salte insul pe calu-i nevăzut. Mai
repede ca el, unghia l-a ajuns şi l-a zdrobit fără cruţare.ŗ5
Descrierea nu mai este, la târgovişteni, o modalitate de reprezentare a realului, nici
o hartă a sentimentelor, ci şi un câmp al nesfârşitei imaginaţii, un mod de a crea ludic o
altă realitate, un câmp al virtualităţilor ficţionale în care se fluidizează metanaraţiunea şi
prin care nu doar autorul, ci şi textul îşi descrie şi-şi experimentează propriile posibilităţi.
Iată ce face Olăreanu de pildă dintr-un portret:
„ Dintre balerinele necarnale. Poate şi secretul artei ei constă tocmai în această
absenţă, zborurile neputând fi efectuate decât cu ajutorul unor oase şi al unor pene dispuse
într-un anumit fel.(...) Că e din categoria păsărilor, nu mă îndoiesc.(...) Urmărind-o cum
mănâncă, n-aş fi fost deloc surprins s-o văd săltând speriată pe masă şi ciugulind firimituri
de pâine.ŗ6
În prozele optzeciştilor, descrierea se emancipează în continuarea acestor
experimente ale târgoviştenilor. Vorbind despre raportul narativ-descriptiv în proza
postmoderniştilor, Carmen Muşat observă că naraţiunea ca formulă centrală şi dominantă
începe să se retragă. Fără să dispară în întregime, ea alege să se disimuleze sub diverse
alte forme.
Descrierea devine o formă de naraţiune amânată, pentru că prozatorii postmoderni
descoperă şi accentuează vocaţia narativă a descrierii, capacitatea ei chiar dacă latentă, de
a „nara.ŗDe aici decurge şi dispariţia graniţelor între genuri, pentru că descrierea, folosită
în direcţia expresivităţii, poate genera o anumită poezie a realului, aspect pe care-l
recunoaştem la scriitori precum Mircea Cărtărescu şi Gheorghe Crăciun.
Pe de altă parte, naraţiunea impune un anumit comportament de lectură. Este
elementul ce dinamizează şi generează mişcarea povestirii prin acţiune, respectând astfel
principiul succesiunii. Descriptivul este însă un sistem sincronic, bazat pe elemente de
reprezentare ce se leagă între ele formând conglomerate cu virtualităţi narative. Tot ca o
formă e expansiune a descriptivului apare şi enumeraţia, atât de prezentă atât la Mircea
Cărtărescu, cât şi la Gheroghe Crăciun. Imensele, interminabilele enumerări luate din
masa realului sunt sustrase succesiunii pe care o presupune naraţiunea pe care o suspendă
cumva în spaţiul virtualităţii, transformând naraţiunea într-o artă a discontinuităţii.
Cititorul participă astfele la aventura căutării epicului, alături de numeroasele personaje
auctoriale din text. Despre această funcţie a descriptivului în proza postmodernistă,
Carmen Muşat afirmă:
„ În literatura postmodernistă, determinantă pentru funcţia descriptivă nu este relaţia
de desemnare, cât cea de semnificare, situată în izotopia lui a vedea şi a interpreta, în
măsura în care obiectele exterioare devin ficţiuni interioare. Prin intermediul descrierii se
constituie imaginea, ca sinteză activă, efect al trăirii intenţionale a descriptorului pentru
care simbolizarea şi reprezentarea sunt procese simultane.ŗ7
Dincolo însă de capacitatea de a face din descriere o modalitate esenţială de
construire a naraţiunii, la cei doi scriitori, Cărtărescu şi Crăciun, esenţială este şi stabilirea
unui raport senzorial cu lumea, printr-o formă de cunoaştere participativă, de tip dionisiac.
Descrierea este prezentă la Cărtărescu pentru a da formă unui mod vizionar de a configura
realitatea fictivă de o bogăţie halucinantă, în timp ce la Crăciun ea slujeşte un program
estetic bazat pe percepţia senzorială a realităţii, o ambiţie de a cuprinde totalitatea
realului. Prin aceste descrieri fastuoase care încearcă să înghită realul şi să fixeze
5Costache Olăreanu, Ucenic la clasici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p.45 6Ibidem, p.101 7Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, p.24
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
150
Section: Literature
mişcarea fenomenalului în literele textului, postmodernismul reuşeşte, în cele mai bune
realizări ale sale să genereze o emoţie a realităţii la care proza realistă n-a putut nici visa.
BIBLIOGRAPHY
Barthes, Roland ,Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994
Cernat, Paul, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art,
Bucureşti, 2009
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 2002
Lefter, Ion Bogdan, Primii postmoderni: „Şcoala de la Târgovişteŗ, Editura
Paralela 45, Piteşti,2003
Muşat, Carmen, Perspective asupra romanului românesc postmodern, Editura
Paralela 45, Piteşti, 1998
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 2009
McHale, Brian, Ficţiunea postmodernistă, Editura Polirom, Iaşi, 2009
Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998
Petrescu, Liviu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1996
Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967
Liviu Rebreanu după un veac. Evocări, Comentarii critice, perspective străine,
Mărturii ale prozatorilor de azi, ediţie îngrijită de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1985
Simuţ, Ion Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994
Truţă, Liliana Experimentalism şi antropocentrism în proza postmodernă
românească, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010
Ţeposu, Radu G. Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1993