Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature 360 AESTHETIC PLEASURE AND BEYOND Anamaria Dobrescu (Popa) PhD Student, ”Petru Maior” University of Tîrgu-Mureș Abstract: This study will comprise interpretations of some of Ana Blandiana’s texts, using some psychological theories about the connection between the unconscious and the aesthetic pleasure as generating mechanisms for the work of art. The way in which the writer’s aesthetic pleasure interacts with the reader’s one allows multiple interpretations and enhances the message of the literary text. The work of Ana Blandiana, rich in unexpected layers of significances, offers the possibility of studying the springs and the implications of the inner mechanism of writing which focus on the aesthetic pleasure and on what lies beyond it. Keywords: aesthetic pleasure, unconscious, myth, Ana Blandiana Volumul Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, apărut în 1976, este o colecție de eseuri și cugetări, unele dintre ele publicate inițial în revistele vremii cu diferite alte ocazii. Ca în orice colecție de eseuri, textele prilejuiesc momente de reflexie asupra unor teme sau asupra unor aspecte ale vieții ce o preocupă pe scriitoare, ce îi ridică semne de întrebare sau care îi stârnesc interpretări diferite decât altora, sau chiar revelații. Cititorul este surprins de nenumărate ori, ca în cazul multora dintre textele Anei Blandaina, de modul diferit de a percepe realitatea, într-o maniera ce sfidează norma comună și logica împământenită, propunând o viziune supusă unei logici superioare. Simplitatea frazării și naturalețea argumentarii convertesc fluxul ideilor cititorului în cel al autoarei, acesta intrebându-se mirat cum de a nu a văzut lucrurile atât de clar până la acel moment. Eseurile oferă, astfel, momente de revelații sau de întâlniri încântatoare de idei și cititorilor, pe care îi poartă dincolo de sfera plăcerii pur estetice în sfera plăcerilor intelectuale și chiar dincolo de ele, în sfera plăcerii ultime, cea a regasirii de sine și a regasirii frumuseții esenței vieții. Volumul este structurat în 3 părți. Prima parte, Eu scriu, cuprinde enunțuri de tipul aforismele și cugetărilor legate de experiența de scriitor a autoarei, făcându-se referiri la destinul artistului sau al artei, în general, sau al poetului și al poeziei, în special. Convingerile artistice ale autoarei sunt ferme și cristalizate, în ciuda celor doar 33 de ani împliniți, dovedind profunzime și experiență artistică, dobândită atât prin practica scriitoricească, cât și prin lectura sau receptarea unor opere de artă consacrate. Temele gravitează în jurul problematicii artistice: destinul operei de artă, poezia, poetul, scriitorul și destinul său, talentul, suferința, frumosul, liniștea dintre cuvinte. Partea a doua, Tu scrii, conține șaisprezece eseuri ce tratează diferite aspecte ale artei literare din perspectiva celei care a recenzat creațiile unor tineri scriitori aflați în căutarea
Transcript
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
360
AESTHETIC PLEASURE AND BEYOND
Anamaria Dobrescu (Popa)
PhD Student, ”Petru Maior” University of Tîrgu-Mureș
Abstract: This study will comprise interpretations of some of Ana Blandiana’s texts, using some
psychological theories about the connection between the unconscious and the aesthetic pleasure as
generating mechanisms for the work of art. The way in which the writer’s aesthetic pleasure interacts
with the reader’s one allows multiple interpretations and enhances the message of the literary text. The
work of Ana Blandiana, rich in unexpected layers of significances, offers the possibility of studying the
springs and the implications of the inner mechanism of writing which focus on the aesthetic pleasure
and on what lies beyond it.
Keywords: aesthetic pleasure, unconscious, myth, Ana Blandiana
Volumul Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, apărut în 1976, este o colecție de eseuri și
cugetări, unele dintre ele publicate inițial în revistele vremii cu diferite alte ocazii.
Ca în orice colecție de eseuri, textele prilejuiesc momente de reflexie asupra unor teme
sau asupra unor aspecte ale vieții ce o preocupă pe scriitoare, ce îi ridică semne de întrebare sau
care îi stârnesc interpretări diferite decât altora, sau chiar revelații. Cititorul este surprins de
nenumărate ori, ca în cazul multora dintre textele Anei Blandaina, de modul diferit de a percepe
realitatea, într-o maniera ce sfidează norma comună și logica împământenită, propunând o
viziune supusă unei logici superioare. Simplitatea frazării și naturalețea argumentarii
convertesc fluxul ideilor cititorului în cel al autoarei, acesta intrebându-se mirat cum de a nu a
văzut lucrurile atât de clar până la acel moment. Eseurile oferă, astfel, momente de revelații sau
de întâlniri încântatoare de idei și cititorilor, pe care îi poartă dincolo de sfera plăcerii pur
estetice în sfera plăcerilor intelectuale și chiar dincolo de ele, în sfera plăcerii ultime, cea a
regasirii de sine și a regasirii frumuseții esenței vieții.
Volumul este structurat în 3 părți. Prima parte, Eu scriu, cuprinde enunțuri de tipul
aforismele și cugetărilor legate de experiența de scriitor a autoarei, făcându-se referiri la
destinul artistului sau al artei, în general, sau al poetului și al poeziei, în special. Convingerile
artistice ale autoarei sunt ferme și cristalizate, în ciuda celor doar 33 de ani împliniți, dovedind
profunzime și experiență artistică, dobândită atât prin practica scriitoricească, cât și prin lectura
sau receptarea unor opere de artă consacrate. Temele gravitează în jurul problematicii artistice:
destinul operei de artă, poezia, poetul, scriitorul și destinul său, talentul, suferința, frumosul,
liniștea dintre cuvinte.
Partea a doua, Tu scrii, conține șaisprezece eseuri ce tratează diferite aspecte ale artei
literare din perspectiva celei care a recenzat creațiile unor tineri scriitori aflați în căutarea
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
361
afirmării. Considerațiile sunt generale, pe marginea criteriilor de selectare a versurilor, a
importanței muncii literare și a travaliului artistic, a însemnătății debutului, a intuirii și
confirmării unei valori, a calității rimei, a celebrității, a plăcerii artistice și a ingredientelor
procesului de creație.
Partea a treia, El, ea scrie conține optsprezece eseuri ce problematizează diferite aspecte
ale actului creator și ale destinului artistic, glosând pe marginea unor texte din literatura
universală sau analizând traseul literar al unor scriitori, mai mult sau mai puțin evidențiați de
istoria literară, precum: Novalis, Baudelaire, Rimbaud, Michel de Ghelderode, din literatura
europeană, Catul, din literatura latină clasică, Eminescu, Blaga, Arghezi, Coșbuc, Sadoveanu,
G. Călinescu, Ibrăileanu, Magda Isanos, Eugen Jebeleanu, Șt. Petică, Geo Bogza, D. Iacobescu,
din literatura română.
Una dintre temele predilecte ale volumului este concepția scriitoarei despre arta
adevărată și rolul ei. In mai multe dintre eseuri, dar începând chiar cu primul, autoarea
subliniază supremația liniștii de dincolo de cuvinte, a nerostirii artistice, a sugestiei. Una dintre
dramele artistului este aceea de a nu putea găsi, pentru că nu există, forma materială capabilă
să exprime perfecțiunea ideii revelate, intuite, sau freamătul lăuntric al trăirii artistice. Arta
adevărată constă în drumul spre descoperirea esențelor, dar odată ajuns la capăt de drum, artistul
realizează că tot efortul său este în van, că produsul său – poezie, sculptură, pictură, simfonie -
este incapabil să convertească în ”semn” inteligibil experiența trăită. Revelațiile se produc în
momente de liniște absolută și tot acolo sălășluiesc și adevărurile absolute. Cei mai rămâne
artistului de făcut? Să se refugieze în acele ”spații suspendate” dintre cuvinte, comparabile unor
grădini de idei și trăiri eterne: ,,arta adevărată este, pentru mine, numai linie de unire, raport
suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între perfecțiune și sugestie.”1 Pentru a
demonstra această idee, autoarea pornește de la o experiență proprie ca și consumator și amator
de artă declarat: contemplarea statuii Pieta, din Domul din Florența,de Michelangelo. Această
statuie a exercitat de mai multe ori asupra ei o fascinație extraordinară, provocată nu numai de
covârșitoarea forță, dar mai ales de misterul finalizării ei întrerupte. Scriitoarea se întreabă dacă
aspectul nefinisat al celor trei
1 Ana Blandiana – Eu scriu, Tu scrii, El, ea scrie, ed. Cartea Românească, București, 1976, p. 8.
personaje ce susțin trupul perfect cizelat al lui Isus este rezultatul nefericit
al sorții sau intenția subtilă a autorului care a vrut să lase gândul ,,rostit pe
jumătate pentru a fi întregit de ceilalți în milioane de feluri”. Aceasta este
poate cea mai plastică manieră a autoarei de a-și expune una dintre cele
mai reprezentative convingeri de-a lungul acestui volum de eseuri. Ea este
reluată însă succesiv, nuanțată și detaliată, asemeni unei ape subterane ce
hrănește solul ideilor. Într-un fragment de la sfârșitul
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
362
acestei prime părți, ideea este reluată prin referire la o altă lucrare a lui Michelangelo,
Prizonierii. ,,Învolburarea pietrei” atrage ochii poetei, împresionând-o mereu prin ,,încleștarea”
dramatică ce se dă între materie și creația ce vrea să i se smulgă. Scriitoarea își exprimă astfel
preferința netă pentru ,,arta în esență” în defavoarea ,,artei în formă finită.”2 Opțiunea poate fi
justificată și prin identificarea ei, ca artist, al cărui travaliu de eliberare a spiritului din materie
îi definește existența zilnică, cu destinul prizonierilor ce visează la ziua eliberării, poate
imposibile. Cugetarea următoare duce mai departe ideea, particularizând-o la universul poeziei
și evidențiind valoarea sugestiei, singura cale artistică spre lumea esențelor: ,,Elocvența poeziei
nu se măsoară prin cuvinte, ci prin liniștea dintre ele.”3 Ideea este explicit formulată și în
ultimele pagini ale volumului: ,,O dată cu descoperirea noțiunii de sugestie, puterea de sugestie
a devenit definiție și unitate de măsură a artei și poeziei. [...] Să exprimi puțin, să sugerezi
enorm.”4În partea a doua a volumului, este însă exprimată într-o formulă care, la prima vedere,
pare contradictorie: ,,Devenim poeți nu din dorința de a scrie versuri, ci din dorința de a nu scrie
versuri.”5 Declarația se referă la procesul de metamorfozare a scriitorului din versificator,
meșteșugar al cuvintelor, în Poet, instanță artistică transfigurată în momentul întâlnirii Spiritului
cu Ideea, în momentul revelării adevărurilor esențiale. Transformarea artistului în poet are loc
după ce dorința de a scrie versuri este consumată, căci odata ajuns în lumea Ideilor dorințele se
suprimă și nu mai rămâne decât dorința de a păstra acea stare de grație, prin tăcere. În ultimul
eseu intitulat Renuțarea la cuvinte, autoarea subliniază și întregește, simetric, această
convingere artistică exprimată în titlu și oarecumva surprizătoare, referindu-se, ca la început, la
munca sculptorului ce-și lasă opera neterminată, mai mult sau mai puțin intenționat, mai mult
sau mai puțin obligat. ,,În poezie s-a renunțat la cuvinte, în plastică la carne, în muzică la
melodie. Este, poate, într-un fel, renunțarea la propriile unelte, este reacția meșterului care își
azvârle dalta descoperind că o simplă suflare a gurii lui poate dezveli din marmură statuia.
Renunțarea este, poate, cunoașterea de sine a artistului.”6 Suflarea meșterului face trimitere,
desigur, la suflarea divină dătătoare de viață, dar, prin ultima afirmație, autoarea sugerează
faptul că opera de artă se naște odată cu nașterea artistului, cu trezirea conștiinței sale, cu
revelarea propriei ființe, a propriei esențe, unică și totuși, aceeași. De asemenea, această suflare
conține trăire pură, înfrigurată, capabilă să trezească la viață atât materia, cât și pe receptorul
de artă.
Revenind la imaginea sculpturii lui Michelangelo, din Domul din Florența, ce a fascinat-
o pe scriitoare atât de intens, în urma lecturii considerațiilor sale pe marginea rostului cuvintelor
și destinului Poetului în lume, nu putem să nu observăm o coincidență, dublă chiar, ce ar putea
explica atracția ei. ,, Este o compoziție în formă de piramidă”, spune ea, „în care trei personaje
abia schițate în piatră sprijină de subsuori trupul, de-o mare frumusețe și de-o perfectă cizelare,
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
363
a seninului mort.” 7 Oare dincolo de interpretările oferite de chiar autoare, nu s-ar putea justifica
fascinația ei și impresia de forță prin faptul că această imagine reflectă în mod plastic concepția
sa artistică? ,,Trupul, de-o mare frumusețe și de-o perfectă cizelare a seninului mort” ar fi opera
de artă, caracterizată de seninătatea lumii Ideilor, dar care prinde viață doar în momentul în care
cititorul se împărtășește din ,,precinstitul ei trup”, reconvertindu-i sensurile, bărbatul învăluit,
ce ridică trupul și a cărui identitate este parțial ascunsă, ar fi creatorul, iar cele două femei ce-l
sprijină ar fi cititorii/receptorii de artă, creatori la rândul lor, mai mult sau mai puțin apropriați,
mai mult sau mai puțini inocenți/profani. Această interpretare ar putea fi reprezentarea
inconștientă a unei convingeri conștiente exprimate într-una din paginile cărții astfel: ,, Opera
își creează cititorii în aceeași măsură în care cititorii o creează pe ea. […] Între cel ce spune și
cel ce înțelege se naște un raport numai aparent dominat de primul, pentru că orice gând
exprimat nu există decât în măsura în care este și receptat și există în tot atâtea feluri câte
sensibile inteligențe sunt dispuse să îl recepteze.”8
O altă posibilă interpretare a misterului intuit de scriitoare în spatele formei neterminate
a statui ar putea fi coincidența dintre imaginea simbolică reprezentată de sculptor și biografia
autoarei. Povestea statuii cuprinde multe presupuneri și necunoscute, fiind, se spune, creată de
artist spre sfârșitul vieții, cu scopul de a-și decora, propriul mormânt. Nefiind o lucrare
comandată, deci nerecompensată financiar, Michelangelo lucra la ea în puținul timp rămas liber,
noaptea, considerând-o un exercițiu pentru a se menține în formă, atât fizic, cât și psihic (avea
peste 72 de ani). Din cauza materialului dificil sau din simplă frustrare a neterminării, lucrarea
a fost făcută bucăți și reconstruită abia ulterior de un ucenic la comanda noului proprietar. A
fost necesară adăugarea personajului din stânga lui Isus, pentru a-l susține. Totuși, se consideră
că în imaginea lui Nicodim, bărbatul ce-l ridică pe Isus, Michelangelo și-a realizat autoportretul.
Ținând seama de aceste informații, pe care scriitoarea le putea deține cu usurință în momentul
contemplării statuii, am putea presupune că emoția pe care i-o producea compoziția statuară se
poate datora și identificării ei inconștiente cu Artistul (personajul Nicodim), al tatălui ei trecut
în neființă în mod neașteptat, într-un accident, după ispășirea celei de-a doua condamnări
politice, cu Isus și a celor două femei cu mama și sora ei. Dacă această specualție interpretativă
se susține în vreun fel, este grație unei alte mărturisiri a scriitoarei din finalul părții întâi:
„Despre aversiunea față de literatură care există în orice scriitor adevărat s-ar putea scrie studii
critice și poeme. Nici un paradox nu se cuibărește aici: literatura realizând ceea ce viața lui nu
a fost în stare să realizeze, opera unui scriitor este, în chip răsturnat, citită cu oglinda, suma
înfrângerilor lui, compendiul intimidant, uimitor al durerilor și aspirațiilor lui.”9 Acest citat ar
justifica și frustrarea lui Michelangelo în momentul distrugerii sculpturii și atracția scriitoarei
pentru o aspirație neîmplinită din copilărie – apropierea și susținerea tatălui său prin încercările
trecute, retrăirea puternicii comuniuni dintre ei, zdruncinată de o politică mutilatoare de vieți.
7 Ibidem, p. 7. 8 Ibidem, p. 10. 9 Ibidem, p. 33
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
364
Pe de altă parte, studiile ultimului secol au demonstrat rolul important jucat de
inconștient în procesul creației. S. Freud afirma că poeții și filozofii au descoperit inconștientul
înaintea sa, iar ceea ce a descoperit el este doar metoda științifică care permite să se studieze
inconștientul. Referitor la instanțele vieții psihice, Freud afirmă că un individ se compune din
sine, peste care se suprapune un eu superficial. Sinele este un etimon comun, de care eul se
separă parțial și lent, prin contact cu realitatea, cultura, educația etc. Sinele acoperă în mare
măsură inconștientul. Supraeul este un rest ereditar, evoluat prin cultură, eul ideal, format din
faza infantilă, în raport cu modelul părinților, iubiți sau temuți. Supraeul reprezintă un factor de
interdicții și restricții care va conduce eul prin atât prin scrupulele conștiinței, dar și printr-un
sentiment al culpabilității, provenit din inconștient. Freud consideră inconștientulprincipalul
factor de determinare a comportamentului uman. În lucrarea Scrieri despre literatura și artă,
Freud demonstrează asemănarea dintre vis și fantasmă, considerând că ambele au un rol reglator
în cadrul vieții psihice umane. Iar cum fantasma, sub forma fanteziei, a imaginației, stă la baza
operei de artă, el își construiește demersul analitic folosind experiența din acest domeniu.
Conform teoriei sale, conținutul latent al operei de artă însumează o serie de dorințe
refulate investite de artist în mesajul ei, care nu ține de domeniul evidenței. Opera se
configurează astfel ca o istorie a unor dorințe și traume produse mai ales in anii copilăriei.
,,Dorințele nesatisfăcute sunt izvoarele din care se alimentează fantasmele, iar fiecare fantasmă
reprezintă împlinirea unei dorințe, o corectare a realității nesatisfăcătoare.”10 Astfel, relația
autor-operă-cititor apare în toate demersurile autorului ca o necesitate absolută. Metoda
freudiană coboară atât prin biografie, cât și prin unii indici ai operei spre motivația obscură,
ascunsă a faptelor din viața artistului care determină mesajul latent. Corelate cu simbolurile
operei, aceste cauze reprezintă, la sfârșit, calea de interpretare a simbolurilor și de explicare
parțială a plăcerii estetice. Operele de artă trezesc simpatia și interesul altor oameni, deoarece
există o coincidență între dorințele și aspirațiile inconștiente ale artistului si ale cititorului.
Pulsiunile vieții (autoconservarea, reproducerea) – Eros și pulsiunile morții (agresiune,
distrugere) – Thantos sunt specific umane. În plus, există seducția pe care opera de artă o poate
exercita asupra receptorului prin plăcerea prilejuită de perceperea frumuseții formei. ,,Cred că
orice plăcere estetică pe care o datorăm scriitorului are caracterul unei astfel de plăceri
preliminare, în timp ce plăcerea propriu-zisă, produsă de opera literară, ia naștere din eliberarea
sufletului de tensiuni.”11
Legătura care se stabilește între scriitor și cititor prin intermediul operei de artă și
facilitează corectarea concomitentă a unor dorințe nesatisfăcute sau reglarea unor pulsiuni
instinctuale este realizată tot grație inconștientului de unde transpar ,,acele vestigii deformate
ale fantasmelorunor intregi națiuni” – miturile, „corespunzătoare visurilor seculare din
tinerețea umanității.”12 Astfel poate se explică și emoția trăită de doi artiști la o distanță de 400
de ani, și cu siguranță de alte milioane de oameni, o emoție ce tulbură și răscolește, ridică
10 S. Freud - Scrieri despre literatura și artă, Ed. Univers, București, 1980, p. 10. 11 Ibidem, p. 16. 12 Ibidem, p. 15.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
365
întrebări și pogoară răspunsuri, regăsește. „Important în poezie, spune Ana Blandiana, nu este
ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce știam parcă dintr-o altă viață. Poezia nu trebuie să dea
senzația cunoașterii, ci a recunoașterii. ”13 Miturile și arhetipurile oferă niște locuri comune
bogate în resurse sugestive infinite. Invocarea lor creează punți de legătură între conștiințe,
permițând revelarea unor esențe ce se caută redescoperite. Referințele la mitologie sunt destul
de frecvente și în acest volum, ele fiind explicite, dar de cele mai multe ori, regândite,
reinterpretate, într-o manieră caracteristică esteticii neomoderniste: „Sunt convinsă că unui cal
obișnuit aripile Pegasului i se par numai o dovadă a neputinței de a alerga”14 – despre
mediocritate; „Poezia nu este formă, ci jertfire a formei până la rămânerea sensului singur.
Poetul nu este bijutierul capabil să execute odoare din aurul clientului, ci regele-blestemat să
prefacă ceea ce atinge în aur. Dacă Midas învață sau nu meseria de bijutier, este mai puțin
important”15- despre talent și vocație poetică, vs născocitorul de versuri „măiestrite” politic;
„Ideea de muncă literară mi se pare nu numai relativă, dar și echivocă: […] chinurile lui
Prometeu, Sisif și Atlas nu pot fi judecate într-un același sistem de măsuri; mai mult, chinurile
lui Prometeu, Sisif și Atlas nu pot fi judecate decât de Prometeu, Sisif și Atlas.”16 – eseu despre
munca literară; „Poeți ne nasc părinții și poate țara, poate pădurile, poate miturile, […] dar
conștiințe creatoare nu devenim decât grație nouă înșine.”17 Alte citate asemănătoare, cu rol
argumentativ, sunt cu referire la Ulise (p. 52), Parnasul (p. 61), Alchimistul (p. 106), Orfeu (p.
130), Cain (p. 134), poetul cetății (p. 135). Uneori unele dintre acestea pot fi doar intuite în
spatele unor imagini arhetipale recurente „Coborârea poeziei în adânc o trăim secol de secol,
oră de oră…”18 (mitul lui Orfeu).
Așadar, plăcerea estetică este o plăcere superioară menită să ne îmbogățească viața, fiind
o expresie a împlinirii propriei condiții, ce se manifestă ,, nu spre a umple un gol, ci spre a
descărca un prea plin.”19 Această, însă, pare a fi doar o plăcere preliminară, dincolo de care se
poate afla o plăcere profundă, tuburătoare, fascinantă, al cărei mister nu ni-l putem niciodată
explica total. Si poate nici nu trebuie… În modul acesta, oricare dintre plăceri este amplificată,
căci chiar dacă revelațiile nu se produc întotdeauna conștient, ele produc o iluminare. Poezia
are marele dar de a sugera viziuni și de a produce revelații unora dintre noi, celor mai sensibili,
căci ea, așa cum profund observă Ana Blandiana, ,,nu trebuie să strălucească, trebuie să
lumineze.”20
BIBLIOGRAPHY:
13 Ana Blandiana, ibidem, p. 16. 14 Ibidem, p. 18. 15 Ibidem, p. 32. 16 Ibidem, p. 39. 17 Ibidem, p. 49. 18 Ibidem, p. 143. 19 Ibidem, p. 66. 20 Ibidem, p. 10.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
366
Blandiana, Ana – Eu scriu, Tu scrii, El, ea scrie, ed. Cartea Românească, București,
![Agatha Christie - Misterul din Caraibe [ibuc.info].pdf](https://static.documents.pub/doc/80x56/5695cf841a28ab9b028e6cc9/agatha-christie-misterul-din-caraibe-ibucinfopdf.jpg)
