Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
560
FROM DISBELIEF TO RELIEF HUMOR FROM ARISTOTLE TO FREUD
Miruna Iacob
PhD Student, ”Transilvania” University of Brașov
Abstract:The present paper attempts to highlight the complexity of humor by exploring the multiple
ways of perceiving this notion, all materialized under the form of three humor theories: the superiority
theory, the relief theory and the incongruity theory. The article will look at the mechanism of humor and
their relation to progress and social evolution, as it will also take into account the transition from the
superiority theory, whose representative figures are Aristotle and Hobbes, towards a liberating function
associated to Sigmund Freud. All these aspects confirm the fact that humor breaks away from an
inferiority complex, gradually becoming a topic of study favored not only by aesthetics and literature,
but also by psychoanalysis and sociology.
Keywords: humor, relief theory, superiority theory, defense mechanism, economy in expenditure of
affect
Introducere
Râsul și motivele pentru care râdem au beneficiat de o atenție inegal distribuită de-a
lungul timpului, începând cu Aristotel și asocierea comediei cu o categorie inferioară și până la
teoriile moderne care, departe fiind de pretenția totalizantă a fundamentării unei definiții clare
și exhaustive a acestui concept, și-au încheiat pledoaria cu o suită de întrebări prin care s-a
subînțeles posibilitatea cercetărilor viitoare de a dezvolta perspective noi de interpretare. Există
trei teorii ale umorului care nu limitează, ci doar compartimentează în linii generale direcțiile
și funcțiile umorului, potențând astfel complexitatea acestui fenomen. Cele trei teorii ale
umorului sunt teoria superiorității (asociată cu Hobbes, ideea „de glorie subită” derivând din
schadenfreude, adică din satisfacția provocată de nenorocirile altuia. În sens larg, este vorba
despre experimentarea unui sentiment de superioritate, aspect recurent și la Platon, și la
Aristotel), teoria eliberării (asociată cu Sigmund Freud) și teoria incongruenței (care se
regăsește la Kant sub forma diseminării așteptărilor în absurd și este ulterior perfecționată de
Bergson care asociază râsul cu mecanicizarea vieții). Din aceste trei, mă voi opri asupra celei
de-a doua, adică asupra teoriei eliberării. Voi prezenta succint câteva dintre viziunile freudiene
asupra conceptului de umor, întrucât în teza mea de doctorat analizez într-un context mai amplu
atât funcțiile umorului în cadrul celor trei teorii menționate, cât și rolul acestuia în relație cu
literatura română ante și postdecembristă.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
561
O primă remarcă pe care o voi face este aceea că orice concept evoluează în timp și
beneficiază de tot mai multe accepțiuni pe măsură ce trece prin filtrul mai multor epoci având
diferite sisteme sociale, diverse percepții asupra lumii sau pur și simplu alte raporturi
interumane. Prin extensie, evoluția ființei umane, concomitent cu dezvoltarea socială, a avut ca
rezultat și fructificarea compasiunii și a empatiei, reorganizând astfel punctele de declanșare
ale umorului. Omul devine mai uman, standardele și calitatea vieții cresc și, așa cum notează
Gregory, spiritul a avansat odată cu civilizația, iar râsul a avansat alături de amândouă. (2014:
11) În plus, progresul social, economic și politic implică și emanciparea umorului, permutând
centrul de interes de la umorul orientat spre critica trăsăturilor fizice la cel ideatic, de la faza
corporală la cea reflexivă – unul dintre cei mai importanți pași în ascensiunea și consolidarea
acestui concept. Evoluția socială impune o dinamică, atât mecanică, dar și conceptulă. Cu toate
acestea, tot autorul reflectă la caracterul variabil al cruzimii al popoarelor vechilor timpuri, mai
exact, la supraviețuirea acestor practici în publicul occidentalizat. (2014: 13) Umorul se
rafinează, se cizelează, într-adevar, însă nu asigură și o echilibrare, o omogenizare a păturilor
sociale. Conceptul german de schadenfreude nu dispare din structura ontologică a audienței, ci
doar îngroașă mai bine marginile publicului nesofisticat al cărui caracter neprelucrat își
îngăduie oricând desfătarea cu umilințele altora, chiar pentru simplu pretext al socializării. În
ciuda avantajelor pe care le aduce cu sine civilizația, invectivele nu au ajuns o practică pe deplin
abrogată.
Sigmund Freud și teoria eliberării
Teoria eliberării este totodată şi cea care pune sub semnul întrebării prezenţa şi
importanţa sentimentului de superioritate în manifestarea umorului. Râsul este un mic
interludiu în cadrul unui demers care suprasolicită ființa umană. Este o întrerupere agreabilă
din cadrul rutinei existențiale, așa cum remarcă J.C. Gregory referindu-se la Socrate, (2014:
176). Efectul acestei convulsii fericite, în termenii lui Gregory, este depresurizarea emoțională,
descărcarea afectivă, decongestionarea benefică. „O inimă veselă este un leac minunat” spune
și versul biblic din Pildele lui Solomon (17:22). Teoria eliberării echivalează râsul cu un
mecanism homeostatic menit să reducă tensiunea psihologică. Râsul și umorul constituie și
modalități de a negocia cu realitatea, devenind arme de autoapărare folosite de indivizi pentru
a face față stresului cotidian, așa cum reiese din încercările a doi autori de a analiza metodele,
procedurile și rezultatele relației dintre umor și diversele aspecte ale vieții precum căsnicia sau
dizabilitățile fizice, în cartea Humor and Life Stress. Antidote to Adversity. (1: 1986).
Reîntorcându-ne la viziunea lui J. C. Gregory, eliberarea este principalul efect care rezultă din
intersecția mecanismelor psihice cu împrejurările care declanșează râsul. (2014:17) Umorul
poate fi considerat factor declanşator al eliberării unei stări de tensiune cauzate de propriile
temeri sau poate fi o modalitate de a spulbera inhibiţiile socio-culturale şi de a revela dorinţe
reprimate. Aceeași idee o vom regăsi și în eseul lui Christie Davies, Humour and Protest: Jokes
under Communism, în care sociologul britanic propune același rol al umorului în societățile
totalitare, de pildă, anume acela de eliberator de inhibiții, un fel de supapă necesară pentru a
face față vicisitudinilor unui regim opresiv. Mai mult, în opinia lui Gregory, eliberararea este
emoția fundamentală care acompaniază râsul, aceasta fiind înscrisă în mai multe variațiuni ale
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
562
râsului: triumful, disprețul, superioritatea (2014: 23). Deși recunoaște că există și alte aspecte
importante ale umorului, autorul susține că eliberarea este calea de a ieși din seriozitatea vieții,
constituind însăși rădăcina râsului. Spre deosebire de Aristotel care în Poetica sa plasează
comedia în unghiul obtuz al derizoriului, al insignifianței datorate comunicării dezonorante
despre lume și oameni, Gregory crede în funcția favorabilă pe care râsul, desfătarea,
divertismentul le exercită în planul psihic, considerând că apogeul întreagii experiențe estetice
a comicului este însuși sentimentul eliberării. (2014: 181) Totuși, în tratatul de morală Etica
Nicomahică, Stagiritul denotă o mai mare flexibilitate în abordarea pauzei, a destinderii, a
divertismentului a căror necesitate le-o recunoaște în cea de-a patra carte: „Şi totuşi , după cât
se pare, repausul şi divertismentul sunt necesare existenţei umane.” (1998: 101) De adăugat
este însă faptul că râsul ține totuși cont, de o terminologie specifică, de o conduită morală, de o
guvernare atentă a vorbelor și a acțiunilor și, în general, de un ritual organizatoric care se
îndepărtează pe cât posibil de exces. În subcapitolul 8, gânditorul analizează trei categorii de
indivizi dintre care două depășesc conturul indicat de norme: bufonul, necioplitul și, în sfârșit,
oamenii cu simțul echilibrului, al principiilor și al eticii. Idealul în viziunea lui Aristotel pare
să fie măsura. „În sfârşit, cei care glumesc cu măsură sunt numiţi oameni cu spirit suplu, adică
bine condus. Comportamentului moderat îi este proprie şi subtilitatea. Omul subtil ştie să spună
şi să asculte ceea ce se potriveşte unui om cu bun simţ şi de condiţie liberă.” (1998:101)
Această teorie a eliberării se leagă în principal de două nume, Sigmund Freud şi Herbert
Spencer care, deşi au abordat relativ diferit interpretarea umorului, au găsit un punct comun în
conceperea râsului ca formă de a elibera energie latentă. Herbert Spencer percepe umorul ca o
formă diferită de oricare altă emoţie prin aceea că mecanismul umorului nu implică o motivare
de a face ceva. El doar există ca atare şi reprezintă o eliberare de energie a emoţiilor găsite a fi
nepotrivite.
Mai cunoscut decât contemporanii săi care au elaborat studii pe aceeaşi temă, Sigmund
Freud analizează râsul prin prisma a trei perspective: cuvântul de spirit, comicul şi umorul.
Demonstrând de această dată o mai mare preocupare faţă de calapodul formal ale acestor
concepte în relaţie cu literatura, în cartea sa, Comicul şi umorul, Sigmund Freud analizează o
serie de raporturi stabilite între cuvântul de spirit şi inconștient, scopurile şi resorturile sociale
ale cuvântului de spirit, conturând totodată câteva aspecte definitorii ale umorului şi trăsături
distinctive rezultate în urma comparaţiei cu noţiunile deja anunţate şi în urma identificării
instanţei psihice responsabile de declanşarea şi concretizarea lor. Așadar, din metoda freudiană
de lucru în disecarea acestor concepte transpare o tendinţă de didacticism teoretic echilibrat de
scepticismul necesar efectuării unui studiu calibrat la evoluţia cronologică a conceptelor şi
totodată independent de timp, prin caracterul său muabil în funcţie de context.
Autorul recunoaşte încă din debutul studiului natura inepuizabilă a cuvântului de spirit,
specifică de altfel noţiunilor de comic şi umor care se înscriu şi se materializează treptat, aşa
cum relevă studiul, într-un amplu circuit de dependenţă. „Cine a avut odată ocazia să se
documenteze în literatura estetică şi psihologică de specialitate asupra explicaţiei ce se poate
da în legătură cu natura şi raporturile cuvântului de spirit, acela va trebui să admită că nu i s-a
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
563
dedicat cuvântului de spirit nici pe departe efortul filosofic pe care-l merită prin rolul ce-l deţine
în viaţa noastră spirituală.” (1999: 11)
Recunoscând interesul moderat al altor autori faţă de cuvântul de spirit, tratat ca o
ramificaţie secundară a comicului, Sigmund Freud nu debutează cu o voce proprie, ci recurge
întâi la concluziile unei suite de scriitori care au abordat de-a lungul timpului cuvântul de spirit,
dintre care îi preferă pe Th. Lipps şi Kuno Fischer. Atât concluziile autorilor, cât şi cele ale
psihanalistului întăresc premisele unei legături legitime existente între cuvânt de spirit şi comic,
între comic şi umor, fapt ce confirmă o trăsătură esenţială a cercetării freudiene, şi anume cea
a întreprinderii unui traseu explorator prin derivare conceptuală. Astfel, autorul recurge în primă
instanţă la opiniile lui Th. Lipps, care identifică particularităţile comune celor două concepte,
ulterior abordând relaţia dintre cuvântul de spirit şi comic prin prisma caricaturii. Astfel, potrivit
acestuia cuvântul de spirit este „comicul absolut subiectiv” (apud Lipps, 1999: 11), cel „pe care
îl producem noi înşine, care este parte integrantă din activitatea noastră ca atare, comicul faţă
de care ne comportăm întotdeauna ca subiect ce stă undeva deasupra, niciodată ca obiect, nici
măcar ca obiect voluntar.” (apud Lipps, 1999: 11) Cuvântul de spirit este o scurtă străfulgerare
a unui adevăr, fiind principalul actant în revolta împotriva autorității, constituind doar una din
cauzele râsului, fără a fi în sine rizibil. (The Nature of Laughter, 2014: 143) Nu în ultimul rând,
cuvântul de spirit reprezintă și o scăpare din strânsoarea represiunii, mai ales în contextele
regimurilor totalitare. Însă și în cadrul altor regimuri există norme, legi, reguli care contravin
structurii naturale omenești. Astfel, și în statul ideal platonician în care domnește oikeiopragia
omul râde când reușește să scape din corsetul restricțiilor.
Folosindu-se de exemplificarea concretă prin instrumentul caricaturii, excursul lui Lipps
evidenţiază necesitatea cuvântului de spirit de a dezvălui absconsul, de a înlătura masca, de a
scoate adevărul în lumină, de a denunţa falsul – un deziderat nu numai al cuvântului de spirit,
ci şi al comicului, aşa cum reiese din definiţia aferentă conceptului prezentată în Dintr-un
dicţionar de idei literare (2010: 234).În plus, potrivit lui Lipps, chintesenţa comicului este
reprezentată de urât şi de diversitatea formelor acestuia: „Acolo unde este acoperit, el trebuie
descoperit în lumina consideraţiei comice, acolo unde nu este observat sau de-abia de este
observat, el trebuie luat şi scos în evidenţă şi astfel revelat, încât să se afişeze clar şi deschis în
plină zi. (…) Lumea noastră spirituală, universul intelectual al gândurilor şi reprezentărilor
noastre nu se etalează în faţa privirii observaţiei exterioare, nu poate fi direct reprezentat
imagistic şi plastic, şi totuşi ea conţine inhibiţii, cusururi, diformităţi, o întreagă gamă a
ridicolului şi a contrastelor comice.” (1999: 12)
În continuare, Freud adaugă alte aspecte care au folosit clarificării conceptului şi realizării
comicului, menţionând „contrastul reprezentărilor”, „sensul în nonsens” , „stupefierea şi
iluminarea”. (1999: 13) Toate aceste aspecte au la baza ideea discordanţei reprezentărilor care,
prin contrast şi nepotrivire, răstoarnă, bulversează şi reconfigurează orizontul de aşteptare prin
jocul interşanjabil dintre semnificaţia (sensul) aşteptată şi lipsa de semnificaţie. „Ceea ce
considerăm într-un moment drept plin de sens, ne apare apoi ca fiind total lipsit de sens. În
această constă atunci procesul comic”. (1999: 13)
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
564
Consacrând şi câteva cuvinte stupefierii şi luminării, autorul face din nou referire la
opiniile lui Lipps, dar şi la câteva consideraţii kantiene referitoare la realizarea comicului. În
primul rând, Freud îl parafrazează pe Kant susţinând că una din particularităţile bizare ale
acestuia este scurta durată a inducerii în eroare. (1999: 14). Trecând ulterior în registrul lui
Lipps, aflăm şi de parcursul tehnic propriu-zis prin care comicul ia naştere odată cu iluminarea
precedată de rezolvarea stupefierii, însă iluminarea se petrece în doi timp timpi. „Acest prin
stadiu al iluminării, constatarea că cuvântul care provoacă stupefiere înseamnă cutare şi cutare
lucru, este urmat de un al doilea, în care realizăm că acest cuvânt lipsit de sens ne-a stupefiat şi
apoi a produs sensul corect. Cea de-a doua iluminare, constatarea că un cuvânt lipsit de sens
conform uzului obişnuit al limbii a fost vinovat pentru tot, a cauzat tot, această descompunere,
această dizolvare în neant, abia ea produce comicul.” (1999: 14).
Potrivit concepţiei freudiană, principalele trăsături ale cuvântului de spirit sunt decelarea
a ceea ce trebuie descoperit, contrastul reprezentării, sensul în nonsens, binomul stupefiere-
iluminare. În esență, Sigmund Freud pledează pentru necesitatea întreprinderii unui studiu mai
amănunţit despre importanţa şi caracteristicile definitorii ale cuvântului de spirit, punctând
totodată şi valenţa globală a acestui concept regăsit în orice palier al unei stratificări sau ierarhii
sociale.
Cât despre umor, privind din perspectiva actanţilor, psihanalistul susţine că umorul
cunoaşte două modalităţi de realizare, dintre care cea de-a doua se va dovedi relevantă pentru
frecventa sa cantonare în sfera creaţiei literare. Primul procedeu implică o singură persoană
căreia îi revine atitudinea umoristică în timp ce a doua persoană este spectator. Al doilea
procedeu implică existenţa a două persoane, un aşa-zis subiect activ şi un subiect pasiv, cel din
urmă neluând parte la realizarea umorului, cei dintâi făcând din subiectul pasiv obiectul
realizării umoristice. Aşa cum susţine Sigmund Freud, forma secundă de concretizare a
umorului este mai degrabă cantonată în sfera opţiunilor scriitoriceşti: „Avem de-a face cu cel
de-al doilea caz atunci când, de exemplu, un scriitor sau narator descrie într-un mod umoristic
felul de a fi al unor personaje reale sau inventate. Aceste personaje nu trebuie să manifeste ele
însele umor, atitudinea umoristică aparţine numai celui care le ia drept obiect, iar cititorul are
parte (…) de savurarea umorului. (1999: 228) Pe parcursul acestui studiu Freud atrage atenţia
şi asupra câtorva trăsături definitorii ale umorului. Atât comicul cât şi cuvântul de spirit vădesc
acelaşi sentiment de eliberare, cu menţiunea că umorul deţine şi o componentă înălţătoare pe
seama senzaţiei de invincibilitate a eului expus unui lumi potenţial ostile. Aceste particularităţi
ale umorului sunt cele care „nu se găsesc la celelalte două tipuri de beneficiu de plăcere dintr-
o activitate intelectuală”. (1999: 228) Mai mult, referitor la intensitatea plăcerii provocate de
umor în raport cu celelalte două noţiuni, Freud observă cum umorul este depășit din acest punct
de vedere de cuvântul de spirit şi de mecanismele comicului, însă această plăcere moderată
determinată de procedee umoristice este direct proporţională cu amploarea acelui sentiment de
măreţie – a cărui naștere este de multe ori involuntară – sprijinit de emoţia eliberării.
Sentimentul sublimului este marcat de stăruinţa eului de a nu-şi da consimţământul în faţa unor
clauze nefavorabile ale realităţii. Astfel, eul nu se supune fără luptă prealabilă şi nu permite
identificarea cu starea de suferinţă din jurul său, refuzând să devină victimă traumelor sau
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
565
şocurilor afective din realitatea contingentă. Din perseverenţa şi tenacitatea intrinseci umorului
se dezvoltă sentimentul de măreţie care animă atât triumful impasibilităţii eului, cât şi
ranforsarea plăcerii manifestate în ciuda configuraţiei potrivnice a exteriorităţii.
Concluzii
Într-o notă generală, concluzia observaţiilor lui Freud ar urmări definiţia cuvântului de
spirit sub formă de comic absolut subiectiv şi conştient, al inhibiției energetice, obţinut de
regulă prin asociaţii verbale şi pe care îl producem de pe poziţia de subiect. Categoria include
glumele, prezenţa de spirit, comentarii spontane sau replici dibace şi şfichiuitoare. Comicul
este perceput ca o dimensiune care explorează aceeaşi eliberare de energie din unghiul gândirii
şi al investiţiei energetice în procesele de înţelegere şi reprezentare. De pildă, investiţia de
energie în înţelegerea unui lucru amplu este considerabil mai mare decât cea necesară înţelegerii
unui lucru de mică amploare. Ultimul, dar nu și cel din urmă, umorul adică „tipul de comic cel
mai puţin pretenţios” (1999: 197) este văzut ca rezultat al unei „economii a afectelor” şi ca o
formă de sine-stătătoare a comicului, nefiind necesar un contract bilateral, implicarea unei alte
persoane pentru actualizarea acestuia. Esenţa sa rezidă în acest principiu al economiei de afecte
care militează pentru triumful eului nealterat de traume exterioare, lăsând astfel loc plăcerii să
se manifeste în ciuda condiţiilor reale vitrege. Prin urmare, pentru Freud, umorul este şi un
procedeu defensiv prin excelență, o demonstraţie de putere a eului care îşi afirmă
invincibilitatea prin sfidarea unei realităţi nefavorabile, rămânând însă în deplinătatea
facultăţilor psihice. (1999: 201) Așa cum remarcă și Peter Gay în articolul său, The Bite of Wit,
caracterul violent al umorului servește drept scut de apărare. Umorul se concretizează astfel
prin capacitatea sa mecanică de a jongla cu afectele neplăcute, transformându-le ulterior în
plăcere. Totuși, există și puncte slabe ale teoriei freudiene, ușor decelabile mai ales prin prisma
cercetărilor moderne care scot în evidență o dimensiune care este mai degrabă în plan secund
la Freud, și anume: dimensiunea socială în cadrul căreia activează individul și, implicit, spațiul
social creator de identitate pentru cei care-l populează. Limita acestui demers este izolarea
individului ca material de observație și depărtarea de o analiză circumstanțială. Teoria eliberării
este de bună seamă un aport teoretic remarcabil la înțelegerea mecanismelor umorului, însă nu
toate aspectele învederate de autor concordă cu realitatea. Câteva noțiuni discordante în acest
sens ar fi preferința celor cu instincte sexuale reprimate pentru glume pe această temă – o
preferință căreia psihanalistul îi atribuie un caracter general valabil, ulterior infirmat de teoriile
moderne, după cum nici sporirea agresivității sexuale care determină o preferință pentru acest
aspect nu a constituit o formulare ferită de dezbateri. ACKNOWLEDGMENT:
This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research and
Innovation, CNCS- UEFISCDI, project number PN-II-RU-TE-2014-4-0240.
BIBLIOGRAPHY
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Iri, București, 1998
Freud, Sigmund, Comicul şi umorul, Editura Trei, Bucureşti, 1999
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
566
Gregory, J.C., The Nature of Laughter, Taylor & Francis Group, 2014
DAVIES, Christie, “Humour and Protest: Jokes under Communism”, International
Review of Social History, vol. 52/2007, pp. 291-305
Lefcourt, Herbert M., Martin, Rod A., Humor and Life Stress. Antidote to Adversity,
Springer-Verlag New York, 1986
*** Dintr-un dicţionar de idei literare. Adrian Marino – Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2010