HRISTOS - MAGNA GRATIA · să spună că în Legea lui Moise nu era har sau adevăr; nu, căci...

LEGEA LUI HRISTOS | CHARLES LEITER

2

LEGEA LUI HRISTOS Copyright © 2015 Charles Leiter. Toate drepturile rezervate.

Publicată de Granted Ministries Press, un departament al Granted Ministries Pentru mai multe informații sau copii ale cărții Legea lui Hristos și alte re-surse, vă rugăm să ne scrieți la:

Granted Ministries Press

120 N. Third St.

Hannibal, MO 63401 USA

www.grantedministries.org

[email protected]

ISTORICUL EDIȚIILOR:

Prima Ediție – 2012, Granted Ministries Press.

Prima Ediție în format electronic – 2012, Granted Ministries Press

TRADUCEREA

Traducerea în limba română a fost realizată de Asociația MAGNA GRATIA (www.magnagratia.org). Asociația MAGNA GRATIA nu susține în mod necesar toate punctele de vedere ale autorilor pe care îi publică. DESIGN

Coperta - Granted Ministries Press (www.grantedministries.org)

Redactarea în format electronic (pentru ediția în limba română) – Asociația MAGNA GRATIA (www.magnagratia.org)

TOATE DREPTURILE REZERVATE.

Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopi-ere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor.

Dacă nu este altfel menționat, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cor-nilescu 1932, ediția revizuită.


3

Legea lui

HRISTOS

Charles Leiter Cuvânt înainte de Paul Washer


4

MULȚUMIRI


5

CUPRINS MULȚUMIRI .................................................................................................. 4 CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................ 7 PREFAȚĂ ..................................................................................................... 11 PARTEA ÎNTÂI. ISTORIA RĂSCUMPĂRĂRII ................................... 17 1. VECHI ȘI NOU ........................................................................................ 19 2. AVRAAM ȘI HRISOS .............................................................................. 27 3. LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC: „PROMISIUNEA” ................................... 43 4. LEGĂMÂNTUL MOZAIC: „LEGEA” ...................................................... 55 5. NOUL LEGĂMÂNT: „CREDINȚA” ......................................................... 71 6. PRINCIPIILE INTERPRETĂRII BIBLICE ................................................ 79 PARTEA A DOUA. ELIBERAREA DE LEGE ...................................... 93 7. NU SUNTEM SUB LEGE ........................................................................ 95 8. DE EL SĂ ASCULTAȚI.......................................................................... 107 9. CELE MAI MICI DIN ACESTE PORUNCI ............................................ 123 PARTEA A TREIA. LEGEA LUI HRISTOS ....................................... 137 10. PORUNCA CEA NOUĂ ...................................................................... 139 11. ESENȚA LEGII .................................................................................... 147 12. DRAGOSTEA ȘI LEGEA ..................................................................... 161 13. CENTRALITATEA DRAGOSTEI ........................................................ 171 14. AȘA CUM V-AM IUBIT EU ................................................................ 189 15. „UNII PE ALȚII” .................................................................................. 201 16. LEGEA LUI HRISTOS......................................................................... 213 17. SUPERIORITAREA LEGII LUI HRISTOS .......................................... 229


6

18. SLUJBA DUHULUI – PARTEA I ........................................................ 251 19. SLUJBA DUHULUI – PARTEA II....................................................... 263 CONCLUZII ............................................................................................... 281 PARTEA A 4-A. ANEXE ................................................................. 285 ANEXA A. CONCEPTE DE BAZĂ ............................................................ 285 ANEXA B. „DUMNEZEU E DRAGOSTE” ................................................ 291 ANEXA C. „CIVILĂ, CEREMONIALĂ ȘI MORALĂ” ............................... 295 ANEXA D. ÎNTREBUINȚAREA CORECTĂ A LEGII ................................ 309 ANEXA E. ÎNTREBĂRI FRECVENTE ....................................................... 319 ANEXA F. LEGALISM SAU ANTINOMIANISM ...................................... 385 ANEXA G. DRAGOSTEA ÎN NOUL TESTAMENT .................................. 401 DESPRE AUTOR ........................................................................... 425 NOTE EXPLICATIVE ȘI BIBLIOGRAFICE ............................................... 427


7

CUVÂNT ÎNAINTE

De la momentul tipăririi primei ediții a celeilalte lucrări a

lui Charles Leiter, Justificare și Regenerare, am fost uimit de nume-

roasele mărturii pozitive pe care le-am primit la adresa cărții lui de

la credincioși din întreaga lume. Ceea ce toți aceștia par să fi căpă-

tat de pe seama ei constă într-o libertate și bucurie noi, fundamen-

tate pe o înțelegere mai clară a tot ceea ce Dumnezeu a făcut în

Hristos pentru ei. Orice încercare de a aduce înaintea credinciosu-

lui o înțelegere mai clară asupra Persoanei și lucrării lui Hristos

trebuie recomandată din toată inima, cu atât mai mult cu cât o as-

tfel de încercare are și succes!

În lucrarea de față, intitulată Legea lui Hristos, pastorul Lei-

ter continuă, în aceeași tradiție, să Îl înalțe pe Hristos și să ne călă-

uzească spre El, nu doar în ce privește justificarea noastră, ci și în

ce privește regula noastră ultimă de etică și sursa noastră inepui-

zabilă de viață. De la prefață și până la ultima pagină, el ne în-

dreaptă atenția către Hristos ca fiind cea mai mare revelație a


8

naturii și voii lui Dumnezeu. Urmând exemplul lui Dumnezeu Ta-

tăl pe Muntele Schimbării la Față, pastorul Leiter ni-L arată pe

Hristos și declară, „Acesta este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, de

El să ascultați!”

Fiecare capitol al acestei cărți este ca desfășurarea unei re-

velații. Suntem conduși într-o călătorie de la chiar începutul lucră-

rii răscumpărătoare a lui Dumnezeu până la împlinirea perfectă a

acesteia în Persoana lui Hristos. De-a lungul acesteia, suntem în-

dreptați către promisiunile făcute lui Avraam, către Legea dată lui

Moise, și către nădejdea pe care profeții o aveau cu privire la viitor.

Cu toate acestea, nu ni se permite să stăruim prea mult timp în ori-

care din aceste locuri. Scopul unic avut în vedere este acela ca noi

să fim aduși la Hristos și lăsați acolo.

Odată ce a subliniat supremația lui Hristos în planul de răs-

cumpărare alcătuit de Dumnezeu, pastorul Leiter continuă să ana-

lizeze esența a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii și să acționezi ca

un creștin. Pentru mine, acesta este aspectul în care cartea de față

strălucește cu adevărat. De-a lungul anilor de când îmi este prie-

ten, am avut privilegiul să îl ascult pe pastorul Leiter predicând

aceste adevăruri de multe ori, dar ele nu și-au pierdut niciodată

strălucirea. Îmi sunt la fel de minunate azi după cum au fost prima

dacă când le-am auzit. Nu îți pot spune, cititorule, cât de mult a

fost binecuvântată și transformată viața mea prin aceste învăță-

turi. Iată care este cel mai frumos și mai puternic adevăr cu privire

la ce anume este viața creștină: Este viață, însăși viața lui Hristos în

noi. După cum este prezentat încă din prefață, creștinismul nu


9

este un sistem filosofic sau chiar o colecție de adevăruri valabile

veșnic; creștinismul este Persoana lui Hristos!

Pentru mine, este o binecuvântare rară și minunată să re-

comand o carte care nu doar că onorează Scripturile, ci a fost și fo-

losită de Dumnezeu ca un instrument pentru schimbarea propriei

mele vieți. De aceea, îți recomand această carte cu mare bucurie.

N-am nici o îndoială că orice credincios sincer care o va citi, va găsi

în ea multe perle de mare preț care îl vor conduce la a-L vedea mai

prețios pe Hristos, la a avea o mai mare apreciere pentru lucrarea

Lui pentru el, și o mai mare putere de a trăi spre gloria Lui!

Paul David Washer


10


11

PREFAȚĂ

Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de

adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului năs-

cut din Tatăl…căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au

venit prin Isus Hristos. – Ioan 1:14, 17

Creștinismul este Hristos! Nu este un sistem filosofic sau o

colecție de adevăruri valabile veșnic, ci este relatarea felului cum

Dumnezeu Însuși a invadat această lume decăzută, în urmă cu

două mii de ani, în Persoana glorioasă a lui Isus Hristos. „Cuvân-

tul” veșnic care „era Dumnezeu” (Ioan 1:1) „S-a făcut trup și a lo-

cuit printre noi” – vorbind așa cum nimeni n-a vorbit până atunci

(Ioan 7:46) și făcând fapte care nu fuseseră niciodată făcute până

atunci (Ioan 9:32; 15:24). În prezența gloriei Sale divine unice –

„slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl...plin de har și

de adevăr” – apostolii au căzut cu fața la pământ, copleșiți de ui-

mire și adorare. Apoi ei au mers proclamând, nu filosofiile lor, ci

slava Aceluia pe care ei Îl văzuseră și auziseră: „Ce era de la început,


12

ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit

cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, - pentru că viața a

fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă ves-

tim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; -

deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să

aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său,

Isus Hristos” (1Ioan 1:1-3).

Odată cu venirea lui Isus Hristos în lume, asupra oamenilor

a strălucit o lumină a revelației atât de mare încât toate descoperi-

rile anterioare par acum întunecate prin comparație cu aceasta. El

este „Soarele care răsare din înălțimi” care ne-a „cercetat” (Luca

1:78). El este „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, ve-

nind în lume” (Ioan 1:9). El este Cuvântul ultim al lui Dumnezeu

adresat omenirii (Evrei 1:1-2), „oglindirea slavei Lui și întipărirea

Ființei Lui” (Evrei 1:3). El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut”

(Coloseni 1:15); a-L vedea pe El înseamnă a-L vedea pe Tatăl (Ioan

14:9). În El „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Co-

loseni 2:9). În El sunt ascunse „toate comorile înțelepciunii și ale

științei” (Coloseni 2:3). El este țelul spre care se îndreaptă întreaga

istorie (Efeseni 1:9-10; Coloseni 1:15-18).

În acest context al slavei lui Hristos care depășește orice

măsură, Ioan a scris cuvintele de mai sus: „Legea a fost dată prin

Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos”. Ioan nu voia

să spună că în Legea lui Moise nu era har sau adevăr; nu, căci aces-

tea erau. Dar în comparație cu plinătatea divină absolută (Ioan

1:14, 16) a harului și adevărului care se găseau în Isus Hristos, ha-

rul și adevărul Vechiului Testament pălesc într-atâta încât devin


13

insignifiante. Este după cum Pavel spunea, „în privința aceasta, ce

a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu

mult“1 (2Corinteni 3:10). Față de Hristos, Moise este atât de mic pe

cum ar fi o lumânare față de soare. Dacă vrem să înțelegem corect

„legea lui Hristos”, trebuie să avem permanent în minte această

realitate.

Ca și creștinismul, legea lui Hristos este Hristos. Nu este un

sistem de reguli pe care oamenii ar trebui să le respecte. Nu constă

în adoptarea unui cod de comportament înțelept, după cum este

situația în confucianism sau după cum sunt învățăturile celor „8

pași spre desăvârșire” din budism. Dimpotrivă, ea este Hristos În-

suși, în toată minunăția umanității Sale perfecte și divine, arătată

atunci când El Își cheamă ucenicii să Îl urmeze (Matei 9:9) și când

le dă putere să facă aceasta lucrând în ei propria Sa viață înviată

(Efeseni 3:20, vezi și Efeseni 1:19-20; Filipeni 3:10). Chemarea

înaltă a oricărui creștin constă în nimic mai puțin decât în a se

„îmbrăca în Domnul Isus Hristos! (Romani 13:14)

Așadar, această carte este o încercare de a arăta ceva din pri-

vilegiul de nespus al cunoașterii și umblării după Hristos Isus,

Domnul nostru, în timp ce însăși „viața lui Isus” se „arată în trupul

nostru muritor” (2Corinteni 4:11). Capitolele acestei cărți explo-

rează ceea ce Biblia vrea să ne spună atunci când îi descrie pe creș-

tini ca pe aceia care slujesc lui „Dumnezeu într-un duh nou, iar nu

după vechea slovă” (Romani 7:6) și ele caută să ne arate libertățile

uriașe, alături de responsabilitățile mărețe care ne sunt date, ca

unor fii maturi ai lui Dumnezeu.


14

Semnificația îndemnului de a „iubi după cum Hristos v-a

iubit” este un ocean ale cărui adâncimi nici un creștin nu le va con-

știentiza vreodată în decursul vieții pământești. Această carte își

propune doar să ofere cititorului o înțelegere de bază asupra a ceea

ce este legea lui Hristos și să îndrepte pe credincioși către viața vie

a lui Hristos, care este singurul ce poate să le dea putere să „împli-

nească” această lege. Aceia care aderă îndeaproape la anumite

forme fie de „Teologie a Legămintelor” sau „Dispensaționalism”,

ori „Teologia Noului Legământ”, pot să considere anumite aspecte

ale acestei cărți drept dezamăgitoare. Cu toate acestea, speranța

mea este că toți credincioșii adevărați vor auzi, pe paginile ei, vo-

cea Păstorului lor chemându-i să Îl urmeze mai îndeaproape.

Pentru a ajuta pe cititori în înțelegerea cursului ideilor, car-

tea a fost împărțită în trei secțiuni: Prima parte prezintă istoria

răscumpărării de la Creație până la venirea lui Hristos; partea a

doua prezintă înțelesul libertății creștinului în contextul Legii, iar

partea a treia se ocupă de legea lui Hristos. De-a lungul acestei

cărți, am inserat multe pasaje importante din Scriptură. Am luat

în considerare, de asemenea, mai multe aspecte controversate, pe

care le-am tratat în anexe pentru a nu umbri în vreun fel tema cen-

trală a cărții. Unii nu vor fi deloc de acord cu ideile prezentate în

această carte. Dacă ești printre aceștia, tot ce pot să fac este să te

implor să studiezi anexele cu atenție și cu o minte deschisă înainte de

a renunța să mai citești această carte. În final, Biblia este cea care

trebuie să guverneze teologia noastră, nu crezurile și mărturisirile

făcute de oameni, oricât de demne de luat în seamă sau de onora-

bile ar fi ele.


15

Când m-am apropiat de acest subiect pentru a-l trata, am

fost în mod repetat conștient de faptul că nu sunt vrednic să mă

ocup de o astfel de temă. Cum am putea să vorbim despre a „iubi

după cum ne-a iubit Hristos” fără să ne plecăm capetele rușinați

de egoismul și răceala pe care le descoperim atât de des în noi în-

șine? În lumina acestui lucru, nu putem decât să ne amintim de

cuvintele lui Pavel: „Cine este destoinic pentru aceste lucruri?”

(2Corinteni 2:16, Biblia Anania). Cât de mulțumitori putem fi pen-

tru că, deși nu suntem „în stare să gândim ceva ca venind de la noi“,

și totuși „destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,

care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu

al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viața”!

(2Corinteni 3:5-6)

Doamne, iată plângerea mea cea mare

Că dragostea mea este mică și slabă;

Totuși Te iubesc și Te ador;

O, prin har Te iubesc mai mult!

William Cowper


16


17

PARTEA ÎNTÂI.

ISTORIA RĂSCUMPĂRĂRII

Dacă vrem să prindem vreodată o licărire a slavei de nedes-

cris a „legii lui Hristos”, trebuie să înțelegem mai înainte istoria

răscumpărării. De la momentul creației încoace, toate acțiunile lui

Dumnezeu în relație cu omenirea converg către și își găsesc sem-

nificația în Hristos. De la bun început, Dumnezeu a dirijat istoria

către împlinirea ei ultimă în El. Legămintele Lui cu Noe, Avraam,

Moise și David nu au fost decât pietre de hotar care conduceau că-

tre Mesia. Dumnezeu a vorbit părinților prin profeți „în multe rân-

duri și în multe chipuri” (Evrei 1:1), dar revelarea Sa și a voii Sale

pentru oameni fusese mereu parțială și incompletă. Drept rezul-

tat, „mulți proroci și oameni neprihăniți” (Matei 13:17) au dorit să

audă cuvintele pe care Hristos avea să le spună, dar nu le-au auzit.

Numai atunci când „Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre

noi”, numai atunci cuvântul final al lui Dumnezeu a fost spus

omenirii, iar în acest cuvânt final ne este făcută cunoscută nouă

„legea lui Hristos”.


18

Capitolele 1-5 ale Părții Întâi oferă o vedere generală, pe

scurt, a relației între legământul avraamic, mozaic și Noul Legă-

mânt, arătând că întreaga istorie vechi-testamentară culminează

și își găsește împlinirea în Hristos. Capitolul 6 sumarizează apoi

câteva principii de bază în interpretarea biblică, principii care au

conturat această vedere generală. Această abordare pregătește ca-

lea pentru Partea a Doua, unde este explorată semnificația eliberă-

rii creștinului de sub Legea lui Moise, urmată de Partea a Treia, în

cadrul căreia atenția noastră se va îndrepta chiar asupra legii lui

Hristos.


19

CAPITOLUL 1.

VECHI ȘI NOU

Căci, măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor, ca să câș-

tig pe cei mai mulți. Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iudeu, ca să câștig pe Iu-

dei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și când aș fi fost sub Lege (măcar

că nu sunt sub Lege), ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege; cu cei ce sunt fără

Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege

a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos), ca să câștig pe cei fără lege.

Am fost slab cu cei slabi, ca să câștig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul,

ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să

am și eu parte de ea.

1Corinteni 9:19-23

Nouă ne este dificil să înțelegem cât de radicale erau aceste

cuvinte când au fost scrise pentru prima dată, în urmă cu aproape

două mii de ani. Pentru orice evreu din primul secol, rasa ome-

nească era formată din două (și numai două) categorii de oameni:

Evrei și Neamuri. Dar în aceste versete, Pavel – care crescuse în cea

mai strictă sectă iudaică, un „fariseu al fariseilor” – se distanțează


20

de ambele grupuri. El vorbește despre „Iudei” ca fiind aceia care

„sunt sub Lege” și despre Neamuri ca despre unii care sunt „fără

lege”, însă el afirmă clar despre sine că nu aparține niciuneia din

aceste două categorii. Creștin fiind, el nu este nici „sub Lege”, nici

„fără o lege”; dimpotrivă, el este „sub legea lui Hristos”. Adică Pavel

nu mai gândea cu privire la trăirea evlavioasă în termenii Legă-

mântului Mozaic, dar nici nu se deda pe sine trăirii ca păgânii; dim-

potrivă, inima și mintea lui sunt acum centrate asupra lui Hristos.

Exemplul lui Pavel în acest sens ne pune înaintea unui test

important: Dacă nouă, creștinilor, ni s-ar cere să sumarizăm stan-

dardul pe care îl folosim pentru trăirea evlavioasă, s-ar îndrepta

mințile noastre imediat, ca a lui Pavel, la „legea lui Hristos”? Sau

ne-am gândi la un alt standard? În esență, știm oare ce înseamnă

legea lui Hristos? Și dacă nu știm, nu înseamnă asta că există ceva

foarte greșit în toți anii în care am primit învățătură cu privire la

ceea ce este important în viața creștină? De fapt, ce este această

„lege a lui Hristos”? În căutarea răspunsului la această întrebare,

ne vom descoperi atrași, ca întotdeauna, de Persoana lui Hristos

Însuși. Pentru creștin, „a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21). Dar îna-

inte de a examina ce reprezintă legea lui Hristos, trebuie să vedem

ce anume nu este ea.

NU ESTE LEGEA LUI MOISE

Pavel face clar în aceste versete faptul că legea lui Hristos

nu este totuna cu Legea lui Moise: „Cu Iudeii, m-am făcut ca un Iu-

deu, ca să câștig pe Iudei; cu cei ce sunt sub Lege, m-am făcut ca și

când aș fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege)”. Creștinii nu


21

sunt sub Lege! Aceasta este învățătura uniformă a Noului Testa-

ment, iar înțelesul ei va fi explorat mai deplin în următoarele ca-

pitole, dar, referitor la acest aspect, vor fi suficiente câteva citate

din Scriptură pentru a întări această realitate:

• „Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce

privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din

morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani

7:4)

• „Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea

aceasta, care ne ținea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-

un duh nou, iar nu după vechea slovă”(Romani 7:6)

• „Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, și a surpat

zidul de la mijloc care-i despărțea, și, în trupul Lui, a înlăturat

vrăjmășia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe

cei doi să fie în El însuși un singur om nou, făcând astfel pace; și a

împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce,

prin care a nimicit vrăjmășia”(Efeseni 2:14-16)

• „Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru

Dumnezeu” (Galateni 2:19)

• „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim so-

cotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai

suntem sub îndrumătorul acesta”(Galateni 3:24-25)

Astfel de afirmații cu privire la Lege trebuie să fi părut blas-

femiatoare pentru orice evreu, și pe bună dreptate, căci Legea fu-

sese dată poporului Israel de Dumnezeu Însuși!


22

LEGĂMÂNTUL CEL VECHI

Atunci când Dumnezeu a stabilit legământul Său cu Israel

pe Muntele Sinai, cu aproximativ 1500 de ani înainte de Hristos, El

a făcut înaintea lor o revelație vizibilă a slavei Sale diferită de orice

altă descoperire a Sa de până atunci. Ni se spune că Domnul „Se va

pogorî, în fața întregului popor, pe muntele Sinai” (Exod 19:11).

Tot muntele a fost cuprins atunci de prezența lui Dumnezeu într-

atât de mult, încât orice om sau animal care doar s-ar fi atins „de

poalele lui” avea să fie „pedepsit cu moartea” (Exod 19:12). „A treia

zi dimineața, au fost tunete, fulgere, și un nor gros pe munte;

trâmbița răsuna cu putere, și tot poporul din tabără a fost apucat

de spaimă... Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul

Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fu-

mul unui cuptor, și tot muntele se cutremura cu putere” (Exod

19:16, 18). Ni se mai spune că, atunci când Moise a vorbit, „Dum-

nezeu îi răspundea cu glas tare” (Exod 19:19). Vocea lui Dumnezeu

se auzea și era atât de îngrozitoare pentru oameni încât aceștia „au

cerut să nu li se mai vorbească” (Evrei 12:19), ca să nu moară (Exod

20:19). Autorul Epistolei către Evrei vorbește despre muntele „cu-

prins de foc ... negură ... întuneric ... și furtună”, iar scena era atât

de îngrozitoare, încât până și Moise a spus, „Sunt îngrozit și tre-

mur” (Evrei 12:18, 21).

Acesta era contextul în care Dumnezeu a dat Legea Sa

sfântă pe Muntele Sinai! În acest moment, El a dat lui Israel „cuvin-

tele legământului, Cele Zece Porunci” (Exod 34:28; Deuteronom

4:13), scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră (Exod

31:18; Deuteronom 9:10), precum și toate celelalte legi privitoare


23

la traiul lor ca popor al legământului Lui. Înțelepciunea și echita-

tea acestor legi a plasat națiunea Israel mult deasupra tuturor ce-

lorlalte popoare: „care este neamul acela așa de mare încât să aibă

legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care

v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronom 4:5-8; Psalmii 147:19-

20). „Să le păziți și să le împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și

priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se

de toate aceste legi și vor zice: „Acest neam mare este un popor cu

totul înțelept și priceput!”” (Deuteronom 4:6)

Este de mirare, așadar, că evreii „se rezemau pe Lege” și „se

făleau cu Legea”? (Romani 2:17, 23). Peste toate, lor le fuseseră „în-

credințate” însăși „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2), „drep-

tarul cunoștinței depline și al adevărului”! (Romani 2:20). Și este

de mirare că ei îl considerau apostat pe un fost evreu precum Pa-

vel, care propovăduia eliberarea de Lege a oricărui creștin? Cum ar

fi putut să creadă vreodată un evreu că legământul făcut la Mun-

tele Sinai, însoțit de o asemenea manifestare vizibilă a slavei di-

vine să ajungă de domeniul trecutului? Și totuși Dumnezeu, prin

profeți, a prevestit exact un astfel de eveniment.

NOUL LEGĂMÂNT

După 800 de ani de când Dumnezeu a stabilit legământul

Său cu Israel prin Moise, El l-a ridicat pe profetul Ieremia, căruia i-

a dat misiunea de a vorbi poporului Lui despre o zi glorioasă, nouă,

care avea să vină:


24

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu

casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am în-

cheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot

din țara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam

drepturi de soț asupra lor, zice Domnul.” „Ci iată legământul, pe

care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul:

Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu

voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai

învăța pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaște pe Dom-

nul!’ Ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai

mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai

aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31:31-34).

Nu putem decât să ne imaginăm în ce stare de așteptare ne-

răbdătoare se afla orice evreu evlavios, față de sosirea acestui „nou

legământ” – un legământ în care fiecare participant, „de la cel mai

mic până la cel mai mare” avea să Îl cunoască pe Domnul personal.

Și ei așteptaseră o sută de ani, apoi două sute, apoi patru sute de

ani, apoi șase sute de ani. În final, după șase sute de ani, nu însoțit

de tunete terifiante, nici de cutremure sau fulgere, ci în liniștea

unei „camere de sus”, Domnul Isus Hristos a pus înaintea unui mic

grup de ucenici un pahar și a anunțat, „Acest pahar este legămân-

tul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca

22:20). Cu aceste cuvinte simple, a fost inaugurat un legământ

care va dura toată veșnicia (Evrei 13:20), transformând istoria

omenirii și cuprinzând în el oameni din orice seminție, limbă și

popor de pe fața pământului. După cum legământul de la Sinai a

fost inaugurat cu sânge (Evrei 9:18-22), tot așa acest legământ

avea să fie inaugurat cu sânge – nu cu sângele taurilor și al țapilor,


25

care niciodată nu poate șterge păcatele (Evrei 10:4), ci cu „sângele

scump” (1Petru 1:19) al Fiului lui Dumnezeu.

Este important să ne amintim că, atunci când Dumnezeu a

stabilit legământul Său cu poporul Israel pe Muntele Sinai, El nu a

spus, „Voi face acum un legământ vechi cu voi”. Vechiul Legământ

este denumit acum „vechi” pentru un singur motiv: a fost înlocuit

cu unul „nou”. Autorul Epistolei către Evrei ne arată implicațiile

acestui fapt: „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit

că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este

aproape de pieire” (Evrei 8:13; vezi și 2Corinteni 3:6, 14, „nou,

vechi”). Legământul făcut la Sinai este îmbătrânit; este vechi și

acum a dispărut. Din acest motiv Pavel susține neclintit că, odată

devenit creștin, credinciosul nu mai se află „sub Lege”.

Evreii din vremea lui Pavel aveau o problemă uriașă în a ac-

cepta un astfel de raționament. Până și aceia care erau gata să își

afirme credința în Hristos au insistat uneori că, pentru a fi mântu-

iți, cei convertiți dintre Neamuri trebuiau să fie circumciși și să

respecte Legea lui Moise (Fapte 15:1, 5). Față de orice om care astfel

„răsturna Evanghelia lui Hristos”, Pavel a pronunțat un răsunător

„Să fie anatema!” (Galateni 1:6-8). Mai mult, Pavel era pregătit să îi

combată pe acești „frați mincinoși” (Galateni 2:4) și „iudaizatori”

chiar cu argumente din Biblie. După cum vom vedea în capitolul

următor, el a făcut acest lucru prin descoperirea adevăratului în-

țeles al istoriei prezentate în Scripturile Vechiului Testament, și în

special în legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam.


26

SUMARUL CAPITOLULUI 1

Pavel descrie standardul de conduită al creștinului ca fiind

„legea lui Hristos”. El face clar faptul că legea lui Hristos nu este

aceeași cu Legea lui Moise.

Legea lui Moise a fost dată direct de Dumnezeu, printr-o re-

velare deosebită a slavei Sale pe Muntele Sinai. Înțelepciunea și

echitatea poruncilor ei au așezat națiunea evreiască mult deasu-

pra tuturor celorlalte națiuni. Dar la 800 ani de la Vechiul Legă-

mânt dat pe Muntele Sinai, Dumnezeu a promis că într-o zi va sta-

bili un „nou legământ” cu „casa lui Israel și casa lui Iuda”.

Acest nou legământ a fost inaugurat odată cu moartea și în-

vierea Domnului Isus Hristos. Întrucât legământul înființat de

Hristos este descris ca „nou” și „nu ca” legământul făcut pe Mun-

tele Sinai, este evident faptul că Legământul Mozaic a devenit

acum „îmbătrânit” și „vechi”. El a fost îndepărtat și înlocuit de

Noul Legământ.

Evreii din vremea lui Pavel aveau mari dificultăți în a ac-

cepta această realitate. Unii dintre ei susțineau că, pentru ca o per-

soană să fie mântuită, ea nu doar că trebuie să creadă în Hristos, ci

și să țină Legea lui Moise. Pavel a văzut pe acești oameni ca fiind

„frați mincinoși” care predicau o „evanghelie diferită”. După cum

vom vedea în Capitolul 2, el i-a combătut prezentând semnificația

reală care stătea în spatele legământului lui Dumnezeu făcut cu

Avraam.


27

CAPITOLUL 2.

AVRAAM ȘI HRISOS

Cu mai mulți ani în urmă, într-o revistă seculară de mare

tiraj a fost publicat un articol care prezenta aspectele de bază ale

iudaismului. Deloc surprinzător, rabinul care a scris articolul a su-

bliniat de două ori că cel mai mare evreu care a trăit vreodată fu-

sese Moise. Aceasta a fost convingerea evreilor vreme de multe se-

cole, ca și a evreilor din vremea lui Pavel. Dar Pavel a conștientizat,

din Scripturi, că adevărul era altundeva. Cu excepția evidentă a lui

Mesia, principala figură din istoria evreiască nu a fost Moise, ci

Avraam. Dumnezeu a descoperit principiile care stau la baza mân-

tuirii prin felul cum El a tratat cu Avraam; felul cum El a lucrat cu

Moise a fost ca și cum un afluent ar pătrunde în râul principal al

mântuirii – „a intrat”2 (Romani 5:20, BOR) – cu scopul de a servi

unui scop subsidiar în marele plan al lui Dumnezeu.

Acest lucru explică de ce Pavel se referă în mod repetat la

felul cum Dumnezeu a lucrat cu Avraam, pentru a demonstra ade-

vărurile din propriul mesaj al Evangheliei. De exemplu, apelând la

exemplul lui Avraam, „tatăl credincioșilor”, Pavel este în măsură


28

să dovedească faptul că justificarea a implicat întotdeauna impu-

tarea neprihănirii către păcătoșii nevrednici, și aceasta numai

prin har, prin credință (Romani 4:1-8). El a fost de asemenea în

măsură să probeze faptul că circumcizia lui Avraam nu a avut ni-

mic de-a face cu justificarea lui (Romani 4:9-12) și că credința lui

Avraam este un model pentru toți cei care pășesc pe urmele lui, fie

că sunt evrei, fie Neamuri (Romani 4:16-25).

De aceea, n-ar trebui să ne surprindă faptul că Pavel gă-

sește, în Avraam și legământul făcut cu el (Geneza 15:18; 17:1-21),

un răspuns mai mult decât potrivit față de evreii care insistau că

Neamurile trebuie să păzească Legea lui Moise ca să poată fi mân-

tuiți. Și el ne prezintă acest răspuns în ultima parte din Galateni 3.

Argumentul de bază al lui Pavel este simplu: întrucât legământul

lui Dumnezeu cu Avraam și copiii lui („sămânța”) a fost înființat

cu sute de ani înainte de Legământul Mozaic, împlinirea Legămân-

tului Avraamic nu poate depinde în nici un fel de condițiile impuse

prin Legea lui Moise. Mai mult, creștinii sunt adevărații „copii ai lui

Avraam” și moștenitorii promisiunilor făcute lui. Astfel, creștinii

vor căpăta „moștenirea” cerească promisă lui Avraam și „semin-

ței” lui complet independent de ținerea Legii.

Întrucât ultima parte din Galateni 3 este atât de importantă

pentru o înțelegere corectă a istoriei răscumpărării, ar trebui să o

citim și să o studiem cu atenție:

Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui

om, odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai

adaugă ceva. Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și se-

minței lui”. Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai


29

multe), ci ca și cum ar fi vorba numai de una: „Și seminței tale”,

adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit

Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința

să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani.

Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgădu-

ință; și Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam.

Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcă-

rilor de lege, până când avea să vină „Sămânța”, căreia îi fusese

făcută făgăduința; și a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mij-

locitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure părți, pe

când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este împo-

triva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o

Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din

Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința

să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos.

Înainte de venirea credinței, noi eram supt paza Legii, închiși

pentru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a

fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți

prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndru-

mătorul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința

în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îm-

brăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este

nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte

femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus. Și dacă sunteți

ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam, moștenitori prin fă-

găduință. (Galateni 3:15-29)

Aici vedem că legământul lui Dumnezeu cu Avraam s-a ba-

zat pe promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam și „se-

minței” sale. Acele au fost făcute și confirmate cu sute de ani


30

înainte ca Legea lui Moise să fie dată pe Muntele Sinai. Dar până și

în relațiile dintre oameni, este imposibil să fie adăugate condi-

ții sau să fie schimbat un legământ care a fost deja ratificat sau sta-

tuat. De exemplu, când testamentul sau „ultima dorință” a unei

persoane este citit, după moartea ei, nimeni nu are dreptul să eli-

mine de pe listă numele unei persoane care este trecut acolo ca be-

neficiar sau să refuze să respecte dreptul acesteia la moștenirea

care i-a fost lăsată. În mod asemănător, moștenirea pe care Dum-

nezeu a promis-o lui Avraam și seminței lui nu putea fi condițio-

nată sau afectată în nici un fel de Legea lui Moise, care a venit după

430 de ani de când Dumnezeu făcuse promisiunile către Avraam.

PROMISIUNILE – ÎMPLINIREA INIȚIALĂ

Care erau, mai precis, promisiunile făcute de Dumnezeu lui

Avraam? Vom lua în considerare cele 4 promisiuni: Dumnezeu i-a

promis lui Avraam o sămânță, un popor, o țară, și o binecuvântare.

Sămânța

Sămânța promisă a fost Isaac, „copilul făgăduinței” (Gala-

teni 4:28, Romani 9:8-9). Dumnezeu a promis lui Avraam: „ne-

vastă-ta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac” (Ge-

neza 17:19, 21)

Poporul

Poporul promis a fost Israel, descendenții fizici ai lui

Avraam. „Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; îți

voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare” (Geneza


31

12:2). „Și, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer, și numără

stelele, dacă poți să le numeri.” Și i-a zis: „Așa va fi sămânța ta””

(Geneza 15:5)

Țara

Țara promisă a fost Canaanul, pe care Dumnezeu l-a promis

lui Avraam și seminței lui drept moștenire. „Domnul S-a arătat lui

Avram, și i-a zis: „Toată țara aceasta o voi da seminței tale”” (Ge-

neza 12:7). „Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărțit Lot de

el: „Ridică-ți ochii, și, din locul în care ești, privește spre miază-

noapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre apus; căci toată țara pe

care o vezi, ți-o da ție și seminței tale în veac”” (Geneza 13:14-15)

Binecuvântarea

Binecuvântarea promisă se referea la tot felul de beneficii

materiale: bogății, protecție, viață lungă etc. „Voi face din tine un

neam mare, și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare, și vei

fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta,

și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pămân-

tului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3). Ținându-și

promisiunea, Dumnezeu a păzit pe Avraam vreme de mulți ani și

l-a făcut bogat. La finele lungii sale vieți, citim următoarele:

„Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; și Domnul binecuvântase

pe Avraam în orice lucru” (Geneza 24:1)


32

PROMISIUNILE – ÎMPLINIREA FINALĂ

Dacă Scripturile Vechiului Testament ar fi fost tot ceea ce

ne-ar fi fost dat spre a înțelege aceste promisiuni, probabil am con-

cluziona că aceste promisiuni făcute către Avraam au fost în ma-

joritate materiale și și-au găsit împlinirea pe acest tărâm. Dar

atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim că promisiu-

nile aveau o semnificație mult mai profundă și mai minunată de-

cât la prima vedere. În ce a constat împlinirea integrală a acestor

promisiuni față de Avraam?

Sămânța

Adevărata sămânță promisă lui Avraam era Hristos.

„Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui”.

Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca

și cum ar fi vorba numai de una: „Și seminței tale”, adică Hristos”

(Galateni 3:16). Hristos era adevărata sămânță a lui Avraam, Acela

care avea să „moștenească” în final toate lucrurile, Acela în care

„toate neamurile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza

22:18). Promisiunea făcută lui Avraam a fost în esență făcută lui

Hristos: „Ea [Legea] a fost adăugată... până când avea să vină „Să-

mânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința” (Galateni 3:19). Promi-

siunea făcută de Dumnezeu lui Hristos devine aplicabilă nouă

doar pentru că noi suntem „în Hristos”. „Toți care ați fost botezați

pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu,

nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte

bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos

Isus. Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam,

moștenitori prin făgăduință” (Galateni 3:27-29). Creștinii sunt


33

socotiți ca sămânță a lui Avraam pentru că ei sunt „în” singura Să-

mânță adevărată, Hristos!

Creștine, gândește-te la asta! Toate promisiunile lui Dum-

nezeu au fost făcute lui Hristos, și tu ai privilegiul de nedescris de

a „fi în” și de a „aparține” Lui! Tu ai fost „îmbrăcat cu Hristos,” și

toată moștenirea Lui este a ta. Ești un „împreună moștenitor” (Ro-

mani 8:17) cu Hristos!

Poporul

Atunci când Dumnezeu „l-a scos pe Avraam” și l-a pus să se

uite către cer și să numere stelele, promițându-i atât de mulți copii

încât nici un om nu îi va putea număra, El a avut în vedere ceva cu

mult mai măreț pentru Avraam decât o mulțime de descendenți

fizici. Învățăm din Noul Testament că adevărații „copii ai lui

Avraam” sunt aceia care își pun credința în Hristos: „Înțelegeți și

voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” (Galateni

3:7). „Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui Avraam,

moștenitori prin făgăduință” (Galateni 3:29). „Iudeu nu este acela

care se arată pe dinafară că este Iudeu; și tăiere împrejur nu este

aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iu-

deu înlăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în

slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la

Dumnezeu” (Romani 2:28-29; 9:6-8; Filipeni 3:3). Împlinirea ade-

vărată a promisiunii lui Dumnezeu făcută față de Avraam, că ur-

mașii lui vor fi ca stelele de numeroși, și „ca nisipul mării” (Geneza

22:17) se găsește în Apocalipsa 7:9: „După aceea m-am uitat, și

iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din

orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă,


34

care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea

Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Astfel, împlinirea ultimă a promisiunii lui Dumnezeu că îl

va „face un popor mare pe Avraam” nu este Israelul, ci biserica –

„poporul” spiritual la care Domnul Isus Hristos s-a referit în pilda

vierilor: „De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată

de la voi, și va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite”

(Matei 21:43) (Observați că, în conformitate cu ceea ce spune

Domnul Isus, biserica aduce „roada împărăției” fără a eșua. Dacă

instituția pe care noi o denumim „biserică” nu produce roadă,

atunci noi suntem cei care avem o definiție greșită și un concept

eronat privitor la ce este biserica!)

La fel, Petru vorbește despre biserică, nu despre Israelul et-

nic, ca fiind împlinirea ultimă a dorinței lui Dumnezeu din Vechiul

Testament pentru un „popor sfânt”. Chiar înainte de darea Legii pe

Muntele Sinai, Dumnezeu a promis Israelului următoarele:

„Acum, dacă veți asculta glasul meu, și dacă veți păzi legământul

Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele...Îmi veți fi o împărăție de

preoți și un neam sfânt” (Exod 19:5-6). Cu toate acestea, până și în

vremurile sale cele mai bune, „sfințenia” Israelului fizic (separarea

de restul popoarelor) (Levitic 20:24-26) a fost în bună măsură ex-

terioară, iar „preoții” lui aduceau jertfe care „sunt doar niște po-

runci pământești, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi

și felurite spălături, până la o vreme de îndreptare” (Evrei

9:10). Prin contrast, Petru spune că creștinii sunt adevărata „preo-

ție sfântă”, chemată să „aducă jertfe duhovnicești, plăcute lui

Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1Petru 2:5), și biserica este


35

adevăratul „popor sfânt” al lui Dumnezeu, un „popor” al Lui: „Voi

însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam

sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca

să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric

la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar

acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți în-

durare, dar acum ați căpătat îndurare” (1Petru 2:9-10)

Creștine, gândește-te la aceasta! Ești parte din cea mai mi-

nunată națiune care a existat vreodată! Este o națiune spirituală –

alcătuită numai din oameni care sunt aleși și sfinți – și este o nați-

une care nu va decădea niciodată și nu va ajunge niciodată să fie

dată uitării - niciodată! (Isaia 9:6-7, Daniel 2:44; 7:13-14; Luca

1:32-33).

Țara

Dacă ar fi să citim numai descrierea Vechiului Testament

privitoare la rătăcirile lui Avraam prin diverse ținuturi, am putea

concluziona că principala sa preocupare era legată de țara fizică a

Canaanului. Dar, încă o dată, când ajungem la Noul Testament,

descoperim că Avraam era în căutarea a ceva cu mult mai deosebit

decât o simplă moștenire pământească:

În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile

făgăduite: ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, măr-

turisind că sunt străini și călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul

acesta, arată deslușit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut

în vedere pe aceea din care ieșiseră, negreșit că ar fi avut vreme să

se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie


36

cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-i este rușine să Se numească

Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. (Evrei 11:13-16)

În calitate de descendenți adevărați ai lui Avraam, creștinii

vor moșteni mult mai mult decât doar ținutul Canaanului. Con-

form cu Romani 4:13, „făgăduința făcută lui Avraam sau seminței

lui” nu a constat în aceea că el va fi moștenitor al Canaanului, ci și

„marginile pământului” (a se vedea și Psalmii 2:8). „Ferice de cei

blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5). Creștinii pot să

fie persecutați sau vorbiți de rău în zilele noastre, dar pământul

care astăzi înghite sângele lor le va aparține într-o zi! În calitate de

adevărată sămânță a lui Avraam, ei vor moșteni „țara în care tră-

iesc acum ca străini”, la fel cum Dumnezeu a promis tatălui lor

Avraam cu mii de ani în urmă (Geneza 17:8; 28:4)

Dragă creștine, meditează la aceasta! Chiar dacă ești acum

un „străin și călător pe pământ”, într-o zi „cerurile noi și pământul

nou” îți vor aparține! „Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru

Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!” (Apocalipsa 5:10)

Binecuvântarea

Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va fi „bine-

cuvântat” și că „toate neamurile pământului” vor fi binecuvântate

în el, binecuvântarea pe care El o avea în minte era infinit mai

mare decât orice binecuvântare materială. Petru face aluzie la

aceasta în predica lui adresată evreilor, după vindecarea miracu-

loasă a ologului, la poarta templului: „Voi sunteți fiii prorocilor și

ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri,

când a zis lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi


37

binecuvântate în sămânța ta”. Dumnezeu, după ce a ridicat pe Ro-

bul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, în-

torcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale” (Fapte 3:25-26). Așa

cum spune Petru, „binecuvântarea” promisă lui Avraam se referea

la întoarcerea oamenilor din păcatele lor. Pavel face semnificația

acestei binecuvântări și mai clară: „Scriptura, de asemenea, fi-

indcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri,

prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună:

„Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”” (Galateni 3:8)

Adevărata binecuvântare promisă lui Avraam și seminței lui

consta din justificarea și roadele ei. Binecuvântarea justificării este

tocmai opusul blestemului și condamnării aduse de Lege: „Așa că

cei ce se bizuiesc pe credință, sunt binecuvântați împreună cu

Avraam cel credincios. Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii,

sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu

stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă””

(Galateni 3:9-10). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,

făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e ori-

cine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui

Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca, prin cre-

dință, noi să primim Duhul făgăduit” (Galateni 3:13-14). „Tot as-

tfel, și David numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără

fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fă-

rădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de

omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!”” (Romani 4:6-8)

Atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că prin să-

mânța lui, „toate neamurile pământului” vor fi “binecuvântate”


38

(Geneza 22:18), El se referea la adevărata sămânță a lui Avraam,

adică Hristos, Acela care, într-o zi, avea să lase să curgă sângele Lui

pentru ca oameni din „orice seminție, din orice limbă, din orice no-

rod și din orice neam” (Apocalipsa 5:9) să poată fi răscumpărați,

justificați și binecuvântați în El.

Creștine, gândește-te la aceasta! „Binecuvântarea lui

Avraam” (Geneza 28:4; Galateni 3:14) a venit în măsura ei deplină

asupra ta! Nu mai ești condamnat și blestemat; dimpotrivă, ești jus-

tificat și binecuvântat „cu tot felul de binecuvântări duhovnicești,

în locurile cerești, în Hristos” (Efeseni 1:3). Cea mai mare dintre

toate aceste binecuvântări este Însuși Duhul Sfânt „făgăduit” (Ga-

lateni 3:14; a se vedea și capitolul „Promisiunea împlinită”), care

este dat în plinătatea Noului Legământ „fiilor” lui Dumnezeu (Ga-

lateni 4:5-6; Romani 8:15-16). Aleluia!

Odată ce înțelegem sensul mai larg al promisiunilor lui

Dumnezeu față de Avraam, argumentul lui Pavel că ele nu depind

în nici un fel de Legea lui Moise capătă o semnificație extraordi-

nară. Moștenirea promisă creștinilor în calitate de copii adevărați

ai lui Avraam este peste măsură de glorioasă, și le este dată lor cu

totul în afara Legii. Aceasta este modalitatea în care Pavel îi con-

damnă pe „frații mincinoși” și pe iudaizatorii care insistau că, pen-

tru a putea fi mântuiți, creștinii ar fi trebuit să păzească Legea lui

Moise!


39

HRISTOS

Ar trebui să fie deja clar până în acest moment că toată isto-

ria Vechiului Testament culminează în Hristos. De la bun început,

Dumnezeu lucra în istorie, dirijând-o către împlinirea ei ultimă în

Mesia. Dinainte de întemeierea lumii, El hotărâse (Efeseni 3:11) să

Se glorifice prin mântuirea „în Hristos” – doar prin har, prin cre-

dință – a unei mulțimi de oameni pe care nimeni nu o poate nu-

măra. Acest scop mântuitor reprezintă principiul unificator din spa-

tele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu din istoria omenirii. Când Pavel

spune că Dumnezeu „ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă,

nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care

ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2Timotei 1:9), cu-

vintele lui se aplică tuturor care au fost sau vor fi mântuiți vreo-

dată.

Putem observa planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hris-

tos revelat încă de la căderea în păcat a omului. Imediat după ce

omul a păcătuit, chiar înainte ca blestemul lui Dumnezeu să fie

oficial pronunțat asupra rasei omenești, El a proclamat venirea

Unuia care, în calitate de „sămânță a femeii”, va zdrobi capul șar-

pelui (Geneza 3:15). În Geneza 5, ca o pregătire a venirii acestui

Mesia, Dumnezeu a ridicat linia genealogică a lui Set în locul lui

Abel cel sfânt, care fusese ucis de fratele lui, Cain. Pe măsura trece-

rii timpului, El a instituit o succesiune de legăminte cu omul. Fie-

care din aceste legăminte a fost făcut în vederea avansării planului

Lui mântuitor. În Geneza 6-9, El a păstrat linia genealogică a lui

Mesia prin Noe, și a făcut un legământ, prin care a promis că nu va

mai distruge niciodată pământul prin potop de ape, garantând că


40

istoria omenirii își va urma cursul până când avea să se nască Mân-

tuitorul promis și până când răscumpărarea va fi realizată. În Ge-

neza 12, El l-a chemat pe Avraam din idolatrie și i-a făcut promisi-

unile Sale necondiționate, privitoare la venirea lui Hristos și la

mântuirea, prin El, a unei mari mulțimi de oameni. Ca o etapă în

această direcție, El a început prin înființarea unei națiuni fizice –

ceea ce mai târziu avea să se numească Israel – cu scopul de a fi cea

care va primi și va păstra descoperirea divină, în vederea pregătirii

Celui care avea să vină. Toate lucrurile sunt centrate pe și conduc

la venirea lui Hristos.

Același lucru este adevărat în ceea ce privește Legea lui Mo-

ise! Ca și celelalte legăminte prezentate în Vechiul Testament, și

acesta a fost doar un pas care conduce către Hristos. El nu a fost

niciodată prezentat ca pe o cale de mântuire, nici măcar ca pe un

lucru permanent: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată

din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină „Sămânța”,

căreia îi fusese făcută făgăduința” (Galateni 3:19). Legământul

Mozaic era ceea ce Pavel îl denumește drept „îndrumător” sau

„dascăl”, având scopul de a conduce pe evrei la Hristos. Când Hris-

tos a venit și a făcut răscumpărarea, lucrarea de îndrumător a în-

cetat. „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim

socotiți neprihăniți prin credință. După ce a venit credința, nu mai

suntem sub îndrumătorul acesta” (Galateni 3:24-25). Legea lui Mo-

ise și-a găsit împlinirea și culminarea în Hristos.

În primul capitol din Efeseni, Pavel arată clar că toate sco-

purile lui Dumnezeu sunt centrate în Hristos:


41

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus

Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări du-

hovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a

ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană

înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte

să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre

lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. În El

avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după

bogățiile harului Său, pe care l-a răspândit din belșug peste noi,

prin orice fel de înțelepciune și de pricepere; căci a binevoit să ne

descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine

însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremilor, spre a-Și

uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, și cele

de pe pământ.” (Efeseni 1:3-10)

Tot ce a făcut Dumnezeu în perioada Vechiului Testament,

a făcut având în vedere „concentrarea tuturor lucrurilor în Hris-

tos”. Hristos este punctul focal și țelul întregii Biblii!


Cu excepția evidentă a lui Hristos Însuși, principalul perso-

naj din istoria evreiască nu a fost Moise, ci Avraam. Toate princi-

piile care stau la baza mântuirii au fost revelate prin felul în care

Dumnezeu l-a tratat pe Avraam.

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost centrat pe pro-

misiunile pe care Dumnezeu i le-a făcut necondiționat. Aceste pro-

misiuni au inclus o sămânță, un popor, o țară și o binecuvântare.

Ele și-au găsit împlinirea inițială în Isaac (sămânța promisă),


42

Israel (poporul promis), Canaan (țara promisă), și prosperitatea

materială (binecuvântarea promisă). Dar promisiunile lui Dumne-

zeu față de Avraam au avut și o semnificație mai profundă. Ele își

găsesc împlinirea ultimă în Hristos (Sămânța promisă), biserică

(poporul promis), pământul nou (Țara promisă), și în justificarea

și roadele ei (binecuvântarea promisă).

Dumnezeu a pecetluit legământul Său cu Avraam cu sute

de ani înainte de nașterea lui Moise; de aceea, împlinirea lui nu

poate depinde în nici un fel de condițiile stabilite prin Legea lui

Moise. Creștinii (adevărații copii ai lui Avraam) vor căpăta „moș-

tenirea” lor cu totul în afara Legii. Aceasta a fost învățătura Scrip-

turii pe care Pavel a folosit-o pentru a-i respinge pe „iudaizatori”.

Întreaga istorie a Vechiului Testament conduce către Hris-

tos. Orice a lucrat Dumnezeu de la creație încoace, El a făcut având

în vedere „concentrarea tuturor lucrurilor în Hristos”. Hristos este

punctul focal și țelul întregii Biblii!


43

CAPITOLUL 3.

LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC: „PROMISIUNEA”

Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om,

odată întărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva.

Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui”. Nu zice: „Și

semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba nu-

mai de una: „Și seminței tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testa-

ment, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa

ca făgăduința să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de

ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduință; și

Dumnezeu printr-o făgăduință a dat-o lui Avraam. Atunci pentru ce este

Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să

vină „Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința; și a fost dată prin în-

geri, prin mâna unui mijlocitor. Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei

singure părți, pe când Dumnezeu, este unul singur. Atunci oare Legea este

împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege

care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar

Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce

cred, prin credința în Isus Hristos. Înainte de venirea credinței, noi eram

sub paza Legii, închiși pentru credința care trebuia să fie descoperită. As-

tfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihă-

niți prin credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub


44

îndrumătorul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în

Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu

Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod;

nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți

una în Hristos Isus. Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți „sămânța” lui

Avraam, moștenitori prin făgăduință.

Galateni 3:15-29

După cum am văzut deja, acest pasaj din epistola lui Pavel

către Galateni are implicații profunde pentru o înțelegere corectă

a istoriei răscumpărării în ansamblul ei. În aceste versete, Pavel ne

prezintă felul cum Dumnezeu a lucrat față de oameni încă din zi-

lele lui Avraam, și care poate fi pus în termenii a trei aspecte: Pro-

misiunea, Legea și Credința. Aceste trei aspecte sunt incorporate în

trei legăminte: Legământul Avraamic, Legământul Mozaic și Noul

Legământ. Dacă vrem vreodată să avem o percepție corectă a rela-

tării istorice a planului de mântuire al lui Dumnezeu în Hristos,

trebuie să înțelegem relația dintre aceste trei legăminte. În capito-

lele 3-5, vom explora această relație mai profund, luând în consi-

derare pe scurt natura fiecăruia din aceste legăminte.

PROMISIUNEA

Pavel gândea cu privire la legământul lui Dumnezeu cu

Avraam în termenii promisiunii. De-a lungul Bibliei, conceptul de

„promisiune” este unul foarte bogat, iar autorii Noului Testament

fac apel la el în mod repetat3. Ceea ce Pavel dorește ca noi să


45

conștientizăm atunci când ne gândim la „promisiune” în contex-

tul Legământului Avraamic este că promisiunea este neschimbă-

toare, necondiționată, și sigură în ce privește împlinirea. Pavel pre-

zintă aceste trei caracteristici ale promisiunii, utilizând o diversi-

tate de argumente și ilustrații.

NESCHIMBĂTOARE

Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschim-

bătoare – nu se poate schimba. După cum am observat în Capitolul

2, atunci când „testamentul și ultima dorință” a unei persoane este

citită după moartea acesteia, nimeni nu are dreptul să elimine nu-

mele cuiva care este menționat în acel testament ca beneficiar sau

moștenitor. Pavel argumentează că dacă până și astfel de legă-

minte omenești sunt neschimbătoare, cu cât mai mult rămâne

neschimbat legământul lui Dumnezeu cu Avraam? „Fraților, (vor-

besc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată în-

tărit, totuși nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva...

Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai

înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduința să fie nimicită, de

Legea venită după patru sute trei zeci de ani”. Promisiunea făcută

de Dumnezeu lui Avraam este neschimbătoare; ea nu poate fi alte-

rată sau condiționată în nici un fel de Legea lui Moise, întrucât Le-

gea a venit după 430 de ani de la momentul când fusese făcută pro-

misiunea.

„Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea

să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuși, și a

zis: „Cu adevărat te voi binecuvânta, și îți voi înmulți foarte mult


46

sămânța.” Și astfel, fiindcă a așteptat cu răbdare, a dobândit făgă-

duința. Oamenii, ce-i drept, obișnuiesc să jure pe cineva mai

mare; jurământul este o chezășie, care pune capăt oricărei neîn-

țelegeri dintre ei. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dove-

dească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămuta-

rea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lu-

cruri care nu se pot schimba, și în care este cu neputință ca Dum-

nezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scă-

pare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o

avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită, care pă-

trunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a

intrat pentru noi ca înainte mergător...” (Evrei 6:13-20)

Conform acestor versete, promisiunea lui Dumnezeu către

Avraam nu se poate schimba, pentru că ea este făcută în baza unui

plan care nu se schimbă și care a fost confirmat printr-un jură-

mânt care nu se modifică. Întrucât promisiunea este în ultimă in-

stanță spirituală în natura ei și este făcută către noi (adevărații

„moștenitori ai făgăduinței”) în calitate de credincioși în Hristos,

realitatea acestei imuabilități ne dă „o puternică îmbărbătare”

pentru a continua în „credință și nădejde” până când vom „moș-

teni” (Evrei 6:12) tot ceea ce este cuprins în promisiune.

NECONDIȚIONATĂ

Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam nu este doar nes-

chimbătoare, ci ea este și necondiționată - împlinirea ei nedepin-

zând în esență de nici o condiție ce trebuie satisfăcută de om (vezi

și Anexa E, întrebarea 6). Pavel subliniază acest lucru în multe mo-

dalități de-a lungul scrierilor lui. El face asta în primul rând prin


47

focalizarea sa pe caracterul unilateral (adică de o singură parte) al

Legământului Avraamic. Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a

fost „unilateral” în aceea că el a fost validat de Dumnezeu Însuși

(Geneza 15:1-21, Evrei 6:1-14), fără slujirea unui mijlocitor.

Atunci când două părți sunt implicate într-o tranzacție legală,

sunt necesari mediatori. „Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul

unei singure părți, pe când Dumnezeu, este unul singur”. Legă-

mântul Avraamic a constat dintr-o promisiune unilaterală făcută

de Dumnezeu, bazată pe planul Său suveran și plin de har în Hris-

tos, de a mântui un mare număr de oameni. El include o „moște-

nire”, și acea moștenire a fost „dată” lui Avraam „printr-o făgădu-

ință” (Galateni 3:18). Transmiterea unei moșteniri poate să se facă

chiar și fără consimțământul beneficiarului ei sau fără ca el să cu-

noască acest lucru dinainte. De exemplu, când a fost citit testa-

mentul bunicului meu, la scurt timp de la moartea lui, am fost sur-

prins să aflu că numele meu era menționat în el și că eram acum

posesorul unora din bunurile care îi aparținuseră. Aceasta este na-

tura unei moșteniri! În mod repetat, Noul Testament subliniază

faptul că cei credincioși sunt „moștenitori” (Romani 4:13-14; Ga-

lateni 3:29, 4:1, 3:24; Efeseni 3:6; Tit 3:7) ai unei „moșteniri” (Ga-

lateni 3:18; Efeseni 1:11, 14, 18; 5:5; Coloseni 1:12; 3:24) care este

a lor prin „făgăduință” (Romani 4:13-14; Galateni 3:18, 29; Efeseni

3:6; Evrei 6:12, 17; 9:15). Glorie lui Dumnezeu!

În contrast cu această „unilateralitate” a Legământului

Avraamic, Legământul Mozaic a fost dat „prin îngeri, prin mâna

unui mijlocitor” (Moise) și a implicat credincioșia a două părți din

legământ – Dumnezeu și omul (Exod 19:7-8; 24:3, 7-8; v. și Deute-

ronom 5:5). Binecuvântările oferite de Lege au depins de


48

ascultarea omului de ea. Dumnezeu a statuat condițiile pe care oa-

menii trebuiau să le satisfacă: „omul care le va împlini, va trăi prin

ele” (Levitic 18:5; Luca 10:28; Galateni 3:12; Levitic 26; Deutero-

nom 28).

Faptul că Legea este condiționată de credincioșia și perfor-

manțele omului arată că eșecul omului este sigur. Ea mai arată că

dacă Promisiunea este în orice fel dependentă de Lege, și Promisi-

unea va eșua în mod sigur: „Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se

țin de Lege, credința este zadarnică, și făgăduința este nimicită;

pentru că Legea aduce mânie” (Romani 4:14-15). Conform cu ceea

ce spune Pavel, Promisiunea ar fi „nimicită” de Lege pentru că oa-

menii vor ajunge inevitabil să încalce Legea și astfel să aducă „mâ-

nia” lui Dumnezeu asupra lor din cauza păcatelor lor.

„Promisiunea” și „Legea” sunt aici văzute ca presupunând

două principii diametral opuse. Legea întotdeauna anulează Pro-

misiunea, pentru că Legea depinde de credincioșia omului, iar

omul căzut în păcat întotdeauna eșuează în a ține Legea. Nici măcar

unul dintre urmașii păcătoși ai lui Adam nu are, în starea sa fi-

rească, câtuși de puțină credincioșie sau înțelepciune spirituală, ori

dorință de a-L căuta pe Dumnezeu (Romani 3:11). Nu există nici un

om care să fie capabil de a împlini până și „condiția” minimă de a

se încrede în Hristos pentru a fi mântuit, dacă aceasta nu îi este

dată în dar de Dumnezeu mai dinainte (Ioan 6:65). Dacă împlini-

rea Promisiunii depinde în ultimă instanță de orice lucru care ține

de om, atunci cu siguranță că nu se ajunge la nimic în final. De

aceea, Promisiunea nu poate depinde de Lege în nici un fel. Nu doar

că, astfel, Legea lui Moise este eliminată, ci însăși Legea (altfel


49

spus, „condițiile”) de orice fel. „Pentru că Legea aduce mânie; și

unde nu este o lege [după cum este cazul în ce privește promisiu-

nea], acolo nu este nici călcare de lege [eșecul omului]” (Romani

4:15).

Natura necondiționată a promisiunii este subliniată în

multe alte pasaje din scrierile lui Pavel. De exemplu, în Romani

9:6-13, Pavel asociază distincția făcută între Isaac și Ismael cu „cu-

vântul făgăduinței”, suveran și necondiționat, care a precedat și a

determinat nașterea lui Isaac.

Căci nu toți cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; și, măcar că

sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam; ci este

scris: „În Isaac vei avea o sămânță, care-ți va purta numele.”

Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu;

ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță. Căci cuvântul acesta

este o făgăduință: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce, și Sara va

avea un fiu.” Ba mai mult; tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi

gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, măcar că cei doi

gemeni nu se născuseră încă, și nu făcuseră nici bine nici rău, - ca

să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu,

prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, -

s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este

scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:6-13)

Pentru ca niciun iudeu să nu poată argumenta că deosebi-

rea dintre Isaac și Ismael n-ar fi fost rezultatul promisiunii necon-

diționate făcută de Dumnezeu, ci cumva rezultatul faptului că ei

ar fi avut mame diferite, Pavel aplică imediat la aceste versete la

situația lui Iacov și Esau. Iacov și Esau erau din aceeași mamă; în

fapt, ei erau chiar gemeni! Și totuși, „cuvântul făgăduinței”


50

necondiționat și care făcea deosebire între ei, cu privire la Iacov,

fusese dat Rebecăi înainte ca oricare din acești doi gemeni să fi fă-

cut „nici bine, nici rău”. Mai mult, Pavel arată clar în acest pasaj că

nu doar Isaac și Iacov, ci toți care sunt „copiii ai lui Dumnezeu” de-

vin astfel exclusiv în virtutea faptului că ei sunt „copiii făgăduin-

ței” (Romani 9:8).

Această legătură indestructibilă între a fi un „copil al făgă-

duinței” și a fi un copil al lui Dumnezeu este și mai explicită în Ga-

lateni 4.

Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, și unul din

femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel

din femeia slobodă s-a născut prin făgăduință. Lucrurile acestea

trebuie luate într-alt înțeles: acestea sunt două legăminte: unul

de pe muntele Sinai naște pentru robie și este Agar, - căci Agar

este muntele Sinai din Arabia; - și răspunde Ierusalimului de

acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul

cel de sus este slobod, și el este mama noastră. Fiindcă este scris:

„Bucură-te, stearpo, care nu naști de loc! Izbucnește de bucurie și

strigă, tu, care nu ești în durerile nașterii! Căci copiii celei părăsite

vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” Și voi, fra-

ților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței. Și cum s-a întâm-

plat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se

născuse prin Duhul tot așa se întâmplă și acum. Dar ce zice Scrip-

tura? „Izgonește pe roabă și pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moș-

teni împreună cu fiul femeii slobode.” De aceea, fraților, noi nu

suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit

ca să fim slobozi (Galateni 4:22-31).


51

Aici, Pavel spune în mod specific că orice creștin este născut

asemenea lui Isaac, ca rezultat al promisiunii necondiționate a lui

Dumnezeu. Sara (Noul Legământ, „Ierusalimul cel de sus,” bise-

rica) este cu totul incapabilă, prin meritele proprii, să producă să-

mânță. Dacă este ca Sara să aibă vreodată copii (adică, dacă este ca

biserica să aibă vreodată parte de convertiți adevărați), ei trebuie

să se nască supranatural, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu

face acest lucru prin miracolul nașterii din nou!

Ești creștin? Dacă da, atunci datorezi cine ești, spiritual vor-

bind, unei nașteri suverane și miraculoase „prin Duhul”. Ești un

„copil al făgăduinței”, născut „prin făgăduință”. Este promisiunea

făcută de Dumnezeu acum mii de ani către Avraam, ea fiind cea

care a determinat existența ta în calitate de copil al lui Dumnezeu!

De fiecare dată când vreun om devine creștin, acest lucru este re-

zultatul unei manifestări extraordinare a acelei vechi promisiuni.

Aleluia!

SIGURĂ

În al treilea rând, promisiunea făcută de Dumnezeu lui

Avraam este sigură – nimic nu poate împiedica împlinirea ei.

Această siguranță se bizuie, în primul rând, pe faptul că promisiu-

nea nu este condiționată în nici un fel de Lege; totul este prin har:

„unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea

moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin

har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța

lui Avraam” (Romani 4:15-16). Promisiunea lui Dumnezeu este si-

gură pentru că împlinirea ei stă exclusiv în credincioșia și puterea


52

Lui, iar Dumnezeu nu poate să mintă, și nici planurile Lui nu pot

să eșueze. „Știu că Tu poți totul, și că nimic nu poate sta împotriva

gândurilor Tale” (Iov 42:2). „Eu sunt Dumnezeu, și nu este altul,

Eu sunt Dumnezeu, și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la

început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă îm-

plinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, și Îmi voi

aduce la îndeplinire toată voia Mea’” (Isaia 46:9-10).

Și nu doar că promisiunea este sigură pentru că împlinirea

ei depinde doar de Dumnezeu; ea este sigură și pentru că este fă-

cută, în esență, lui Hristos. El este „sămânța… căreia îi fusese făcută

făgăduința” (Galateni 3:19). Ar putea exista vreo posibilitate ca

promisiunea făcută de Dumnezeu lui Hristos să eșueze? Ar putea

Hristos să „ceară de la Tatăl”, și totuși Tatăl să nu Îi dea „neamurile

de moștenire, și marginile pământului în stăpânire”? (Psalmii

2:8). Așa ceva este de neînchipuit! Domnul Isus Hristos va moșteni

totul, cu siguranță! Toate promisiunile lui Dumnezeu își găsesc

împlinirea în El! (2Corinteni 1:20).

Gândește-te la aceasta, credinciosule! Cu mult timp înainte

ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu a promis în Hristos să

mântuiască o mare mulțime de oameni, care nu poate fi numă-

rată, din toate neamurile pământului. Mântuirea lor nu a fost con-

diționată în nici un fel de bunătatea sau meritele lor, ci ea s-a bazat

exclusiv pe harul și credincioșia lui Dumnezeu. De aceea, promisi-

unea aceasta este sigură „pentru toată sămânța”. Aceștia sunt cu

toții „copii ai făgăduinței” care, ca și Isaac, datorează existența lor

nașterii supranaturale din Duhul. Dumnezeu a ridicat „din pie-

trele acestea” fii ai lui Avraam! (Luca 3:8)


53

Dacă ești creștin, atunci ești parte din această mulțime

vastă de oameni! „Binecuvântarea” lui Dumnezeu îți este dată în

plinătatea măsurii. Și va veni ziua când vei „stăpâni cetățile vrăj-

mașilor” tăi (Geneza 22:17), conform vechii promisiuni făcută de

Dumnezeu lui Avraam. În Hristos, vei moșteni într-o zi nu doar

pământul, ci și „toate lucrurile” (Apocalipsa 21:7). Vei fi un „îm-

preună moștenitor” cu El! (Romani 8:17)


Pavel a văzut modalitatea de răscumpărare în care Dumne-

zeu a tratat cu oamenii încă de la Avraam în termenii a trei as-

pecte: Promisiunea, Legea, și Credința. Aceste trei aspecte sunt cu-

prinse în trei legăminte: Legământul Avraamic, Legământul Mo-

zaic și Noul Legământ.

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam aparține aspectului

Promisiune. Atunci când ne gândim la „promisiune”, în contextul

Legământului Avraamic, trebuie să ne gândim la un legământ

care este neschimbător, necondiționat și sigur în ce privește îm-

plinirea lui.

Promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este neschim-

bătoare pentru că reprezintă un legământ divin care se bizuie pe

hotărârea și jurământul veșnic al lui Dumnezeu.

Promisiunea lui Dumnezeu față de Avraam este necondițio-

nată pentru că ea implică o moștenire care este dăruită prin har pă-

cătoșilor lipsiți de merite. Ea depinde exclusiv de alegerea


54

suverană și în har a lui Dumnezeu, deci pe nimic bun sau rău pe

care „fiii făgăduinței” le-au făcut sau le vor face vreodată.

Promisiunea lui Dumnezeu față de Avraam se împlinește

sigur pentru că ea nu este dependentă în nici un fel de meritele

omului (Legea), ci se bizuie în întregime pe credincioșia și puterea

lui Dumnezeu. Ea este de asemenea sigură pentru că este făcută de

Dumnezeu singurului Său Fiu – care este obiectul plăcerii și încân-

tării veșnice a Tatălui.


55

CAPITOLUL 4.

LEGĂMÂNTUL MOZAIC: „LEGEA”

În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lu-

mea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care

se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege,

credința este zădarnică, și făgăduința este nimicită; pentru că Legea aduce

mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea

moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pen-

tru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu

numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea

care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.

Romani 4:13-16

Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege,

este învederat, căci „cel neprihănit prin credință va trăi.” Însă Legea nu se

întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin

ele”.

Galateni 3:11-12


56

În Capitolul 3, am analizat legământul lui Dumnezeu cu

Avraam și „sămânța” lui – un legământ pe care Pavel îl descrie în

termenii „Promisiunii”. În acest capitol, ne vom uita la legământul

făcut de Dumnezeu cu Israel prin Moise – un legământ pe care Pa-

vel îl descrie prin termenul „Lege”. Apoi, în Capitolul 5, vom exa-

mina Noul Legământ – un legământ pe care Pavel îl descrie prin

termenul „Credință”. Este un lucru clar faptul că Pavel vede Legea

ca fiind fundamental diferită atât față de Promisiune (sau făgădu-

ință) (Galateni 3:18) cât și față de Credință (Galateni 3:12). El vor-

bește în mod repetat despre Legământul Mozaic în termeni de

„fapte”, prin contrast cu „credință”. „Căci toți cei ce se bizuiesc pe

faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este

oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să

le facă.” Și că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dum-

nezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credință

va trăi.” Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va

face aceste lucruri, va trăi prin ele” (Galateni 3:10-12)

Unii au obiectat, spunând că, atunci când Pavel a afirmat că

„Legea nu se întemeiază pe credință”, el vorbea despre o înțelegere

greșită sau distorsionată a Legii, pe care evreii ar fi avut-o. Ei susțin

că, în realitate, Legea ar fi reprezentat un legământ al harului, ba-

zat pe credință, dar că evreii ar fi înțeles-o greșit, ca fiind un legă-

mânt al faptelor, bazat pe meritele omenești. Este evident, totuși,

că Pavel nu ne prezintă aici vreo înțelegere greșită sau vreo distor-

sionare a semnificației Legii de către evrei, ci principiile de bază

care au caracterizat însuși Legământul Mozaic.


57

BINECUVÂNTĂRILE ȘI BLESTEMELE

Pentru a înțelege de ce lucrurile stau după cum am precizat

mai sus, trebuie să ne amintim că Legea avea o latură pozitivă și

una negativă, punând înaintea evreilor posibilitatea fie a vieții, fie

a morții. Aceste alternative erau condiționate de ascultarea sau

neascultarea din partea omului, lucru care este bine ilustrat prin

binecuvântările și blestemele proclamate de pe munții Garizim și

Ebal. Chiar dacă acest pasaj important ar trebui citit în întregime

dacă vrem să îi percepem impactul pe deplin (Deuteronom 27:11-

58, 68; v. și Levitic 26), câteva extrase vor fi suficiente pentru a de-

monstra faptul că Vechiul Legământ a fost caracterizat de „condi-

ții” și că binecuvântările asociate lui (sau blestemele) au depins de

faptele omului.

Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind și îm-

plinind toate poruncile Lui pe care ți le dau astăzi, Domnul, Dum-

nezeul tău, îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe

pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine și de

care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumneze-

ului tău: Vei fi binecuvântat în cetate, și vei fi binecuvântat la

câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turme-

lor tale, fătul vacilor și oilor tale, toate acestea vor fi binecuvân-

tate. Coșnița și postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvân-

tat la venirea ta, și vei fi binecuvântat la plecarea ta. (Deuteronom

28:1-6)

Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă

nu vei păzi și nu vei împlini toate poruncile Lui și toate legile Lui, pe

care ți le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine

și de care vei avea parte. Vei fi blestemat în cetate, și vei fi


58

blestemat pe câmp. Coșnița și postava ta vor fi blestemate. Rodul

trupului tău, rodul pământului tău, fătul vacilor tale și fătul oilor

tale, toate vor fi blestemate. Vei fi blestemat la venirea ta, și vei fi

blestemat la plecarea ta. Domnul va trimite împotriva ta bleste-

mul, tulburarea și amenințarea, în mijlocul tuturor lucrurilor de

care te vei apuca, până vei fi nimicit, până vei pieri curând, din

pricina răutății faptelor tale, care te-a făcut să Mă părăsești. (De-

uteronom 28:15-20)

Toate acestea sunt sumarizate, pe de-o parte, prin avertis-

mentul Legii că „sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel

18:4) și, pe de altă parte, de asigurarea dată de Lege că „cine va face

aceste lucruri, va trăi prin ele” (Galateni 3:12; Levitic 18:5).

Această asigurare că aceia care „fac” vor „trăi” avea o aplicație tem-

porară pentru evrei – anume că atâta vreme cât ei ascultau și îm-

plineau poruncile și cerințele Legii lui Moise, ei aveau să „trăiască”

în țara pe care Dumnezeu le-a dat-o și aveau parte de „binecuvân-

tările” Lui (a se vedea Anexa E, întrebarea 3). Acest lucru a rămas

adevărat chiar și dacă ascultarea lor a fost departe de a fi perfectă

și (în multe cazuri) a fost doar exterioară sau „pe dinafară, în

carne” (Romani 2:28-29).

Dar promisiunea „vieții” reprezenta în același timp un prin-

cipiu mai profund și obligatoriu din punct de vedere legal – avea

de-a face nu doar cu a „trăi în țara” promisă, ci și cu viața veșnică.

Iar ascultarea cerută pentru obținerea unei astfel de vieți implica

nimic mai puțin decât o iubire perfectă față de Dumnezeu și față de

om. Domnul Isus a afirmat acest lucru cu claritate în mai multe

circumstanțe:


59

Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: „În-

vățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a zis:

„Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” El a răspuns: „Să iubești

pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,

cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe

tine însuți.” „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă așa, și vei avea viața

veșnică” (Luca 10:25-28; comparați cu Levitic 18:5)

În mod asemănător, când „tânărul bogat” L-a întrebat pe

Isus, „ce bine să fac, ca să am viața veșnică?”, răspunsul Lui a fost,

„dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19:16-17).

Aceasta înseamnă că dacă cineva ar fi păzit Legea într-un mod per-

fect, ar fi câștigat sau meritat viața veșnică (Filipeni 3:9) datorită

neprihănirii proprii, privită prin intermediul Legii. „În adevăr,

Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă Le-

gea, va trăi prin ea” (Romani 10:5)

Nu doar că promisiunea „vieții” care a fost oferită de Lege

reprezenta mai mult decât simpla „viață în țara” promisă, ci „bles-

temul” Legii reprezintă nu doar moartea fizică sau expulzarea din

Canaan. Acest lucru reiese clar din afirmația lui Pavel că „Hristos

ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru

noi” (Galateni 3:13). „Blestemul Legii”, din care Hristos ne-a răs-

cumpărat când a băut paharul mâniei lui Dumnezeu, reprezintă

nimic altceva decât moartea veșnică ce este plata dreaptă a păca-

tului (Romani 6:23). Hristos nu a murit pentru a ne mântui dintr-

o înțelegere greșită a evreilor cu privire la blestemul Legii, ci din

însăși blestemul Legii!


60

În lumina acestor învățături clare ale Scripturii, trebuie să

concluzionăm că, oricâte promisiuni frumoase ar fi inclus Legă-

mântul Mozaic, el a reprezentat totuși un legământ al faptelor.

(Vezi Anexa E, întrebarea 7). El a fost caracterizat de principiul că

viața era dependentă de fapte. El nu a fost o altă „modalitate de tra-

tare a legământului harului”, nu a constituit o piesă a Noului Le-

gământ, după cum au presupus unii. Legea a slujit scopurilor în-

durătoare din planul mai larg al lui Dumnezeu, după cum vom ve-

dea, însă Legea în ea însăși nu a avut la bază principiul harului!

Dimpotrivă, ea a fost dată pentru a „înmulți păcatul” (Romani

5:20), iar rezultatul ei inevitabil a fost acela de a „aduce mânie”

(Romani 4:15). Iată de ce Pavel vede Vechiul Legământ ca fiind o

„slujbă aducătoare de moarte” (2Corinteni 3:7) și o „slujbă aducă-

toare de osândă” (2Corinteni 3:9). „Slujba” aducătoare de moarte

și condamnare nu a constat dintr-o înțelegere greșită din partea

evreilor asupra Vechiului Legământ, ci însăși „tablele de piatră”

(2Corinteni 3:3, 7)!

Este adevărat că majoritatea evreilor au eșuat în realitate să

înțeleagă scopul real al Legii lui Moise. Dar greșeala lor de a o înțe-

lege nu s-a referit la faptul că Legea promitea viața cu condiția as-

cultării, ci la faptul că oamenii sunt prea păcătoși în ei înșiși pen-

tru a merita să primească această viață (Romani 7:10). În loc să

conștientizeze că Legea fusese dată pentru „a închide totul sub pă-

cat” (Galateni 3:22) și să le arate nevoia disperată de a fi justificați

prin credință, asemenea părintelui lor Avraam (Romani 4:1-5, 11-

12), ei au presupus că ar putea să își obțină o „neprihănire a lor”

(Filipeni 3:9), prin păzirea Legii. „Pentru că, întrucât n-au cunos-

cut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună


61

înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihă-

nirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pen-

tru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Romani

10:3-4)

Contrastul zdrobitor între cerințele Vechiului Legământ și

ceea ce oferă Noul Legământ se poate observa până și în modalita-

tea în care cele două legăminte au fost inaugurate. Darea Legii pe

Muntele Sinai s-a făcut printr-un eveniment care a inspirat frică,

întuneric și care prevestea răul – căci oamenii păcătoși au tremu-

rat înaintea unui Dumnezeu sfânt de care nu se puteau apropia, și

înaintea legii „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12) de care El îi

chema să asculte.

„Voi nu v-ați apropiat de un munte care se putea atinge și care era

cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună,

nici de sunetul de trâmbiță, nici de glasul, care vorbea în așa fel

că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că

nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc dacă se va

atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Și

priveliștea aceea era așa de înfricoșătoare încât Moise a zis: „Sunt

îngrozit și tremur!”)” (Evrei 12:18-21)

Spre deosebire de aceasta, Noul Legământ a fost inaugurat

în intimitatea liniștită a odăii de sus, unde Isus, iubind „pe ai Săi,

care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1) și le-a adresat

cuvinte de mângâiere și de asigurare, înainte de a-Și da viața pen-

tru ei. Este adevărat că inaugurarea Noului Legământ a implicat la

rândul ei întuneric, cutremure de pământ și groază, dar a fost în-

tunericul care a căzut asupra lui Hristos Însuși (Matei 27:45-46)


62

atunci când El a făcut răscumpărarea celor ai Lui din blestemul Le-

gii și când a băut din „paharul” (Luca 22:42-44) mâniei lui Dum-

nezeu, care era păstrată pentru ei!

LEGEA ȘI PROMISIUNEA

Așa cum spune Pavel, „Legea nu se întemeiază pe credință”

(Galateni 3:12), și numai atunci când mântuirea este prin credință

putem vorbi despre har:

Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este ză-

darnică, și făgăduința este nimicită...De aceea moștenitori sunt

cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca fă-

găduința să fie chezășuită pentru toată sămânța...” (Romani 4:14-

16)

Vedem în aceste versete că Legea, fiind caracterizată prin

principiul „faptelor”, se află în opoziție atât cu Promisiunea cât și

cu Credința. Și tocmai această opoziție l-a condus pe Pavel la între-

barea: „Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dum-

nezeu?” (Galateni 3:21). Dacă Pavel ar fi predicat faptul că Legea

reprezintă un legământ bazat pe principiul harului, atunci această

întrebare n-ar fi fost pusă niciodată. Dar întrucât ea este pusă,

Dumnezeu a făcut ceva aparent inexplicabil: El a făcut promisiuni

necondiționate lui Avraam, și apoi a făcut un legământ care este

condiționat de faptele omului! Avea cumva El în intenție ca oame-

nii să își câștige mântuirea prin ținerea Legii? Răspunsul este un

categoric, „Nicidecum!” „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da vi-

ața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Galateni 3:21).

Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca Legea să reprezinte o


63

metodă alternativă de mântuire, pentru că starea păcătoasă a

omului face ca Legea să fie „incapabilă” să dea viața. Problema stă

nu în promisiunea vieții pe care Legea o face, ci în incapacitatea

omului de a o păzi și, astfel, de a obține propria „neprihănire”. Din

acest motiv, Pavel vorbește despre faptul că este „lucru cu nepu-

tință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” (Romani

8:3). În loc să aducă viață omului căzut în păcat, Legea îi aduce nu-

mai moarte: „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când

a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit. Și porunca, ea,

care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea” (Romani 7:9-

10). Este adevărat că porunca a promis viața, dar s-a dovedit că în

final tot ceea ce ea a adus a fost moartea.

ATUNCI DE CE A MAI FOST DATĂ LEGEA?

Dar dacă Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca oamenii

să fie mântuiți prin ținerea legii, se pune în mod natural întreba-

rea, „Atunci pentru ce este Legea?” (Galateni 3:19). Răspunsul lui

Pavel este că „ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până

când avea să vină „Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința”.

Observați că Pavel descrie Legea ca fiind ceva „adăugat”. Nu ea este

esența, ci este ceva adăugat; ea „a venit” (Romani 5:20, cu sensul

de „din afară, din lateral” – n.trad.). Nu doar că Legea a fost adău-

gată, ci ea a fost și temporară. „Ea a fost adăugată... până când avea

să vină „Sămânța”, căreia îi fusese făcută făgăduința”. Atunci când

Hristos a venit, vremea Legământului Mozaic s-a încheiat. „După

ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (Ga-

lateni 3:25).


64

Pavel spune că Legea a fost adăugată „din pricina călcărilor

de lege”. Ceea ce el a vrut să spună prin această afirmație este ex-

plicat în foarte multe detalii în celelalte scrieri ale sale. Așa cum

spune Pavel, Legea „stârnește poftele păcătoase” în aceia care sunt

neconvertiți (Romani 7:5, NTR, lit.). Păcatul „ia prilejul, și face să

se nască în mine prin poruncă tot felul de pofte”, pentru a produce

mai mult păcat, „amăgindu-ne”, și „prin poruncă” ne-a „lovit cu

moartea” (Romani 7:8, 11, 13). Legea trezește și stârnește păcatul;

în fapt, Legea este însăși „puterea păcatului”! (1Corinteni 15:56).

Astfel, Pavel a putut să spună, de fapt, că „Legea a venit pentru ca

să se înmulțească greșeala” (Romani 5:20). Arătând oamenilor mai

clar condamnarea lor și robia oribilă față de păcat, „Legea ne-a fost

un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin cre-

dință” (vezi și Anexa E, întrebarea 8). Legea lui Moise și-a îndepli-

nit rolul de a „închide totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie

dată celor ce cred, prin credința în Isus Hristos” (Galateni 3:22).

Într-adevăr, Legământul Mozaic slujește unui scop bun

prin aceea că ne îndrumă „spre Hristos”. Legile lui ne descoperă

păcătoșenia, iar jertfele lui Îl prefigurează pe Mântuitorul nostru.

Dar Legământul Mozaic în el însuși nu este caracterizat de princi-

piile harului, „pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăru-

iește în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă’” (Galateni

3:10).

PROMISIUNEA ȘI LEGEA

Întrucât „toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub

blestem” (Galateni 3:10), este evident că acei evrei care au căpătat


65

viața veșnică în vremea când au trăit sub Legământul Mozaic, n-

au căpătat-o prin Lege, ci prin Promisiune. Spre deosebire de com-

patrioții lor, care își imaginau că ar putea avea succes în a-și câș-

tiga o „neprihănire a lor” prin ținerea Legii (Filipeni 3:9; Romani

9:31-32; 10:3), cei credincioși au conștientizat că Legea în ea însăși

nu face altceva decât să îi condamne. Ei au știut că până și „faptele

lor bune” nu erau decât o „haină mânjită” (Isaia 64:6) înaintea lui

Dumnezeu, și au înțeles că păzirea scrupuloasă a jertfelor și ofran-

delor sistemului mozaic nu putea să îi curețe în realitate de păca-

tele lor (Mica 6:6-7; Psalmii 51:16; Evrei 10:4). Dimpotrivă, ei au

călcat „pe urmele credinței aceleia, pe care o avea tatăl nostru

Avraam, când nu era tăiat împrejur” (Romani 4:12). Ca și Avraam,

ei „au crezut pe Dumnezeu”, încrezându-se în Cel ce „socotește pe

păcătos neprihănit” și le dă neprihănirea „fără fapte” (Romani 4:3-

6). Ca și Avraam, ei au privit cu credință la promisiunea și la veni-

rea Aceluia căruia I se făcuse făgăduința (Ioan 8:5, 12:41; Fapte

2:30-31; 1Petru 1:10-12). Ca rezultat, ei au experimentat „binecu-

vântarea” lui Avraam, chiar dacă au trăit sub Legea lui Moise:

Tot astfel, și David [un om care a trăit direct sub Legea Mozaică]

numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl so-

cotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi

sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, că-

ruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” (Romani 4:6-8)

Același principiu s-a aplicat în ceea ce privește supraviețu-

irea poporului Israel ca națiune. De fiecare dată când națiunea Is-

rael ar fi trebuit distrusă cu totul (Deuteronom 28:45, 48, 51,

61, „până vei fi nimicit”), Promisiunea, nu Legea, a fost aceea care

a păstrat o rămășiță. În condițiile Legii (Deuteronom 28:15-68),


66

națiunea Israel merita din plin orice judecată care a venit asupra

ei (Neemia 9:26-37, Daniel 9:1-19), iar faptul că Dumnezeu nu i-a

„nimicit” și nu i-a „părăsit” s-a datorat marii Lui îndurări și haru-

lui Lui (Neemia 9:30-31, Deuteronom 4:29-31), și nu dreptății Sale

pe care Legea o cerea. Atunci când Israel a păcătuit, nici unul din-

tre profeți nu a mijlocit pentru popor în baza Legii, ci exclusiv în

baza harului, implorându-L pe Dumnezeu să le dea îndurare și

apelând la legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam,

Isaac și Iacov.

„Întoarce-Ți iuțimea mâniei Tale, milostivește-Te și nu căuta la

răutatea poporului Tău. Adu-ți aminte de Avraam, de Isaac și de

Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuți, zicând: Voi în-

mulți foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; și tot pămân-

tul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmașilor voștri și-l vor

stăpâni în veci! Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă

asupra poporului Său” (Exod 32:12-14, BOR).

„V-ați tot răzvrătit împotriva Domnului de când vă cunosc. M-am

aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului: patru-zeci de zile

și patruzeci de nopți, m-am aruncat cu fața la pământ, pentru că

Domnul spusese că vrea să vă nimicească. M-am rugat Domnului,

și am zis: „Stăpâne Doamne, nu ni-mici pe poporul Tău, moșteni-

rea Ta, pe care ai răscumpărat-o, în mărimea Ta, pe care ai scos-o

din Egipt, prin mâna Ta cea puternică. Adu-ți aminte de robii tăi,

Avraam, Isaac și Iacov. Nu căuta la îndărătnicia acestui popor, la

răutatea lui și la păcatul lui” (Deuteronom 9:24-27)

„Hazael, împăratul Siriei, asuprise pe Israel tot timpul vieții lui

Ioahac. Dar Domnul S-a îndurat de ei, și a avut milă de ei, Și-a în-

tors Fața spre ei din pricina legământului Său cu Avraam, Isaac și


67

Iacov, n-a vrut să-i nimicească, și până acum nu i-a lepădat de la

Fața lui” (2Împărați 13:22-23).

Speranța și viitorul poporului lui Dumnezeu stă în această

rămășiță păstrată prin har. Prin intermediul profeților, Dumnezeu

a dat asigurări evreilor că, într-o zi, El va împlini fiecare promisi-

une pe care a făcut-o lui Avraam, prin trimiterea lui Mesia, care va

stabili un Nou Legământ cu „casa lui Israel și casa lui Iuda” (Iere-

mia 31:31-37; 32:37-41; Evrei 8:6-13).

„Ascultați-Mă, voi, care umblați după neprihănire, care căutați pe

Domnul! Priviți spre stânca din care ați fost ciopliți, spre gaura

gropii din care ați fost scoși. Uitați-vă la părintele vostru Avraam,

și spre Sara care v-a născut; căci l-am chemat, când era numai el

singur, l-am binecuvântat și înmulțit. Tot astfel, Domnul are milă

de Sion, și mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un

Rai, și pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria și vese-

lia vor fi mijlocul lui, mulțumiri și cântări de laudă... Ridicați ochii

spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un

fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui

vor muri ca niște muște; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, și

neprihănirea Mea nu va avea sfârșit...Astfel cei răscumpărați de

Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruință, și o

bucurie veșnică le va încununa capul; îi va apuca veselia și bucuria,

iar durerea și gemetele vor fugi.” (Isaia 51:1-3, 6, 11).

„ÎNCHIȘI SUB PĂCAT”

Răspunzând la întrebarea, „Atunci pentru ce este Legea?”,

Pavel spune că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege”.

După ce am analizat câte ceva din sensul acestei fraze, am văzut că


68

scopul final al lui Dumnezeu în darea Legii către oamenii căzuți în

păcat nu a fost ca ei să se poată mântui singuri prin ținerea ei, ci ca

să își vadă nevoia disperată de un Mântuitor, văzând că nu pot păzi

Legea! În lumina acestui adevăr, se ridică imediat mai multe între-

bări care ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar dacă nici unul nu

trăim direct sub Legământul Mozaic (vezi Anexa E, întrebarea 8):

• Văd eu poruncile lui Dumnezeu ca fiind „sfinte, drepte și

bune” (Romani 7:12) și cerințele Lui ca fiind bune și drepte

în totalitate? M-am oprit eu din a-L învinui pe Dumnezeu

pentru păcatele mele, scuzându-mi-le sau imaginându-mi

că El așteaptă cumva prea mult de la mine?

• Conștientizez eu că am eșuat într-un mod infinit să trăiesc

o viață caracterizată de o dragoste perfectă față de Dumne-

zeu și față de semenii mei, și că, în mine însumi, sunt con-

damnat înaintea lui Dumnezeu și fără speranță? Pot să văd

eu că sunt condamnat, și asta nu din cauza vreunei pro-

bleme pe care ar avea-o Dumnezeu, ci exclusiv din cauza

inimii mele egoiste și stricate?

• Conștientizez eu că nu voi fi niciodată capabil să îmi câștig

propria neprihănire înaintea lui Dumnezeu sau să fac orice

care să Îl oblige pe Dumnezeu să mă iubească și să mă mân-

tuiască? Am renunțat eu pentru totdeauna la ideea că aș pu-

tea fi capabil să „merit” bunăvoința lui Hristos? Realizez eu

că, dacă mântuirea nu este în totalitate prin har, nu voi pu-

tea fi mântuit vreodată?


69

Dacă răspunsul meu este „da” la toate aceste întrebări,

atunci legea lui Dumnezeu și-a făcut în mine lucrarea care i-a fost

destinată! Nu mai am nimic altceva de făcut decât să îmi îndepăr-

tez privirile de la mine și să îmi pun încrederea numai în Hristos,

ca El să fie neprihănirea și mântuirea mea!

„Astfel cei răscumpărați de Domnul se vor întoarce, vor

veni în Sion cu cântări de biruință, și o bucurie veșnică le va încu-

nuna capul” (Isaia 51:11). Aleluia!


Pavel descrie Legământul Mozaic utilizând termenul

„Lege”. Caracteristica de bază a Legii este că binecuvântările și

blestemele ei sunt condiționate de ascultarea sau neascultarea

omului. Cu alte cuvinte, Legea reprezintă un „legământ al fapte-

lor”.

Când a dat Legea, Dumnezeu a făcut un lucru aparent

inexplicabil. De ce ar face El promisiuni necondiționate lui

Avraam pentru ca apoi să vină cu un legământ care depinde de

faptele omului? Este Legea contrară promisiunilor lui Dumnezeu

și lucrează în opoziție cu ele? A intenționat Dumnezeu de fapt ca

oamenii să își câștige propria mântuire prin ținerea Legii? Răspun-

sul lui Pavel este un categoric, „Nicidecum!” Dumnezeu nu a inten-

ționat niciodată ca Legea să fie o modalitate alternativă de mântu-

ire, întrucât starea omului de cădere în păcat face ca Legea să fie

„incapabilă” să îi dea viața.


70

Dacă aceasta este situația, atunci apare în mod natural în-

trebarea, „Atunci pentru ce este Legea?” Răspunsul lui Pavel este

că ea a fost „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la venirea

lui Hristos. Dumnezeu a dat Legea ca „să se înmulțească greșeala”.

Arătându-le oamenilor mai clar starea lor de condamnare și robia

lor oribilă față de păcat, „Legea a fost un îndrumător spre Hristos,

ca să fie socotiți neprihăniți prin credință”.

Acei evrei care au căpătat viața veșnică în vremea când au

trăit sub Legământul Mozaic, n-au căpătat-o prin Lege, ci prin Pro-

misiune. Același principiu s-a aplicat poporului Israel ca întreg. De

fiecare dată când națiunea Israel ar fi trebuit distrusă, nu Legea, ci

Promisiunea a fost ceea ce a păstrat o rămășiță. Speranța și viitorul

poporului lui Dumnezeu stă în această rămășiță păstrată prin har.


71

CAPITOLUL 5.

NOUL LEGĂMÂNT: „CREDINȚA”

Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pentru cre-

dința care trebuia să fie descoperită.

Galateni 3:23

După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

Galateni 3:25

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - des-

pre ea mărturisesc Legea și proorocii- și anume, neprihănirea dată de

Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos...

Romani 3:21-22

Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul

Său...pentru ca să căpătăm înfierea.

Galateni 4:4-5


72

În Galateni 3-4, Pavel descrie evenimentele care s-au petre-

cut la venirea lui Hristos și inaugurarea Noului Legământ (2Corin-

teni 3:6; cf. Galateni 4:24), utilizând termenul „Credință”. El face

acest lucru cu scopul de a contrasta principiul central al Evanghe-

liei (credința) cu cel al faptelor, care caracteriza Vechiul Legământ.

După cum am văzut, aceasta nu înseamnă că nu a existat credință

înainte de venirea lui Hristos. În fapt, orice persoană care a fost

vreodată mântuită, a fost mântuită prin credință! (Înainte de ve-

nirea lui Hristos, această credință se aplica promisiunii încă neîm-

plinite; după venirea Lui, credința se aplică promisiunii care este

împlinită în El.) Justificarea a fost întotdeauna prin credință! (Ro-

mani 4:1-12). Cu toate acestea, schimbările care au avut loc odată

cu instituirea Noului Legământ sunt atât de mărețe încât Pavel a

putut vorbi (în termeni relativi) despre trecut ca fiind perioada „di-

nainte de venirea credinței” (Galateni 3:23), în contrast cu timpul

prezent, „după ce a venit credința” (Galateni 3:25).

PROMISIUNEA ÎMPLINITĂ

Deși Legământul Avraamic și Noul Legământ au de-a face

în ultimă instanță cu aceleași realități spirituale, totuși ele nu sunt

identice. În primul rând, Legământul Avraamic avea o dimensi-

une fizică și națională importantă (Galateni 3:8). Acest lucru este

totalmente absent în Noul Legământ. Mai mult, chiar și în terme-

nii dimensiunii sale „spirituale”, Legământul Avraamic s-a referit

la binecuvântări care țineau de viitor (de exemplu, justificarea oa-

menilor din „toate semințiile” (vezi Capitolul 2), prin credința în

Hristos. Noul Legământ, pe de altă parte, vorbește despre aceleași

binecuvântări împlinite, de data aceasta „la împlinirea vremii”. În


73

derularea istoriei răscumpărării, aceste două legăminte sunt sepa-

rate de aproape două mii de ani.

Odată cu instituirea Noului Legământ, Promisiunea culmi-

nează și își găsește împlinirea! Ea este împlinită prin venirea Ace-

luia „căruia Îi fusese făcută făgăduința” – Domnul Isus Hristos. „În

adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt

„da”” (2 Corinteni 1:20). Aceste „promisiuni” includ moartea și în-

vierea lui Hristos (Fapte 13:23, 26:6-8) pentru mântuirea poporu-

lui Lui, chemarea și adunarea celor ai Lui dintre Neamuri (Matei

12:17-21; Fapte 13:47, 15:17; Romani 15:10-12) și justificarea lor

(Galateni 3:8) prin credință, „învățarea” personală de către Dum-

nezeu (Ioan 6:45, Evrei 8:11), și oferirea, fiecărui copil adevărat al

lui Avraam, a darului special al Duhului Sfânt „făgăduit”:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se bles-

tem pentru noi ... pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să

vină peste Neamuri, în Hristos Isus, așa ca, prin credință, noi să

primim Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14)

„Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâ-

neți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus” (Luca 24:49)

„Și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântu-

irii voastre), ați crezut în El, și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt,

care fusese făgăduit...” (Efeseni 1:13)

Această revărsare și „venire” a Duhului Sfânt „făgăduit” din

Noul Testament este ceea ce Pavel vede ca fiind caracteristica cen-

trală a noii perioade în care trăiesc creștinii și azi (v. Capitolele 18-

19). În fapt, el se referă la Noul Legământ în întregimea lui ca la


74

„slujba Duhului” (2 Corinteni 3:6, 8). La fel ca oricare altă „binecu-

vântare spirituală”, promisiunea Duhului Sfânt ne aparține numai

datorită faptului că suntem „în Hristos” (Efeseni 1:3). Doar El este

„Sămânța” căreia I-a fost făcută, în esență, „făgăduința Duhului”

(ca orice altă promisiune, de altfel):

„Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dumnezeu, și a pri-

mit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce vedeți și au-

ziți.” (Fapte 2:33)

Vremea Promisiunii este înglobată și își găsește împlinirea

în vremea Credinței! Orice promisiune făcută lui Avraam este îm-

plinită în Hristos. „Făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele,

toate în El sunt ,da’”.

LEGEA ÎMPLINITĂ

Dar Promisiunea nu este doar împlinită prin venirea în

lume a lui Hristos și prin inaugurarea Noului Legământ, ci este la

fel de glorios faptul că, la rândul ei, Legea este împlinită prin veni-

rea Lui! Acest lucru este valabil în ce privește orice aspect al Legii,

până la cea mai mică iotă sau frântură a ei (Matei 5:17-18). În pri-

mul rând, fiecare dintre profețiile, jertfele, simbolurile și umbrele din

Legământul Mozaic își găsește împlinirea și finalul în Hristos. Hris-

tos este Mesia cel promis, Marele Preot care duce poporul lui Dum-

nezeu în mod continuu pe umerii Săi și în inima Sa (Exod 28:12,

19). El este jertfa a cărei sânge face ispășirea păcatelor lor, și țapul

care ia păcatele lor dinaintea prezenței lui Dumnezeu, ducându-le

în pustie (Levitic 16:8-10). El este Mana cea adevărată (Ioan 6:31-


75

35), Mielul pascal (1Corinteni 5:7), stânca lovită (1Corinteni

10:4). Trupul Lui este perdeaua care, odată ruptă, deschide calea

către intrarea în prezența lui Dumnezeu (Evrei 10:20).

Dar Hristos face mult mai mult decât să împlinească sim-

bolurile și umbrele Legii; orice principiu drept al comportamentului

moral care era inclus în Lege este acum înglobat, încorporat și fina-

lizat în învățăturile lui Hristos. Prin exemplul Lui perfect și învă-

țăturile Sale înalte, Hristos așează înainte un standard al compor-

tamentului pentru poporul Lui, care împlinește toate principiile

morale drepte și neschimbătoare ale Legii lui Moise (v. și Capitolul

9).

Dar mai este o cale (încă și mai fundamentală) prin care

Hristos împlinește Legea lui Moise. Nu doar simbolurile și um-

brele, nu doar principiile neprihănirii, ci și toate „condițiile” legale

ale Legii Mozaice reprezentate prin binecuvântările și blestemele

ei sunt împlinite în mod asemănător în Hristos! Prin viața Sa per-

fectă, El a satisfăcut, în locul nostru, cerințele pozitive ale Legii

(Romani 5:19) („fă asta, și vei trăi”), iar prin moartea Sa perfectă,

El a împlinit, în locul nostru, cerințele negative ale Legii (Galateni

3:13) („sufletul care păcătuiește, acela va muri”). Orice obligație

legală divină care este cuprinsă în sau reprezentată prin Legea lui

Moise este împlinită în Hristos!

CRUCEA GLORIOASĂ

Întrucât ea reprezintă împlinirea simultană a Promisiunii

și a Legii deopotrivă, Crucea lui Hristos este paradoxul suprem al


76

istoriei omenirii. Este în egală măsură cea mai mare revelare a ha-

rului divin și cea mai mare ilustrare a dreptății divine care a fost

văzută vreodată de oameni. Promisiunea și Legea se întâlnesc și își

găsesc împlinirea într-o singură Persoană – Domnul Isus Hristos!

Promisiunea este absorbită atunci când anticiparea se întâlnește

cu împlinirea, iar Legea este absorbită atunci când cerința se întâl-

nește cu satisfacerea ei. O, minunea minunățiilor! Atât de mult i-a

iubit Dumnezeu pe cei ce ar fi trebui să fie obiectul mâniei Sale

drepte, încât El a făcut o Promisiune suverană, necondiționată, că

îi va mântui, și aceasta nu prin a da la o parte cerințele Legii Sale

sfinte, ci prin împlinirea lor în El Însuși, în Persoana Fiului Său

preaiubit! „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pa-

cea se sărută!” (Psalmii 85:10). A lui Dumnezeu să fie gloria, în veci

de veci!

Iată dragostea, mare cât oceanul,

Bunătatea, cât potopul de ape,

Când Prințul vieții, Ispășitorul nostru,

A vărsat sângele-I prețios.

Cine va uita dragostea Lui?

Cine poate să nu-I cânte laudă?

El nu poate fi uitat vreodată

De azi și până-n veșnicii.

Pe Muntele Crucificării

Izvoarele s-au deschis larg;

Prin zăgazurile milei lui Dumnezeu

A curs marele fluviu al harului Lui.

Harul și dragostea, ca râuri mărețe,


77

Au curs continuu de sus,

Iar pacea și dreptatea perfectă din Rai

Au sărutat cu dragoste o lume vinovată.

William Rees


Pavel descrie evenimentele care s-au petrecut la venirea lui

Hristos și la inaugurarea Noului Legământ folosind termenul

„Credință”. El face acest lucru pentru a pune în contrast principiul

central al Evangheliei (credința) cu principiul central al Vechiului

Legământ (faptele).

Odată cu venirea în lume a lui Hristos, Promisiunea își gă-

sește finalitatea și împlinirea. Toate „făgăduințele lui Dumnezeu,

oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da””. Aceste promisiuni includ

moartea și învierea lui Hristos pentru mântuirea poporului Lui,

chemarea și adunarea celor ai Lui dintre Neamuri și justificarea

lor prin credință, „învățarea” personală de către Dumnezeu a fie-

căruia dintre copiii adevărați ai lui Avraam și, în mod special, da-

rul „făgăduit” al Duhului Sfânt.

Odată cu venirea lui Hristos, la rândul ei, Legea își găsește

finalitatea și împlinirea. Hristos a împlinit fiecare din profețiile,

jertfele, simbolurile și umbrele Legii. De asemenea, El a împlinit

orice principiu drept al comportamentului moral care era cuprins

în Lege. Și nu doar atât, ci Hristos a împlinit toate „cerințele” legale

ale Legii Mozaice, reprezentate prin binecuvântările și blestemele

ei. Prin viața Sa perfectă, El a satisfăcut, în locul nostru, cerințele


78

pozitive ale Legii, iar prin moartea Sa perfectă, a satisfăcut cerin-

țele negative ale Legii.

Atât Promisiunea, cât și Legea își găsesc finalitatea și împli-

nirea în Persoana și lucrarea glorioasă a lui Hristos. Promisiunea

este absorbită atunci când anticiparea se întâlnește cu împlinirea,

iar Legea este absorbită atunci când cerința se întâlnește cu satis-

facerea ei.


79

CAPITOLUL 6.

PRINCIPIILE INTERPRETĂRII BIBLICE

[aceste lucruri]... sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui

Hristos.

Coloseni 2:17

În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfățișarea adevă-

rată a lucrurilor...

Evrei 10:1

În primele 5 capitole, am văzut de ce legea lui Hristos nu

poate fi identificată drept Legea lui Moise. Legea lui Moise a avut

un rol temporar de „îndrumător” pentru evrei, până la vremea ve-

nirii lui Hristos, dar acum că Hristos a venit, noi „nu mai suntem

sub un astfel de îndrumător”. Înainte de a merge mai departe și a

explora mai deplin implicațiile acestui fapt, poate fi de ajutor să

prezint pe scurt anumite principii ale interpretării biblice, care au


80

ajutat la aducerea la lumină a vederii generale de mai sus. Trei din-

tre acestea sunt în mod particular notabile, iar relevanța lor pen-

tru înțelegerea corectă a Scripturii va putea fi observată în mod re-

petat în capitolele care urmează.

REALITĂȚILE SPIRITUALE

Ar trebui să fi devenit evident până acum că, deși multe

promisiuni și profeții ale Vechiului Testament par să fie, la prima

vedere, fizice, materiale, adesea ele au în final de-a face cu realități

„spirituale” (1 Petru 2:5; 1 Corinteni 10:3-4; Efeseni 1:3). Uneori

ele au o împlinire inițială, fizică, și o împlinire finală, care este spi-

rituală (după cum este cazul promisiunilor făcute lui Avraam); în

alte situații, acestea au doar o împlinire spirituală. De exemplu,

când Dumnezeu vorbește prin Isaia cu privire la venirea lui Hris-

tos, spunând „Pregătiți în pustie calea Domnului, neteziți în locu-

rile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie

înălțată, orice munte și orice deal să fie plecate, coastele să se pre-

facă în câmpii, și strâmtorile în vâlcele!” (Isaia 40:3-4), El nu se re-

feră la un proiect de construcții în teritoriul palestinian. Dimpo-

trivă, El cheamă poporul Lui la pocăință și smerenie (Luca 3:3-

6). În mod asemănător, când Maleahi prevestește venirea lui „Ilie”

pentru a „întoarce inima părinților spre copii, și inima copiilor

spre părinții lor” (Maleahi 4:5-6), profeția lui se referă în realitate

la Ioan Botezătorul: „Căci până la Ioan au prorocit toți proorocii și

Legea. Și, dacă vreți să înțelegeți, el este Ilie, care trebuia să vină”

(Matei 11:13-14). Ioan Botezătorul nu a fost literalmente Ilie, ci el

a venit „în duhul și în puterea lui Ilie” (Luca 1:17).


81

Din nou, Maleahi 3:3 ne spune că, atunci când Mesia va

veni, „va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul

și argintul, și vor aduce Domnului daruri neprihănite”. Dar când

citim în Noul Testament, descoperim că jertfele de sânge au fost

„împlinite” și s-au sfârșit în Hristos, și că orice credincios a devenit

acum preot pentru Dumnezeu (Apocalipsa 1:6; 1Petru 2:5, 9). Cu

alte cuvinte, adevărații „fii ai lui Levi” care au fost „curățiți” de Me-

sia sunt simpli creștini, care aduc „jertfe duhovnicești, plăcute lui

Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1Petru 2:5; Evrei 13:15-16; Apoca-

lipsa 5:10).

O altă ilustrație notabilă a acestui principiu se poate vedea

în legământul lui Dumnezeu cu David, în care El promite să-i pă-

zească pe descendenții lui David pe vecie și „scaunul lui de domnie

ca zilele cerurilor” (v. în special Psalmii 89:3-4, 28-37). Acest legă-

mânt este repetat în Ieremia: „Așa vorbește Domnul: ,Dacă puteți

să rupeți legământul Meu cu ziua, și legământul Meu cu noaptea,

așa încât ziua și noaptea să nu mai fie la vremea lor, atunci se va

putea rupe și legământul Meu cu robul Meu David, așa încât să nu

mai aibă fii, care să domnească pe scaunul lui de domnie...’” (Ieremia

33:20-21). Dacă am citi numai Vechiul Testament, am putea înțe-

lege că aceste promisiuni se referă la o succesiune fizică neîntre-

ruptă a fiilor lui David (v. Psalmii 89:30-31; Ieremia 33:17-18,

22). Dar atunci când ajungem la Noul Testament, descoperim

aceste cuvinte împlinite de Domnul Isus Hristos într-o modalitate

în care n-ar fi putut fi împlinite niciodată printr-o genealogie de

împărați pământești. În calitate de adevărat „Fiu al lui David”, Isus

are un tron care va dăinui literalmente pe vecie – „ca zilele ceruri-

lor”. Sau așa cum spunea îngerul Gabriel către Maria, „El va fi


82

mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi

va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste

casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca

1:31-33; Isaia 9:7).

Voi mai prezenta un exemplu care să ilustreze modalitatea

în care apostolii înșiși au înțeles profețiile Vechiului Testament. În

Faptele Apostolilor 15:13-18, îl găsim pe Iacov adresând bătrâni-

lor bisericii oficiale următoarele cuvinte: „Fraților, ascultați-mă!

Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Și-a aruncat privirile peste

Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Nu-

mele. Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după

cum este scris: ,După aceea, Mă voi întoarce, și voi ridica din nou

cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, și-l voi

înălța din nou: pentru ca rămășița de oameni să caute pe Domnul, ca

și toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul,

care face aceste lucruri, și căruia Îi sunt cunoscute din veșnicie’.”

Învățăm de aici că apostolul Iacov a înțeles profeția lui Amos des-

pre „ridicarea din nou” a „dărâmăturilor” „cortului lui David”

(Amos 9:11-12) ca referindu-se nu la reconstrucția unei structuri

fizice, ci la restaurarea spirituală, împlinită de Hristos prin moar-

tea, învierea și înălțarea Sa. Această „ridicare din nou” a precedat

acțiunea lui Dumnezeu de a alege „din mijlocul lor [al Neamurilor]

un popor, care să-I poarte Numele”.

În toate aceste exemple, descoperim că ceea ce la început

poate părea să facă referință numai la lucrurile literale și fizice,

mai apoi se dovedește a fi „spiritual” în împlinirea sa finală. Aceste

realități spirituale sunt de departe mai concrete și mai de


83

substanță decât corespondentele lor din lumea materială, care au

fost puse înaintea oamenilor numai ca „umbre” temporare ale lu-

crurilor care sunt veșnice (Coloseni 2:17; 2Corinteni 4:18-5:1;

Evrei 8:4-5; 9:23-24; 10:1).

NOUL INTERPRETEAZĂ VECHIUL

Există o a doua lecție importantă de învățat din ceea ce am

analizat până acum. Privind la Noul Testament, am descoperit o

plinătate a înțelesului cu privire la lucrurile din Vechiul Testa-

ment, pe care nu am fi putut să o descoperim citind numai Vechiul

Testament. Principiul este acesta: Întotdeauna trebuie să ne pre-

luăm înțelegerea finală asupra Vechiului Testament studiind moda-

litatea în care acesta este interpretat de Domnul nostru și de apostolii

Săi, în Noul Testament. În particular, n-ar trebui să studiem nicio-

dată Vechiul Testament în mod separat, să decidem ce „ar vrea” să

ne spună Noul Testament în lumina înțelegerii pe care am căpătat-

o din Vechiul Testament, și apoi să impunem ideile noastre asupra

Noului Testament, forțându-l să se potrivească teoriilor noastre.

De-a lungul istoriei, până și oameni evlavioși, în dedicarea lor față

de un sistem teologic anume, au început adesea cu un argument

„logic” din Vechiul Testament și l-au târât mai departe cu consec-

vență prin Noul Testament, fără a realiza însă cât de departe s-au

lăsat conduși față de ceea ce apostolii și biserica primară au predi-

cat și practicat.

Chiar dacă Anabaptiștii au avut unele exagerări și au avut

tendința de a fi slabi din punct de vedere teologic (în parte, proba-

bil, datorită faptului că mulți din liderii lor au fost martirizați


84

înainte ca ei să poată să progreseze suficient din punct de vedere

doctrinar), totuși un lucru se poate spune cu siguranță despre ei:

au simțit ceva din natura radicală a creștinismului din Noul Tes-

tament și au încercat să își trăiască viețile în conformitate cu

aceasta. Ei au respirat aerul ceresc al Noului Legământ4. Ei n-au în-

cercat să se alăture bisericii și statului printr-o alianță păgână, ca

unii pretinși creștini, și nici nu au folosit exemplul lui Samuel,

când „a tăiat în bucăți pe Agag” (1Samuel 15:33) ca pe o justificare

pentru creștinii care îi ardeau pe rug pe „eretici” sau care îi înecau

în râuri. Când dușmanii lor erau bolnavi sau pe moarte, ei nu se

foloseau de exemplul plăgilor cu care Dumnezeu a pedepsit Egip-

tul ca de o scuză pentru a se bucura de rău, ci îi iubeau și se rugau

pentru persecutorii lor.

Orice proaspăt creștin simte ceva din această realitate

atunci când aude pentru prima dată cuvintele lui Hristos din Pre-

dica de pe Munte sau când citește primele capitole din cartea Fap-

telor Apostolilor. Dacă stă să asculte prea mulți „teologi”, care în-

dulcesc și dau la o parte învățăturile radicale ale lui Hristos și ale

apostolilor Lui, noul convertit ajunge să se decidă în final să tră-

iască o viață „liniștită” de evreu din Vechiul Testament – evident,

mai puțin „legea ceremonială”! Orice învățătură care ne determină

să slăbim sau să distorsionăm mesajul Noului Testament, for-

țându-l să se potrivească în tiparul Vechiului Testament, este

falsă. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să lăsăm Noul Testament să ne

spună ceea ce el de fapt spune și să interpreteze Vechiul Testament

prin lentilele Noului – nu invers!


85

HRISTOS ESTE CHEIA

O lecție importantă din ceea ce am analizat până acum este

aceasta: Cheia pentru înțelegerea Bibliei este Hristos5. Scripturile Ve-

chiului Testament arată către Hristos în profețiile, simbolurile, le-

gămintele, jertfele și legile lor. Iată ce a spus Domnul Isus evreilor,

„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veș-

nică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine...Căci, dacă ați crede pe

Moise, M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan

5:39, 46). „Și a început de la Moise, și de la toți proorocii, și le-a tâl-

cuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27)

După cum am văzut în mod repetat deja, scopul final al lui

Dumnezeu în istorie a fost și este de „a-Și uni iarăși într-unul în

Hristos, toate lucrurile” (Efeseni 1:8-10). Numai acest lucru și este

suficient pentru a ne păzi de multe erori în înțelegerea adevărului

biblic. Din multele exemple care ar putea fi date, voi menționa nu-

mai una. Ea se referă la locul „trupului lui Hristos”, biserica (1Co-

rinteni 12:12, 27; Efeseni 1:22-23, 5:28-32), în planul lui Dumne-

zeu:

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost

dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale

lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăv-

nicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut

toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile ce-

rești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită

a lui Dumnezeu, după planul veșnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus,

Domnul nostru... a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din

neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efeseni 3:8-11, 21)


86

Învățăm din aceste versete că Dumnezeu a stabilit dinainte

de întemeierea lumii să Se glorifice pe Sine în Hristos și în Biserică.

Biserica nu este un gând ulterior al lui Dumnezeu, pe care să-l fi

avut când scopurile Sale cu poporul Israel s-ar fi confruntat cu fap-

tul că evreii L-au respins pe Hristos. Dimpotrivă, legământul lui

Dumnezeu cu poporul Israel a fost o etapă temporară în planul mai

larg al lui Dumnezeu de a înființa în final biserica! Exact la fel cum

cultura de ovăz este plantată pentru a proteja semințele sensibile

de lucernă, până când sunt bine înrădăcinate și trec la prima peri-

oadă de creștere, tot așa și Israelul fizic a slujit ca un loc unde Isra-

elul spiritual (Romani 2:28-29; 9:6-8; Galateni 4:24-26, 6:15-16;

Evrei 12:22-24) să poată fi protejat temporar și hrănit până la „îm-

plinirea vremii”. Și la fel cum cultura de ovăz trebuie să moară

după primul sezon de creștere, tot așa „Vechiul Legământ” făcut

cu descendenții fizici ai lui Avraam n-a avut niciodată intenția de

a fi permanent. Când Ioan Botezătorul a apărut în scenă, îndem-

nându-i pe „fiii legământului” să nu spună, „avem pe Avraam ca

tată” (Luca 3:8-9) și chemându-i la pocăință individuală și volun-

tară, vremea acestei „culturi” trecuse.

Este adevărat că (așa cum spune în Romani 11) datorită ale-

gerii colective a lui Israel (Romani 11:28-29), Dumnezeu își va

arăta într-o zi „îndurare” față de copiii fizici ai lui Avraam (Romani

11:30-32). Dar acea îndurare va fi manifestată prin faptul că ei vor

fi altoiți în biserică (Romani 11:23-27) - un „popor” alcătuit numai

din copii spirituali ai lui Avraam. „Dar ce zice Scriptura? „Izgonește

pe roabă [Vechiul Legământ] și pe fiul ei [aceia care sunt doar fizic

copii ai lui Avraam, „născuți după trup”]; căci fiul roabei nu va


87

moșteni împreună cu fiul femeii slobode”.” (Galateni 4:30-31; v.

versetele 21-31).

Biserica este punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu în

oameni! Orice cetățean al Israelului spiritual este unul care s-a po-

căit personal – sărac în duh și cu inima curată (Matei 5:3,

8). „Atunci voi scoate din mijlocul tău pe cei trufași, și nu te vei mai

îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt! Voi lăsa în mijlocul tău un po-

por smerit și mic, care se va încrede în Numele Domnului” (Țefa-

nia 3:11-12). Orice persoană din Noul Legământ este născută din

nou (Evrei 8:10), Îl cunoaște personal pe Dumnezeu (Evrei 8:11,

Ioan 6:45) și este justificată! (Evrei 8:12). Nu există nimic mai mă-

reț decât să fii membru în însuși trupul lui Hristos – carne din car-

nea Lui și oase din oasele Sale!

Hristos și împărăția Sa cerească reprezintă împlinirea fi-

nală a profețiilor Vechiului Testament (Romani 15:8). El este „să-

mânța femeii” promisă, El este „sămânța lui Avraam” cea făgădu-

ită, și „sămânța lui David” cea promisă! Punem spune și noi alături

de Pavel, „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele,

toate în El sunt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin

El, este spre slava lui Dumnezeu” (2Corinteni 1:20).

ASCUNS PENTRU A FI DESCOPERIT

Atunci când am analizat sensul adevărat al promisiunilor

făcut de Dumnezeu lui Avraam, în Capitolul 2, am văzut că autorii

Noului Testament au descoperit sensuri ale pasajelor Vechiului

Testament care nu erau evidente la prima vedere. De exemplu,


88

cine dintre noi ar fi descoperit (așa cum Pavel a făcut-o) o referire

la Hristos în termenul „sămânță” folosit de Dumnezeu în cartea

Geneza? (Galateni 3:16). Cum a ajuns Pavel să vadă această promi-

siune ca având o semnificație mai profundă? Știm că el a fost in-

spirat de Duhul Sfânt în a înțelege Vechiul Testament, dar cu sigu-

ranță că a existat un proces de raționament în același timp. Este

important să ținem minte că Pavel nu importa un înțeles în Ve-

chiul Testament care nu exista deja acolo în realitate; ceea ce a fă-

cut el a fost să dezvăluie semnificația reală a ceea ce Dumnezeu

promisese întotdeauna. Dar cum a ajuns el la o înțelegere asupra

„semnificației reale”?

Nu trebuie să cercetăm prea departe pentru a înțelege ceva

din felul în care Pavel a gândit. Înainte de convertirea sa, Pavel era

un aprig dușman al lui Hristos. Ca toți iudeii, el Îl considera pe

Hristos – și în special pe „Hristosul crucificat” – ca fiind o mare „pi-

atră de poticnire” (1 Corinteni 1:23). Pentru un evreu, ideea unui

Mesia crucificat era o contradicție de termeni, și aceasta din două

motive. În primul rând, pentru că majoritatea evreilor așteptau un

Mântuitor politic, triumfător, care avea să îi elibereze de sub stă-

pânirea Romei. Era de neînchipuit pentru ei ca Mesia să moară în

rușine ca un răufăcător condamnat de legea romană – mai ales să

moară pe o cruce, forma de pedeapsă imperială cea mai de jos! Dar,

mai mult decât atât, însăși Legea Mozaică spunea clar că „cel spân-

zurat pe lemn este blestemat” – și nu doar „blestemat” ci „blestemat

de Dumnezeu”! (Deuteronom 21:23). Cu greu ne putem noi imagina

cât de păgân trebuie să fi sunat în mintea evreilor să-i audă pe creș-

tini predicând: „Mesia a venit! El a fost țintuit pe o cruce romană și

crucificat!” Ce blasfemie de netolerat pentru urechea iudeului!


89

Dar toate acestea s-au schimbat când Pavel s-a întâlnit cu

Hristos cel înviat pe drumul către Damasc. El știa că se întâlnise cu

Domnul slavei; acest lucru era absolut sigur. Dar cum a înțeles el

crucea? Pe măsură ce a meditat la profețiile Vechiului Testament,

probabil că răspunsul a venit în mintea lui într-o clipă: „Evident!

Mesia a murit atârnat pe lemn sub blestemul lui Dumnezeu, dar

blestemul nu era al Lui! Era al nostru!” Nu a vorbit Isaia despre Cel

ce avea să vină că „noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumne-

zeu, și smerit”? (Isaia 53:4). N-a spus el de asemenea că „Domnul a

făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”? (Isaia

53:6). „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre

le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dum-

nezeu, și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdro-

bit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut

peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:4-5). Cu ade-

vărat Hristos a îndurat blestemul, dar El a făcut asta pentru noi!

Dar ce anume este opusul blestemului lui Dumnezeu? Bine-

cuvântarea Lui! Hristos a suferit blestemul lui Dumnezeu astfel

încât noi să avem parte de binecuvântarea Lui. Și după cum bles-

temul a survenit din condamnarea noastră, tot așa și binecuvânta-

rea decurge din justificarea noastră. Nu este așa că dintr-o dată ne

este clar că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că „toate

neamurile pământului vor fi binecuvântate în tine,” El de fapt „ves-

tea mai dinainte această veste bună” lui Avraam, spunându-i că în

Hristos, Neamurile vor fi într-o zi justificate prin credință? (Gala-

teni 3:8) Glorie lui Dumnezeu!


90


Din analiza realizată în capitolele precedente rezultă trei

principii importante de interpretare biblică.

În primul rând, este clar că, deși multe promisiuni și profe-

ții ale Vechiului Testament par, la prima vedere, fizice, materiale,

adesea acestea au de-a face în final cu realități „spirituale”. Aceste

realități spirituale sunt de departe mai concrete și mai de sub-

stanță decât corespondentele lor materiale, care au fost lăsate nu-

mai ca „umbre” temporare a lucrurilor care sunt durabile și veș-

nice.

În al doilea rând, este clar faptul că ar trebui ca întotdeauna

să ne asigurăm înțelegerea finală a Vechiului Testament prin stu-

dierea modului cum acesta este interpretat de Domnul și apostolii

Lui în Noul Testament. N-ar trebui să studiem niciodată Vechiul

Testament în mod independent, să decidem ce ar „trebui” ca Noul

Testament să ne învețe, în baza a ceea ce noi am înțeles din Vechiul

Testament, și apoi să infuzăm ideile noastre în Noul Testament,

forțând pe acesta din urmă să se potrivească teoriilor noastre.

În al treilea rând, este clar că Hristos reprezintă cheia pen-

tru înțelegerea Bibliei. Scripturile Vechiului Testament arată către

Hristos în profețiile, simbolurile, legămintele, jertfele și legile sale.

Scopul final al lui Dumnezeu în istorie a fost și este de „a-Și uni ia-

răși într-unul în Hristos, toate lucrurile”.

Acest lucru este suficient să ne păzească de multe erori în

înțelegerea adevărului biblic. Un exemplu în acest sens se referă la


91

locul pe care biserica îl ocupă în planul mai larg de răscumpărare

al lui Dumnezeu. Ca însăși trup al lui Hristos, biserica nu ocupă un

loc secundar în relație cu națiunea fizică a Israelului, ci reprezintă

punctul culminant al lucrării lui Dumnezeu printre oameni.

În final, este important să conștientizăm că, atunci când

autorii Noului Testament au descoperit un sens mai „profund” al

promisiunilor și profețiilor Vechiului Testament, ei nu au impor-

tat o semnificație în pasajele respective, care să nu fi fost conți-

nută dinainte acolo, în realitate. Dimpotrivă, ceea ce ei au făcut a

fost să descopere semnificația deplină a ceea ce Dumnezeu promi-

sese de atunci încoace.


92


93

PARTEA A DOUA.

ELIBERAREA DE LEGE

Pentru a înțelege corect legea lui Hristos, este nevoie să în-

țelegem mai întâi ce vrea să spună Biblia când afirmă faptul că cei

ce sunt creștini au „murit față de Lege” și că „au fost eliberați de

sub” Lege. Înseamnă oare că, dacă sunt eliberați de Lege, creștinii

pot acum să trăiască în păcat? Ce vrea să însemne „a nu mai fi sub

Lege” ci „sub har”? Sunt creștinii eliberați de sub blestemul Legii,

dar încă puși „la probă” în ce privește cerințele Legii, dacă este ca

ei să capete binecuvântarea și viața? Care este relația dintre legea

lui Hristos și Legea lui Moise? Este cumva o relație de continuitate,

sunt acestea complet separate, sau merg împreună? În ce feluri

sunt poruncile individuale ale Legii lui Moise relevante pentru noi,

creștinii?

În Capitolul 7, este explorată semnificația morții creștinu-

lui față de Lege, în timp ce Capitolul 8 continuă tema eliberării

creștinului de sub Lege, arătând superioritatea lui Hristos în com-

parație cu Moise. Fiind mult-așteptatul „proroc ca Moise”, Hristos


94

prezintă, în Predica de pe Munte, principiile comportamentului în

Împărăția Sa spirituală. Apoi, în Capitolul 9, este analizată rele-

vanța Vechiului Testament pentru creștin. După ce vom explica și

vom stabili ce anume semnifică eliberarea creștinului de sub Lege,

ne vom afla în poziția de a analiza, în Partea a Treia, regula de viață

a credinciosului în Noul Legământ – legea lui Hristos.


95

CAPITOLUL 7.

NU SUNTEM SUB LEGE

Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea aceasta,

care ne ținea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar

nu după vechea slovă.

Romani 7:6

Căci eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.

Galateni 2:19

În Capitolul 1, am citat mai multe versete din Scriptură

pentru a arăta faptul că noi, creștinii, nu mai suntem „sub Lege” ci

am „murit față de Lege”. În mod asemănător, în Capitolele 3-5, am

concluzionat că Legea a fost considerată a fi un „îndrumător” tem-

porar, „adăugată din pricina călcărilor de lege” până la momentul

venirii lui Hristos. Creștinii au fost „izbăviți de Lege” [sau eliberați

– n.trad.], nu mai sunt „legați” de Lege, ci au fost „eliberați” de Hris-

tos de sub „jugul robiei” Legii (Galateni 5:1). Relația omului

pierdut în păcat față de Dumnezeu este una care ține de Lege; dar


96

nu același lucru este valabil pentru creștin. El se află într-o glori-

oasă stare de „slobozenie” sau „libertate” (Galateni 5:1, 13).

Ce înseamnă că cel creștin a fost „eliberat de Lege”? În-

seamnă cumva asta că, de acum, creștinii pot să fure, să comită

adulter, sau să își ducă o viață continuă în păcat? Răspunsul lui Pa-

vel este un categoric, „Nicidecum!” (Romani 6:14-15). Atunci ce

presupune, mai exact, eliberarea de Lege? Răspunsurile la aceste

întrebări sunt uimitoare și au implicații deosebite6.

BLESTEMUL

În ce sens sunt creștinii eliberați de Lege? Primul răspuns la

această întrebare constă în aceea că ei au fost eliberați de sub bles-

temul Legii. Toți oamenii pierduți trăiesc sub blestem: „Căci toți

cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este

scris: „Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise

în cartea Legii, ca să le facă”” (Galateni 3:10). Indiferent cât de bine

ar părea că le merge în această viață, necreștinii trăiesc continuu

sub blestemul lui Dumnezeu. Chiar dacă ar avea copii sănătoși,

chiar dacă grădinile lor ar abunda de frumusețe, și florile lor ar fi

de neegalat, totuși mânia lui Dumnezeu „rămâne” asupra lor con-

stant (Ioan 3:36). Iar într-o zi vor auzi aceste cuvinte îngrozitoare,

„Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost

pregătit diavolului și îngerilor lui!” (Matei 25:41).

Pe de altă parte, creștinul a fost răscumpărat de sub bleste-

mul Legii: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, fă-

cându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: „Blestemat e


97

oricine este atârnat pe lemn”...” (Galateni 3:13). Glorie Domnului!

Dacă ești creștin, nu te mai afli sub blestem! Nu mai există nici cea

mai mică fărâmă de blestem asupra ta, căci „nu este nici o osândire

pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Mai mult, bleste-

mul nu se va întoarce niciodată asupra ta, căci păcatele tale sunt

iertate pe vecie! (Evrei 8:12)

Liber de lege, o, fericită stare,

Isus a sângerat, și m-a iertat.

Blestemat de lege și lovit de cădere,

Harul ne-a răscumpărat, pentru totdeauna.

Odată pentru totdeauna, o, păcătosule, primește-L,

Odată pentru totdeauna, o, frate, crede-L;

Alipește-te de cruce, și povara-ți va cădea,

Hristos ne-a răscumpărat, odată pentru totdeauna!

P. P. Bliss

BINECUVÂNTAREA ȘI HARUL

Dar nu doar că cei credincioși sunt eliberați de sub bleste-

mul Legii; ei sunt eliberați și de povara zdrobitoare7 a necesității

de a păzi Legea ca modalitate a obținerii neprihănirii și vieții. După

cum am văzut în Capitolul 4, Legea are cu ea promisiunea vieții și

a binecuvântării pentru aceia care și-ar putea câștiga propria ne-

prihănire prin păzirea ei (Galateni 3:12; Luca 10:25-28; Filipeni

3:9; Romani 10:5). Însă o singură persoană în istoria omenirii a re-

ușit acest lucru; toți ceilalți au eșuat total. Numai Domnul Isus

Hristos a „împlinit tot ce trebuia împlinit” (Matei 3:15). El nu doar

că a plătit pentru păcatele noastre, ci El a trăit o viață perfect ne-

prihănită care este creditată nouă8, și astfel, primind neprihănirea


98

Lui, avem dreptul la viața veșnică! Nu doar că blestemul pe care noi

îl meritam a căzut asupra Lui, ci acum binecuvântarea pe care El o

merita a venit asupra noastră.

Sub Lege, oamenii se epuizează pe sine (și eșuează lamenta-

bil) încercând să câștige favoarea lui Dumnezeu sau să câștige

dreptul la viața veșnică. Pentru creștin, totul este diferit. El are

deja viața veșnică, datorită faptului că neprihănirea perfectă i-a

fost dată prin justificare; el are deja parte de zâmbetul și favoarea

lui Dumnezeu – toate acestea datorită lucrării lui Hristos în locul

lui! Dumnezeu Își găsește încântarea și se bucură de el după cum

un mire se bucură de mireasa lui: „cum se bucură mirele de mi-

reasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62:5). „În

ziua aceea, se va zice Ierusalimului: „Nu te teme de nimic! Sioane,

să nu-ți slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul

tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bu-

curie, va tăcea în dragostea Lui, și nu va mai putea de veselie pen-

tru tine!’” (Țefania 3:16-17). Știind - așa cum suntem conștienți cu

toții – cât de păcătoși și lipsiți de merite suntem ca să avem parte

de bucuria lui Dumnezeu, este dificil pentru noi să credem că El ar

avea cu adevărat aceste sentimente pentru noi. Dar chiar așa simte

El! El nu doar că ne iubește, ci ne iubește dincolo de capacitatea

noastră de a înțelege – dragostea Lui „întrece orice cunoștință”!

(Efeseni 3:19).

Creștinul este eliberat de Lege ca o cerință pentru obținerea

vieții veșnice. Hristos l-a răscumpărat de sub blestemul Legii, dar

a obținut pentru el și toate binecuvântările vieții și neprihănirii:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii ... pentru ca


99

binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hris-

tos Isus, așa ca, prin credință, noi să primim Duhul făgăduit” (Ga-

lateni 3:13-14). Aceasta înseamnă că, în loc să mai trăiască sub

blestem, creștinul trăiește acum sub binecuvântarea perpetuă a

lui Dumnezeu. Chiar dacă copiii lui ar fi bolnavi, dacă grădina lui

ar fi potopită de secetă și florile lui s-ar ofili, el trăiește continuu

sub grija iubitoare a lui Dumnezeu. Această stare de binecuvântare

derivă din justificarea lui: „Scriptura, de asemenea, fiindcă preve-

dea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință,

a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate nea-

murile vor fi binecuvântate în tine.” Așa că cei ce se bizuiesc pe cre-

dință, sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios” (Ga-

lateni 3:8-9). „Tot astfel, și David numește fericit pe omul acela, pe

care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el,

„de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt

acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păca-

tul!” (Romani 4:6-8). Este infinit mai bine să îți petreci viața într-o

închisoare dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu, decât să trăiești

într-un palat, dar sub blestemul Lui! „Atunci Împăratul va zice ce-

lor de la dreapta Lui: ,Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moște-

niți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’”

(Matei 25:34)

Fericirea copiilor lui Dumnezeu și mărimea dragostei Lui

față de ei nu sunt anulate de faptul că, uneori, El trebuie să îi „dis-

ciplineze”. De fapt, disciplinarea pe care El o face față de ei este o

dovadă în plus a iubirii Lui! (Evrei 12:6-8). Dar fiind un Tată per-

fect, El insistă ca noi, copiii bucuriei Lui, să fim pregătiți pentru

„moștenirea” care va fi a noastră într-o zi. De aceea, El ne


100

disciplinează „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei

Lui” (Evrei 12:10). Acesta este încă un aspect al trăirii sub favoarea

continuă a lui Dumnezeu.

Ești creștin? Atunci binecuvântarea lui Dumnezeu este asu-

pra ta în modalități mult prea minunate decât ți-ai putea imagina!

„Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la

inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit

Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc!” (1Corinteni 2:9). „Da, fericirea

și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în

Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele!” (Psalmii 23:6)

REGULI EXTERIOARE

Este clar, din pasajele anterioare, că anumite aspecte ale

„eliberării de Lege” a creștinului au de-a face cu justificarea. El este

eliberat de sub blestemul Legii, și este eliberat de sub Lege ca mij-

loc de a obține viața veșnică. Dar un alt aspect al eliberării crești-

nului de Lege este un rezultat direct al regenerării9: creștinul este

eliberat de Lege în calitatea acesteia de regulă externă care ar intra

în contradicție cu natura și dorințele reale ale creștinului. Această

eliberare vine asupra lui prin miracolul inimii noi.

Pentru a înțelege ce semnifică aceasta, trebuie doar să luăm

în considerare starea oricărui necredincios: Legea i se opune din

exterior și ea contravine dorințelor lui reale, păstrându-l într-o

stare de continuă robie și frustrare. Ea îi interzice lucrurile pe care

el le iubește și îi poruncește să facă lucrurile pe care el le urăște.

Atunci când acesta își întinde mâna ca să fure, Legea îi spune, „Să


101

nu furi”. Atunci când se uită după o femeie, poftind-o, Legea îi

spune, „Să nu preacurvești”. Starea omului pierdut în păcat se

poate astfel rezuma prin cuvintele de pe un abțibild foarte popu-

lar: „Tot ce-mi place este fie ilegal, fie imoral, fie îngrașă”. Legea îl

constrânge și îl dirijează pe omul neregenerat prin frică și amenin-

țări, iar el urăște asta: „umblarea după lucrurile firii pământești

este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii

lui Dumnezeu, și nici nu poate să se supună” (Romani 8:7)

Orice creștin, însă, a fost eliberat din această stare de robie.

Pentru el, Legea nu mai reprezintă o regulă exterioară care stă în

contradicție față de natura și dorințele lui reale. Dimpotrivă, acum

Legea este în interiorul lui; ea a fost „scrisă în inima” lui prin mi-

nunea nașterii din nou (Evrei 8:10). El este motivat de dragoste, nu

de Lege (2 Corinteni 5:14). Chiar dacă păcatul încă încearcă să

„domnească” în „trupul muritor” al creștinului (Romani 6:12;

8:13), și luptele lui cu păcatul sunt multe și îndârjite, totuși, orice

credincios a primit o natură nouă, care iubește neprihănirea. Lu-

crurile care izvorăsc din străfundul ființei lui sunt în conformitate

cu Legea și o împlinesc în mod natural, căci „dragostea este împli-

nirea Legii” (Romani 13:8-10; Galateni 5:14). Fiind cine este el10 în

realitate, un creștin nu va trebui să se îngrijoreze vreodată că ar

putea să se afle în conflict cu vreo lege [spirituală – n.trad.]! „Roada

Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga

răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrâ-

narea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni

5:22-23). „Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege”

(Galateni 5:18).


102

Subliniind această realitate, Pavel spune că „Legea nu este

făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși,

pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați,

pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii

de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de

oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru

orice este împotriva învățăturii sănătoase” (1Timotei 1:8-10).

Omul neprihănit nu are nevoie de nicio astfel de restricție exteri-

oară, întrucât însăși natura lui sfântă îl oprește de la astfel de imo-

ralitate grosolană. Până și poruncile și îndemnurile Noului Testa-

ment sunt necesare pentru credincioși doar pentru că ei încă nu

au „devenit complet cine sunt în esența lor”. Întrucât trăim încă în

aceste „trupuri muritoare” și suntem expuși la „înșelăciunea păca-

tului” (Evrei 3:13) și la „uneltirile diavolului” (Efeseni 6:11), noi

avem încă nevoie de jaloane care să ne ajute să distingem binele și

răul11. Cu toate acestea, pe măsură ce creștem în har, mințile noas-

tre sunt progresiv „înnoite” și, datorită practicii, ajungem ca „aceia

a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească bi-

nele și răul” (Evrei 5:14). În acest fel, suntem făcuți capabili tot

mai mult să putem „deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună,

plăcută și desăvârșită” (Romani 12:2)

Creștinul nu este „sub” Lege; el este „sub legea lui Hristos”

(1Corinteni 9:21; gr. ennomos Christou; a se vedea și Anexa E, între-

barea 13). Dacă toți oamenii ar fi creștini, n-ar mai fi nici o nevoie

să folosim lacăte la ușile caselor noastre sau panouri în magazine

care să avertizeze împotriva tentativelor de furt. Dar această stare

va deveni realitate în Rai, unde toți cei ce vor trăi acolo vor experi-

menta libertatea absolută de a face tot ceea ce le place! În Rai nu


103

vor exista niciun fel de avertismente care să spună, „Să nu ucizi”

sau „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta” – nu

va mai fi nevoie de ele!

CERERE ȘI OFERTĂ

A patra modalitate prin care creștinii au „murit față de

Lege” se găsește în afirmația lui Pavel, potrivit căreia creștinii nu

mai sunt „sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Ei au murit față de

Lege, prin aceea că ei nu mai trăiesc în tărâmul „cererii” ci în tărâ-

mul „ofertei”. Ei sunt acum „sub” har, nu sub Lege, ca putere do-

minatoare; acum ei trăiesc în tărâmul unde harul „stăpânește”

(Romani 5:21). Aici, nimic nu mai depinde în final de om, ci totul

depinde de Dumnezeu. Orice dorință de bunătate și orice act de as-

cultare este lucrat cu bunăvoință de Dumnezeu în cel credincios!

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plă-

cerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13)

În tărâmul unde harul domnește, Dumnezeu lucrează în

mine în ciuda slăbiciunilor și eșecurilor mele, până când voi fi con-

format perfect cu chipul lui Hristos. Dacă eu aș fi șocat de eșecurile

mele, în calitate de creștin, Dumnezeu nu este! El cunoaște deja

toate păcatele și eșecurile mele înainte să Își îndrepte dragostea

asupra mea și, de fapt, El controlează și dirijează eșecurile mele

spre binele meu – cu scopul de a da pe față slăbiciunile mele și de a

mă elibera de ele.

Această realitate este ilustrată cu claritate în lepădarea lui

Petru de Hristos, așa cum o vedem prezentată în Evanghelii.


104

„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca

grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința

ta; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații

tăi.” „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar și în

temniță și la moarte.” Și Isus i-a zis: „Petre, îți spun că nu va cânta

astăzi cocoșul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoști””

(Luca 22:31-34)

Este evident din aceste versete că deși Petru nu își cunoștea

slăbiciunile, Hristos le știa pe deplin. El i-a dat în mod intenționat

Satanei „permisiunea” să-l „cearnă” pe Petru astfel încât prin eșe-

cul lui Petru și lepădarea lui temporară de Domnul, el să ajungă

apoi să își recunoască încrederea de sine păcătoasă și să se pocă-

iască de ea. Fiind susținută de puterea lui Dumnezeu prin rugăciu-

nea lui Isus, credința lui Petru avea să nu eșueze, și, după ce s-a „în-

tors”, el urma să se afle în postura de a-i întări pe alții!

În Noul Legământ, Dumnezeu, în îndurarea Lui, se anga-

jează să ne „curețe de toate spurcăciunile noastre și de toți idolii

noștri” (Ezechiel 36:25), și El nu va avea odihnă până când această

lucrare va fi finalizată! Aleluia!

Sigur în harul Tău sfințitor,

Puternic în a mă restaura—

Născut din nou— cu păcatul și moartea dinapoi,

Dragostea și viața înainte-mi—

O, fă ca sufletu-mi să abunde în nădeje,

Și să Te laud mai mult, mai mult!

A. L. Waring


105


Creștinii au fost „eliberați de Lege” și nu mai sunt „înrobiți”

de ea, fiind „eliberați” de Hristos din „jugul robiei” Legii. Ce presu-

pune mai precis această eliberare de Lege?

În primul rând, orice creștin este liber de blestemul și con-

damnarea Legii. „Nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hris-

tos Isus”.

În al doilea rând, orice creștin este eliberat de povara zdro-

bitoare de a trebui să păzească Legea, ca pe o modalitate de a obține

neprihănirea și viața veșnică. Hristos a obținut pentru noi toate

binecuvântările vieții veșnice și ale neprihănirii.

În al treilea rând, fiecare creștin este eliberat de Lege ca re-

gulă exterioară care vine în contradicție cu natura și dorințele sale

reale. Această eliberare îi este dată prin minunea nașterii din nou,

când primește o inimă nouă.

În al patrulea rând, orice creștin este eliberat de Lege ca tă-

râm al „cererii”; el trăiește acum în tărâmul „ofertei”. Creștinii nu

mai sunt „sub Lege, ci sub har”. Harul „stăpânește” în viața orică-

rui credincios adevărat.


106


107

CAPITOLUL 8.

DE EL SĂ ASCULTAȚI

Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește

Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca

să aducem roadă pentru Dumnezeu.

Romani 7:4

Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos.... După ce a venit cre-

dința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.

Galateni 3:24-25

Și din nor s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El

să ascultați”. Când s-a auzit glasul acela, Isus a rămas singur.

Luca 9:35-36

Așadar, am analizat patru modalități prin care creștinul a

fost „eliberat” de Lege. Fiecare din acestea are de-a face nu doar cu

eliberarea lui de Legea lui Moise, ci și cu eliberarea din robia repre-

zentată formal de acea Lege. Creștinul a fost eliberat de sub bleste-

mul Legii, a fost eliberat de Lege ca o cerință pentru obținerea ha-

rului și a vieții veșnice, a fost eliberat de Lege în calitatea acesteia


108

de regulă exterioară care vine în contradicție cu natura sa reală, și

a fost eliberat de Lege ca tărâm al cererii, aflat în opoziție cu cel al

ofertei („domnia harului”). În acest capitol, vom analiza o altă mo-

dalitate în care creștinul a fost eliberat de Lege: Creștinul a fost eli-

berat de Lege ca regulă a legământului în materie de îndato-

riri. Atunci când Dumnezeu a instituit legământul Său cu Israel

prin intermediul lui Moise, El le-a dat acestora diferite legi și po-

runci care aveau legătură cu acel legământ. Fiind creștini, noi nu

suntem sub acel legământ și, de aceea, nu ne aflăm sub autoritatea

legilor și a poruncilor acelui legământ. Aceia care vor să Îl urmeze

pe Dumnezeu nu mai trebuie să se preocupe de păzirea unor zile,

de aducerea de jertfe de sânge, sau de respectarea unor porunci

care fac distincție între animale curate sau necurate. În fapt, nu-

mărul total de legi asociate cu Vechiul Legământ și față de care

creștinii nu au obligația de a le respecta în calitate de îndatoriri ce

țin de legământ este de 613 porunci (după cum au fost identificate

în tradiția rabinilor evrei), inclusiv Cele 10 Porunci. Aceasta izvo-

răște din faptul că, în Biblie, Legea este văzută ca o unitate, și a te

afla „sub” una dintre poruncile ei înseamnă a te afla sub toate po-

runcile (Galateni 5:3, vedeți și Anexa C). Pentru creștin, regula cu

privire la îndatoririle lui nu reprezintă Cele 10 Porunci, ci „Legea

lui Hristos”. Asta nu înseamnă că n-ar mai fi greșit să furăm sau să

curvim, sau că principiile drepte conținute în Legea Mozaică s-ar

fi schimbat în vreun fel (v. Capitolul 11), ci că acum noi ne supu-

nem lui Hristos și „legii” Lui, nu legilor Vechiului Legământ.

Creștinul nu se află sub Lege ca regulă a legământului în

materie de îndatoriri; el este sub „legea lui Hristos”. Iar Hristos îi

oferă o revelație mult mai clară și mai înaltă cu privire la


109

îndatoririle sale decât a făcut-o Legea lui Moise. Aceasta nu în-

seamnă că legea lui Hristos răstoarnă în vreun fel Legea lui Moise

cea „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). Nicidecum! Dimpo-

trivă, ea o împlinește și o depășește chiar!

UN PROROC CA MOISE

Am văzut deja locul unic pe care Moise l-a avut în istoria

evreilor, în calitate de mijlocitor al Vechiului Legământ și per-

soana prin care Dumnezeu a vorbit poporului Israel. Dar Moise a

prevestit în Deuteronom despre un alt Proroc „ca el”, care îi va lua

locul într-o zi anume:

Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre fra-

ții tăi, un proroc ca mine: să ascultați de el! Astfel el va răspunde la

cererea pe care ai făcut-o Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb,

în ziua adunării poporului, când ziceai: „Să nu mai aud glasul

Domnului, Dumnezeului meu, și să nu mai văd acest foc mare, ca

să nu mor.” Atunci Domnul mi-a zis: „Ce au zis ei, este bine. Le voi

ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele

Mele în gura lui, și el le va spune tot ce-i voi porunci Eu. Și dacă

cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în

Numele Meu, Eu îi voi cere socoteală. (Deuteronom 18:15-19)

Este important de observat că însăși cartea Deuteronom se

închide, după aproape 16 capitole de la această profeție, cu urmă-

toarele cuvinte:

În Israel nu s-a mai ridicat proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi

cunoscut față în față. Niciunul nu poate fi pus alături de el, în ce

privește toate semnele și minunile pe care a trimis Dumnezeu să


110

le facă în țara Egiptului împotriva lui Faraon, împotriva supușilor

lui și împotriva întregii țări, și în ce privește toate semnele înfri-

coșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregu-

lui Israel. (Deuteronom 34:10-12)

În fapt, de-a lungul întregii perioade vechi-testamentare,

nu s-a ridicat nici un profet „ca Moise” în Israel! În vremea lui Hris-

tos, evreii însă priveau către „Prorocul” care era „așteptat în lume”

(Ioan 6:14; v. și 1:21, 25). Iar Petru arată clar că numai în Hristos a

fost împlinită, în final, această profeție a lui Moise:

În adevăr, Moise a zis părinților noștri: „Domnul, Dumnezeul vos-

tru, vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine; pe El să-L

ascultați în tot ce vă va spune. Și oricine nu va asculta de Prorocul

acela, va fi nimicit cu desăvârșire din mijlocul norodului. De ase-

menea toți proorocii, de la Samuel și ceilalți, care au urmat după el,

și au vorbit, au vestit zilele acestea.” (Fapte 3:22-24)

Atunci când Hristos a venit, El a împlinit tot ceea ce profe-

țise Moise, dar într-o modalitate care a mers mult mai departe de

ceea ce Moise însuși experimentase: Dumnezeu Îl cunoștea pe

Hristos „față către față” într-un fel în care El nu l-a tratat niciodată

pe Moise; Hristos a făcut „semne și minuni cu putere”, care le-au

depășit cu mult pe cele făcute de Moise; Hristos a vorbit oamenilor

„tot ceea ce Dumnezeu Îi poruncise” cu atâta perfecțiune întrucât

numai El merita ascultat în absolut „orice” spunea, și orice suflet

care nu a ascultat de El a fost „nimicit cu desăvârșire” din popor!

(Fapte 13:46; Romani 11:17-20)


111

PROFET, PREOT ȘI ÎMPĂRAT

Domnul Isus Hristos l-a preluat și a înlocuit pe Moise ca Pro-

fet, la fel cum El l-a preluat și a înlocuit pe Aaron ca Preot și pe Da-

vid ca Împărat. Este Hristos un adevărat preot? Este, căci El este

singurul Preot adevărat care a trăit vreodată, singurul Om care a

trăit vreodată și care să fie capabil să îi reprezinte pe oameni îna-

intea lui Dumnezeu și să aducă o jertfă care să le șteargă păcatele!

Este Hristos un Împărat adevărat? Evident, pentru că El este sin-

gurul Împărat adevărat care a trăit vreodată, un adevărat Suveran

care domnește în realitate peste oameni cu o autoritate totală, Re-

gele regilor și Domnul domnilor! Este Hristos un Profet adevărat?

Da, El este singurul Profet adevărat care a trăit în istorie, căci El a

vorbit chiar cuvintele (Ioan 3:34, 14:10, 17:8) Tatălui și Îl repre-

zintă într-un mod perfect (Ioan 14:9). „După ce a vorbit în vechime

părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri,

Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a

pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile”

(Evrei 1:1-2). Domnul Isus Hristos este un Profet infinit mai mare

decât Moise!

De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, ațin-

tiți-vă privirile la Apostolul și Marele Preot al mărturisirii noas-

tre, adică Isus ... Căci El a fost găsit vrednic să aibă o slavă cu atât

mai mare decât a lui Moise, cu cât cel ce a zidit o casă are mai

multă cinste decât casa însăși. Orice casă este zidită de cineva, dar

Cel ce a zidit toate lucrurile, este Dumnezeu. Cât despre Moise, el

a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu”, ca slugă, ca să măr-

turisească despre lucrurile, care aveau să fie vestite mai târziu.

Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Și


112

casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nez-

guduită și nădejdea cu care ne lăudăm. (Evrei 3:1, 3-6)

Ca Fiu dumnezeiesc, Hristos zidește casa poporului Său răs-

cumpărat, din care noi (și Moise) facem parte. Gloria lui Hristos

este cu atât mai mare decât slava lui Moise, pentru că ziditorul ca-

sei este mai mare decât casa! Rolul lui Moise a fost acela de a sluji

prin a „mărturisi despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târ-

ziu,” când Hristos, singurul Profet adevărat, avea să vină și să îi ia

locul.

DE EL SĂ ASCULTAȚI

Când Moise a profețit despre venirea lui Hristos, cuvintele

sale au fost următoarele: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica

din mijlocul tău, dintre frații tăi, un proroc ca mine: să ascultați de

el”. Este foarte important să notăm că acestea au fost exact cuvin-

tele spuse de Dumnezeu către ucenici pe Muntele Schimbării la

Față.

„După șase zile, Isus a luat cu El pe Petru, Iacov și Ioan, fratele lui,

și i-a dus la o parte pe un munte înalt. El S-a schimbat la față îna-

intea lor; fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe

ca lumina. Și iată că li s-a arătat Moise și Ilie, stând de vorbă cu El.

Petru a luat cuvântul, și a zis lui Isus: „Doamne, este bine să fim

aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pen-

tru Moise și una pentru Ilie.” Pe când vorbea el încă, iată că i-a aco-

perit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas,

care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plă-

cerea Mea: de El să ascultați!” Când au auzit, ucenicii au căzut cu


113

fețele la pământ, și s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus S-a

apropiat, S-a atins de ei, și le-a zis: „Sculați-vă, nu vă temeți!” Ei

au ridicat ochii, și n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur”.

(Matei 17:1-8)

Ar trebui să observăm de asemenea că propunerea lui Petru

de a construi trei colibe pe munte, „una pentru Hristos, una pentru

Moise și una pentru Ilie”, era o eroare atât de serioasă încât a fost

întâmpinată de intervenția directă a lui Dumnezeu: „Acesta este

Fiul Meu preaiubit...de El să ascultați!” În mod clar, Dumnezeu ne

poruncește aici să dăm deoparte preocuparea cu Legea (Moise) și

Profeții (Ilie) și să ne fixăm atenția asupra „Fiului preaiubit” al Său!

Domnul Isus Hristos este unic în glorie și autoritate; El nu se află

în vreo relație de egalitate cu nimeni, nici măcar cu Moise și Ilie!

„Ei au ridicat ochii, și n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.”

CUVÂNTUL FINAL AL LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

Acest adevăr glorios își găsește exprimarea în cuvintele

care deschid Epistola către Evrei: „După ce a vorbit în vechime pă-

rinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri,

Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul (Său –

engl.)...” De-a lungul Vechiului Testament, Dumnezeu a vorbit po-

porului Său „în multe rânduri și în multe chipuri”. Uneori El le-a

vorbit prin visuri, alteori prin viziuni, și uneori direct, dar întot-

deauna El a vorbit parțial. Nici un profet sau profeție nu a expri-

mat în totalitate ceea ce Dumnezeu voia să transmită omenirii. O

parte a adevărului Lui a fost transmisă prin Avraam, o alta prin

Moise, o alta prin Isaia sau Ezechiel. Dar acum, „la sfârșitul acestor


114

zile”, ceva unic s-a petrecut. Dumnezeu a transmis oamenilor Cu-

vântul Său final; El ne-a vorbit prin Fiul Său.

Cititorii Bibliei în limba engleză vor observa că expresia

„Său” din acest verset este adesea scrisă cu litere înclinate pentru

a indica faptul că acest cuvânt a fost adăugat de traducători. Dacă

ar fi să citim acest pasaj mai literal, ar trebui să îl citim astfel:

„Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin pro-

feți, în multe rânduri și în multe feluri, în aceste zile din urmă, El

ne-a vorbit în [Acela care este] Fiul”. Așa cum au subliniat mulți

comentatori, absența de aici a oricărui articol în limba greacă pune

accentul pe calitatea Sa de „Fiu”. Oricât de măreți ar fi fost profeții

Vechiului Testament, ei n-au fost nimic prin comparație cu Acela

care este Fiul. Numai El este „oglindirea slavei Lui și întipărirea Fi-

inței Lui”; doar El „ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”

(Evrei 1:3); cuvintele Sale sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu (Ioan

3:34; 12:49-50), iar faptele Sale sunt faptele lui Dumnezeu (Ioan

5:19, 14:10); a vedea pe Fiul înseamnă a vedea pe Tatăl! (Ioan 14:7-

9) Prin cuvintele și faptele Sale – în fapt, în însăși Persoana Sa – Fiul

reprezintă cuvântul final al lui Dumnezeu adresat oamenilor.

DAR EU VĂ SPUN

Într-un capitol anterior, am analizat revelarea uluitoare a

slavei lui Dumnezeu care a fost asociată momentului când Legea a

fost dată, pe Muntele Sinai. Noi nu ne putem decât imagina cum

era să fii prezent în acel moment acolo! Dar pentru cei care au ochi

să vadă, o manifestare mai măreață a gloriei lui Dumnezeu a avut

loc 1500 de ani mai târziu pe un „munte” diferit, când Dumnezeu


115

întrupat în Persoana lui Isus Hristos „S-a suit pe munte...a început

să vorbească și să-i învețe astfel: Ferice de cei săraci în duh...”

În această „Predică de pe Munte” (Matei 5-7), Domnul Isus a

statuat principiile pentru comportamentul în Împărăția Sa spiri-

tuală. De șase ori la rând (Matei 5:21-48), El începe cu expresia „ați

auzit că s-a zis celor din vechime” sau „s-a zis” apoi sfârșește cu

afirmație contrastantă, „dar Eu vă spun”:

Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ,Să nu ucizi; oricine va ucide,

va cădea sub pedeapsa judecății.` Dar Eu vă spun că oricine se mâ-

nie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va

zice fratelui său: ,Prostule!` va cădea sub pedeapsa Soborului; iar

oricine-i va zice: ,Nebunule`, va cădea sub pedeapsa focului ghe-

enei.

Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești.” Dar Eu

vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și prea-

curvit cu ea în inima lui.

S-a zis iarăși: „Oricine își va lăsa nevasta, să-i dea o carte de des-

părțire.” Dar Eu vă spun că oricine își va lăsa nevasta, afară numai

de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de

nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește.

Ați mai auzit iarăși că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb;

ci să împlinești față de Domnul jurămintele tale.” Dar Eu vă spun:

Să nu jurați nicidecum...

Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte.” Dar

Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te

lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.


116

Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe vrăj-

mașul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvân-

tați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă

pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc...

Este important ca noi să conștientizăm că Domnul Isus

Hristos, prin utilizarea repetată a cuvântului „dar”, nu răstoarnă

și nu compromite revelația Legii lui Dumnezeu dată în Vechiul

Testament. Chiar dacă El contrastează învățăturile Sale cu cele ale

lui Moise, El ne avertizează în mod specific să nu gândim că El ar fi

„venit să strice Legea sau Proorocii” (Matei 5:17). Pe de altă parte,

El nici nu a corectat vreo interpretare iudaică greșită a Legii (v.

Anexa E, întrebarea 16). El nu creează o lege totalmente nouă sau

diferită de cea care a existat în Vechiul Testament (v. Capitolul 9)

și nici nu prezintă doar niște implicații mai depline a ceea ce fusese

intenționat inițial prin Legea lui Moise, când ea a fost dată!

POPOR ETNIC SAU POPOR SPIRITUAL?

Pentru a înțelege – măcar în parte – ceea ce avea loc în acest

pasaj, trebuie să ne aducem aminte de diferențele vaste între Legă-

mântul Vechi și cel Nou. Dumnezeu a făcut Vechiul Legământ cu

o națiune fizică, formată în majoritate din oameni nenăscuți din

nou (Deuteronom 29:4; Psalmii 95:8-11; Evrei 3:7-19; 8:8-9; 1Co-

rinteni 10:1-11 etc). El face Noul Legământ cu un popor spiritual,

format în totalitate din oameni regenerați (Ioan 6:45; Evrei 8:8-

12). De aceea, și legile asociate celor două legăminte sunt diferite.

De exemplu, când Dumnezeu a poruncit „ochi pentru ochi și dinte

pentru dinte”, El stabilea principiile dreptății stricte și a echității


117

care trebuie să stea la baza unei națiuni civile. Aceste principii erau

vitale pentru păstrarea societății și serveau la a-i învăța pe oameni

despre imposibilitatea iertării fără satisfacerea justiției. În con-

trast cu aceasta, când Isus a spus, „Dar Eu vă spun: Să nu vă împo-

triviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept,

întoarce-i și pe celălalt,” El nu elimina regulile pentru guvernarea

unei națiuni civile, ci sublinia tipul de viață al poporului Său rege-

nerat, în mijlocul unei lumi ostile și anti-creștine.

În mod asemănător, când Legea spunea, „Să nu preacur-

vești”, se stabilea unul dintre principiile societății teocratice, în ca-

drul căreia curvia era pedepsită cu moartea. Întrucât judecătorii

civili nu au la dispoziție nici o modalitate pentru a depista „curvia

în inimă”, este clar că această poruncă avea în vedere numai actul

fizic al curviei. Același raționament este aplicabil pentru interdic-

ția Legii de a ucide, care avea de-a face cu crima fizică, nicidecum

cu atitudinea de superioritate sau ură. Asta nu înseamnă că oame-

nii evlavioși din Vechiul Testament nu ar fi știut că gândurile de

curvie (Iov 31:1) sau ură (Levitic 19:17) sunt greșite, ci ne ilus-

trează faptul că multe din preceptele Legii lui Moise aveau de-a

face mai degrabă cu aspecte exterioare decât cu probleme interi-

oare (Evrei 9:8-14; Marcu 7:18-23).

Prin contrast, Predica de pe Munte (și Noul Testament în ge-

neral) este centrată pe lucrurile care sunt interioare și spirituale,

accentuând motivațiile ascunse și atitudinile inimii. Iată de ce

Domnul începe seria de contraste din Matei 5 citate mai sus aver-

tizând că „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea

cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în


118

Împărăția cerurilor” (Matei 5:20). Cărturarii și fariseii aveau o ne-

prihănire doar exterioară. Ei nu curveau în mod exterior, nu furau,

nu ucideau. „Cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea”. Ei (ca

și Saul, fariseul) erau „fără prihană” (Filipeni 3:5-6; vezi și Matei

19:16-20). Dar Domnul nostru spune că ei erau ca „mormintele vă-

ruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt

pline de oasele morților și de orice fel de necurățenie”. De aseme-

nea, ei „pe dinafară se arătau neprihăniți oamenilor”, dar pe dină-

untru erau „plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23:27-28).

În contrast cu „neprihănirea pe care o dă Legea”, cea exteri-

oară, creștinii au o neprihănire interioară. Prin minunea nașterii

din nou, ei au primit Legea în interior – „scrisă în inimile lor”. Lor

le-au fost date inimi noi care sunt caracterizate de semnele celor

„binecuvântați” - puritate, blândețe, smerenie în duh, sete și

foame după neprihănire etc (Matei 5:3-11). Nu doar că cel credin-

cios nu îi ucide pe vrăjmașii lui, ci el nici nu îi mai urăște (Matei

5:21-26; 1 Ioan 2:9-11, 3:14-15), ci dimpotrivă, îi iubește și se

roagă pentru ei (Matei 5:44-48). Nu doar că cel credincios nu

curvește fizic, ci el nu trăiește nici în lumea imaginară a adulteru-

lui în inimă (Matei 5:27-30). Creștinul nu doar că își respectă jură-

mintele, ci onestitatea caracterizează într-atât de mult orice spune

el, încât nici nu este nevoie să jure ca să dea greutate promisiunilor

sale (Matei 5:33-37). Niciunul dintre aceste lucruri nu este posibil

în lipsa lucrării Duhului Sfânt care îl naște din nou și îi dă putere.

Ar trebui să fie atât de evident că oamenii pierduți în păcat nu pot

„trăi după standardul Predicii de pe Munte” pe cât este de evident

că leoparzii nu își pot schimba petele de pe blană (Ieremia 13:23).


119

În Matei 5-7, Domnul Isus Hristos prezintă sumar principi-

ile de comportament pentru cei care aparțin Împărăției Sale.

Aceste principii sunt destinate unui popor spiritual alcătuit total-

mente din persoane născute din nou, care sunt locuite de Duhul

Sfânt, Cel care le dă și puterea de a trăi astfel; aceste principii n-ar

fi putut fi date vreodată unui popor etnic, fizic, alcătuit în majori-

tate din evrei neregenerați. În acest sens, diferența dintre „legile”

celor două „popoare” este uriașă. Sub Vechiul Legământ, atunci

când un soț descoperea, de exemplu, că soția sa începea să îmbră-

țișeze învățături false, el nu venea la întâlnirea de rugăciune spu-

nând, „Vă rog, rugați-vă pentru soția mea; a început să se închine

la Moloh”. Dimpotrivă, el avea de urmat un set diferit de instrucți-

uni:

Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau ne-

vasta care se odihnește la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iu-

bești ca pe tine însuți, te ațâță în taină, zicând: „Haidem, și să slu-

jim altor dumnezei!” - dumnezei pe care nici tu, nici părinții tăi

nu i-ați cunoscut, dintre dumnezeii popoarelor care vă încon-

joară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului

până la cealaltă - să nu te învoiești și să nu-l asculți; să n-arunci

spre el o privire de milă, să nu-l cruți, și să nu-l ascunzi. Ci să-l omori;

întâi mâna ta să se ridice asupra lui ca să-l omoare, și apoi mâna

întregului popor; să-l ucizi cu pietre, și să moară, pentru că a cău-

tat să te abată de la Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din

țara Egiptului, din casa robiei. Să se facă așa, pentru ca tot Israelul

să audă și să se teamă, și să nu se mai săvârșească o faptă așa de

nelegiuită în mijlocul tău. (Deuteronom 13:6-11)

Aceasta a fost una dintre poruncile lui Dumnezeu din Ve-

chiul Legământ. Nu era opțională; era legea legământului pentru


120

Israel. Marea diferență dintre legea legământului și învățăturile

Domnului din Predica de pe Munte ar trebui să fie evidentă. Una

este „legea îndrumătorului”, care îl ține pe copil sub disciplină

strictă (ca un sclav) spre binele lui. Cealaltă ține de tărâmul unde

persoanele cărora li se aplică au parte de calitatea deplină și glori-

oasă de fii, bucurându-se de libertăți și de responsabilități cu mult

mai mari.

SCLAVI SAU FII?

Înainte de venirea credinței, noi eram sub paza Legii, închiși pen-

tru credința care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost

un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiți neprihăniți prin

credință. După ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumă-

torul acesta. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în

Hristos Isus.... Dar câtă vreme moștenitorul este nevârstnic, eu

spun că nu se deosebește cu nimic de un rob, măcar că este stăpân

pe tot. Ci este sub epitropi și îngrijitori, până la vremea rânduită

de tatăl său. Tot așa și noi, când eram nevârstnici, eram sub robia

învățăturilor începătoare ale lumii. Dar când a venit împlinirea

vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut

sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să

căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis

în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” Așa că

nu mai ești rob, ci fiu; și dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin

Dumnezeu. (Galateni 3:23-26; 4:1-7)

În acest pasaj, Pavel aseamănă starea poporului Israel sub

Vechiul Legământ unei stări de sclavie. El contrastează aceasta cu

starea creștinului, care „nu mai este rob, ci fiu”. Legea lui Hristos


121

depășește Legea lui Moise la fel cum calitatea de fiu o depășește pe

aceea de sclav. Aceasta nu se datorează faptului că Legea lui Moise

ar fi greșită; ea a fost perfectă pentru scopul pe care Dumnezeu l-a

avut pentru ea. Când Dumnezeu a hotărât că până și soția cuiva

sau prietenul cel mai bun trebuia omorât cu pietre pentru atrage-

rea altora în închinarea la dumnezei falși, porunca Lui era perfect

potrivită stării generale a oamenilor ce se aflau sub Vechiul Legă-

mânt. Fără o astfel de disciplină strictă, întreaga națiune ar fi că-

zut rapid în apostazie: „Să se facă așa, pentru ca tot Israelul să audă

și să se teamă, și să nu se mai săvârșească o faptă așa de nelegiuită

în mijlocul tău” (Deuteronom 13:11).

Legea lui Hristos aparține unui tărâm diferit față de Legea

lui Moise doar datorită a ceea ce este Hristos și a ceea ce noi suntem

în Hristos. După cum am afirmat mai sus, acesta este tărâmul ace-

lora care se bucură de calitatea deplină și glorioasă de fii – un tă-

râm caracterizat de libertăți și responsabilități cu mult mai mari

decât cele avute în vedere de Moise. Atunci când fiul meu cel mare

era copil, eu îi spuneam când să se ducă la culcare, când să se

scoale, când să se spele pe dinți și când să se încalțe. Dar când el a

ajuns la anii maturității, lista mea cu instrucțiuni și restricții de-

taliate a devenit inutilă și învechită. Creștinul trăiește în tărâmul

libertății glorioase, o libertate care aduce cu ea responsabilitatea

de a sluji altora în dragoste. „Fraților, voi ați fost chemați la slobo-

zenie. Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru

firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste” (Galateni

5:13)


122


Există o a cincea modalitate în care creștinii sunt eliberați

de Lege, în plus față de cele 4 deja studiate: creștinii au fost elibe-

rați de Lege ca regulă a legământului în materie de îndatoriri ale

lui. Ei sunt acum supuși lui Hristos și „legii” Lui – care este revela-

rea voii lui Dumnezeu făcută prin Persoana, cuvintele și lucrarea

lui Hristos Însuși.

Domnul Isus Hristos este cuvântul final al lui Dumnezeu

adresat omenirii. El este Profetul cel îndelung așteptat „ca Moise”,

a Cărui glorie o depășește într-un mod infinit pe cea a lui Moise sau

a oricărui alt profet. Întrucât El este „Fiul cel preaiubit” al lui Dum-

nezeu, noi trebuie să „ascultăm de El” în „toate lucrurile”.

În Predica de pe Munte, Hristos ne oferă un crâmpei din bu-

nătatea radicală ce îi caracterizează pe cei ce aparțin Împărăției ce-

rurilor. Neprihănirea lor o depășește cu mult pe cea a cărturarilor

și fariseilor, pentru că ea izvorăște dintr-o inimă înnoită și locuită

de Duhul Sfânt.

Legea lui Hristos nu răstoarnă Legea lui Moise, ci dimpo-

trivă, ea o „împlinește” și o aduce la final. Legea lui Moise a fost ca

un gardian pus să păzească un copil sub disciplină strictă (ca un

sclav) spre binele lui. Spre deosebire de aceasta, Legea lui Hristos

ține de tărâmul acelora care se bucură de calitatea deplină și glori-

oasă de fii – un tărâm caracterizat de libertăți și responsabilități cu

mult mai mari decât cele avute în vedere de Moise.


123

CAPITOLUL 9.

CELE MAI MICI DIN ACESTE PORUNCI

Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric,

ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pă-

mântul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se

fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una din cele mai mici

din aceste porunci, și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în

Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le pă-

zească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor. Căci vă spun că, dacă ne-

prihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor,

cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.

Matei 5:17-20

În lumina capitolelor anterioare, se ridică o întrebare pre-

santă: Ce trebuie să facem atunci cu Vechiul Testament? Dacă Le-

gământul Vechi este „învechit” (Evrei 8:13) și a fost „înlăturat”

(Efeseni 2:14-15) întrucât noi nu mai „suntem sub un îndrumă-

tor” (Galateni 3:24), atunci ce loc ar putea să joace Vechiul Testa-

ment în viețile noastre, în calitate de creștini? Pentru a răspunde


124

acestei întrebări, trebuie să începem prin a recunoaște diferența

între Vechiul Legământ și Scripturile Vechiului Testament. Vechiul

Legământ care a fost făcut între Dumnezeu și poporul Israel la

Muntele Sinai a fost, într-adevăr, înlăturat și înlocuit cu un Nou

Legământ, dar Scripturile Vechiului Testament, inclusiv cele care

ne prezintă preceptele Legii lui Moise, rămân revelația plină de au-

toritate a lui Dumnezeu pentru oameni „câtă vreme nu va trece ce-

rul și pământul”. Poruncile Vechiului Testament nu sunt obligato-

rii în mod direct pentru noi ca lege a legământului, dar toate au o

relevanță indirectă pentru noi, ca parte din Cuvântul lui Dumne-

zeu. Acest fapt este evident din cuvintele adresate de Pavel lui Ti-

motei: „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea în-

țelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus.

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe,

să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru

ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru

orice lucrare bună” (2Timotei 3:15-17). „Sfintele Scripturi” la care

Pavel face referire aici sunt Scripturile Vechiului Testament, pen-

tru că Noul Testament (ca atare) nu exista încă. Așadar, Pavel

spune că Scripturile Vechiului Testament, atunci când sunt înțe-

lese și aplicate corect, rămân „de folos” pentru credincioșii Noului

Testament, nu doar ca mărturie profetică în ceea ce Îl privește pe

Hristos, ci și „ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelep-

ciune în neprihănire”. În Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici

umbră de mutare” (Iacov 1:17). El nu S-a schimbat în nici cel mai

mic amănunt încă din zilele lui Avraam și Moise, iar toate lucrurile

pe care El ni le-a descoperit în Vechiul Testament cu privire la ca-

racterul și căile Lui rămân la fel de adevărate azi după cum au fost


125

dintotdeauna. Întreg Vechiul Testament rămâne Cuvântul lui

Dumnezeu pentru noi.

Aceasta înseamnă că există o continuitate de bază între Le-

gea lui Moise și Legea lui Hristos. În fapt, Domnul nostru a afirmat

în mod explicit această continuitate în versetele citate mai sus: „Să

nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să

stric, ci să împlinesc”. După cum am văzut, Hristos a „împlinit” Le-

gea și Profeții în orice aspect. El a împlinit profețiile, simbolurile și

umbrele Vechiului Testament prin întreaga Sa viață, de la întru-

pare până la înălțare, de la nașterea Sa în Betleem (Matei 2:4-6)

până la învierea Sa din morți (Fapte 2:29-32) și la înălțarea Sa pen-

tru a sta la dreapta Tatălui (Matei 22:43-44). El a împlinit cerințele

Legii pentru a obține, pentru noi, viața veșnică, prin ascultarea Sa

perfectă de Tatăl. Mai mult, El a satisfăcut pedeapsa dreaptă a Legii

împotriva tuturor păcatelor noastre, prin moartea Sa în locul nos-

tru.

„Împlinirea” Legii despre care Isus vorbește în versetul 17

implică, totuși, ceva în plus. Are de-a face cu afirmațiile radicale și

șocante pe care El le-a făcut și continuă să le facă de-a lungul res-

tului Predicii de pe Munte: „Ați auzit că s-a spus … dar Eu vă spun”.

Pentru ca nimeni să nu aibă impresia că învățăturile Lui ar fi avut

cumva ca scop să dea deoparte Legea lui Moise ca fiind ceva irele-

vant (vezi Anexa E, întrebarea 15), Domnul nostru arată clar de la

început că, în fapt, învățăturile Lui sunt o împlinire a oricărui as-

pect al acelei Legi. Învățăturile Lui satisfac orice detaliu cerut de

Lege și ele încorporează și aduc la finalitate toate poruncile Legii.

Nici măcar cea mai măruntă „iotă sau frântură de slovă din Lege”


126

nu este lipsită de importanță sau inutilă, și fiecare dintre acestea

trebuie și își va găsi împlinirea în standardele și împărăția pe care

El avea să o stabilească. Aceia care intră în realitățile descrise în

Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înșiși împlinind nu doar

poruncile „mai importante” ale Legii, ci și pe acelea „mai mă-

runte”. Ei își vor descoperi neprihănirea nu doar egalând-o pe cea

a cărturarilor și fariseilor, ci depășind-o de departe! Pe baza acestui

fapt, Domnul merge mai departe în versetul 19 și face deducția re-

marcabilă că „oricine va strica una din cele mai mici din aceste po-

runci, și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împă-

răția cerurilor; dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le pă-

zească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor.”

Ce voia Domnul Isus să spună, atunci, când S-a referit la

„una din cele mai mici din aceste porunci”? Unii au spus că El vor-

bea despre propriile Sale porunci, pe care avea să le prezinte imediat

după aceea, în ultima parte a Predicii de pe Munte. Totuși, atunci

când citim versetul 19 în contextul lui, această interpretare devine

foarte dificil de susținut. Haideți să citim, încă o dată, versetele 17-

20:

„Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit

nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu

va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de

slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile12. Așa

că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, și va

învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția ceru-

rilor; dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le păzească, va fi

chemat mare în Împărăția cerurilor. Căci vă spun că, dacă


127

neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a

Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”

În versetele 17-18, Isus vorbește despre faptul că El nu a ve-

nit să strice nici și cea mai mică iotă sau frântură din „Lege”. Con-

cluzionând ceea ce tocmai spusese, Isus începe versetul 19 cu ex-

presia „așa că” (sau „așadar”) și imediat își avertizează ucenicii să

nu strice nici una dintre aceste cele mai mici „porunci”. Cu sigu-

ranță, este clar că poruncile lui Isus (care încă nu fuseseră date) nu

puteau fi acelea la care El se referise în acest avertisment, și nici nu

se putea referi numai la Cele 10 Porunci, întrucât în mod sigur

acestea nu sunt „cele mai mici” dintre poruncile Vechiului Legă-

mânt.

LECȚII DE LA BOU

Care sunt unele din aceste „cele mai mici” porunci ale Legii

Mozaice? Aș putea da mai multe exemple, dar vom analiza una

care se găsește la mijlocul unei serii de astfel de porunci din Deu-

teronom 22: „Să nu semeni în via ta două feluri de semințe, ca nu

cumva să întinezi și rodul seminței pe care ai semănat-o și rodul

viei. Să nu ari cu un bou și un măgar înjugați împreună. Să nu porți

o haină țesută din felurite fire, din lână și in unite împreună” (De-

uteronom 22:9-11). Așa cum spune Domnul Isus, „oricine va strica

una din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe oameni

așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor”! Cum poate fi

posibil aceasta, în special atunci când știm din învățăturile lui Isus

din alte pasaje (vedeți, de exemplu, Marcu 7:18-19, cf. Fapte 10:9-

15, 28-29) că exact acest fel de porunci nu mai sunt obligatorii


128

pentru creștini? Cum se poate ca acelora care fac parte din „împă-

răția cerurilor” să li se spună să „păzească și să învețe pe alții”

aceste porunci?

O parte din răspunsul la această întrebare se găsește în a

doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, unde spune: „Nu vă înju-

gați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură este

între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lu-

mina cu întunericul?” (2 Corinteni 6:14). Când Pavel vorbește des-

pre a nu ne „înjuga la un jug nepotrivit”, el face referire la porunca

lui Dumnezeu din Deuteronom 22:10 care interzicea înjugarea la

același plug a boului și măgarului. Observați ce a făcut Pavel în

acest verset? El a luat o poruncă din Vechiul Legământ care se re-

ferea la înjugarea împreună a boului și măgarului, și a aplicat prin-

cipiile ei la creștini! De ce interzicea porunca lui Dumnezeu evrei-

lor să are cu un bou și un măgar înjugați alături? Pentru că unul

era un animal curat și celălalt necurat! (Levitic 11:1-8). Tot așa,

spune Pavel, creștinul nu trebuie să se „înjuge la un jug nepotrivit”

cu o persoană care este necredincioasă. Vedem, așadar, că noi,

creștinii, păzim Deuteronom 22:10, și îl păzim într-o modalitate

mai profundă și mai deplină decât evreii au făcut-o vreodată!

O altă ilustrație a acestui principiu poate fi observată în 1

Corinteni 9:6-10:

„Ori numai eu și Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm? Cine

merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădește o vie, și nu mănâncă

din rodul ei? Cine paște o turmă, și nu mănâncă din laptele tur-

mei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune și

Legea? În adevăr, în Legea lui Moise este scris: „Să nu legi gura boului


129

care treieră grâul!” Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vor-

bește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci

cine ară, trebuie să are cu nădejde, și cine treieră grâul, trebuie să-

l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.

În aceste versete, Pavel apelează la o altă poruncă dintre

„cele mai mici” din Legea lui Moise, care se găsește în Deuteronom

25:4: „Să nu legi gura boului, când treieră grâul”. Așa cum spune

Pavel, această poruncă este împlinită de creștini, când îi susțin fi-

nanciar pe aceia care le sunt slujitori ai Evangheliei. Lui Dumne-

zeu Îi pasă, într-adevăr, de felul cum tratăm noi animalele, dar,

conform cu ceea ce spune apostolul Pavel, preocuparea lui Dum-

nezeu pentru animale este nesemnificativă comparativ cu grija

Lui pentru noi: „Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește

El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel...” Cu alte cu-

vinte, aplicația spirituală a acestei porunci pentru noi, creștinii, a

reprezentat ceea ce Dumnezeu a avut de la bun început ca intenție,

când a dat această poruncă!

Pavel a luat aici o poziție cu adevărat remarcabilă în ce pri-

vește Legea lui Moise! Pe de-o parte, el a citat această poruncă, atri-

buindu-i autoritate divină: „Lucrurile acestea le spun după felul

oamenilor? Nu le spune și Legea?” Pe de altă parte, el face clar faptul

că această autoritate divină rezidă nu în faptul că porunca a fost

parte din Legământul Mozaic ca atare, ci în faptul că ea este parte

din revelația lui Dumnezeu în Scriptură. Locul original ocupat de

această poruncă în ansamblul celor 613 porunci ale Legii Mozaice

nu are nici o importanță pentru Pavel. Ea nu are nici o autoritate

asupra lui sau asupra oricăruia dintre creștini în baza poziției ei

între acele porunci. Dimpotrivă, Pavel o vede ca parte a revelației


130

lui Dumnezeu în Vechiul Testament, spusă și scrisă în întregime

spre folosul credincioșilor Noului Legământ, care, într-o zi, aveau să

beneficieze de aplicația sa spirituală odată ce Vechiul Testament a

trecut!

O altă ilustrație notabilă a felului cum creștinii „păzesc”

chiar și cele mai mici porunci ale Legii se referă la circumcizie.

Conform lui Pavel, dacă un om are circumcizia inimii (realitatea

spirituală a ceea ce circumcizia fizică era doar o umbră), absența

circumciziei sale fizice va fi considerată drept circumcizie! (Ro-

mani 2:26). Astfel, toți creștinii, în virtutea realității interioare din

inimile lor, într-adevăr „păzesc” și „învață pe alții” porunca despre

circumcizie, și ei o păzesc mai în adevăr decât a fost ea păzită de

către aceia care erau iudei numai în sens exterior, „în carne”!

După cum este de așteptat, multe dintre poruncile Legii Mo-

zaice au în vedere în mod clar Persoana și lucrarea ispășitoare a lui

Hristos, iar semnificația lor este revelată în scrierile Noului Testa-

ment. Cartea Evrei, de exemplu, explică mult din simbolismul care

stă în spatele legilor date cu privire la construcția, slujirea și jer-

tfele de la cortul întâlnirii. Modalitatea în care noi, creștinii, „pă-

zim cele mai mici” din aceste legi este prin credința în Hristos în

calitate de Marele nostru Preot și Jertfa pentru păcatele noastre. În

fapt, modalitatea în care noi putem fi siguri că „păzim și învățăm

pe alții să păzească” oricare poruncă din Vechiul Testament – mai

mult sau mai puțin importantă – este nu doar prin a arăta reve-

rență față de Vechiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumne-

zeu, ci și prin a crede în și a ne alipi, în umblarea noastră, de Domnul


131

și Stăpânul nostru, care este, în Persoana și învățăturile Sale, „împli-

nirea” celor mai mici „iote și frânturi” din Lege.

Se află creștinul sub autoritatea legilor Vechiului Legă-

mânt? Nu, el nu se află sub niciuna dintre ele în mod direct, ca lege

a legământului, dar el „le păzește și învață pe alții” să le păzească

pe toate în mod indirect, atunci când el trăiește în realitățile Nou-

lui Legământ. Aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, putem dis-

cerne întotdeauna adevărul spiritual, acolo unde este cazul, pe

care Dumnezeu l-a avut în vedere prin fiecare dintre poruncile

date evreilor în trecut. Există multe legi despre alimente curate și

necurate, reguli privitoare la jertfe și așa mai departe, a căror sem-

nificație deplină e posibil să nu o înțelegem pe deplin niciodată

înainte de ajunge în cer. Modalitatea în care orice poruncă speci-

fică a Vechiului Testament trebuie împlinită de către noi, chiar și

în principiile ei spirituale, depinde de felul cum acea poruncă este

interpretată și aplicată de Domnul Isus Hristos și de apostolii Lui

inspirați. Dacă în Noul Testament nu ne este oferită nici o aplicație

inspirată a unei anume porunci, putem totuși, prin călăuzirea Du-

hului Sfânt, să tragem multe învățături folositoare din ea. Este im-

portant să ne amintim, totuși, că atunci când Domnul și apostolii

Lui nu ne-au oferit nici o aplicație a unei porunci din Vechiul Le-

gământ, noi nu avem nici un drept să impunem interpretarea

noastră a acelei porunci asupra conștiințelor altor credincioși.

Creștinii nu „păzesc și învață pe alții” cele mai mici porunci ale Legii

și ale profeților prin a alcătui o nouă „listă de reguli”, formată din

legile Vechiului Testament (interpretate spiritual), ci prin umblarea

în dragoste (Romani 13:9-10; Galateni 5:14; v. și Capitolul 16), prin

puterea Duhului Sfânt! (Romani 8:4).


132

APLICÂND VECHIUL TESTAMENT

Creștini fiind, noi trebuie să citim Vechiul Testament prin

„lentilele” lui Hristos și a apostolilor Lui. Pavel ilustrează această

abordare atunci când descoperă un principiu perpetuu în promi-

siunea care este atașată Poruncii a 5-a: „Copii, ascultați în Domnul

de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe tatăl tău și pe

mama ta” - este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință - „ca să

fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ”” (Efeseni 6:1-3). În

acest pasaj, Pavel citează una din Cele 10 Porunci, apoi îi „crești-

nează” promisiunea și o aplică copiilor celor dintre Neamuri. Pro-

misiunea originală a lui Dumnezeu („ca să ai zile multe și să fii fe-

ricit în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” – Deuteronom

5:16) avea de-a face cu a „avea multe zile” pentru națiunea evre-

iască în țara Canaanului (vezi și Exod 20:12). Aplicația lui Pavel cu

privire la acea promisiune, în cazul creștinilor, face referire la

principiul general care arată că acei copii care își cinstesc și ascultă

de părinții lor vor fi binecuvântați – vor fi „fericiți”, și, în mod nor-

mal, vor trăi mai mult „pe pământ” decât copiii care nu își cinstesc

părinții. Multe dintre promisiunile prezentate în cartea Proverbe-

lor urmează un raționament similar. Acelea care fac referire la „vi-

ață lungă” și bogății fizice sunt exemple notabile în acest sens (de

ex. Proverbe 3:1-2, 16; 4:10; 9:11; 10:4, 27; 22:4; 24:3-4). Deși creș-

tinii pot să experimenteze „sărăcie lucie” (2 Corinteni 8:2) sau să

fie martirizați la o vârstă fragedă (Fapte 7:58-60), rămâne adevă-

rat ca principiu general faptul că (în general) o viață de sârguință,

înțelepciune și neprihănire tinde să aducă cu ea longevitate și

prosperitate materială.


133

Dacă îi urmăm pe apostoli în aplicarea învățăturilor Vechi-

ului Testament în viețile noastre, vom descoperi multe bogății în

„Lege și Profeți”. „Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru

învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și mângâierea pe care

o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4). „Aceste lucruri

li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pen-

tru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor”

(1 Corinteni 10:11). Așa cum spune Domnul Isus, chiar și cuvin-

tele adresate de Dumnezeu lui Moise la rugul aprins ne erau adre-

sate în realitate nouă! „Oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu,

când zice: ,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și

Dumnezeul lui Iacov?’ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor

morți ci al celor vii” (Matei 22:31-32; Exod 3:6). În lumina acestei

siguranțe minunate, cât de sârguincioși ar trebui să fim în studiul

nostru cu privire la Scripturile Vechiului Testament!

CĂUTÂND PE HRISTOS

Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe pagi-

nile Vechiului Testament. Putem face lucrul acesta cu deplină sigu-

ranță, întrucât știm că „Moise a scris despre El” (Ioan 5:46). Așa

cum spune Domnul Isus, „tocmai ele [Scripturile Vechiului Testa-

ment] mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39). Nu doar legile, ci și

multe dintre evenimentele istorice care au avut loc în Vechiul Tes-

tament au fost lăsate de Dumnezeu pentru a prevesti Persoana și

lucrarea lui Hristos. Hristos este „mana” cea adevărată, „adevărata

Pâine din cer” care „dă lumii viața” (Ioan 6:31-35). El este și „Paș-

tele noastre” (1Corinteni 5:7) și „stânca” spirituală din care


134

israeliții au băut în pustie! (1 Corinteni 10:4). Hristos este peste tot

în Vechiul Testament!

Hudson Taylor (1832-1905), misionar în China, ne vor-

bește despre o experiență pe care a avut-o în timp ce se afla într-

una dintre călătoriile sale misionare, experiență care ilustrează

bine acest lucru:

A trebuit să petrec noaptea într-un oraș foarte rău. Toate hotelu-

rile erau locuri îngrozitoare, iar oamenii păreau să aibă conștiin-

țele lor împietrite și inimile pecetluite împotriva Adevărului. Pro-

pria-mi inimă se simțea oprimată și nu-și găsea odihnă; m-am

trezit în dimineața următoare dărâmat și simțindu-mă flămând

și însetat spiritual.

Când mi-am deschis Biblia la capitolul 7 din cartea Numeri, am

simțit ca și cum n-aș fi putut să rezist să citesc acel lung capitol

plin de repetiții; simțeam că ar fi fost mai bine să deschid la un

capitol care să îmi hrănească sufletul. Și totuși nu mă simțeam

bine să îmi abandonez partea zilnică din citirea Bibliei, așa că,

după puțină zbatere interioară, m-am hotărât să îl citesc, ru-

gându-mă ca Dumnezeu să mă binecuvânteze, chiar și prin Nu-

meri 7. Mă tem că n-am avut prea multă credință când m-am ru-

gat, dar o, cât de abundent a fost răspunsul la acea rugăciune, și

ce ospăț mi-a dat Dumnezeu!13

Lucrurile pe care Hudson Taylor le-a primit de la Dumne-

zeu în acea dimineață din acest aparent pasaj obscur al Legii au

fost o binecuvântare atât de mare pentru el, încât mai târziu le-a

pus pe hârtie și le-a publicat într-o carte!14 Astfel de mărturii ar

trebui să ne încurajeze mult în a imita rugăciunea psalmistului:


135

„Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

(Psalmii 119:18)


Chiar dacă Vechiul Legământ a fost abrogat, Scripturile Ve-

chiului Testament continuă să fie revelația plină de autoritate a

caracterului lui Dumnezeu și a căilor Lui „câtă vreme nu va trece

cerul și pământul”. Există o continuitate de bază între Legea lui

Hristos și Legea lui Moise. Învățăturile lui Hristos din Predica de

pe Munte nu răstoarnă Legea lui Moise, ci sunt, în fapt, o împlinire

a fiecărui aspect din aceasta. Aceia care intră în realitățile descrise

în Predica de pe Munte se vor descoperi pe ei înșiși împlinind nu

doar poruncile mai „importante” ale Legii, ci și pe „cele mai mici”.

Creștinii „păzesc și învață pe alții” până și „cele mai mici”

porunci ale Legii, nu doar prin faptul că arată reverență față de Ve-

chiul Testament ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ci și prin cre-

dința lor în Hristos și prin alipirea lor de Domnul și Stăpânul lor,

care, în Persoana și învățăturile Lui, reprezintă „împlinirea” orică-

rei „iote și frânturi” din Lege.

Creștini fiind, noi trebuie că citim Vechiul Testament prin

„lentilele” lui Hristos și a apostolilor Lui, conștientizând că „tot ce

a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pen-

tru ca, prin răbdarea și mângâierea pe care o dau Scripturile, să

avem nădejde.”


136

Mai presus de orice, ar trebui să Îl căutăm pe Hristos pe pa-

ginile Vechiului Testament, întrucât noi știm că „Moise a scris des-

pre El” și că El reprezintă tema centrală a Vechiului Testament.


137

PARTEA A TREIA.

LEGEA LUI HRISTOS

Legea lui Hristos este superioară oricărei alte revelații a Le-

gii, pentru că ea izvorăște din „noua poruncă” dată de El, prin care

ni se spune să ne „iubim cum ne-a iubit El”. Această dragoste ca a

lui Hristos cuprinde și împlinește în ea esența Legii și ne oferă cea

mai mare descoperire imaginabilă cu privire la ceea ce Dumnezeu

cere de la om. În legătură cu acest fapt, dragostea reprezintă accen-

tul central al Noului Testament pentru viața și comportamentul

creștinului. Datorită faptului că Hristos Însuși este „legea” noas-

tră, „legea lui Hristos” ne aduce înainte un standard uimitor și im-

posibil deopotrivă. Ea nu poate fi împlinită în viețile noastre decât

pe măsură ce Hristos Însuși trăiește viața Lui prin noi, în Persoana

Duhului Sfânt.

Capitolele 10-13 explorează sensul și centralitatea „porun-

cii noi” și a „legii dragostei” ale lui Hristos. Capitolul 14 explică

apoi de ce dragostea adevărată, biblică trebuie definită întot-

deauna în termenii acțiunilor lui Hristos; Noul Testament ne


138

învață aspectele de etică apelând la exemplul lui Hristos. În Capi-

tolul 15, sunt ilustrate aspectele practice ale poruncii noi a lui

Hristos de a ne „iubi unul pe celălalt”, prin intermediul multelor

îndemnuri de genul „unul pe celălalt”, incluse în Noul Testament.

În Capitolul 16 este analizată simplitatea legii lui Hristos – crești-

nii nu trăiesc pe baza unei liste de reguli. Capitolul 17 tratează apoi

mai pe deplin superioritatea legii lui Hristos față de Legea lui Mo-

ise, în timp ce Capitolele 18-19 își propun să așeze Legea lui Hris-

tos în contextul adecvat, ca parte a „slujbei Duhului” mai largă în

Noul Legământ.


139

CAPITOLUL 10.

PORUNCA CEA NOUĂ

Cu cei ce sunt fără Lege, m-am făcut ca și cum aș fi fost fără lege (măcar că

nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Hristos)...

1Corinteni 9:21

Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos.

Galateni 6:2

Suntem acum în poziția de a analiza regula după care se

conduce viața creștinului, și anume „legea lui Hristos”! Cu toate

acestea, atunci când Pavel spune Galatenilor, „Purtați-vă sarcinile

unii altora, și veți împlini astfel Legea lui Hristos”, el nu le oferă

explicații detaliate despre ce anume este „legea lui Hristos”. În

fapt, el nu le dă nici o explicație! Este evident că înțelesul legii lui

Hristos era atât de bine cunoscut în biserica primară, încât nu era

necesară vreo explicație. A ne „purta sarcinile unii altora” în-

seamnă a manifesta dragoste, iar a manifesta dragoste înseamnă

a „împlini Legea lui Hristos”. Dar cum se face că biserica primară a


140

ajuns până acolo că, referindu-se la dragoste, vorbește despre ea ca

„legea lui Hristos”? Răspunsul se găsește în cuvintele Domnului

nostru adresate ucenicilor în odaia de sus.

Fiecare dintre noi ar trebui să pătrundem în spațiul sfânt al

cuvântării din Odaia de Sus cu reverență și uimire. Acolo, în chiar

ajunul crucificării Sale, Domnul Isus îi pregătea pe ucenicii Lui

pentru încercările, binecuvântările și responsabilitățile care

aveau să fie în curând ale lor. Acolo El le-a dat învățăturile la des-

părțire și a subliniat înaintea lor acele lucruri care erau de maximă

importanță, și care trebuiau urmate și ținute minte de ucenici. Și

aici El ne dă o „nouă poruncă”, a Lui.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit

Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște

toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru

alții” (Ioan 13:34-35).

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iu-

bit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața

pentru prietenii săi” (Ioan 15:12-13).

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan

15:17).

Am putea să ne imaginăm surpriza ucenicilor atunci când

ei au auzit că „dragostea” este „noua” poruncă! Nu poruncise deja

Dumnezeu oamenilor să se iubească unul pe altul? De ce ar vorbi

Domnul Isus despre aceasta denumind-o poruncă „nouă”? Sunt

cel puțin 3 motive pentru care porunca aceasta nouă poate fi, pe

bună dreptate, denumită „nouă”.


141

NOUL LEGĂMÂNT

Atunci când ne gândim la porunca „nouă”, trebuie să ne

amintim că acesta nu a fost singurul lucru care era „nou” în acea

seară în Odaia de Sus: „Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paha-

rul, și li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut

în sângele Meu, care se varsă pentru voi”” (Luca 22:20). Porunca

cea nouă este denumită „nouă” pentru că ea însoțește un nou legă-

mânt. Atunci când a fost dat Vechiul Legământ, a existat o mân-

care a legământului, stropirea cu sânge, și darea de porunci care să

fie păzite de oameni (Exod 24:7-11). La fel, când a fost dat Noul Le-

gământ, a existat și o hrană a legământului (prima „Cină a Dom-

nului”), apoi curgerea sângelui lui Hristos, și darea unei „noi po-

runci” pe care să o păzim. Această „nouă poruncă” nu reprezintă

un fel de nou cod legal sau listă de reguli care trebuie păzite, ci o

amintire a ceea ce este cu adevărat important în viața creștină.

Gândește-te la asta, dragă credinciosule! Sub Vechiul Legă-

mânt, existau tot felul de legi și reguli care trebuiau urmate cu me-

ticulozitate – în fapt, șase sute treisprezece în total! În Noul Legă-

mânt, există un singur jalon pe care noi trebuie să îl păstrăm cen-

tral în gândirea noastră! (vezi și Capitolul 16) După cum am arătat

într-un capitol anterior, acest fapt nu doar că ne dă o libertate

imensă, ci ne dă și o responsabilitate imensă.

NOUL EXEMPLU

Porunca cea nouă este „nouă” pentru că este asociată cu un

nou legământ. Dar ea este de asemenea „nouă” pentru că oferă o


142

profunzime cu totul nouă pentru semnificația cuvântului „dra-

goste”. Acest lucru este evident din faptul că Domnul nostru nu a

spus doar, „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiți unii pe alții”, ci El

spune, „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am

iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. Cu alte cuvinte, stan-

dardul creștinului nu este doar „dragostea”, ci dragostea care are

aceeași calitate și mărime ca aceea pe care Hristos a dovedit-o în în-

truparea Sa și în moartea Sa pe cruce! Într-adevăr, aceasta este o

„nouă” poruncă, pentru că ea este cea mai înaltă, mai clară și mai

strălucitoare revelație cu privire la ceea ce este cerut de la om, și

care a fost sau poate fi dată rasei omenești vreodată. Nu poate fi

nimic mai exigent, sau care să ceară mai mult, sau mai minunat de-

cât aceasta – să iubim pe ceilalți în același fel și cu aceeași profun-

zime cu care Hristos ne-a iubit! Nimeni nu a pătruns vreodată pro-

funzimea deplină a acestor cuvinte, și nici nu le-a trăit vreodată

în plinătatea lor. Într-un capitol viitor, vom examina mai mult im-

plicațiile acestor cuvinte.

FĂPTURA NOUĂ

Există un al treilea motiv pentru care porunca nouă este

„nouă”. Ioan prezintă aceasta în prima sa epistolă: „Preaiubiților

nu vă scriu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care ați avut-o

de la început. Porunca aceasta veche este Cuvântul, pe care l-ați

auzit. Totuși vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât

cu privire la El, cât și cu privire la voi; căci întunerecul se împrăștie,

și lumina adevărată și răsare chiar” (1 Ioan 2:7-8). Într-un sens,

porunca de a iubi nu reprezintă nimic nou. Cititorii lui Ioan o au-

ziseră de la începutul experienței lor creștine. Chiar și atunci când


143

a fost dată, în Odaia de Sus, era deja veche de secole (Levitic

19:18). Dar Ioan spune, din nou, că este o poruncă nouă, într-un

anume sens, datorită a ceva care este acum adevărat „atât cu pri-

vire la El, cât și cu privire la noi”. Creștini fiind, noi aparținem

acum unui tărâm nou și unei epoci noi: „Întunericul se împrăștie,

și lumina adevărată răsare”. Noi suntem făpturi noi (2 Corinteni

5:17), cu inimi noi (Ezechiel 36:26-27), și naturi noi (Matei 12:33),

născuți din nou (Ioan 3:3-8) prin Duhul lui Dumnezeu, și înviați

pentru a trăi o viață nouă (Romani 6:4). Porunca nouă este nouă

„în noi” pentru că noi suntem noi. Noi avem acum inimi noi, având

scrise pe ele porunca nouă de la Dumnezeu: „Cât despre dragostea

frățească, n-aveți nevoie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învă-

țați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții” (1Tesaloniceni 4:9). „Noi

știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine

nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3:14)

LEGEA DRAGOSTEI

Dragostea este „legea” pe care Dumnezeu „o scrie pe inima”

oricărui nou credincios! Acest lucru devine evident atunci când

luăm în considerare ce se petrece în nașterea din nou: „Dar iată le-

gământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice

Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile

lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu” (Evrei

8:10). Ce înseamnă că Dumnezeu a scris legile Lui în inimile noas-

tre? Noul creștin nu se descoperă pe sine în mod instinctiv că nu

dorește să își încălzească locuința începând de Vineri, de la ora 6,

până Sâmbătă seara la ora 6 (Exod 35:3; Levitic 23:32), și nici nu

descoperă deodată că nu mai dorește să poarte cămăși care sunt


144

făcute din amestec de bumbac și poliester (Deuteronom 22:11). Ci

el se descoperă pe sine cuprins de o dragoste deosebită pentru Dum-

nezeu și semenii lui! Orice creștin Îl iubește pe Dumnezeu (Romani

8:28; 1 Corinteni 16:22) și îi iubește pe semenii lui (1 Ioan 3:10-15;

4:7-8 etc.). Iar dragostea este inima și esența Legii!


Creștinii sunt chemați să „împlinească” legea lui Hristos

oricând manifestă dragoste unii față de alții. Putem învăța cum a

ajuns dragostea să fie denumită ca „legea lui Hristos” uitându-ne

la „noua poruncă” pe care Hristos a dat-o ucenicilor Lui în Odaia

de Sus: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am

iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”.

Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” pentru că ea a fost

dată în legătură cu inaugurarea „noului” legământ. În locul a 613

porunci, creștinii au un singur lucru pe care trebuie să îl păstreze

central în mintea lor.

Porunca nouă a lui Hristos mai este „nouă” pentru că ea

oferă o profunzime cu totul nouă pentru semnificația cuvântului

„iubire”. Creștini fiind, noi suntem chemați să ne iubim unii pe al-

ții „așa cum Hristos ne-a iubit”. Aceasta este cu adevărat o poruncă

„nouă”, pentru că ea ne pune înainte cea mai înaltă, mai clară și

mai strălucitoare revelație cu privire la îndatorirea omului, care a

fost sau ar putea fi dată vreodată rasei omenești.


145

Porunca nouă a lui Hristos este „nouă” și datorită a ceea ce

Hristos a făcut în inimile tuturor credincioșilor. Creștinii aparțin

unui nou tărâm – un tărâm unde „întunericul se împrăștie, și lu-

mina adevărată răsare”. Porunca nouă este nouă „atât cu privire la

El, cât și cu privire la noi” datorită faptului că suntem făpturi noi.

Acum, noi avem inimi noi, în care Dumnezeu a scris porunca nouă,

a dragostei.


146


147

CAPITOLUL 11.

ESENȚA LEGII

Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul

tău, și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, și cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: ,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’

În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii.”

Matei 22:37-40

Când un „învățător al Legii” L-a întrebat pe Isus „care este

cea mai mare poruncă din Lege”, El a răspuns folosind versetele ci-

tate mai sus, spunându-i acelei persoane nu doar care este „cea

dintâi și cea mai mare” poruncă, ci și care este „a doua”, „asemenea

ei”. Deși învățătorul Legii nu ceruse să i se spună care este a doua

poruncă, Domnul Isus a prezentat-o în mod intenționat pentru a

așeza fundamentul pentru o învățătură extrem de importantă, pe

care El voia să o transmită. După ce a citat care sunt cele două mari

porunci, El a continuat, făcând următoarea afirmație remarca-

bilă: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii”.

Este important să vedem că expresia tradusă prin „cuprind” din


148

acest verset are sensul literal de „a atârna sau a se ține”. Așa cum

spune Domnul Isus Hristos, „toată Legea și Proorocii” atârnă sau

se țin de aceste două mari porunci ale dragostei. Aceste două po-

runci sunt mai mult decât o simplă prezentare rezumată a Legii;

ele sunt ca niște cuiere de care oricare altă poruncă a Legii stă agă-

țată. Cu alte cuvinte, esența sau substanța Legii este dragostea față

de Dumnezeu și dragostea față de aproapele; toate celelalte po-

runci sunt pur și simplu aplicații ale acestor două porunci la dife-

ritele circumstanțe ale vieții.

Faptul că aceste două porunci cuprind și conțin în ele orice

aspect al îndatoririi esențiale a omului față de Dumnezeu poate fi vă-

zut foarte clar în discuția Domnului cu „învățătorul legii”:

„Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: „În-

vățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a zis:

„Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” El a răspuns: „Să iubești

pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,

cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe

tine însuți”. „Bine ai răspuns”, i-a zis Isus; „fă așa, și vei avea viața

veșnică”” (Luca 10:25-28, comparați cu Levitic 18:5)

În acest pasaj învățăm de la Domnul Isus Hristos că păzirea

celor două mari porunci este suficientă în ea însăși pentru a asi-

gura cuiva viața veșnică. Oricare din cele mai exigente cerințe mo-

rale ale Legii sunt în mod evident împlinite prin păzirea acestora

două! Aceste două porunci formează esența Legii.


149

ESENȚA LEGII

Orice discuție legată de „esența Legii” trebuie să aibă ca

punct de plecare însăși ființa și caracterul lui Dumnezeu. Afară de

Dumnezeu, nu există nici o lege – nu există distincție între bine și

rău. În mod specific, nu există un standard a „ceea ce este bine” în

afara lui Dumnezeu, standard la care cineva se poate raporta pen-

tru a vedea dacă este bun. Dumnezeu Însuși, după voia Sa și Ființa

Sa perfect libere, este standardul în funcție de care este definită

orice bunătate. Lucrurile care sunt ca Dumnezeu sunt „bune”; lu-

crurile care nu sunt ca Dumnezeu sunt „rele”. Atunci când acest

principiu este aplicat rasei omenești, asta înseamnă că oamenii

trebuie să fie, din punct de vedere moral, ca Dumnezeu, ca să poată

fi buni, iar toți oamenii care nu sunt ca Dumnezeu, prin definiție

și în realitate, sunt răi.

În esența ei, „Legea” nu este, așadar, o legiferare arbitrară,

ci o necesitate înrădăcinată în însăși ființa lui Dumnezeu. Legea

este o exprimare a caracterului lui Dumnezeu, întrucât acel carac-

ter are legătură cu ordinea creată. Întrucât Dumnezeu „este” dra-

goste (1Ioan 4:8, 16; vedeți și Anexa B), și creaturile raționale și

morale ale lui Dumnezeu trebuie să fie asemenea Lui ca să poată fi

bune, atunci oamenii sunt obligați să iubească, pentru simplul motiv

că așa este Dumnezeu. Orice eșec în a trăi această dragoste este pă-

cat.

În final, „păcatul” este „păcătos” pur și simplu pentru că el

contrazice caracterul absolut al ființei lui Dumnezeu. Întrucât este

o contrazicere a ființei lui Dumnezeu, păcatul implică separarea

față de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este și izvorul a tot ceea ce


150

constituie „viața” (Psalmii 36:9). De aceea, păcatul implică în mod

obligatoriu „moartea”, pentru că el aduce cu sine separarea de

Dumnezeu. „Sufletul care păcătuiește, acela – obligatoriu – va

muri” (Ezechiel 18:4).

Întrucât Legea este, în esența ei, o exprimare a caracterului

lui Dumnezeu, ar trebui să ne fie foarte clar că, întrucât Dumnezeu

nu se poate schimba, nici esența Legii nu se poate schimba vreodată.

Esența Legii este „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată

inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul

tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Nu poate fi niciodată

drept ca o ființă creată să își iubească Creatorul său infinit de glo-

rios cu o iubire mai mică decât „cu toată inima, cu tot sufletul, cu

toată puterea și cu tot cugetul”. La fel, nu ar fi niciodată drept ca o

ființă creată să își iubească „aproapele” mai puțin decât se iubește

pe sine sau să facă aproapelui lucruri pe care n-ar dori ca aproapele

să le facă față de el. Astfel, cele două mari porunci reprezintă obliga-

ția morală neschimbătoare a tuturor oamenilor din toate locurile și

din toate timpurile, chiar și în veșnicie.

LEGEA – DEOPOTRIVĂ MINUNATĂ ȘI TERIFIANTĂ

Ca o exprimare necesară a caracterului lui Dumnezeu, Le-

gea este atât minunată cât și terifiantă. Ea este minunată prin fap-

tul că descrie tot ceea ce este frumos, dorit și dumnezeiesc din

punct de vedere moral – căile dragostei, neprihănirii, păcii și vieții.

Dar ea este terifiantă pentru că pronunță o anume condamnare și

distrugere – separarea de Dumnezeu – pentru toți aceia ale căror

vieți sunt în contradicție cu caracterul lui Dumnezeu, pe care


151

Legea îl descrie. Existența lui Dumnezeu este, așadar, atât cea mai

bună veste imaginabilă, cât și cea mai negativă veste imaginabilă,

pentru omenirea căzută în păcat. La fel cum cu siguranță există un

Dumnezeu cu totul glorios, neprihănit în El însuși și existent în El

însuși, cu aceeași certitudine este necesar ca toți urmașii păcătoși

ai lui Adam trebuie să aibă parte de separarea veșnică față de El.

Slava de nedescris a Evanghelie stă în aceea că Dumnezeu,

prin crucea lui Hristos, a satisfăcut dreptatea prin propria Ființă,

astfel încât oameni păcătoși să poată fi restaurați pentru a primi

favoarea și zâmbetul Lui. Prin crucea lui Hristos, noi murim față

de Lege – nu față de aspectul minunat al Legii, ci cel îngrozitor și

împovărător al ei (Fapte 15:10; 1 Ioan 5:3). Astfel, noi trecem din

tărâmul condamnării și al blestemului în tărâmul justificării și al

binecuvântării, din tărâmul păcatului și morții în tărâmul nepri-

hănirii și al vieții, din tărâmul cererii în cel al ofertei, din cel al ce-

rințelor exterioare în cel al conformării interioare.

APLICAȚIILE LEGII

După cum am observat mai sus, îndatorirea esențială a tu-

turor oamenilor din toate timpurile este neschimbată. Este impor-

tant să înțelegem, totuși, că aplicațiile specifice ale acestei îndato-

riri nu au fost făcute clare în mod egal pentru toți oamenii din

toate timpurile. În fapt, implicațiile practice a ceea ce înseamnă –

în termeni de acțiuni concrete – a iubi pe Dumnezeu mai presus de

orice și a iubi pe aproapele ca pe tine însuți au fost revelate din ce în

ce mai clar în timp și au fost diferite în circumstanțe diferite:


152

• Pentru cei dintre Neamuri – fără acces la Biblie – acestea au

fost revelate numai prin intermediul cunoașterii naturale și

a conștiinței – „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor” (Ro-

mani 2:14-16)

• Pentru cei dintre Evrei – acestea au fost transmise în ter-

menii Legământului Mozaic. Datorită circumstanțelor spe-

ciale ale acestui legământ, dragostea pentru Dumnezeu și

pentru aproapele, așa cum este inclusă în Legea Mozaică, a

implicat ascultarea de poruncile pe care noi acum le recu-

noaștem ca fiind simbolice, ceremoniale și civile, ca și de

acelea care erau mai „mari” și care erau direct legate de

esența Legii. De exemplu, „a iubi pe Dumnezeu” într-un

context teocratic însemna, printre altele, păzirea strictă a

Sabatului Evreiesc și aducerea de jertfe prestabilite la mo-

mente anume, în timp ce „dragostea pentru aproape” în-

semna literal omorârea cu pietre a aceluia dintre cei dragi

care încerca să încurajeze pe alții să se îndepărteze de Dom-

nul.

• Pentru creștini, aplicațiile concrete a ceea ce înseamnă „să

iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot

sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta și pe

aproapele ca pe tine însuți” au fost revelate în cei mai clari

și mai măreți termeni imaginabili, în însăși caracterul, com-

portamentul, învățăturile, modelul, viața și Persoana Dom-

nului nostru Isus Hristos. Și acestea sunt rezumate în „Legea

lui Hristos”: „așa cum v-am iubit eu”.


153

În ultima parte a acestui capitol, vom analiza pe scurt fie-

care din aceste trei revelații ale aceleiași legi neschimbătoare a lui

Dumnezeu – dublă poruncă de a iubi. Prin aceasta, vom vedea că,

într-adevăr, esența Legii nu se schimbă niciodată, dar revelarea Le-

gii s-a făcut din ce în ce mai clar, până la punctul ei culminant, în

Hristos.

LEGEA SCRISĂ ÎN INIMĂ

Atunci când Pavel descrie Neamurile ca fiind „cei ce sunt

fără Lege” (1Corinteni 9:21), el nu afirmă aceasta într-un sens ab-

solut. Chiar dacă ei n-au văzut niciodată o Biblie sau n-au auzit vre-

odată de Cele 10 Porunci, Neamurile totuși au o cunoaștere interi-

oară despre Dumnezeu și despre bine și rău. Atunci când un șarpe

veninos l-a mușcat de mână pe Pavel, pe când se afla pe insula

Malta, nativii de acolo au spus, „Cu adevărat omul acesta este un

ucigaș, căci ,Dreptatea’ nu vrea să-l lase să trăiască” (Fapte 28:1-6).

Cum de știau ei că a ucide este greșit, și cum de știau că „Dreptatea”

cerea ca o crimă să fie pedepsită cu moartea făptașului? Așa cum

spune Pavel, ei cunoșteau acest lucru datorită faptului că „lucrarea

Legii este scrisă în inimile lor”. „Când Neamurile, măcar că n-au

lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își

sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în ini-

mile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și

gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între

ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea,

Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oa-

menilor” (Romani 2:14-16)


154

Atunci când Neamurile „fac din fire lucrurile Legii”, avem

de-a face cu esența Legii, despre care se spune că este „scrisă în ini-

mile lor”. Oamenii știu în mod natural că ei n-ar trebui să le facă

semenilor lor ceea ce ei înșiși n-ar dori să li se facă. Ei știu, de exem-

plu, că n-ar trebui să înșele, să fure sau să își ucidă aproapele, adică

ei știu că ar trebui să îl iubească (Romani 13:9-10). Acesta este mo-

tivul pentru care o formă anume a „Regulii de Aur” (Matei 7:12) se

găsește în toate marile religii din lume. În același fel, oamenii știu

în mod natural că ei ar trebui să iubească și să glorifice pe Dumne-

zeu, și știu în conștiințele lor că ei au eșuat în a se achita de această

obligație. O mărturie elocventă este oferită cu privire la această cu-

noaștere inevitabilă oridecâteori pe altarele zeilor mânioși, pă-

gâni, se aduce sângele unei păsări drept jertfă pentru stingerea

mâniei acestora.

Deși a fost afectată substanțial de păcat, cunoașterea de că-

tre om a binelui și răului reprezintă unul din cele mai greu de di-

gerat aspecte a ceea ce înseamnă să fii făcut „după chipul lui Dum-

nezeu”. Chiar și după multă vreme în care conștiința i-a fost „în-

semnată cu fierul roșu” (1Timotei 4:2) și a ajuns la stadiul de a

numi „răul bine și binele rău” (Isaia 5:20), omul încă păstrează

această cunoaștere interioară, în adâncul ființei sale. Aceasta este

o parte inevitabilă a fundamentului ființei lui. Pavel arată clar

acest lucru în primul capitol al epistolei lui către Romani, în care

subliniază condamnarea „omului care nu are acces la Biblie”. După

descrierea, în versetele 21-31, a stării morale corupte a acelora pe

care Dumnezeu „i-a lăsat pradă” (Romani 1:24, 26, 28) celor mai de

jos stări de depravare, el concluzionează spunând că până și aceia

care s-au cufundat în această stare „știu hotărârea lui Dumnezeu,


155

că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte”. Aceasta

este o afirmație remarcabilă! Chiar și fără vreo revelație specială

de la Dumnezeu (cum ar fi prin Biblie), toți oamenii „știu hotărârea

lui Dumnezeu” că aceia care practică „asemenea lucruri” precum

imoralitatea sexuală, homosexualitatea, nelegiuirea, răutatea, lă-

comia, invidia, crima, cearta, viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa,

ponegrirea, ura față de Dumnezeu, obrăznicia, aroganța, lăudăro-

șia, născocirea de rele, neascultarea de părinți, călcarea cuvântului

și lipsa de dragoste și milă, sunt „vrednici de moarte”! (Romani

1:32)

Cu mult înainte ca Legea lui Moise să fi fost dată, Dumnezeu

i-a făcut pe oameni responsabili pentru păcatele săvârșite împo-

triva lucrării Legii care era scrisă în conștiințele lor. De exemplu,

Dumnezeu a distrus întreg pământul în zilele lui Noe pentru că

„răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gân-

durilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”

(Geneza 6:5). Cetățile Sodoma și Gomora, la rândul lor, au fost dis-

truse pentru păcatul împotriva firii (Geneza 18:20-19:25; Romani

1:26-27) pentru că ei practicau lucruri despre care știau (Geneza

19:7) că erau rele.

LEGEA LUI MOISE

Când Legea lui Moise a fost dată evreilor, ea nu a reprezen-

tat o „lege nouă” în esența ei (ar fi fost o imposibilitate, pentru că

esența Legii lui Dumnezeu nu se poate schimba niciodată). Ea a re-

prezentat o revelare într-o lumină mult mai clară (și în termenii

unor porunci specifice, concrete) a îndatoririlor pe care toți


156

oamenii le cunoșteau dinainte, prin legea conștiinței. În prezența

unui astfel de cod scris clar, „păcătoșenia” păcatului a devenit mai

evidentă (Romani 5:20; 7:13). În plus, Legea lui Moise a făcut cu-

noscute diverse porunci noi cu privire la circumstanțe particulare

ale sistemului teocratic. Așa cum am afirmat mai sus, „dragostea

pentru Dumnezeu”, în sistemul teocratic, implica ascultarea de

multe porunci pe care noi azi le vedem drept ceremoniale sau ci-

vile, ca și de acelea care sunt „mai mari” și care ilustrează direct

caracterul lui Dumnezeu (vezi Anexa C). Cu rare excepții, aplicate

unor situații speciale (cf. Matei 12:3-4), toate aceste porunci erau

obligatorii în conștiințele acelora care se aflau „sub” Legea Moza-

ică, pentru că nici un om nu poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu

fără să asculte de poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat în mod di-

rect. Nici un iudeu nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi putut să iu-

bească pe Dumnezeu în vreme ce ar fi ignorat (de exemplu) po-

runca circumciziei. În fapt, Moise însuși era pe punctul să își pi-

ardă viața din cauza faptului că întârziase să își circumcidă fiul

(Exod 4:24-26). Totuși, circumcizia nu a avut nici o legătură di-

rectă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esența Legii, și, atunci

când ajungem la Noul Testament, descoperim că circumcizia (fi-

zică) „nu este nimic”, ea nemaifiind nici măcar una din „poruncile

lui Dumnezeu”! (1 Corinteni 7:19; Galateni 6:15)

Aceste principii sunt bine ilustrate în unul din avertismen-

tele care începeau cu acele „vai” pe care Isus le-a pronunțat la

adresa cărturarilor și a fariseilor: „Vai de voi, cărturari și Farisei

fățarnici! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din

chimen, și lăsați nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege:

dreptatea, mila și credincioșia; pe acestea trebuia să le faceți, și pe


157

acelea să nu le lăsați nefăcute” (Matei 213:23). Din cuvintele Dom-

nului, este clar că, sub Legea Mozaică, unele porunci erau mai „în-

semnate” decât altele. „Dreptatea, mila și credincioșia”, de exem-

plu, fac referire directă la esența Legii, iar neglijarea lor de către

liderii religioși era în mod special imposibil de scuzat. Cu toate

acestea, Legea a fost tratată de Domnul nostru ca un tot. Cei care

făceau parte din poporul lui Dumnezeu nu aveau voie să își aleagă

dintre porunci pe acelea pe care le preferau. Toate preceptele Legii

Mozaice trebuiau împlinite; nici una nu trebuia neglijată: „pe aces-

tea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute.”

LEGEA LUI HRISTOS

După cum Legea lui Moise nu a adus nimic nou în ce pri-

vește esența ei (o imposibilitate altfel), ci a prezentat mai clar apli-

cațiile Legii, la fel este și cu legea lui Hristos. În ceea ce privește

esența ei, ea este aceeași ca și Legea lui Moise și ca și legea conști-

inței, dar în ceea ce privește aplicațiile ei, este mai înaltă și mai

clară decât oricare din ele. Din acest motiv, ea este denumită de

Domnul „o poruncă nouă”. Implicațiile practice, specifice, a ceea

ce înseamnă să iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și să iu-

bești pe aproapele ca pe tine însuți își găsesc cea expresia cea mai

înaltă, cea mai clară și finală în legea lui Hristos (vezi Capitolul 14).

Ar trebui observat încă o dată că nu Legea lui Moise ca atare,

ci esența acelei Legi (și a întregii Legi) este ceea ce e „scris în inimă”

în Noul Legământ. Prin natura lor, toți creștinii sunt umpluți cu

dragoste pentru Dumnezeu și pentru aproapele lor, prin miracolul

nașterii din nou și al locuirii lor de către Duhul Sfânt. Toți creștinii


158

Îl iubesc pe Dumnezeu. Acest lucru este atât de adevărat și fără ex-

cepție încât creștinii sunt de fapt identificați în Scriptură ca fiind

„cei ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). Dacă nu iubește ci-

neva pe Domnul Isus Hristos, să fie „anatema” (1Corinteni

16:22). În mod asemănător, toți creștinii își iubesc aproapele. „Voi

singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă iubiți unii pe alții”

(1Tesaloniceni 4:9, 1Ioan 3:14 etc). „Noi știm că am trecut din

moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele

său, rămâne în moarte” (1Ioan 3:14). A spune unor creștini (cum

fac unii predicatori) că ei trebuie „să nu se urască unii pe alții atât

de mult” trădează o ignoranță totală cu privire la natura converti-

rii adevărate. Deși dragostea lor este departe de a fi perfectă, toți

creștinii, așa cum spune apostolul Ioan, „iubesc pe frați”! „Cine nu

iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1Ioan 4:8)


Legea unică, neschimbătoare, a lui Dumnezeu este alcătu-

ită din obligația dublă de a iubi, și este înrădăcinată în însăși carac-

terul Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Aplicațiile acestei legi

neschimbătoare și unice au fost revelate cu o claritate din ce în ce

mai mare de-a lungul istoriei răscumpărării. De la Adam la Moise,

ele au fost făcute cunoscute omului în primul rând prin interme-

diul legii scrise în inimă. La vremea lui Moise, ele au fost prezen-

tate mai clar prin darea unui legământ scris, care a fost dat națiu-

nii fizice a Israelului. Odată cu venirea lui Hristos, ele au fost reve-

late în cei mai mari și mai clari termeni imaginabili – adică în chiar

cuvintele, faptele și Persoana lui Hristos.


159

Hristos înlocuiește Legea lui Moise, nu prin a o distruge, ci

prin a o cuprinde în plinătatea Lui. Deși esența Legii lui Moise era

dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, faptul că Legea a

fost dată unui anume popor a implicat o formulare a ei cu mult sub

standardele Noului Legământ. Atunci când Hristos a venit, Legă-

mântul Mozaic (cu toate legile care l-au format) a fost abolit, și a

fost inaugurat un Nou Legământ, de data aceasta cu un popor spi-

ritual, în întregime născut din nou. Toți aceia care sunt părtași

acestui Nou Legământ au esența Legii – dragostea față de Dumne-

zeu și față de aproapele – scrisă în inimile lor prin miracolul naște-

rii din nou.


160


161

CAPITOLUL 12.

DRAGOSTEA ȘI LEGEA

Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iu-

bește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să

nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă

mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca

pe tine însuți.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împli-

nirea Legii.

Romani 13:8-10

Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți din slobozenie

o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci slujiți-vă unii altora în

dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești

pe aproapele tău ca pe tine însuți”

Galateni 5:13-14

Întrucât obligația de a iubi reprezintă însăși esența și sub-

stanța Legii, ar trebui să fie evident, din capitolul anterior, că dra-

gostea și Legea sunt unite în mod inseparabil. Mulți teologi, totuși,

ne oferă o impresie total opusă acestui fapt. Datorită dorinței lor


162

de a păzi conceptul de „dragoste” de abuzurile pe care garantat că

le întâlnim într-o lume căzută în păcat (vezi Capitolul 14), adesea

ei sugerează că dragostea și legea ar fi lucruri total diferite. Legea

este considerată mai ales în termenii poruncilor specifice, revelate

în special de Dumnezeu. Dintre acestea, adesea sunt avute în mod

particular în vedere Cele 10 Porunci ale Legământului Mozaic. Pe

de altă parte, dragostea este văzută primordial ca o emoție motiva-

toare care este dependentă de Lege (poruncile specifice ale Bibliei),

care o informează cu privire la îndatorirea ei. Ni se spune că, până

și în cazul creștinilor, dragostea ar putea dori să facă ceea ce este

cel mai bine pentru ceilalți, dar că ea nu ar avea nici o idee cu pri-

vire la ce anume să facă, în lipsa legilor concrete, revelate. Legea

(în sensul poruncilor obiective) se află în centrul trăirii evlavioase,

pe când dragostea nu este decât ceva mai mult decât o putere mo-

tivatoare necesară pentru păzirea adecvată a poruncilor. Conform

acestei gândiri, Legea este cea care furnizează esența reală a com-

portamentului moral, pe când dragostea nu furnizează decât im-

pulsul emoțional al acestuia.

Prin contrast cu această gândire, Biblia însăși așează dra-

gostea în chiar inima și centrul evlaviei. După cum am văzut, Isus

afirmă în mod explicit că „toată Legea și Profeții” se cuprind în

aceste două porunci ale dragostei. În alt pasaj, El ne spune că „Tot

ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta

este cuprinsă Legea și Proorocii”! (Matei 7:12). La fel, Pavel ne în-

deamnă: „slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cu-

prinde [este împlinită – trad. lit.] într-o singură poruncă: „Să iu-

bești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Galateni 5:13-14). Iar în

Romani 13:8-10, Pavel ne învață „Să nu datorați nimănui nimic,


163

decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Le-

gea... Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împli-

nirea Legii”. În mod sigur, astfel de versete cuprind în ele mai mult

decât ideea că dragostea este un motivator necesar sau o „trambu-

lină” pentru păzirea adecvată a Legii! Faptul că unii teologi se simt

nevoiți să ne reamintească în mod constant că aceste versete nu

spun ceea ce de fapt par să spună, și că Legea, și nu dragostea, este

centrală pentru trăirea evlavioasă, ar trebui să ne determine să pu-

nem la îndoială validitatea perspectivei lor teologice.

NATURA ESENȚIALĂ A DRAGOSTEI

Este cu adevărat dragostea nimic mai mult decât o forță

motivatoare care ne face capabili să păzim Legea așa cum trebuie?

Sau este Legea o descriere a dragostei în acțiune? Din ceea ce Scrip-

turile ne arată cu privire la natura dragostei, ar părea că a doua al-

ternativă este mult mai apropiată de adevăr. Ceea ce Legea cere,

dragostea este, prin însăși natura ei! Dragostea nu se uită la o Lege

din exteriorul ei pentru a descoperi că trebuie să fie răbdătoare;

dragostea este răbdătoare. Dar nu doar că dragostea este răbdă-

toare, „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:

dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de

mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se

mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bu-

cură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, su-

feră totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:4-8).

Dragostea însăși îmi spune să nu îmi ucid aproapele sau să

nu îi seduc soția, să nu îi fur mașina sau să nu îl acuz pe nedrept


164

(Exod 20:13-16). Dragostea supremă pentru Dumnezeu, prin în-

săși natura ei, mă determină să Îi dau primul loc în simțămintele

mele, mă face să urăsc idolii și să îi consider o insultă la adresa glo-

riei Sale infinite, și mă previne de la a vorbi despre El într-un fel

lipsit de reverență (Exod 20:3-7). Dragostea îmi spune în conști-

ința mea că nu ar trebui să vorbesc urât despre un surd sau să pun

piedică unui orb (Levitic 19:14). De asemenea, dragostea îmi

spune că, pentru a proteja pe alții de posibile accidente, ar trebui

să construiesc un pălimar în jurul unui acoperiș periculos (Deute-

ronom 22:8), să țin legat un animal periculos (Exod 21:29), și să

acopăr o groapă în care cineva ar putea să cadă (Exod 21:33-

34). Dragostea mă determină să spun și altora vestea bună a Evan-

gheliei (Marcu 16:15), să dăruiesc celor care sunt în lipsuri (1 Ioan

3:17) și să nu fac nimic care ar cauza poticnirea altora (Romani

14:15). Dragostea, de asemenea, îmi spune să nu fac acele lucruri

pe care până și Neamurile (care nu au nici o revelație specială de la

Dumnezeu) le cunosc a fi greșite! După cum am văzut (Capitolul

11), acestea includ lucruri precum imoralitatea sexuală, homose-

xualitatea, nelegiuirea, răutatea, lăcomia, invidia, crima, cearta,

viclenia, pornirile răutăcioase, bârfa, ponegrirea, ura față de Dum-

nezeu, obrăznicia, aroganța, lăudăroșia, născocirea de rele, neas-

cultarea de părinți, călcarea cuvântului și lipsa de dragoste și milă

(Romani 1:26-31). Și pot fi date multe astfel de exemple, așa cum

spunea și Pavel: „orice altă poruncă mai poate fi, se cuprinde în po-

runca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”” (Ro-

mani 13:9). Pe scurt, dragostea face mai mult decât să mă deter-

mine să păzesc Legea; dragostea este în ea însăși „împlinirea Legii”

(Romani 13:10).


165

PORUNCI SPECIFICE

Faptul că dragostea împlinește în mod natural Legea, doar

prin a acționa în conformitate cu ceea ce este ea [dragostea], aceasta

nu înseamnă că creștinii n-ar mai avea nevoie de porunci speci-

fice. Multele învățături, mustrări și avertismente care se găsesc în

Noul Testament sunt dovezi abundente că avem nevoie de ele!

Aceste porunci sunt necesare pentru că nu am „devenit” încă, în

practică, ceea ce suntem deja înlăuntrul ființelor noastre. Creștinii

nu au fost conformați încă noii naturi pe care Dumnezeu le-a dat-

o sau noilor dorințe pe care El le-a „scris în inimile lor”. Din cauza

„înșelăciunii” păcatului (Evrei 3:13), a amăgirilor Satanei (Geneza

3:1; 2Corinteni 11:3) și a stricăciunii remanente din firea pămân-

tească (Galateni 5:16-21), ei se află încă într-o stare de nevoie dis-

perată pentru a fi călăuziți în mod specific, chiar și în aspecte care

țin direct de esența Legii. În călăuzirea aceasta, cuvintele și exem-

plul lui Hristos Însuși ne dau modelul suprem pentru comporta-

mentul creștinului și ne definește ceea ce este dragostea adevărată

(vezi Capitolul 14).

Poruncile lui Hristos „nu sunt grele” (1Ioan 5:3) pentru cel

credincios. Întrucât „legea dragostei” a fost scrisă în inima lui, el

vede căile Domnului lui ca fiind cu totul frumoase și își găsește

desfătare în „legea” Domnului lui. Poruncile lui Hristos sunt o bu-

curie pentru inima lui, și este mulțumitor pentru fiecare dintre

ele, atunci când el caută să crească în har.

Creștinul este, de asemenea, mulțumitor pentru toate cele-

lalte îndemnuri și porunci ale Noului Testament, ca și pentru re-

velația caracterului lui Dumnezeu și a căilor în care El a lucrat în


166

Vechiul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă pentru

picioarele lui și o lumină pe cărarea sa (Psalmii 119:105). Porun-

cile lui Dumnezeu îl fac mai înțelept decât vrăjmașii lui, iar mărtu-

riile despre El îi dau mai multă inspirație decât au toți învățătorii

lui (Psalmii 119:98-99). El prețuiește Cuvântul lui Dumnezeu în

inima lui, ca să nu păcătuiască împotriva Lui (Psalmii 119:11). El

urmează exemplul Domnului lui prin folosirea „sabiei Duhului”

pentru a birui uneltirile celui rău (Matei 4:4, 7, 10; Efeseni 6:17). El

studiază Biblia cu sârguință și supune la testul ei orice învățătură

și orice practică (1 Timotei 6:3). Deoarece „Cuvântul lui Dumnezeu

este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri:

pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și

măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evrei 4:12), creștinul

se bizuie pe învățăturile și poruncile Cuvântului pentru a-și testa

motivațiile și comportamentul. Datorită stricăciunii remanente

din firea sa pământească, el conștientizează că, atunci când Biblia

spune că ceva anume este greșit, el nu îndrăznește să își pună în-

crederea în impresiile sale subiective despre lucrul acela. Dimpo-

trivă, el cere lui Dumnezeu să îi „înnoiască mintea” (Romani 12:1-

2; Efeseni 4:20-24) pentru a putea cunoaște și crede „adevărul”

care „îl va face liber” (Ioan 8:31-32, BOR) de puterea păcatului. Pe

scurt, el conștientizează că „toată Scriptura este însuflată de Dum-

nezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțe-

lepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desă-

vârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei

3:16-17), și astfel el binecuvântează pe Dumnezeu pentru învăță-

turile și încurajările glorioase conținute pe paginile ei.


167

PORUNCI „NON-ESENȚIALE”

Faptul că dragostea adevărată împlinește în mod natural

Legea, doar prin faptul că acționează în conformitate cu ceea ce

este ea, asta nu înseamnă că cei credincioși nu au nevoie de po-

runci specifice. În același fel, faptul că toate poruncile „se cuprind”

în dragoste nu înseamnă că orice poruncă (fie din Vechiul, fie din

Noul Testament) poate fi dedusă logic din dragoste. Anumite po-

runci nu sunt deloc legate în mod direct de dragoste sau de esența

Legii. Circumcizia este un exemplu de astfel de poruncă din Ve-

chiul Testament (Galateni 5:6); botezul este un exemplu din Noul

Testament. Aceste porunci „non-esențiale” sunt date de Dumne-

zeu în înțelepciunea Sa pentru circumstanțe anume și pentru pe-

rioade de timp anume. Deși ele sunt „non-esențiale” (în sensul că

ele nu sunt legate direct de esența Legii), totuși ele asigură condiți-

ile unora din cele mai „esențiale” teste pentru ascultarea creștină!

De pildă, mulți proaspăt creștini și-au pierdut familia, casa sau lo-

cul de muncă, ca urmare a ascultării de porunca lui Hristos cu pri-

vire la botez. Dar așa cum spune Domnul Isus, tocmai ascultarea

de o astfel de poruncă oferă dovada dragostei adevărate pentru El.

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele... Cine are poruncile Mele

și le păzește, acela Mă iubește ... Dacă Mă iubește cineva, va păzi cu-

vântul Meu... Cine nu Mă iubește, nu păzește cuvintele Mele...”

(Ioan 14:15, 21, 23-24; cf. 1 Ioan 2:3-4).

CONCLUZIE

Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulțime de

alte porunci; dragostea este porunca. Sau, ca să mă exprim


168

altfel, dragostea este îndatorirea supremă a omului. Dragostea se

află în chiar centrul trăirii evlavioase! Ținta poruncii este dragos-

tea! (1 Timotei 1:5). Oamenii pierduți în păcatele lor, care încearcă

să își modeleze comportamentul în jurul „dragostei”, o vor per-

verti în ceva rău. În fapt, „Legea” (sub forma interdicțiilor speci-

fice) a fost făcută tocmai pentru astfel de oameni! (1 Timotei 1:8-

11). Dar creștinii care își modelează comportamentul după dra-

goste vor împlini Legea chiar fără să își dea seama! Dragostea este

îndatorirea supremă a creștinului, care cuprinde și împlinește

toate celelalte îndatoriri. Dragostea este de asemenea încântarea

lui supremă, datorită faptului că „legea dragostei” a fost scrisă în

el, iar Duhul dragostei locuiește în inima lui!

Legea, în esența ei, nu înseamnă nimic mai mult decât obli-

gația de a iubi. Iar dragostea – acționând conform cu propria natură

în ordinea creată, așa cum Dumnezeu a plasat-o (vezi Anexa E, în-

trebarea 17) – este împlinirea legii.


Întrucât obligația de a iubi reprezintă însăși esența și sub-

stanța Legii, ar trebui să fie evident faptul că dragostea și Legea

sunt legate inseparabil. Dragostea este mai mult decât o simplă

putere motivatoare care ne face capabili să păzim Legea așa cum

ar trebui păzită. Dimpotrivă, dragostea adevărată împlinește Le-

gea în mod natural, doar prin faptul că acționează conform cu ceea

ce este ea în esență.


169

Aceasta nu înseamnă că noi, creștinii, nu am mai avea ne-

voie de porunci concrete. Din cauza înșelăciunii păcatului, a amă-

girilor Satanei și a stricăciunii remanente din firea lor pămân-

tească, creștinii se află încă într-o nevoie disperată de a primi în-

vățături specifice, chiar și în aspecte care sunt direct legate de

esența Legii.

De asemenea, există unele porunci care nu sunt deloc le-

gate, în mod direct, de dragoste sau de esența legii. Circumcizia din

Vechiul Testament este un astfel de exemplu, sau botezul din Noul

Testament. Chiar dacă aceste porunci nu sunt legate direct de

esența Legii, totuși asigură condițiile unora din cele mai „esenți-

ale” teste pentru ascultarea creștină.

Dragostea nu este o poruncă oarecare într-o mulțime de

alte porunci; dragostea este porunca. Dragostea este îndatorirea

supremă a omului. Ea se află la însăși centrul trăirii evlavioase.

Ținta poruncii este dragostea.

În esența ei, Legea nu înseamnă nimic mai mult decât obli-

gația de a iubi. Iar dragostea - acționând conform cu propria na-

tură în ordinea creată, așa cum Dumnezeu a plasat-o – este împli-

nirea Legii.


170


171

CAPITOLUL 13.

CENTRALITATEA DRAGOSTEI

Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste!

1Corinteni 16:14

Nu ar trebui să fie o surpriză pentru noi faptul că „porunca

nouă” a lui Hristos pentru noi, să ne iubim unii pe alții „așa cum El

ne-a iubit”, se află în însăși centrul învățăturii Noului Testament

cu privire la comportamentul creștin. Iarăși și iarăși, centralitatea

dragostei este subliniată de Domnul nostru și de apostolii Lui. Sco-

pul acestui capitol este acela de a statua realitatea superiorității dra-

gostei în Noul Testament prin citarea versetelor Scripturii, unul

după altul, în cadrul cărora dragostea este prezentată ca fiind cea

mai înaltă virtute creștină. Acest scop cuprinzător ar trebui păs-

trat în minte pe măsură ce veți citi acest capitol. Deși această

scurtă vedere generală nu poate face decât să ofere o foarte scurtă

introducere în ce privește focalizarea Noului Testament asupra

dragostei, toate pasajele din Scriptură care au fost citate mai jos


172

merită să fie studiate atent și să ne gândim la ele cu rugăciune. De-

sigur, se pot adăuga multe alte pasaje (v. Anexa G).

Matei 7:12 (BOR) – „Ci toate câte voiți să vă facă vouă oamenii,

asemenea și voi faceți lor, că aceasta este Legea și proorocii”

În această afirmație profundă și simplă, învățăm că dragos-

tea este „Regula de aur” pe baza căreia sunt chemați toți creștinii

să trăiască. Într-o afirmație foarte asemănătoare cu cea pe care a

făcut-o mai târziu, în Matei 22, când vorbește despre cele două

mari porunci, Domnul Isus ne spune aici că dragostea este esența

și rezumatul „Legii și prorocilor”.

Matei 9:11-13 – „Fariseii au văzut lucrul acesta, și au zis ucenici-

lor Lui: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu

păcătoșii?” Isus i-a auzit, și le-a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință

de doctor, ci cei bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: ,Milă

voiesc, iar nu jertfă!’ Căci n-am venit să chem la pocăință pe cei

neprihăniți, ci pe cei păcătoși””.

Aici, Domnul ne învață că a avea compasiune pentru sufle-

tele disprețuite, bolnave de păcat, înseamnă infinit mai mult îna-

intea lui Dumnezeu decât respectarea cea mai strictă a regulilor și

ceremoniilor religioase. Sfințenia adevărată are de-a face cu dra-

gostea față de păcătoși, nu cu „separarea” fariseică de ei.

Matei 12:1-8—„În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu,

într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să

smulgă spice de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au văzut lu-

crul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să

facă în ziua Sabatului.” Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-ați citit ce a


173

făcut David, când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el?

Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, și a mâncat pâinile pentru pu-

nerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce

nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit

în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în Templu, și

totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare

decât Templul. Dacă ați fi știut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu

jertfe,` n-ați fi osândit pe niște nevinovați. Căci Fiul omului este

Domn și al Sabatului””.

Iarăși, Domnul Isus Hristos folosește marele principiu că

Dumnezeu așteaptă de la noi „milă...nu jertfe”, pentru a-i mustra

pe aceia care sunt gata să pună un preț mai mare pe respectarea

meticuloasă a regulilor decât pe binele semenilor lor. Aceia care

fac astfel „strecoară țânțarul și înghit cămila” (Matei 23:24) în ce

privește lucrurile care contează cu adevărat înaintea lui Dumne-

zeu. A iubi pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă „mai mult decât

toate arderile de tot și decât „toate jertfele”” (Marcu 12:32-34)

Luca 6:27-35 – Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultați: Iubiți pe

vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei

ce vă blestemă, rugați-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă

te bate cineva peste o falcă, întoarce-i și pe cealaltă. Dacă îți ia ci-

neva haina cu sila, nu-l opri să-ți ia și cămașa. Oricui îți cere, dă-

i; și celui ce-ți ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi. Ce voiți să vă

facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. Dacă iubiți pe cei ce vă iu-

besc, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc

pe ei. Dacă faceți bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine?

Și păcătoșii fac așa. Și dacă dați cu împrumut acelora de la care

nădăjduiți să luați înapoi, ce răsplată vi se cuvine? Și păcătoșii

dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ia înapoi întocmai. Voi însă,


174

iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nă-

dăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare, și veți fi fiii

Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei nemulțămitori și cu cei răi.

În aceste versete, Domnul dă din nou tonul vieții creștine:

dragoste față de toți oamenii, în special față de dușmanii noștri –

făcându-le bine, binecuvântându-i, rugându-ne pentru ei, și dăru-

ind pentru ei. Iată cum, în mijlocul învățăturilor Lui, apare din nou

„Regula de aur” a dragostei, care „este” Legea și proorocii.

Ioan 13:34-35 – „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții;

cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta

vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste

unii pentru alții”.”

Nu doar că dragostea ocupă locul central ca „poruncă

nouă”, ci ea este și semnul distinctiv al creștinismului adevărat.

Una din cele mai puternice argumente în favoarea adevărului

Evangheliei este dragostea, după cum au mărturisit mulți musul-

mani care s-au convertit la creștinism. Alte religii nu cunosc nimic

din dragostea despre care a predicat Domnul Isus în Predica de pe

Munte și dovedită de creștinii adevărați unul față de celălalt și față

de toți oamenii.

Ioan 21:15-17 – „După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru:

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” „Da,

Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paște

mielușeii Mei”. I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iu-

bești?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc.” Isus i-

a zis: „Paște oițele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui

Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă


175

iubești?” Și I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iu-

besc.” Isus i-a zis: „Paște oile Mele!’”

Aici, Isus arată clar că dragostea este aspectul central în re-

lația dintre un ucenic și Domnul lui. El îi pune lui Petru de trei ori

întrebarea, „Mă iubești?” și, de trei ori, ca răspuns la replica lui Pe-

tru, El arată cu claritate că dragostea adevărată față de El se dove-

dește prin slujirea în dragoste a poporului Lui: „Paște oile Mele”.

Romani 13:8-10 – „Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iu-

biți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt:

„Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire min-

cinoasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cu-

prind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine

însuți”. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este îm-

plinirea Legii”.

Încă odată, dragostea este prezentată în acest pasaj deosebit

ca reprezentând esența Legii. Afirmația că „dragostea nu face rău

aproapelui” și este astfel „împlinirea Legii” este asemănătoare afir-

mației Domnului nostru din Matei 7, în care ni se spune că a trata

pe ceilalți în felul în care vrem ca ei să ne trateze „este” Legea și

proorocii.

1Corinteni 8:1 – „În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că

toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea

zidește”.

Este foarte important să vedem că, atunci când Pavel trata

diferențele între credincioși cu privire la aspectele de îndemn al

conștiinței, principiul său de bază era acela al dragostei. Aceasta se


176

referă nu numai la acele „subiecte gri” asupra cărora Biblia nu

oferă învățături clare, ci și la acelea în care „știm și suntem încre-

dințați în Domnul Isus” (Romani 14:14) că înțelegerea noastră este

biblică. Chiar și în aceste situații, a face orice lucru care determină

pe „fratele să păcătuiască” înseamnă a nu iubi; de aceea, Pavel a ho-

tărât (dacă e nevoie) „nu voi mai mânca”, astfel încât „să nu fac pe

fratele meu să păcătuiască” (1Corinteni 8:13). „Dar dacă faci ca

fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai

umbli în dragoste!” (Romani 14:15)

1 Corinteni 13:1-14:1 – „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și

îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un

chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș

cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată cre-

dința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt

nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana să-

racilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste,

nu-mi folosește la nimic.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:

dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de

mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se

mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bu-

cură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, su-

fere totul.

Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârși;

limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în

parte, și prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit,

acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil,


177

simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om

mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă,

în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cu-

nosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și

eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credința, nă-

dejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. Ur-

măriți dragostea...”

Capitolul lui Pavel privitor la dragoste este atât de unic în

felul lui, încât mulți au fost ispitiți să îl izoleze de contextul lui și

să îl plaseze într-o carte de poeme și eseuri. Dar aceste versete sunt

cu totul deosebite prin faptul că ele apar cu totul neașteptat într-o

epistolă către biserica din Corint, și în mijlocul unei discuții despre

darurile spirituale! Acest capitol glorios, asemenea lui Ioan 3:16,

și-a pierdut mult din impactul lui asupra noastră din cauză că noi

îl citim des, dar superficial. Pentru a căpăta un simțământ proas-

păt al puterii lui, trebuie doar să ne imaginăm că n-am fi citit ni-

ciodată aceste versete și în citirea Noului Testament dăm peste ele

acum pentru prima dată. Faptul că relativ puțini creștini îl știu pe

de rost sau au meditat profund la acest capitol, în timp ce marea

majoritate au memorat pasajele mai „doctrinare” ale epistolelor

lui Pavel, ne vorbește mult despre nevoia noastră de a „crește” în

viața creștină.

În acest capitol, Pavel ne arată necesitatea dragostei (v. 1-3),

caracterul dragostei (v. 4-7) și permanența dragostei (v. 8-13). Pen-

tru Pavel, dragostea este cea mai înaltă virtute pe care omul o

poate avea. Este acel lucru superior tuturor celorlalte pe care sun-

tem chemați să le „urmărim”. A avea daruri deosebite în predicare,


178

a avea o cunoaștere extraordinară a aspectelor doctrinare, sau

chiar a avea „toată credința așa încât să mut și munții”, nu în-

seamnă nimic dacă nu avem dragoste. În fapt, fără dragoste, noi în-

șine suntem nimic. Nu suntem decât niște „arame sunătoare” sau

„chimvale zăngănitoare”, destinate să piară alături de alți oameni

cu „daruri” supranaturale, precum Balaam, care a profețit cu ade-

vărat sub inspirația Duhului lui Dumnezeu (Numeri 24:2; 2Petru

2:15; Apocalipsa 2:14; Matei 7:22-23), dar care n-a avut dragoste.

Până și cele mai mari sacrificii nu înseamnă nimic dacă sunt lipsite

de dragoste. Am putea să dăruim toate posesiunile noastre către

misiuni creștine sau chiar să murim în chinuri, ca martiri „pentru

Hristos”, și totuși acestea să nu ne ajute la nimic dacă nu avem dra-

goste.

Dragostea nu va pieri niciodată. Este acel lucru care ne va

face capabili să mergem înainte în condițiile în care trebuie să în-

durăm poveri imposibile, să credem și să nădăjduim în Dumnezeu

atunci când orice speranță pare să se năruie, și să îndurăm lucruri

care par să fie dincolo de limita de suportabilitate. Darurile și slu-

jirile sunt temporare, dar dragostea este veșnică. Ea va dăinui veș-

nic, fiind cea mai mare dintre toate virtuțile, și asta pentru că

Dumnezeu Însuși este dragoste.

Galateni 5:6 – „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici ne-

tăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin

dragoste..”

Viața creștină nu este ceva care ține de ritualuri și ceremo-

nii religioase, ci de credința care produce fapte printr-o revărsare

de dragoste! Circumcizia, care era atât de importantă în Vechiul


179

Legământ, este considerată acum, în Noul Legământ, ca neavând

nici o legătură directă cu caracterul lui Dumnezeu sau cu esența

Legii. Nu are „nici un preț”. Acest lucru trebuie să fi reprezentat un

șoc pentru mulți evrei, care sigur nu s-ar fi gândit la circumcizie

ca la una din „cele mai neînsemnate” porunci!

Galateni 5:13-14 – „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie.

Numai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea

pământească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea

se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău

ca pe tine însuți””.

În gândirea lui Pavel, firea pământească poate fi contrastată

nu doar cu Duhul, ci și cu dragostea, întrucât dragostea este cea mai

importantă „roadă a Duhului” iar faptele dragostei sunt exact opu-

sul faptelor firii pământești. „Și faptele firii pământești sunt cu-

noscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrâna-

rea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâ-

niile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uci-

derile, bețiile, îmbuibările, și alte lucruri asemănătoare cu acestea”

(Galateni 5:19-21). Prin contrast, „libertatea” creștinului își gă-

sește expresia în slujirea în dragoste: „slujiți-vă unii altora în dra-

goste”. Încă o dată, vedem din aceste versete că dragostea este îm-

plinirea „întregii Legi”!

Galateni 5:22-23 – „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea,

bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,

credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor

lucruri nu este lege”.


180

Așa cum spune Pavel, roada cea mai importantă a Duhului

este dragostea. N-ar trebui să ne surprindă, atunci, că acela care

„umblă în Duhul” nu se va afla niciodată în opoziție cu nici un fel

de lege! Și asta este și ceea ce noi ar trebui să ne așteptăm, pentru

că dragostea este „împlinirea întregii Legi.”

Galateni 6:1-2 – „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în

vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu du-

hul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu.

Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel Legea lui

Hristos”.

A sluji cu dragoste celorlalți și a le „purta sarcinile” atunci

când ei cad înseamnă a „împlini” legea lui Hristos! Aceste învăță-

turi par, în teorie, foarte simple, dar sunt foarte profunde în prac-

tică!

Efeseni 4:14-16 – „să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo,

purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și

prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevăru-

lui, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel

ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns le-

gat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, po-

trivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dra-

goste.”

În gândirea lui Pavel, dragostea este centrală în „creșterea”

bisericii. Nici un număr de activități sau chiar învățături sănă-

toase nu pot să înlocuiască lipsa dragostei în adunarea credincio-

șilor. Fără dragoste, chiar și afirmarea cu credincioșie a


181

„adevărului” nu va face decât să ne alimenteze mândria, și nu ne

va „zidi” în har.

Coloseni 3:12-14 – „Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu,

sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu

bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngă-

duiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul,

iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și

voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care

este legătura desăvârșirii”.

Este remarcabil faptul că Pavel, după ce ne-a învățat să ne

„îmbrăcăm cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,

cu blândețe, cu îndelungă răbdare” și să ne „îngăduim unii pe alții,

și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe al-

tul”, totuși el merge mai departe subliniind încă o dată că „mai pre-

sus de toate acestea” suntem chemați să ne „îmbrăcăm cu dra-

goste”!

1Tesaloniceni 3:11-13 – „Însuși Dumnezeu, Tatăl nostru, și

Domnul nostru Isus Hristos să ne netezească drumul la voi! Dom-

nul să vă facă să creșteți tot mai mult în dragoste unii față de alții

și față de toți, cum facem și noi înșine pentru voi, ca să vi se întă-

rească inimile, și să fie fără prihană în sfințenie, înaintea lui

Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hris-

tos împreună cu toți sfinții Săi”.

În aceste versete, învățăm că modalitatea prin care inimile

noastre sunt „întărite...și fără prihană în sfințenie” nu constă în

respectarea unei liste anume de reguli sau chiar a învățării mai


182

multor „doctrine”, ci în a „crește tot mai mult în dragoste unii față

de alții”!

1 Timotei 1:5-11—„Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-

o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută.

Unii, fiindcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit și s-au apu-

cat de flecării. Ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar

ce spun, nici ce urmăresc. Noi știm că Legea este bună dacă cineva

o întrebuințează bine, căci știm că Legea nu este făcută pentru cel

neprihănit, ci pentru cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nele-

giuiți și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigă-

torii de tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni,

pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni,

pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este

împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei feri-

citului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie”.

Aici Pavel spune că ținta [sau „tot scopul” – lit.] învățăturilor

pentru cei credincioși este ca ei să învețe să iubească! Această dra-

goste „vine din” sau „izvorăște” dintr-o inimă curată, un cuget

bun, și o credință sinceră. Pavel pune în opoziție o astfel de dra-

goste cu „discuțiile lipsite de utilitate” cu privire la Lege. Primul

pas către folosirea bună a Legii, într-un mod corect, într-un con-

text al Noului Legământ constă în a „conștientiza realitatea” că Le-

gea nu este făcută pentru cel neprihănit. Multe din crimele și pă-

catele definite de Lege sunt „împotriva … Evangheliei slavei feri-

citului Dumnezeu” în același fel în care erau împotriva Legii lui

Moise. Cu toate acestea, cei care sunt neprihăniți (adică cei care

umblă în dragoste) nu comit astfel de lucruri rele în nici un caz.

Împotriva faptelor lor „nu este lege” (Galateni 5:23).


183

Tit 2:3-4 – „Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare

cuviincioasă ... să învețe pe alții ce este bine, ca să învețe pe femeile

mai tinere să-și iubească bărbați și copiii...”

Am putea crede că din toate lucrurile pe care tinerele femei

nu au nevoie să le învețe, să își iubească bărbații și copiii ar fi cu si-

guranță în capul listei! Dar Pavel știe că a iubi cu adevărat pe alții

(în special pe „cei dragi” nouă) reprezintă o ilustrare a evlaviei și

„ținta învățăturii”. Dacă o femeie mai în vârstă nu a învățat să își

iubească soțul și copiii, ea nu poate să învețe nimic pe femeile mai

tinere, indiferent cât de pricepută ar fi la gospodărie sau la înțele-

gerea doctrinelor.

Evrei 10:23-25 – „Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii

noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința. Să veghem

unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune.

Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne în-

demnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se

apropie.”

Una din căile cele mai sigure prin care un creștin poate să

„îndemne” pe un alt credincios să persevereze în credință constă

în a vedea cum să îl îndemne pe acesta la dragoste. Habar nu avem

noi cât de distructiv este pentru perseverența unui alt creștin să

semănăm în mintea lui semințele suspiciunii și ale separatismului

între frați. Pe de altă parte, dacă îl îndemnăm să îi iubească pe alții,

el își va vedea inima întărită în sfințenie, atunci când el are părtă-

șie și este un singur trup cu ceilalți credincioși. Trupul lui Hristos

este întărit și crește prin dragoste, iar în lipsa ei, este slăbit, risipit

și zdrobit.


184

Iacov 2:1-4, 8, 12-13 – „Frații mei, să nu țineți credința Domnului

nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la fața omului. Căci,

de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur

și cu o haină strălucitoare, și intră și un sărac îmbrăcat prost; și

voi puneți ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare, și-i ziceți: „Tu

șezi în locul acesta bun!” Și apoi ziceți săracului: „Tu stai colo în

picioare!” Sau: „Șezi jos la picioarele mele!” Nu faceți voi oare o de-

osebire în voi înșivă, și nu vă faceți voi judecători cu gânduri

rele?... Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să

iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, bine faceți... Să vorbiți și

să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobo-

zeniei: căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar

mila biruiește judecata.”

Aici, Iacov spune că dragostea „împlinește legea împără-

tească” [sau „legea Împăratului nostru”]. Această „lege împără-

tească” a dragostei mai este denumită și „legea slobozeniei” [sau a

libertății]. Iacov o aplică aici direct obligației noastre de a mani-

festa milă și de a trata pe cei săraci cu același respect ca și pe cei

bogați. Favoritismul reprezintă o încălcare a legii dragostei, și de

aceea este un păcat. Judecata va fi fără milă pentru aceia care nu

au manifestat milă (adică au încălcat complet legea dragostei) (v.

și Matei 18:23-35).

1 Petru 1:22; 2:1; 4:8—„Deci, ca unii care, prin ascultarea de ade-

văr, v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de

frați neprefăcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată

inima... Lepădați dar orice răutate, orice vicleșug, orice fel de pre-

făcătorie, de pizmă și de clevetire...Mai pe sus de toate, să aveți o

dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acopere o sume-

denie de păcate.”


185

Ceea ce spune Petru este că ascultarea de adevărul Evan-

gheliei „curăță sufletele noastre” ca să avem o dragoste sinceră. Cu

alte cuvinte, scopul și rezultatul final al mântuirii este dragostea

sinceră! Continuând să sublinieze acest scop, Petru ne îndeamnă ca

„mai presus de orice” să ne iubim fierbinte unii pe alții. Această dra-

goste va „acoperi” reciproc păcatele noastre, nu în sensul „ispăși-

rii” lor, ci în sensul îndurării lor cu răbdare și în a trece peste ele,

crescând astfel în asemănarea cu Hristos (Proverbe 10:12, 17:9).

1 Ioan 3:11, 23; 4:7-8, 11-12; 2Ioan 1:5 – „Căci vestirea, pe care

ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții... Și

porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos, și

să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El... Preaiubiților, să ne

iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine

iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu.

Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumne-

zeu este dragoste... Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu

pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vre-

odată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu ră-

mâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi... Și acum,

te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o poruncă nouă, ci cea, pe

care am avut-o de la început: să ne iubim unii pe alții!”

„Porunca” lui Hristos ca noi „să ne iubim unii pe alții” este

în mod clar centrală și preeminentă în gândirea lui Ioan cu privire

la viața și umblarea creștinului. Ioan este aici în asentimentul lui

Pavel că dacă un om nu manifestă dragoste, el este nimic, căci „cine

nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. În mod repetat, în episto-

lele sale, Ioan subliniază dragostea ca fiind atât realitatea supremă

cât și îndatorirea supremă din viața creștinului.


186

Această scurtă vedere generală asupra centralității dragos-

tei în Noul Testament ne pune înainte câteva întrebări pentru a ne

cerceta sufletele. Punem noi, în calitate de creștini, același preț pe

dragoste pe care Noul Testament îl pune? Vedem noi dragostea ca

fiind culmea și „țelul învățăturii” noastre? Conștientizăm noi că

până și darurile supranaturale ale Duhului nu sunt decât niște „lu-

cruri copilărești” prin comparație cu dragostea? Înțelegem noi că

un creștin poate avea chiar și doctorat în teologie și poate fi văzut

de ceilalți ca „mare teolog”, și totuși să fie un novice în lucrurile

care contează cel mai mult înaintea lui Dumnezeu? Cuprindem noi

cu mintea noastră cu adevărat faptul că oricâte sacrificii am face,

oricâtă cunoaștere am avea, și chiar oricâtă credință am mani-

festa, toate acestea sunt nimic în absența dragostei? Este dragostea

prioritatea noastră cea mai înaltă, așa cum este prioritatea lui

Dumnezeu? Sau cumva prețuim noi cunoștința biblică, abilitatea

în predicare, „slujirea” și „darurile” mai mult decât dragostea?

Acestea sunt întrebările care ne confruntă acum, când începem să

analizăm „legea lui Hristos”.


„Porunca nouă” a lui Hristos ca să ne iubim unii pe alții „așa

cum ne-a iubit El” se află în chiar centrul învățăturii Noului Testa-

ment cu privire la comportamentul creștinului. Centralitatea dra-

gostei este subliniată în mod repetat de Domnul nostru și de apos-

tolii Lui. Dragostea este „Regula de Aur” prin care creștinii sunt

chemați să trăiască; ea este esența și suma Legii și a prorocilor. A

iubi pe Dumnezeu și pe aproapele reprezintă „mult mai mult decât

toate jertfele”.


187

Dragostea este semnul distinctiv al creștinismului adevă-

rat prin care „toți oamenii” vor ști că noi suntem ucenicii lui Hris-

tos. Dragostea este centrală în creșterea bisericii; mai presus de

orice, noi suntem chemați să menținem o dragoste „fierbinte” unii

pentru alții. Dragostea este „legătura desăvârșirii” [sau „legătura

perfectă a unității” – n.trad.]

Dragostea este cel mai deosebit rod al Duhului Sfânt. Calea

prin care creștinii sunt zidiți „fără prihană în sfințenie” este aceea

a creșterii și abundenței în dragoste unii față de alții și față de toți

oamenii. Ea constă în purtarea reciprocă a poverilor, astfel „împli-

nind” legea lui Hristos!

Aceste realități ne pun înaintea unor întrebări care ne cer-

cetează sufletele. Prețuim noi dragostea așa cum o prețuiește Noul

Testament? Vedem noi dragostea ca fiind culmea și „țelul învăță-

turii” noastre? Cuprindem noi cu mintea noastră cu adevărat fap-

tul că oricâte sacrificii am face, oricâtă cunoaștere am avea, și

chiar oricâtă credință am manifesta, toate acestea sunt nimic în

absența dragostei? Este dragostea cea mai mare prioritate pentru

noi?


188


189

CAPITOLUL 14.

AȘA CUM V-AM IUBIT EU

Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.

Ioan 13:34

Am văzut că porunca nouă a lui Hristos, cea a dragostei, re-

prezintă punctul central al Noului Testament în ce privește modul

în care noi trebuie să trăim și să ne comportăm în această lume.

Dar se ridică o întrebare: Cum putem ști ce anume este dragoste

reală? Doi studenți care trăiesc împreună în păcat adesea își justi-

fică comportamentul prin faptul că ei se „iubesc” unul pe celălalt.

Susținătorii avortului pretind adesea că „dragostea” este motiva-

ția lor, pentru că ei vor să „ajute” pe cei care au parte de sarcini ne-

dorite și astfel îi „salvează” pe copiii nenăscuți de la „viața mizeră”

care se presupune că le-ar sta înainte. Sinuciderile asistate sunt azi

făcute de doctori în numele compasiunii și „dragostei”, pentru că

aceia pe care ei îi „ajută” suferă și vor să moară. În numele „dragos-

tei” sunt satisfăcute orice pofte, sunt spuse minciuni, sunt comise

crime, și toți aceștia sunt liberi. Dacă ne-am ghida după aceste


190

comportamente, ar părea că Domnul Isus ne-a lăsat cu un stan-

dard de comportament foarte flexibil și aproape lipsit de valoare!

Problema unui astfel de raționament este că el nu citează

porunca cea nouă în întregimea ei. Isus nu a spus doar, „să vă iubiți

unii pe alții”, ci a spus „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii

pe alții”. Cu alte cuvinte, definiția noastră pentru „dragoste” trebuie

să izvorască din însăși comportamentul și învățătura Domnului Isus

Hristos Însuși! Noi suntem chemați să „trăim cum a trăit El” (1 Ioan

2:6) și să ne preluăm conceptul de „dragoste” din cuvintele și acți-

unile Sale, nu din ideile rătăcite și egoiste ale unei omeniri căzute

în păcat. „Dacă învață cineva pe oameni învățătură deosebită, și nu

se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de

învățătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, și nu știe ni-

mic” (1 Timotei 6:3-4). Atunci când Pavel spune că „ținta poruncii

[învățăturii date nouă - n.trad.] este dragostea”, el merge mai de-

parte clarificând că nesfințirea, profanitatea, crima, imoralitatea,

homosexualitatea, minciuna, și o mulțime de alte păcate sunt „îm-

potriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei ferici-

tului Dumnezeu” (1 Timotei 1:5-11). Apoi Ioan ne reamintește că

„dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3).

HRISTOS – STANDARDUL NOSTRU

Așadar, standardul creștinului nu este orice fel de „dra-

goste,” ci dragostea care îl aseamănă cu Hristos – dragostea de ace-

eași calitate și mărime pe care Hristos Însuși a demonstrat-o în întru-

parea și moartea Sa pe cruce! Prin rugăciunea și comuniunea cu

Tatăl, prin umblarea Sa în perfectă pace și liniște a inimii prin


191

mulțimi de oameni care se înghesuiau să se apropie de El, prin vor-

birea Sa plină de compasiune și înțelepciune, prin spălarea picioa-

relor ucenicilor Lui, prin faptul că a iertat pe vrăjmașii Lui – prin

orice a spus și a făcut, Domnul Isus a oferit un model pentru com-

portamentul nostru. Așa cum am arătat mai devreme, aceasta este

cea mai înaltă, mai clară și mai strălucitoare revelație cu privire la

îndatoririle omului care a putut fi dată vreodată rasei omenești.

Nu poate exista nimic mai exigent, mai pretențios sau mai minunat

decât aceasta – să iubești pe Dumnezeu și pe semeni în exact ace-

lași mod și cu aceeași profunzime cum a făcut Hristos! Nimeni nu

a conștientizat vreodată deplin implicațiile depline ale acestor cu-

vinte, după cum nimeni n-a reușit vreodată să trăiască la înălți-

mea lor.

În lumina acestor lucruri, nu este surprinzător că metoda

prin care Noul Testament ne învață aspectele de etică (principiile

comportamentului corect și a gândirii morale) nu constă în prin-

cipal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set de reguli, ci în a apela

la exemplul lui Hristos Însuși. Standardul și regula de comporta-

ment pentru creștin, în orice domeniu al vieții, este Domnul Isus

Hristos! Acest adevăr se vede în mod repetat atât în Evanghelii cât

și în Epistole, lucru pe care îl voi demonstra și prin exemplele care

urmează.

A-L URMA PE HRISTOS

Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voiește cineva să vină după

Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze” (Matei

16:24)


192

Una din cele mai cuprinzătoare chemări la asemănarea cu

Hristos care ar fi putut fi făcută se găsește în chemarea pe care

Domnul o face ucenicilor Lui de „a-L urma”. Această chemare este

repetată în evanghelii (Marcu 1:17; Ioan 1:43; Luca 5:27-28, 9:57-

62; Marcu 8:34, 10:21; Ioan 10:4-5, 27; 12:26, 13:36-38 etc), de la

începutul (Matei 4:18-19) vieții creștine și până la sfârșit (Ioan

21:19-22). Este o chemare care capătă un înțeles tot mai profund

pe măsură ce înaintăm în umblarea credinței, cuprinzând toate as-

pectele uceniciei și ascultării. Hristos este standardul nostru pen-

tru trăirea creștină.

SLUJIREA

După ce le-a spălat picioarele, Și-a luat hainele, S-a așezat iarăși la

masă și le-a zis: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți

,Învățătorul și Domnul’, și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu,

Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți

datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o

pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. (Ioan 13:12-15)

În acest pasaj, Domnul Isus ne spune în mod specific că El

este modelul nostru în ce privește slujirea altora. Ce exemplu mai

măreț de slujire smerită ar putea vreodată exista, decât al Aceluia

care „fiindcă știa că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de

la Dumnezeu a venit și la Dumnezeu Se duce, S-a sculat de la masă,

S-a dezbrăcat de hainele Lui, a luat un ștergar, și S-a încins cu el.

Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele

ucenicilor, și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”? (Ioan

13:3-5)


193

RENUNȚÂND LA DREPTURILE NOASTRE

Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor

slabi, și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare din noi să placă

aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci și Hristos

nu Și-a plăcut Lui Însuși; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce

Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine”. (Romani 15:1-3)

Ce argument mai mare ar fi putut găsi Pavel pentru a sus-

ține ideea de renunțare la „drepturile” noastre și pentru a ne

chema să „nu ne plăcem nouă înșine” decât faptul că până și Dom-

nul slavei nu Și-a plăcut Lui Însuși, ci a purtat ocările tuturor celor

care Îl urăsc și Îl ocărăsc pe Dumnezeu?

ACCEPTAREA RECIPROCĂ

Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași

simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca

toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu,

Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Așadar, primiți-vă unii pe al-

ții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu. Hristos

a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească

credincioșia lui Dumnezeu, și să întărească făgăduințele date pă-

rinților; și ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndu-

rarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre Nea-

muri, și voi cânta Numelui Tău” (Romani 15:5-9)

Cine altcineva în toată istoria a „primit” oameni din diverse

culturi cu o dragoste mai mare și fără pic de dispreț decât Hristos

Însuși? Exemplul Lui de a primi cu brațele deschise bărbați și fe-

mei din orice rasă, cultură, cu orice nivel de educație sau cu orice


194

deficiențe reprezintă cel mai înalt standard pe care l-am putea

avea vreodată. În mod asemănător, dragostea Lui și acceptarea

noastră de către El sunt cea mai înaltă motivație pe care noi am pu-

tea să o avem în a iubi și accepta pe semenii noștri.

IERTAREA RECIPROCĂ

Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îm-

brăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie,

cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și,

dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul.

Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. (Coloseni 3:12-13)

Cine a dat vreodată dovadă de o iertare mai mare și de o în-

durare mai mare decât Hristos Însuși, în dragostea și îndurarea

Lui față de noi? În lumina îndurării de nedescris arătată nouă de

Hristos prin iertarea datoriei noastre uriașe, cum am putea vreo-

dată să refuzăm să iertăm măruntele greșeli ale unora față de noi?

(Matei 18:21-35)

DĂRNICIA

După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cu-

noștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, cău-

tați să sporiți și în această binefacere. Nu spun lucrul acesta ca să

vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, și ca să pun la în-cercare

curăția dragostei voastre. Căci cunoașteți harul Domnului nostru

Isus Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pen-

tru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți. (2Corinteni 8:7-9)


195

În acest pasaj, Pavel îi sfătuiește pe corinteni cu privire la

dărnicie, dar o face nu prin a le impune porunca Vechiului Legă-

mânt de a da „zeciuială”, ci prin a le pune înainte exemplul lui Hris-

tos Însuși. Niciodată nu ar putea exista un sacrificiu profund, care

să se compare cu ceea ce Hristos a făcut pentru noi prin abandona-

rea „bogățiilor” Lui infinite și prin faptul că S-a făcut „sărac” pen-

tru noi, astfel ca, „prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”! Pavel știa

că aceia care au o „dragoste curată” pentru frați vor dori să urmeze

exemplul lui Hristos cu bucurie (2Corinteni 9:7).

IUBIREA SOȚIILOR

Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a

dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin bo-

tezul cu apă prin Cuvânt… (Efeseni 5:25-26)

Atunci când se face chemarea soților să își iubească soțiile

prin jertfire de sine, ce listă de porunci din Legea lui Moise sau ce

listă de soți exemplari din Vechiul Testament ar putea să se com-

pare câtuși de puțin cu parfumul convingător al exemplului lui

Hristos, care este Mirele nostru ceresc? Chiar și doar prin a menți-

ona dragostea si comportamentul lui Hristos față de mireasa Lui,

înseamnă a stabili cel mai înalt standard imaginabil pentru soții

creștini. Observați iarăși ecoul „legii lui Hristos” care este cuprins

în aceste versete: „iubiți … cum a iubit și Hristos.”


196

UMBLAREA ÎN DRAGOSTE

Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice

clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dim-

potrivă, fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul,

cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmați dar pilda lui

Dumnezeu ca niște copii prea iubiți. Trăiți în dragoste, după cum

și Hristos ne-a iubit, și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și

ca o jertfă de bun miros”, lui Dumnezeu. (Efeseni 4:31-5:2)

Ce exemplu de blândețe, bunătate și umblare în dragoste ar

putea să se compare cu exemplul lui Hristos Însuși? Din nou, ve-

dem și aici „legea lui Hristos” în acțiune: „Trăiți în dragoste, după

cum și Hristos ne-a iubit.”

SĂ NE DĂM VIEȚILE

Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru

noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. Dar cine are bo-

gățiile lumii acesteia, și vede pe fratele său în nevoie, și își închide

inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copi-

lașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu ade-

vărul. (1Ioan 3:16-18)

Aici, Ioan ne spune că „noi am cunoscut dragostea Lui prin

aceea că El Și-a dat viața pentru noi.” Cu alte cuvinte, natura ade-

văratei dragoste este cunoscută și demonstrată prin ceea ce Hris-

tos a făcut. Prin exemplul Lui, El definește ce este dragostea ade-

vărată și stabilește astfel standardul pe care noi să îl urmăm. În lu-

mina marii Sale iubiri pentru noi, și noi trebuie să ne dăm viața

pentru frați.


197

NU NE RĂZBUNĂM

În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când

ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este

bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost

chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă,

ca să călcați pe urmele Lui. El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a

găsit vicleșug". Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și,

când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător.

(1Petru 2:20-23)

A existat vreodată, în istoria omenirii, cineva mai inocent

decât Hristos? A existat vreodată cineva care a suferit mai mult

pentru că a făcut ceea ce era drept sau cineva care S-a supus pe Sine

mai perfect „dreptului Judecător”? Iată cum, iarăși, nu există un

standard de comportament care să se poată compara cu exemplul

lui Hristos! El ne-a lăsat exemplul Său, ca noi să călcăm pe urmele

Lui!

RĂBDAREA

Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de

martori, să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfă-

șoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne

stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credin-

ței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă îna-

inte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scau-

nului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte

la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare

față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima, și să cădeți


198

de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până

la sânge, în lupta împotriva păcatului. (Evrei 12:1-4)

Cine dintre oameni a îndurat vreodată ce a îndurat Hristos?

A fost altcineva vreodată obiectul vrăjmășiei și urii Satanei cum a

fost El? A existat cineva, în afara Lui, de pe fruntea căruia să curgă

stropi mari de sânge, în așteptarea a ceea ce îi stătea înainte sau

care să fi îndurat un astfel de întuneric ca acela care a căzut asupra

Calvarului, când mânia lui Dumnezeu s-a revărsat în toată tăria ei

asupra Aceluia care a suferit acolo? În mod clar, Hristos este cel

mai înalt exemplu de perseverență care poate să ne fie adus îna-

inte!

SMERENIA

Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în sme-

renie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuși. Fiecare

din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți

în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea

chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să

fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuși și a

luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăți-

șare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până

la moarte, și încă moarte de cruce. (Filipeni 2:3-8)

Pavel voia aici să îndemne pe filipeni să manifeste smerenie

și să privească pe alții ca fiind mai importanți decât ei înșiși. Și ce

exemplu le aduce înainte? Nu pe Moise, care, în vremea lui, era cel

mai blând decât orice om de pe fața pământului (Numeri

12:3). Dar de ce nu pe el? Pentru că smerenia lui Moise nu este


199

vrednică să fie comparată cu umilința lui Hristos. De altfel, nicio-

dată nu ar putea smerenia oricărei persoane să se compare cu umi-

lința Aceluia care a lăsat deoparte egalitatea cu Dumnezeu și S-a co-

borât din înălțimile infinite ale gloriei – nu ca să I se slujească, ci ca

să ia „chip de rob” și să moară ca un criminal condamnat, în mâi-

nile creaturilor Lui, oameni păcătoși!

Hristos Însuși este „legea” noastră – cel mai înalt exemplu

și standard pe care îl avem. Nimeni nu a conștientizat vreodată

implicațiile depline ale cuvintelor lui Hristos, „așa cum v-am iubit

Eu,” după cum nimeni n-a reușit vreodată să trăiască la înălțimea

lor!


Isus n-a spus doar „să vă iubiți unii pe alții”, ci „cum v-am

iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Cu alte cuvinte, defini-

ția noastră pentru „dragoste” trebuie să izvorască din însăși com-

portamentul și învățăturile Domnului Isus Hristos! Noi suntem

chemați să „trăim cum a trăit El” și să preluăm conceptul de „dra-

goste” din cuvintele și acțiunile Sale, nu din ideile rătăcite și ego-

iste ale unei omeniri căzute în păcat.

Metoda prin care Noul Testament ne învață aspectele de

etică nu constă în principal în a apela la vreo „lege” sau la vreun set

de reguli, ci în a apela la exemplul lui Hristos Însuși. Standardul și

regula de comportament pentru creștin, în orice domeniu al vieții,

este Domnul Isus Hristos! Hristos este exemplul nostru în slujire,

dărnicie, iubirea soțiilor, iertare, răbdare, smerenie, și toate


200

celelalte virtuți creștine. Hristos Însuși este „legea” noastră – exem-

plul și standardul cel mai înalt pentru noi.

Nimeni nu a conștientizat vreodată implicațiile depline ale

cuvintelor lui Hristos, „așa cum v-am iubit Eu,” după cum nimeni

n-a reușit vreodată să trăiască la înălțimea lor!


201

CAPITOLUL 15.

„UNII PE ALȚII”

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să

vă iubiți și voi unii pe alții.

Ioan 13:34

Întrucât Hristos Însuși este standardul nostru, iar noua Sa

poruncă se focalizează direct pe datoria noastră de a ne iubi „unii

pe alții” așa cum El ne-a iubit, nu este surprinzător că Noul Testa-

ment vorbește mult despre aceste relații de tip „unii altora”. În cele

ce urmează sunt enumerate câteva din cele mai importante ver-

sete din Noul Testament care folosesc expresia „unii pe alții”.

Multe dintre ele constau din îndemnuri directe de a ne iubi unii pe

alții, în timp ce altele vorbesc despre implicații ale acestei dragoste

în domenii practice ale trăirii creștine. Aceste versete au fost gru-

pate pe categorii, din rațiuni de claritate. Între aceste categorii,

există o anumită doză de suprapunere, și felul în care le-am grupat

este doar unul din multele modalități în care ele pot fi aranjate.


202

În Capitolul 14, am văzut că însemnătatea adevărată a noii

porunci a lui Hristos de a ne „iubi unii pe alții” trebuie să fie deter-

minată prin analizarea învățăturilor și a comportamentului lui

Hristos. Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții așa cum Hris-

tos ne-a iubit. În acest capitol, vom vedea că semnificația reală a

noii porunci a lui Hristos este mai departe ilustrată prin multele

pasaje de tip „unii pe alții” existente în Noul Testament. Aceste

versete „unii pe alții” merită să fie analizate cu atenție, iar ele ne

cheamă în ultimă instanță la o viață de meditație plină de rugă-

ciune cu privire la ele, și la o viață de aplicare a lor. Din acest motiv,

le-am acordat un loc central, de întâietate, în această carte.

Scopul acestui capitol este să arăt că porunca de a ne „iubi

unii pe alții” are aplicații foarte reale și practice, care sunt prezen-

tate în Noul Testament. Îndemnurile de tip „unii pe alții” iau legea

lui Hristos din domeniul teoretic și o pun în domeniul trăirii zil-

nice într-un mod jertfitor de sine. Ele arată natura radicală a creș-

tinismului Noului Testament, unde „nu mai este nici Grec, nici Iu-

deu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici

Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni

3:11). În acest tărâm, evreii liberi îi îmbrățișează pe robii lor dintre

Neamuri ca „frați preaiubiți”, iar foștii homosexuali „își dau vie-

țile” pentru foștii farisei!

Chiar dacă aceste versete sunt enumerate fără a fi comen-

tate, speranța mea este că importanța lor uriașă va fi percepută și

că cititorii se vor întoarce la acest capitol în mod repetat după ce

vor finaliza cartea. Astfel, acest capitol ar putea produce mai

multă schimbare în viețile noastre și ar putea fi mai revoluționar


203

decât oricare altul. „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le

faceți” (Ioan 13:17, cf. v. 14-15).

IUBIȚI-VĂ UNII PE ALȚII

Deoarece noua poruncă a lui Hristos de a ne „iubi unii pe al-

ții” se află în chiar centrul eticii Noului Testament, nu este sur-

prinzător să o găsim repetată în multe locuri din Noul Testament.

Ioan 13:34-35 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții;



unii pentru alții”.

Ioan 15:12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții,

cum v-am iubit Eu”.

Ioan 15:17 „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe al-

ții”.

Romani 12:10 „Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În

cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 13:8 „Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii

pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea.”

1Tesaloniceni 3:12 „Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult în

dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine

pentru voi.”


204

1Tesaloniceni 4:9 „Cât despre dragostea frățească, n-aveți ne-

voie să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu

să vă iubiți unii pe alții,.”

2Tesaloniceni 1:3 „Trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumne-

zeu pentru voi, fraților, cum se și cuvine, pentru că credința voas-

tră merge mereu crescând, și dragostea fiecăruia din voi toți față

de ceilalți se mărește tot mai mult.”

1Petru 1:22 „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați

curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați nepre-

făcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima...”

1Petru 4:8 „Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii

pentru alții, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate”.

1Ioan 3:11 „Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este

aceasta: să ne iubim unii pe alții...”

1Ioan 3:23 „Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său

Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El”.

1Ioan 4:7 „Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea

este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumne-

zeu, și cunoaște pe Dumnezeu.”

1Ioan 4:11-12 „Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe

noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreo-

dată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne

în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.”


205

2Ioan 1:5 „Și acum, te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o po-

runcă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim

unii pe alții!”

SLUJIȚI UNII ALTORA

Dragostea reciprocă își găsește exprimarea concretă în slu-

jirea reciprocă. Atunci când noi „ne purtăm poverile unii altora...

împlinim legea lui Hristos.”

Ioan 13:14 „Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am

spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii

altora.”

Galateni 5:13 „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai,

nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pămân-

tească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste.”

Galateni 6:2 „Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel

Legea lui Hristos.”

1Petru 4:9-10 „Fiți primitori de oaspeți între voi, fără cârtire. Ca

niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare

din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.”

RUGAȚI-VĂ UNII PENTRU ALȚII

Cum am putea să ne slujim unii altora mai bine decât ru-

gându-ne unii pentru alții? Rugăciunea este cea mai măreață mo-

dalitate de manifestare a dragostei.


206

Iacov 5:16 „Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii

pentru alții, ca să fiți vindecați.”

ZIDIȚI-VĂ RECIPROC

Una din cele mai importante caracteristici ale urii este că ea

distruge și zdrobește pe alții; în mod asemănător, una din cele mai

importante caracteristici ale dragostei este că ea binecuvântează

și zidește pe ceilalți. În fapt, dragostea caută în mod activ modali-

tăți prin care să facă lucrul acesta. „Cunoștința îngâmfă pe când

dragostea zidește” (1Corinteni 8:1)

Romani 14:19 „Așa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea și

zidirea noastră.”

Romani 15:14 „În ce vă privește pe voi, fraților, eu însumi sunt

încredințat că sunteți plini de bunătate, plini și de orice fel de cu-

noștință, și astfel sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții.”

Efeseni 5:19 „Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cu

cântări duhovnicești, și cântați și aduceți din toată inima laudă

Domnului...”

Coloseni 3:16 „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi

în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu

psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui

Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră.”

1Tesaloniceni 4:18 „Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cu-

vinte.”


207

1Tesaloniceni 5:11 „De aceea, mângâiați-vă și întăriți-vă unii pe

alții, cum și faceți în adevăr.”

1Tesaloniceni 5:15 „Luați seama ca nimeni să nu întoarcă altuia

rău pentru rău; ci căutați totdeauna să faceți ce este bine atât între

voi, cât și față de toți.”

Evrei 3:13 „Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme

se zice: „Astăzi,” pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească

prin înșelăciunea păcatului.”

Evrei 10:24-25 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm

la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum

au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult,

cu cât vedeți că ziua se apropie..”

FIȚI SMERIȚI ÎNTRE VOI

Iubirea pentru alții este evidențiată prin a-i considera pe

aceștia mai presus de noi înșine. Ea întotdeauna implică moartea

noastră față de mândria proprie și față de interesele egoiste. Dra-

gostea este smerită; ea „nu se laudă, nu se umflă de mândrie… nu

caută folosul său” (1Corinteni 13:4-5)

Romani 12:10 „Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În

cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 12:16 „Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu

umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă

socotiți singuri înțelepți.”


208

1Corinteni 11:33 „Astfel, frații mei, când vă adunați să mâncați,

așteptați-vă unii pe alții.”

Efeseni 5:21 „Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos.”

Filipeni 2:3 „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă de-

șartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el în-

suși.”

Iacov 5:16 „Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii

pentru alții, ca să fiți vindecați.”

1Petru 5:5 „Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți

în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie.”

IERTAȚI-VĂ UNII PE ALȚII

Dacă suntem plini de dragoste unii pentru alții, vom desco-

peri că suntem capabili să suportăm greșelile lor, defectele lor, și

excentricitățile lor. Dragostea noastră pentru ei va „acoperi o mul-

țime de păcate” (1Petru 4:8). „Dragostea este îndelung răbdătoare,

este plină de bunătate...nu se mânie, nu se gândește la rău” (1Co-

rinteni 13:4-5)15

Efeseni 4:2 „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răb-

dare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste”.

Efeseni 4:32 „fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe al-

tul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.”


209

Coloseni 3:13 „îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină

să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hris-

tos, așa iertați-vă și voi.”

NU VĂ JUDECAȚI ÎNTRE VOI

Dragostea crede ceea ce este mai bun despre ceilalți. Ea nu

dă naștere unor gânduri rele împotriva fraților și surorilor în Hris-

tos și nu presupune că știe toate circumstanțele care stau în spa-

tele deciziilor și acțiunilor lor.

Romani 14:13 „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine

judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o pia-

tră de poticnire sau un prilej de păcătuire.”

Romani 15:7 „Așa dar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe

voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.”

Iacov 4:11 „Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților!”

Iacov 5:9 „Nu vă plângeți unii împotriva altora, fraților, ca să nu

fiți judecați: iată că Judecătorul este chiar la ușă.”

FIȚI CINSTIȚI UNII CU ALȚII

Dragostea este deschisă și cinstită. Ea „nu se bucură de ne-

legiuire, ci se bucură de adevăr” (1Corinteni 13:6). Ea este „credin-

cioasă adevărului”, și îl spune întotdeauna „în dragoste” (Efeseni

4:15).


210

Efeseni 4:25 „De aceea, lăsați-vă de minciună: „Fiecare dintre voi

să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare

unii altora.”

Coloseni 3:9 „Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat

de omul cel vechi, cu faptele lui.”

PĂSTRAȚI UNITATEA RECIPROCĂ

Întrucât dragostea ne determină „cu toată smerenia și blân-

dețea, cu îndelungă răbdare... [să ne] îngăduim unii pe alții în dra-

goste”, ea ne face și să „căutăm să păstrăm unirea Duhului, prin

legătura păcii” (Efeseni 4:2-3). „Prin mândrie se ațâță numai cer-

turi” (Proverbe 13:10), dar dragostea este smerită și caută unita-

tea.

Romani 15:5 „Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să

aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos

Isus...”

1Corinteni 12:25 „pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci

mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele..”

TRĂIȚI ÎN PACE ÎNTRE VOI

Deoarece dragostea „nu caută folosul său” și „nu pizmu-

iește” (1Corinteni 13:4-5), ea este caracterizată nu de dezordine și

discordie, ci de pace. „Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă,

este tulburare și tot felul de fapte rele”, dar „roada neprihănirii

este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3:16, 18).


211

Marcu 9:50 „Sarea este bună; dar dacă sarea își pierde puterea de

a săra, cu ce îi veți da înapoi puterea aceasta? Să aveți sare în voi

înșivă, și să trăiți în pace unii cu alții.”

Romani 14:19 „Așa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea și

zidirea noastră.”

1Tesaloniceni 5:13 „Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din

pricina lucrării lor. Trăiți în pace între voi.”

SIMȚIȚI UNII CU ALȚII

Creștinii trebuie să fie cunoscuți prin dragostea lor unii față

de alții. Aceasta înseamnă că, dacă este necesar, noi trebuie să fim

gata să trecem peste răceala naturală a personalității sau culturii

noastre pentru a arăta căldură și afecțiune unii față de alții.

Romani 16:16 „Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare

sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate”.

1Corinteni 16:20 „Toți frații vă trimit sănătate. Spuneți-vă sănă-

tate unii altora cu o sărutare sfântă”.

2Corinteni 13:12 „Spuneți-vă unii altora sănătate, cu o sărutare

sfântă.”

1Petru 5:14 „Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dra-

goste.”


212


În Capitolul 14, am văzut că semnificația reală a noii po-

runci a lui Hristos ca noi să „ne iubim unii pe alții” trebuie să fie

determinată luând în considerare învățăturile și comportamentul

lui Hristos Însuși. Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții așa

cum Hristos ne iubește. În Capitolul 15, am văzut că această sem-

nificație adevărată a noii porunci a lui Hristos este și mai mult

ilustrată de multe pasaje din Noul Testament, pasaje de tipul „unii

altora”.

Porunca de a ne „iubi unii pe alții” are multe aplicații con-

crete și practice care sunt prezentate pe paginile Bibliei. Alături de

alte lucruri, creștinii sunt chemați să își slujească unii altora, să se

roage unii pentru alții, să se zidească unii pe alții, să arate smerenie

unii pentru alții, să se ierte unii pe alții, să nu se judece unii pe alții,

să trăiască în pace unii față de alții, și să arate afecțiune unii față

de alții. Aceste îndemnuri „unii față de alții” iau legea lui Hristos

din domeniul teoretic și o așează în domeniul trăirii zilnice jertfi-

toare.


213

CAPITOLUL 16.

LEGEA LUI HRISTOS

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere su-

fletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El...și ostroavele vor nădăjdui în legea

Lui.”

Isaia 42:1,4

Sub Vechiul Legământ, existau tot felul de legi și porunci

care trebuiau respectate cu meticulozitate – în fapt, erau șase sute

treisprezece! În Noul Legământ, nu există decât un singur element

de ghidare pentru noi, pe care să îl păstrăm în centrul gândirii

noastre – să iubim așa cum Hristos ne-a iubit! Aceasta implică nu

doar să urmăm exemplul lui Hristos (v. Capitolul 14), ci și să ascul-

tăm de poruncile și îndemnurile din Noul Testament (de ex. 1 Co-

rinteni 14:37-38; 2 Tesaloniceni 3:12-15 etc), precum și să ne su-

punem revelației caracterului și căilor lui Dumnezeu din Vechiul

Testament (2 Timotei 3:16-17; Matei 5:17-19). Faptul că „legea lui

Hristos” (și nu, de exemplu, Cele 10 Porunci) este regula compor-

tamentului nostru sub Noul Legământ nu înseamnă că, de-acum,


214

creștinii ar fi situați într-o mare de subiectivism și n-ar mai avea

nici un fel de standarde revelate obiectiv cu privire la ce este bine

și ce este rău pentru viețile lor.

FĂRĂ „LISTĂ DE REGULI”

Cu toate acestea, concentrarea Noului Testament nu este

asupra vreunei liste de porunci sau interdicții ca fiind standardul

nostru de comportament, ci asupra dragostei asemănătoare celei a

lui Hristos, care este susținută prin puterea Duhului Sfânt și călă-

uzită de El. Acest lucru se poate vedea clar atunci când analizăm

Noul Testament. În primul rând, nu există nici o dovadă că, atunci

când Pavel s-a referit la „legea lui Hristos”, el ar fi vrut să se înțe-

leagă că ea este ceva mai mult decât porunca cea nouă. Cu sigu-

ranță că el n-a avut în minte „întreg canonul Noului Testament”,

care nici nu exista la acel moment! Dimpotrivă, Pavel afirmă în

mod repetat ce anume este „dragostea”, și că, în fapt, ea este sufi-

cientă în ea însăși pentru a „împlini” Legea. „Să vă iubiți unii pe

alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea” (Romani 13:8-10;

Galateni 5:14; v. și Matei 7:12 și Luca 10:25-28).

În al doilea rând, în ce privește Vechiul Testament, majori-

tatea covârșitoare a învățăturilor și poruncilor lui nu au primit o

interpretare în Noul Testament de către Hristos și apostoli. Se mai

aplică astăzi credincioșilor porunca din vechime care interzicea

tatuajele? Dar în ce privește porunca anterioară ei, și care spune să

nu „tăiem” colțurile bărbii? (Levitic 19:27-28). Felul în care astfel

de lucruri pot să fie sau nu aplicabile nouă ca și creștini nu pot fi

descoperite direct prin citirea Bibliei. Dimpotrivă, ele trebuie


215

analizate cu rugăciune (cu ajutorul Duhului Sfânt) în lumina prin-

cipiilor generale ale dragostei așa cum sunt ele prezentate în Noul

Testament (1Corinteni 6:12; v. și Anexa E, întrebarea 19). Este

clar, așadar, că nu putem privi la Legea lui Moise ca să ne alcătuim

o „listă de reguli.”

În al treilea rând, nici chiar poruncile Noului Testament n-

au fost date vreodată cu intenția de a constitui o „nouă lege” în

sensul unui „nou cod de legi” care să înlocuiască Legea lui Moise.

Cu siguranță că afirmațiile lui Hristos din Predica de pe Munte n-

au fost făcute cu un astfel de scop, ci pentru a ne oferi o imagine

asupra bunătății radicale care caracterizează pe aceia care sunt ce-

tățeni ai Împărăției cerurilor. În mod asemănător, toate celelalte

îndemnuri și porunci care au fost date de-a lungul Noului Testa-

ment nici măcar nu se pot apropia de ideea de a ne furniza un cod

de comportament complet și detaliat pentru orice situație care ar

putea să apară în viața creștinului. Trebuie să ne amintim că Noul

Testament are ca scop primordial să ne arate viața, moartea și în-

vierea lui Hristos, alături de o colecție de epistole apostolice; nu

este un ansamblu legal de porunci și pedepse! Până și întreaga re-

latare a cuvintelor și faptelor lui Hristos, înregistrată spre folosul

nostru în cele 4 Evanghelii, este departe de a ne prezenta profun-

zimile infinite ale caracterului Său. Dacă ne uităm la Noul Testa-

ment ca să găsim în el o listă de lucruri de genul „ce-ar face Isus” și

care să trateze în mod mecanic nevoile noastre pentru orice cir-

cumstanță în care ne-am afla, vom ajunge să fim profund dezamă-

giți. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este Însăși Per-

soana lui Hristos! A iubi „așa cum Hristos a iubit” este un standard


216

mult prea profund pentru a fi transpus într-o listă limitată de re-

guli.

LUCRĂRILE DRAGOSTEI

Așa cum am tot văzut până acum, semnificația expresiei de

a iubi așa cum Hristos a iubit trebuie să fie extrasă din exemplul și

învățăturile lui Hristos. (Desigur, aceasta include învățăturile

apostolilor pe care El i-a ales să fie reprezentanții Lui inspirați –

Ioan 14:25-26, 16:12-15.) Nici o aplicație validă a legii lui Hristos

nu va contrazice vreodată învățăturile clare ale Scripturii. De

exemplu, legea lui Hristos nu poate fi vreodată invocată pentru a

răsturna învățăturile clare ale Noului Testament cu privire la ho-

mosexualitate sau rolul femeilor în biserică. Cu toate acestea, po-

runcile Noului Testament nu ilustrează pe deplin implicațiile prac-

tice ale legii lui Hristos. Acest lucru se poate vedea clar în ce pri-

vește sclavia. Este ușor să observăm de ce aceia care au o gândire

tipică pentru Vechiul Legământ mai degrabă ar apăra sclavia,

după cum s-au petrecut lucrurile cu mulți teologi sudiști în peri-

oada Războiului Civil din America. Cu toate acestea, chiar și aceia

care privesc exclusiv la Noul Legământ în aceste aspecte vor fi con-

duși la concluzii greșite dacă ei își bizuie gândirea văzând Noul

Testament ca pe un „ansamblu de legi”. Pavel îi sfătuiește pe „stă-

pânii” creștini să renunțe la „amenințări” (Efeseni 6:9) și să le ofere

sclavilor „lor” „ce li se cuvine” (Coloseni 4:1), dar nu spune nimic

despre a le oferi acestora libertatea. Trebuie să ne amintim că

aceste cuvinte au fost scrise într-un context în care peste un sfert

din populația Imperiului Roman era formată din sclavi. Într-un

astfel de context, înțelepciunea lui Pavel de a „submina” practica


217

sclaviei (Filimon 15-17, 21) fără a o ataca în mod deschis, este re-

marcabilă. Cu toate acestea, a citi îndemnurile Noului Testament

către stăpânii de sclavi într-o modalitate „legalistă” cu siguranță

că ne va lăsa cu impresia că sclavia este acceptabilă pentru cei cre-

dincioși. Dar atunci când principiile „legii lui Hristos” încep să își

arate implicațiile practice, devine evident faptul că, în majoritatea

cazurilor, nimeni nu poate să își iubească sclavul ca pe sine însuși și

în același timp să refuze acestuia libertatea. Până la urmă, în Hris-

tos „nu mai este nici rob nici slobod” (Galateni 3:28), iar orice sclav

care este în Hristos nu mai este un „un rob, ci mult mai presus decât

... un rob... un frate prea iubit” (Filimon 16). Sclavia a fost o parte

integrantă a societății într-atât de mult, încât nici o grupare etnică

de pe pământ nu a pus-o sub semnul întrebării până când creștinii

au făcut aceasta, iar ei au pus-o sub semnul întrebării datorită legii

lui Hristos, nu datorită poruncilor specifice ale Noului Testament

care se referă la sclavie!

Foarte adesea, creștinii au presupus că ei sunt liberi să facă

orice lucru pe care Noul Testament nu îl condamnă în mod speci-

fic. De exemplu, consumul (moderat) de băuturi alcoolice cu sigu-

ranță că nu este condamnat în Noul Testament, ba chiar este cele-

brat uneori în Vechiul Testament (Deuteronom 14:26; Psalmii

104:14-15; totuși vedeți și Proverbe 31:3-7). Cu toate acestea,

există multe situații în care consumul de alcool, chiar și în canti-

tăți moderate, va face pe alții să se poticnească sau va umbri măr-

turia înaintea lor. În astfel de situații, principiul mai înalt al dra-

gostei vine în prim-plan, iar creștinul care dorește să urmeze pe

Domnul lui, în astfel de circumstanțe „nu va bea alcool niciodată,

ca să nu facă pe fratele lui să se poticnească” (1 Corinteni


218

8:13). „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu faceți

din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pământească, ci

slujiți-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13).

Chiar dacă o practică anume nu face pe alții să se potic-

nească, creștinii pot să descopere că sunt călăuziți de Duhul Sfânt

să se abțină de la ea (v. de ex. 1 Corinteni 9:3-18, în special v. 12,

15, 18). Standardul lor de comportament nu este stabilit în funcție

de ceea ce este acceptabil pentru alți creștini, ci de ceea ce ei percep

a fi voia lui Dumnezeu pentru ei, în mod individual.

ÎMPLININD VOIA LUI DUMNEZEU

În mod repetat de-a lungul vieții creștine, creștinii se regă-

sesc proșternați total înaintea lui Dumnezeu, cerându-I să le

spună ce trebuie să facă în diferite situații. Adesea părinții nu știu

cum să reacționeze față de adolescentul lor răzvrătit – ar trebui să

îi ofere mai mult har, sau să îl determine să plece de acasă? Situații

asemănătoare abundă în biserică. Ar trebui mustrat sau încurajat

un frate care are nevoi spirituale? Când anume trebuie practicată

disciplinarea în biserică într-o situație anume? La ce moment într-

o căsătorie este potrivită o separare sau când este permis divorțul?

În ce privește războiul, ar trebui ca un soldat creștin să asculte de

ordinul de a „ucide pe oricine și a nu lua prizonieri”? Este corect să

minți pe interogatorii naziști despre evreii ascunși în casa ta?

Toate aceste întrebări sunt reale, au impact în viețile noastre și sunt

deosebit de importante. Totuși nici una din ele nu au reguli prescrise

asupra cărora până și credincioșii cei mai evlavioși să poată cădea

de acord!


219

Pentru evrei, „a cunoaște voia lui Dumnezeu” și a „face de-

osebire între lucruri” ea o chestiune care ținea de a fi „învățat din

Lege” (Romani 2:18, gr.). Pentru creștini, lucrurile nu sunt atât de

simple. Fiul ajuns la maturitate are de departe mai puține porunci

decât minorul, dar are și responsabilități mai mari. Creștinii tre-

buie să îmbrățișeze această responsabilitate. Ei trebuie să cerce-

teze Cu-vântul lui Dumnezeu cu toată sârguința pentru a vedea

dacă vreunul din principiile lui oferă un răspuns la nevoia lor pre-

zentă de călăuzire. Dar în final, ei adesea trebuie să „deosebească

bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită”, nu prin

a face referire la o poruncă obiectivă, ci prin a-și „aduce trupurile

ca o jertfă vie, sfântă”, refuzând să se „potrivească chipului veacu-

lui acesta”, și, dimpotrivă, să se „prefacă, prin înnoirea minții” lor

(Romani 12:1-2). Iată de ce Pavel se roagă pentru filipeni ca „dra-

gostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice price-

pere, ca să deosebiți lucrurile alese” (Filipeni 1:9-10, notați contras-

tul cu Romani 2:18).

Dacă ești creștin, „a deosebi lucrurile alese” și a „deosebi

voia lui Dumnezeu” înseamnă a fi transformat prin înnoirea min-

ții tale, a-ți aduce trupul ca jertfă vie, și a face ca dragostea ta să

„abunde tot mai mult în cunoaștere și discernământ”. Tocmai

această înnoire a minții tale și această aducere a trupului tău ca

jertfă (Romani 12:1-2) reprezintă premisa pentru ascultarea față

de imperativele clar revelate ale Noului Testament (Romani 12:3-

21). Mai mult, aceeași înnoire a minții, aducere a trupului tău ca jer-

tfă, și abundența dragostei tale în „cunoștință și pricepere” te vor face

capabil să „distingi voia lui Dumnezeu” în acele situații în care nu

există imperative clar revelate!


220

CINE M-A SĂRUTAT?

Această realitate este bine ilustrată într-o întâmplare din

viața lui Evangeline Booth (1865-1950), fiica lui William Booth,

fondatorul misiunii Armata Salvării (engl. Salvation Army). Fiind

una dintre aceia care slujea adesea celor mai de jos din societate,

într-o dimineață se găsea în fața porților de fier ale unei secții de

poliție și a unui arest temporar. Așteptând să se deschidă porțile,

ea a auzit la un moment dat un zgomot puternic de pași apăsați și

voci agitate. Iată relatarea ei:

Porțile s-au deschis larg, și ce mi-au văzut ochii timpul nu poate

șterge din memoria mea, chiar dacă veșnicia ar putea să facă să

uit asta. Era o femeie. Doi polițiști mergeau înaintea ei, și doi în

urmă. Un altul, mai puternic, o ținea strâns de mâna dreaptă, iar

altul de cea stângă. Părul îi era dezlegat, răvășit și nepieptănat.

Tâmpla dreaptă era vânătă de lovituri, iar pe cea stângă rămăse-

seră pete de sânge uscat. Hainele îi erau rupte și pătate de sânge.

Tot încerca să își elibereze mâinile din strânsoarea polițiștilor. At-

mosfera din acea dimineață era încărcată de înjurăturile și bles-

temele care-i ieșeau din gură. Atunci când cei șase polițiști au tâ-

rât-o în jos pe alee, și-a scuturat capul cu putere.

Ce-aș fi putut face? O singură clipă în plus, și oportunitatea de aur

de a fi de ajutor ei se pierdea. Să rostesc o rugăciune? Nu, nu

aveam timp. Să cânt? Ar fi absurd. Să îi dau bani? Nu avea voie să

îi primească. Să îi citez un verset din Scriptură? N-ar fi luat

aminte la el.

Dacă a fost o sugestie divină sau nu, n-am stat să mă gândesc, dar

impulsul unei dorințe înflăcărate care îmi umplea inima pe când

trecea pe lângă mine m-a determinat să fac un pas înainte și să o


221

sărut pe obraz. Nu știu dacă polițiștii și-au luat mâinile de pe ea

în momentul în care eu am acționat într-un fel neobișnuit, dar ea,

printr-o singură mișcare, și-a eliberat brațele și a bătut din palme

în adierea vântului peste părul ei răvășit, și-a ridicat privirea că-

tre cerul cenușiu și a spus, „Dumnezeul meu!” S-a uitat împreju-

rul ei tulburată pentru o clipă, apoi a spus, „Doamne, cine m-a să-

rutat? Cine m-a sărutat? Nimeni nu m-a sărutat de când a murit

mama mea.” Apoi, ridicându-și șorțul zdrențuros, și-a îngropat

fața în mâini și, ca un mielușel, s-a lăsat condusă la vehiculul care

a transportat-o la închisoare.

Ceva mai târziu, am mers la închisoare sperând că o voi întâlni; la

ușa ei era un paznic. Când m-am adresat lui, a spus, „Credem că

și-a pierdut mințile. Tot ce face este să se plimbe prin celulă dintr-

un loc în altul întrebându-mă de fiecare dată dacă știu cine a să-

rutat-o.” Am întrebat atunci: „Mă lăsați să merg și să vorbesc cu

ea? Sunt singurul și cel mai bun prieten al ei...”

Ușa s-a deschis și m-am strecurat înăuntru. Fața îi era curată,

ochii largi și frumoși; apoi a spus: „Știi cine m-a sărutat?” Apoi mi-

a spus povestea vieții ei: „Mama mea, văduvă, a murit când eu

aveam doar șapte ani. A murit foarte săracă, deși provenea dintr-

o familie bună. A murit în pivnița din dosul casei, în întuneric. Pe

când era pe moarte, m-a chemat, mi-a cuprins fața cu mâinile ei,

și m-a sărutat, spunându-mi, ‘Fetița mea, micuța mea neajuto-

rată. O, Dumnezeu să aibă milă de sărmana mea micuță, și când

eu nu voi mai fi, să o protejeze și să îi poarte de grijă.’ Din acea zi

până astăzi, nimeni nu mi-a dat măcar un sărut, până de curând.”

Apoi m-a întrebat din nou, „Știi cine m-a sărutat?” Am răspuns,

„Eu am fost cea care te-a sărutat.” Apoi i-am spus de Acela a cărui

viață a fost cu mult mai blândă decât a mea și cum El a mers la


222

cruce, a purtat păcatele noastre asupra Lui și a fost lovit pentru

fărădelegile noastre, astfel ca El să ne dea sărutarea de iertare pe

frunte.

Ea a găsit în El lumină, bucurie, mângâiere, mântuire, vinde-care

și dragoste. Înainte de eliberarea ei din închisoare, paznicul a con-

firmat nu doar schimbarea din viața ei, ci și în ce privește frumu-

sețea ei. Prin Hristos, ea a fost folosită ca o unealtă pentru mân-

tuirea multor altora care treceau prin circumstanțele vieții de jos

ca și ea și erau legați cu lanțurile păcatului cum fusese și ea

cândva.”16

MAI TRĂIEȘTE MAMA TA?

O relatare din viața misionarei norvegiene Marie Monsen

(1878-1962) ne oferă o ilustrație în plus a felului cum creștinii

sunt făcuți în măsură să „deosebească lucrurile alese” prin oferirea

„trupurilor lor ca jertfe vii.” Ținută captivă timp de 33 de zile de

pirați chinezi, a avut de înfruntat multe situații „imposibile”, în

care numai „gândul lui Hristos” putea să îi împlinească nevoia dis-

perată de înțelepciune. Într-una din aceste situații, doi pirați au

acostat-o în cabina ei, vrând să se folosească de ea pentru plăcerea

lor sexuală:

„Văzusem mulți bandiți în China, dar niciodată nu întâlnisem pe

unii mai hidoși și respingători ca aceștia doi. Nu era greu de ghicit

care era subiectul discuției lor pe șoptite. Unul dintre ei l-a împins

pe celălalt în cabina mea, a închis ușa, apoi a încercat să o încuie,

dar cheia s-a rupt în ială.


223

Simțeam de parcă diavolul însuși intrase în camera mea. Fața, gâ-

tul și mâinile îi erau pur și simplu acoperite de răni oribile, des-

chise și urât mirositoare. S-a așezat pe geanta mea, atât de

aproape de mine încât îi simțeam respirația fierbinte pe față.

Am stat acolo repetându-mi promisiunea care devenise atât de

prețioasă pentru mine câtă vreme locuisem în provincia Hanan,

plină de bandiți: “Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se

tem de El, și-i scapă din primejdie.”

Spre uimirea mea, eu am fost cea care am început conversația.

Totul a venit perfect natural, fără să stau să mă gândesc: „Mai tră-

iește mama ta?” „Da.” „Ce vârstă are?” „51 de ani.” „Incredibil, în-

seamnă că eu și dânsa suntem de aceeași vârstă.”

Apoi l-am întrebat de tatăl lui, de frații, surorile și rudele sale. Am

avut o discuție lungă. La cererea mea, a redeschis ușa – în lipsa

aerului proaspăt, duhoarea lui era insuportabilă. După ce a făcut

asta, s-a așezat din nou lângă mine.

Curând, am descoperit că auzise Evanghelia. Cunoștea și pe un alt

misionar…un suflet rar, un adevărat om evlavios.

Îi cunoștea și pe unii creștini din localitatea lui. Cred că am conti-

nuat să vorbim vreme de o oră. I-am spus adevărul despre viața

lui, ca și despre Mântuitorul, căruia I-a păsat de atât de mulți ră-

ufăcători pierduți și că a făcut pentru aceștia toate lucrurile noi.

El deja auzise o mulțime de lucruri dinainte, așa că de multe ori a

oftat și a suspinat, iar ochii i s-au cuprins de lacrimi când, în final,

a ieșit în tăcere din cabină. Nu l-am mai văzut niciodată de

atunci.”17


224

În amândouă relatările de mai sus, vedem că a iubi „așa

cum Hristos a iubit” este un standard prea profund pentru a fi cu-

prins într-o listă limitată de reguli! Noi vom fi capabili să umblăm

în conformitate cu acest model nou-testamental numai în măsura

în care vom avea mințile noastre înnoite, trupurile noastre oferite

drept jertfe vii, și inimile noastre umplute cu dragostea lui Hristos.

VIAȚA ÎN DUHUL

În toate acestea, Hristos nu ne-a lăsat ca pe niște orfani, lip-

siți de un Ajutor sau Învățător (Ioan 14:16-18). El a venit să locu-

iască în noi în Persoana Duhului Sfânt! Hristos Însuși locuiește în

inima oricărui credincios (Ioan 14:23; Romani 8:9-10), iar Duhul

Lui ne „învață despre toate lucrurile” (1 Ioan 2:26-27; Ioan 10:4-

5). Legea lui Hristos este împlinită numai în măsura în care Hristos

Însuși trăiește viața Sa prin noi.

Așadar, a vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de re-

guli” care trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă a rata în-

treg înțelesul Noului Testament cu privire la natura vieții noi a

creștinului, viață „în Duhul” (v. capitolele 18-19). Pe cât de înfrico-

șător poate să pară pentru aceia care doresc o poruncă clară pentru

fiecare circumstanță a vieții, Noul Testament prezintă „umblarea

în Duhul” ca fiind cheia pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.

Aceia care „umblă după îndemnurile Duhului” vor împlini „po-

runca Legii” (Romani 8:4) ca o implicație, căci acolo unde Duhul

are o domnie liberă în viața credinciosului, acesta va avea „roada

Duhului” care constă din „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga

răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea,


225

înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lucruri nu este lege”

(Galateni 5:22-23).

„LEGI DIN ABUNDENȚĂ”

Hristos ne-a dat o singură „poruncă nouă”. Aceasta în-

seamnă că aceia care sunt creștini au un singur element de ghidare

pe care să îl păstreze în centrul gândirii lor! În cartea sa, intitu-

lată Paradise of the Heart (în românește, Paradisul Inimii) Jan Co-

menius (1592-1670) surprinde ceva din această realitate a Noului

Legământ într-un capitol intitulat „Adevăratul creștin nu are ne-

voie de o mulțime de legi”:

„Aceluia care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima

nu este necesar să i se dea multe porunci care să îi spună când,

unde, cum și cât de des ar trebui să Îl slujească el pe Dumnezeu,

să I se închine sau să Îl onoreze, fiindcă unirea lui din inimă cu

Dumnezeu și zelul lui de a asculta de El sunt modalitățile prin

care el Îl onorează cel mai bine pe Dumnezeu, și îl conduce pe om

să Îi aducă laude lui Dumnezeu oricând și oriunde în mintea lui,

și să fie zelos în toate acțiunile lui pentru gloria lui Dumnezeu.

De asemenea, acela care își iubește aproapele ca pe sine însuși nu

are nevoie de o mulțime de porunci, care să îi spună unde, când și

în ce fel ar trebui să slujească acestuia, cum să evite să îl rănească

și cum să dea înapoi ceea ce aparține de drept aproapelui. Dragos-

tea lui pentru semeni îi va spune în ea însăși, pe deplin, aceste lu-

cruri, și îi va arăta cum să se comporte față de ei.

Atunci când un om cere mereu reguli și dorește să le cunoască nu-

mai dacă ele vin din cărțile Legii, ca să știe cum să se comporte,


226

acesta este un semn ce caracterizează pe omul rău. Totuși, în ini-

mile noastre, degetul lui Dumnezeu ne arată că este datoria noas-

tră să facem aproapelui nostru ceea ce noi am vrea ca ei să ne facă

nouă. Dar întrucât lumea aceasta este nepăsătoare față de mărtu-

ria internă a propriei conștiințe, ci ține cont numai de legi exteri-

oare, rezultatul este că nu există nici o ordine adevărată în această

lume; nu există decât suspiciune, neîncredere, neînțelegeri, rău-

tate, certuri, invidie, furturi, crime, și așa mai departe. Aceia care

sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu țin cont doar de propria conști-

ință; ceea ce conștiința le interzice, ei nu fac, iar ceea ce conștiința

le spune că pot face, ei fac; lor nu le pasă, în aceasta, de aspecte

precum câștig, favoare sau altele de acest fel.”18


În Noul Legământ, nu există pentru noi decât un singur ele-

ment de ghidare pe care trebuie să îl păstrăm în centrul gândirii

noastre – să iubim așa cum Hristos a iubit! Astfel, concentrarea

Noului Testament nu este asupra vreunei liste de porunci sau in-

terdicții ca fiind standardul nostru de comportament, ci asupra

dragostei asemănătoare celei a lui Hristos, care este susținută prin

puterea Duhului Sfânt și călăuzită de El.

A iubi „așa cum Hristos a iubit” este un standard mult prea

profund pentru a fi cuprins într-o listă limitată de porunci speci-

fice. Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este Însăși Per-

soana lui Hristos! Până și imperativele Noului Testament nu pot

cuprinde pe deplin implicațiile legii lui Hristos. Dacă ești creștin,

„a deosebi lucrurile alese” și a „discerne voia lui Dumnezeu” în-

seamnă a fi transformat prin înnoirea minții tale, a-ți aduce trupul


227

ca jertfă vie, și a face ca dragostea ta să „abunde tot mai mult în

cunoaștere și discernământ.”

A vedea legea lui Hristos ca pe o nouă „listă de reguli” care

trebuie respectate cu scrupulozitate înseamnă, așadar, a rata tot

înțelesul Noului Testament cu privire la natura vieții noi a crești-

nului, viață „în Duhul”. Pe cât de înfricoșător ar putea să pară pen-

tru aceia care doresc porunci clare pentru fiecare circumstanță a

vieții, Noul Testament prezintă „umblarea în Duhul” ca fiind cheia

pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Aceia care „umblă după în-

demnurile Duhului” vor împlini „porunca Legii” ca o implicație,

căci acolo unde Duhul are o domnie liberă în viața credinciosului,

acesta va avea „roada Duhului” care constă din „dragostea, bucu-

ria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinci-

oșia, blândețea, înfrânarea poftelor”, iar „împotriva acestor lu-

cruri nu este lege”.


228


229

CAPITOLUL 17.

SUPERIORITAREA LEGII LUI HRISTOS

[Hristos] a fost îndelung răbdător, [Hristos] a fost plină de bunătate: [Hris-

tos] nu a pizmuit; [Hristos] nu S-a lăudat și nu S-a umflat de mândrie,

[Hristos] nu S-a purtat necuviincios, nu a căutat folosul Său, nu S-a mâ-

niat, nu S-a gândit la rău, nu S-a bucurat de nelegiuire, ci S-a bucurat de

adevăr, a acoperit totul, a crezut totul, a nădăjduit totul, a suferit totul.

[Hristos] nu a eșuat niciodată...

1Corinteni 13:4-8

Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.

Galateni 2:20

Hristos este revelarea perfectă și finală a caracterului lui

Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelarea perfectă și finală a

Legii lui Dumnezeu.


230

Viața lui Hristos a fost o viață a dragostei perfecte – dra-

goste perfectă față de Dumnezeu și dragoste perfectă față de oa-

meni. Hristos Însuși, în profunzimea Persoanei Sale divine, este suma

și definiția dragostei adevărate. Hristos este Dragostea întrupată,

pentru că El este Dumnezeu întrupat, iar Dumnezeu este dragoste.

Hristos a împlinit cele mai exigente cerințe ale Legii în mod natu-

ral, doar prin a trăi practic realitatea a cine era El în circumstanțele

variate ale vieții. Era încântarea Lui să facă voia lui Dumnezeu,

chiar și atunci când a face acestea a fost un lucru peste măsură de

costisitor pentru El: „Atunci am zis: „Iată-mă că vin! în sulul cărții

este scris despre mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea

Ta este în fundul inimii mele.’” (Psalmii 40:7-8; Evrei 10:5-10).

În lumina acestor lucruri, faptul că, așa cum arată Noul

Testament, Hristos Însuși (în Persoana Duhului Sfânt) trăiește

acum în fiecare credincios, este mai glorios decât ne putem ima-

gina! (Galateni 2:20) Însăși viața Sa, curgând de la viță către mlă-

dițe, este ceea ce îl face pe creștin în măsură să aducă roada asemă-

nării cu Hristos (Ioan 15:5). Implicațiile acestei realități vor fi ex-

plorate mai profund în capitolele 18-19, dar în acest moment este

necesar doar să notăm că în măsura în care viața lui Hristos se arată

în noi (2Corinteni 4:10-11), în aceeași măsură va fi arătată practic

superioritatea „legii lui Hristos” față de orice altă „lege”. De exem-

plu, acela care este plin de dragostea lui Hristos față de alții va des-

coperi că nu este de ajuns doar să păzească Porunca a 8-a de a nu

fura. El trăiește ghidat de un standard mai înalt; nu doar că el „nu

mai fură”, ci el merge mai departe, și „mai degrabă lucrează cu mâ-

inile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni


231

4:28). Și în viața și umblarea creștinului se pot vedea zilnic multe

exemple practice ale acestei realități.

INVIDIA

Să presupunem că unul din frații mei creștini primește o

mașină nouă de la cineva care nu mai este fizic în măsură să o con-

ducă. El avea deja o mașină mai nouă decât mașina mea, dar cea

primită cadou este chiar mai bună. Curând, începe să îmi pară rău

pentru situația mea și să îmi doresc să mi se fi dăruit o astfel de

mașină. Dar eu știu, din Legea lui Moise, că invidia este interzisă:

„Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproa-

pelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul

lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău” (Exod 20:17).

Știind, așadar, că invidia este păcătoasă, mă decid apoi să „nu pof-

tesc” mașina acestui frate. Oricât aș încerca să nu poftesc, totuși,

trebuie să recunosc că încă mă lupt cu resentimentele și văică-

reala. Acesta este un scenariu posibil.

Acum să presupunem, pe de altă parte, că inima mea

abundă în dragoste cristică față de acest frate. Datorită dragostei

mele față de el, tânjesc să îl văd binecuvântat în orice fel. Sunt bu-

curos pentru slujirea lui în trupul lui Hristos și aș fi încântat să văd

cum utilitatea lui crește. Cu alte cuvinte, să presupunem că, într-o

anumită măsură, „legea lui Hristos” este astfel împlinită în inima

mea. Care va fi rezultatul atunci? Atunci când aflu că acest frate a

primit o mașină nouă, primul meu răspuns va fi acela de bucurie

autentică; voi fi fericit să îl văd binecuvântat. Datorită dragostei

mele pentru el, voi împlini, în mod spontan și inconștient,


232

porunca de a nu fi invidios. Și nu doar că nu voi fi fost invidios; mă

voi bucura de bucuria celuilalt (Romani 12:15). Nu este, atunci,

evident că umblarea în realitatea legii lui Hristos este ceva mult

mai minunat decât a fi guvernat de o listă de interdicții?

POFTA

Să zicem că merg pe o stradă și văd la un moment dat o fe-

meie îmbrăcată senzual venind spre mine. Eu știu din Legea lui

Moise că adulterul este un păcat mare și gândul mă conduce la in-

terdicție: „Să nu preacurvești.” Evident că aceasta este mai bine de-

cât a nu avea nici un standard de comportament, dar ceva de de-

parte mai măreț și mai minunat este posibil în Hristos. Să presu-

punem, că, atunci când o văd pe această femeie, inima mi se umple

de compasiune pentru ea. Tocmai vin de la o întâlnire de rugă-

ciune, unde au fost revărsate lacrimi și rugăciuni pentru sufletele

pierdute și nevoiașe, și tocmai mă aflam în drumul meu către măr-

turisirea lui Hristos pe stradă. Nu-i așa că gândurile mele cu pri-

vire la această femeie vor fi complet diferite decât ar fi fost altfel?

Nu-i așa că realitatea dragostei din inima mea mă va face să împli-

nesc porunca de a nu curvi într-o modalitate mai înaltă decât aș fi

putut să o împlinesc în cealaltă circumstanță? Există o relatare a

unui evanghelist din secolul al XIX-lea care, fiind proaspăt creștin,

plin de dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni, a fost abor-

dat într-o zi pe străzile dintr-un oraș oriental de o tânără prostitu-

ată. Când, în final, și-a dat seama ce voia ea de fapt de la el, prima

lui reacție a fost să izbucnească în lacrimi. Văzându-i reacția, și ea

a fost cuprinsă de lacrimi. Iată care este realitatea legii lui Hristos,

în practică!


233

DĂRNICIA

Legea lui Hristos își găsește o minunată aplicație și în do-

meniul dărniciei. Pentru creștin, „zeciuiala” Vechiului Testament

este doar punctul de plecare în dărnicie. Legile Vechiului Testa-

ment cu privire la zeciuială ne spun că nu este nerezonabil sau îm-

povărător, în majoritatea cazurilor, ca să ne așteptăm ca zece fa-

milii să fie în măsură să asigure susținerea financiară în slujire cu

normă întreagă a unui pastor și a familiei sale. Bisericile cu două-

zeci de familii ar trebui să fie în măsură să susțină doi pastori, și

așa mai departe. Această susținere este parte din responsabilitatea

regulată și continuă a bisericilor față de pastorii lor (1 Corinteni

9:7-14).

Dar acesta este doar punctul de plecare. Dacă am 10 dolari

în portofel, porunca de a „iubi așa cum Hristos a iubit” poate im-

plica să dăruiesc nu doar un dolar, ci pe toți zece … și chiar și por-

tofelul! Unii oameni de afaceri creștini au descoperit că sunt călă-

uziți să dăruiască 90% din veniturile lor și să trăiască din restul de

10%. Alții, ca și „bisericile din Macedonia”, au fost călăuzite ca

uneori, „de bunăvoie”, să dăruiască chiar și „peste puterile lor … ne-

au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strân-

gere de ajutoare pentru sfinți” (2 Corinteni 8:1-5). Domnul Isus a

lăudat pe văduva săracă, cea care „din sărăcia ei, a aruncat tot ce

avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44), deși în

mod normal, o astfel de dărnicie n-ar fi nici prudentă, și nici co-

rectă. Din nou, vedem cum legea dragostei este mult prea pro-

fundă pentru a putea fi tratată ca o „listă de reguli” care pot să fie

urmate în orice circumstanță. Creștinul se bizuie pe Duhul Sfânt,


234

care îl călăuzește în ce privește cât de mult și dacă să dăruiască

într-o anume situație. Uneori, el poate să se simtă constrâns de

această dragoste să dăruiască totul, alteori deloc! Din nou, legea lui

Hristos se dovedește a fi mult mai superioară Legii lui Moise.

CONVINGEREA DE PĂCAT

În ultimii ani s-a spus mult despre necesitatea predicării

Celor 10 Porunci în evanghelizare, cu scopul de a convinge oame-

nii de păcat, lucru care ar fi o pregătire a lor pentru Evanghelie.

Domnul Isus Însuși a folosit Legea în acest fel, pentru a arăta evre-

ilor auto-neprihăniți păcătoșenia lor și că aveau nevoie de har; pa-

sajul cu „tânărul bogat” este unul din aceste exemple (Matei 19:16-

19). Apostolul Pavel a fost de asemenea convins de „păcătoșenia

păcatului” în propria viață atunci când au „venit” la el implicațiile

mai profunde ale uneia din Cele 10 Porunci, situație când „păcatul

a înviat” (Romani 7:7-14). Iar Pavel arată clar că înfrânarea și con-

vingerea de păcat a oamenilor răi este una din utilizările corecte

ale Legii, chiar și într-o circumstanță a Noului Legământ (1 Timo-

tei 1:3-11). (Mai multe informații despre cum pot creștinii să folo-

sească corect Legea sunt prezentate în Anexa D.)

Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că nu eșecul lui Pe-

tru de a păzi Decalogul, ci imaginea gloriei, bunătății și harului fără

asemănare ale lui Hristos l-au determinat să spună, „Doamne,

pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” (Luca 5:8). Chiar și în

situația „tânărului bogat”, nu enumerarea de către Hristos a po-

runcilor Vechiului Legământ, ci chemarea Lui de a „vinde totul” ca

expresie a devoțiunii față de El a fost lucrul care dat pe față starea


235

păcătoasă a acelui tânăr (Matei 19:20-22). De aceea, este foarte im-

portant faptul că, atunci când Domnul nostru a predicat în mod

explicit despre convingerea de păcat prin puterea Duhului Sfânt,

El nu a asociat aceasta cu Cele 10 Porunci, ci cu propria Persoană.

În Evanghelia după Ioan descoperim învățătura directă a

lui Hristos cu privire la convingerea de păcat:

Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică

Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre

Mine. Și voi de asemenea veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine

de la început. (Ioan 15:26-27)

Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păca-

tul, neprihănirea și judecata. În ce privește păcatul: fiindcă ei nu

cred în Mine; în ce privește neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl,

și nu Mă veți mai vedea; în ce privește judecata: fiindcă stăpâni-

torul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:8-11)

Aici, Domnul promite apostolilor că ei vor merge și vor pro-

clama Evanghelia, „mărturisind pe Hristos”, Duhul Sfânt înso-

țindu-i și, la fel, „mărturisind despre Hristos”. O astfel de „mărtu-

risire” din partea Duhului Sfânt va fi centrată pe Persoana lui Hris-

tos și va reprezenta modalitatea prin care Evanghelia va înainta în

lume. Așa cum spunea Domnul Isus, Duhul Sfânt „va dovedi lu-

mea vinovată de păcat”, nu în primul rând pentru că aceia care

sunt „din lume” au încălcat Cele 10 Porunci, ci pentru că ei au eșuat

să creadă în El.


236

PREDICAREA APOSTOLICĂ

Atunci când examinăm predicarea bisericii primare în car-

tea Faptelor Apostolilor, descoperim că ea a urmat exact acest mo-

del. Nu se spune nimic despre „lucrarea pregătitoare a predicării Ce-

lor 10 Porunci”. Dimpotrivă, îi vedem pe apostoli predicând despre

respingerea, crucificarea, învierea și înălțarea lui Hristos, prezen-

tându-L astfel ca pe Mesia cel promis și Domnul slavei – Acela care

va judeca pe toți oamenii în Ziua de Apoi (Ioan 5:22-23; Faptele

Apostolilor 17:30-31, Romani 2:16). Duhul Sfânt preia acest mesaj

și îl aplică deopotrivă evreilor și Neamurilor cu o putere convingă-

toare:

„Bărbați Israeliți, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret,

om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, sem-

nele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin

El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta, dat în

mâinile voastre, după sfatul hotărât și după știința mai dinainte

a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorât prin mâna celor

fărădelege... Dumnezeu a înviat pe acest Isus, și noi toți suntem

martori ai lui. Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui Dum-

nezeu, și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt, a turnat ce

vedeți și auziți. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice:

„Domnul a zis Domnului meu: ,Șezi la dreapta Mea, până ce voi

pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.` Să știe bine dar, toată

casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Isus,

pe care L-ați răstignit voi.” După ce au auzit aceste cuvinte, ei au ră-

mas străpunși în inimă, și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: „Fra-

ților, ce să facem?” „Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, „și fiecare din voi să

fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor


237

voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh”. (Faptele Apostolilor

2:22-23; 32-38)

„Petru și apostolii ceilalți, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să as-

cultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul pă-

rinților noștri a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât, atâr-

nându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea

Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și

iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Du-

hul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Când

au auzit ei aceste vorbe, îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare”

(Faptele Apostolilor 5:29-33)

„Filip s-a coborât în cetatea Samariei, și le-a propovăduit pe Hris-

tos...Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta,

și i-a propovăduit pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:5, 35).

„...cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din

Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, și vindeca pe toți cei

ce erau apăsați de diavolul; căci Dumnezeu era cu El. Noi suntem

martori a tot ce a făcut El în țara Iudeilor și în Ierusalim. Ei L-au

omorât, atârnându-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi,

și a îngăduit să Se arate, nu la tot norodul, ci nouă, martorilor

aleși mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat și am

băut împreună cu El, după ce a înviat din morți. Isus ne-a porun-

cit să propovăduim norodului, și să mărturisim că El a fost rân-

duit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți. Toți pro-

rocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, capătă, prin Nu-

mele Lui, iertarea păcatelor.” Pe când rostea Petru cuvintele aces-

tea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul”

(Faptele Apostolilor 10:38-44)


238

HRISTOS CRUCIFICAT

Este evident din aceste pasaje și altele asemănătoare (v. și

Faptele Apostolilor 3:13-21; 4:8-12; 7:51-58; 13:23-43; 17:2-3;

17:22-34; 26:22-23; 28:23-24) din cartea Faptelor Apostolilor că

Duhul Sfânt este în măsură să convingă pe oameni de păcat folo-

sindu-se de predicarea care este centrată în Hristos. Oriunde Hris-

tos este prezentat oamenilor – respins, crucificat, înviat și înălțat

ca Domn al slavei – acolo Duhului Sfânt nu-I lipsesc resursele în a

aduce acasă în inima păcătosului depravarea și starea de om

pierdut.

„Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusali-

mului, un duh de îndurare și de rugăciune, și își vor întoarce pri-

virile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge

cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge

cineva pe un întâi născut.” (Zaharia 12:10)

Aceste cuvinte, care și-au găsit împlinirea inițială în Ziua

Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:37), descriu ce se petrece

atunci când Dumnezeu „toarnă” Duhul Său Sfânt cu puterea con-

vingerii de păcat asupra celor pierduți, forțându-i să „privească” la

Acela pe care L-au străpuns. Rezultatul constă din suspine și ge-

mete care zdrobesc inima, „cum plânge cineva pe singurul lui fiu”!

Iată pe Omul de pe cruce,

Cu păcatul meu pe umerii Lui;

Rușinat, îmi aud glasul batjocoritor

Strigând dintre zeflemitori.

Păcatul meu L-a țintuit acolo


239

Până când totul s-a-mplinit;

Cu suflarea-I pe moarte mi-a dat viață—

Și știu că totul s-a sfârșit.

Stuart Townsend

O, cât de întunecat și de ticălos trebuie să fie gestul de a res-

pinge sau ignora pe Fiul infinit de glorios al lui Dumnezeu, care a

fost „străpuns” pentru fărădelegile noastre și care a plătit cel mai

mare preț imaginabil pentru ca păcătoșii să nu piară! Iată păcatul

în cea mai stricată și mai oribilă manifestare a lui. Până și păcatul

Sodomei și al Gomorei nu a fost considerat atât de grav ca păcatul

acelora care resping „lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care

este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4)

„Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre,

să ieșiți din casa sau din cetatea aceea, și să scuturați praful de pe

picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai

ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei, decât pentru cetatea

aceea: (Matei 10:14-15)

Atunci Isus a început să mustre cetățile în care fuseseră făcu-te

cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai

de tine, Horazine!” a zis El. „Vai de tine, Betsaido!” Căci, dacă ar fi

fost făcute în Tir și Sidon minunile care au fost făcute în voi, de

mult s-ar fi pocăit, cu sac și cenușă. De aceea vă spun că, în ziua

judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu,

Capernaume, vei fi înălțat oare până la cer? Vei fi pogorât până la

Locuința morților; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile,

care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua

de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecății, va fi mai ușor

pentru ținutul Sodomei decât pentru tine” (Matei 11:20-24)


240

O, cât de îngrozitoare trebuie să fie vina care stă asupra ca-

petelor tuturor acelora care aud adevărata Evanghelie a lui Hristos

cel crucificat, dar apoi îi întorc spatele cu apatie și dezgust! Acesta

este un păcat de departe mai grav decât orice păcat săvârșit împo-

triva Legii lui Moise! „Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât

fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pe-

deapsă credeți că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumne-

zeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfințit, și va bat-

jocori pe Duhul harului?” (Evrei 10:28-29). „Și judecata aceasta stă

în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult

întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan

3:19).

CONVINGEREA PRIN LEGEA LUI HRISTOS

Tot ceea ce s-a spus până acum nu implică faptul că oame-

nii pierduți nu trebuie niciodată confruntați cu păcatele lor de

imoralitate (Ioan 4:16-18), neînfrânare (Faptele Apostolilor

24:25), idolatrie (Faptele Apostolilor 17:22-30; Romani 1:18-

32), și așa mai departe (v. Anexa D), și nici nu implică faptul că Du-

hul Sfânt nu se folosește de „Lege” pentru a convinge pe oameni de

păcat. Păcatul ar fi lipsit de sens dacă nu ar presupune eșecul nos-

tru de a trăi la înălțimea unui anume standard. Dar standardul cel

mai convingător de păcat care ar putea fi aplicat inimilor oameni-

lor nu este Legea lui Moise, ci legea lui Hristos. Hristos Însuși este

întruchiparea acelei legi. Mulți sunt convinși de această „lege”

când ajung să capete o câtuși de mică imagine asupra slavei lui

„Hristos și a Lui crucificat” (1 Corinteni 1:23; 2:2), prin predicarea

Evangheliei. (Vedeți și pasajele din Faptele Apostolilor citate mai


241

sus.) Alții sunt convinși de legea lui Hristos atunci când încep să

vadă cât de departe se află față de învățăturile lui Hristos prezen-

tate de-a lungul Evangheliilor, și în special a celor din Predica de

pe Munte. Alții sunt convinși când văd trăsăturile lui Hristos ma-

nifestate în viețile tuturor creștinilor adevărați (Matei 5:3-16). În

fapt, istoria bisericii este plină de relatări ale acelora care au con-

știentizat starea lor de rătăcire spirituală atunci când s-au întâlnit

cu Hristos în cei care sunt ai Lui.

A DOUA MILĂ

„Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celă-

lalt...Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el

două....Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați

pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă

pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:39, 41, 44).

Conform legii romane, soldații aveau dreptul să se folo-

sească de trecători să le ducă ranițele de la un post al călătoriei lor

la următorul. Am putea să credem că a face aceasta fără a bombăni

și a ne plânge ar însemna o împlinire suficientă, dar Domnul nos-

tru ne-a pus înainte un standard mai înalt: trebuie să facem asta

voluntar, și nu o milă, ci două! Acest standard va părea împovără-

tor dacă nu suntem plini de dragoste cristică față de soldatul ro-

man, situație în care „a doua milă” va fi o încântare pentru inimile

noastre. În decursul celei de-a doua mile, vom avea oportunitatea

deschisă să îi spunem soldatului despre Acela care ne-a făcut atât

de „diferiți” de alții care i-au cărat ranița. În decursul celei de-a

doua mile, viața lui Hristos va fi manifestată „în trupurile noastre


242

muritoare” iar Duhul Sfânt va avea ocazia de a folosi „legea lui

Hristos” pentru a convinge pe soldat de păcatul lui.

Watchman Nee relatează întâmplarea unui creștin din su-

dul Chinei, care avea o orezărie plantată pe o terasă la jumătatea

unui deal:

„Pe timp secetos, el folosea o roată de apă, antrenată de un meca-

nism care urca apa din canalul de irigații până la terenul său. Ve-

cinul lui avea două terenuri pe o terasă mai de jos, iar într-o

noapte, a făcut o spărtură în peretele de pământ despărțitor, dre-

nând astfel toată apa din terasa superioară. Când fratele a astupat

spărtura și a pompat mai multă apă, vecinul a repetat gestul, și a

făcut lucrul acesta de trei sau patru ori. Fratele s-a consultat cu

ceilalți creștini din biserica lui, spunând: „Am încercat să fiu răb-

dător și să nu mă răzbun, dar este drept așa?” După ce s-au rugat

împreună pentru situația respectivă, unul din ei a răspuns, „Dacă

doar încercăm să facem ce este corect, sunt cu siguranță niște

creștini foarte slabi. Trebuie să facem ceva mai mult decât ceea ce

este drept.” Fratele a fost profund impresionat. În dimineața ur-

mătoare, el a pompat apă pentru cele două orezării de la terasa in-

ferioară, apoi după-amiază a pompat apă pe terasa propriei ore-

zării. După aceea, apa a rămas nestingherită în terenul lui. Veci-

nul lui a fost atât de uimit de fapta lui, încât a început să îl întrebe

care era motivul acesteia, și, în timp, a devenit și el creștin”.19

Vedem în această întâmplare puterea convingătoare a „le-

gii lui Hristos”, atunci când ea este demonstrată prin viețile celor

care sunt poporul lui Dumnezeu.


243

Martyn Lloyd-Jones povestește de o întâmplare asemănă-

toare din viața lui Billy Bray, care, înainte de convertirea lui, era un

boxer renumit:

„Într-o zi, pe când se afla jos în mină, un alt bărbat care obișnuise

să trăiască într-o teribilă frică de Billy Bray pe vremea dinainte de

convertirea lui Bray, știind că acesta devenise creștin, s-a gândit

că i-a sosit momentul să se răzbune. Fără vreo provocare, l-a lovit

pe Bray, care s-ar fi putut răzbuna cu ușurință și să-l lase lat și in-

conștient dintr-o mișcare. Dar, în loc să facă asta, Billy Bray s-a

uitat la el și a spus, „Dumnezeu să te ierte, după cum și eu te iert”,

după care a tăcut. Rezultatul a fost că acel om a avut de suportat

câteva zile de agonie în mintea și în duhul lui, lucru care l-a con-

dus direct la convertire”.20

O altă ilustrație a puterii convingătoare a „legii lui Hristos”

vine din mărturia lui Corrie ten Boom. După ce a salvat cu succes

viețile a sute de evrei în timpul ocupației naziste a Olandei, într-o

zi, un olandez a abordat-o pe Corrie cerându-i ajutor. El i-a spus că

soția lui îi fusese arestată pentru că ajuta pe evrei, dar că el găsise

un ofițer de poliție care era dispus (pentru suma de 600 guldeni)

să își asume riscul de a o elibera. Neștiind că relatarea acestui băr-

bat era de fapt o minciună pusă la cale cu scopul de a o atrage într-

o capcană, Corrie a fost în măsură să strângă suma de bani nece-

sară, sacrificând cei 200 guldeni pe care îi avea și cerând ajutor

pentru restul banilor de la prietenii ei. După doar câteva ore de

când bărbatul și-a primit banii, Gestapo-ul era la ușa casei lui Cor-

rie pentru a aresta pe oricine se afla în casă și pentru a-i duce să

îndure ororile taberelor de concentrare.


244

În timp ce era în închisoare, Corrie ten Boom a aflat cine era

trădătorul ei. La început, ea s-a luptat cu amărăciunea, dar curând

ea a descoperit curățarea și iertarea în Hristos. Iată cuvintele ei,

spuse cu mare putere și convingere:

„Când m-am pocăit de acel păcat, Domnul mi-a curățit inima cu

sângele Lui, iar o inimă curățită prin sângele lui Isus este umplută

de El cu Duhul Sfânt, roada Duhului fiind dragostea – dragoste

până și față de dușmani. Și în loc să îl urăsc pe acel om, l-am iubit.

După război, omul acela a fost pedepsit la moarte pentru că se fă-

cuse vinovat de moartea multor cetățeni olandezi. Când am auzit

această veste, i-am scris următoarele: „Acțiunea ta de trădare a

însemnat pentru mine moartea tatălui meu (avea 84 de ani când

l-au dus în închisoare, și după 10 zile a murit), a surorii mele (care

a murit după 10 luni de suferințe groaznice), a fratelui meu (care

a scăpat cu viață, dar bolnav și a murit datorită bolii), și a fiului

lui (care nu s-a întors niciodată acasă). Eu însumi am suferit

groaznic în trei închisori în care am fost dusă. Dar te-am iertat, și

asta pentru că Isus este în inima mea. Și când Isus îți spune să îți

iubești dușmanii, El îți dă dragostea pe care El o cere de la tine.” I-

am trimis acelui om un Nou Testament și am subliniat în el ver-

setele care îi arătau calea spre mântuire. Apoi acel bărbat mi-a

scris: „Faptul că m-ai iertat este un miracol atât de mare încât mi-

am spus, ‘Isuse, dacă Tu dai o astfel de dragoste în inima ucenici-

lor tăi, înseamnă că pentru mine nu mai e nici o speranță.’ Și am

citit în Biblia pe care mi-ai trimis-o că Isus a murit pe cruce pen-

tru păcatele lumii, am adus păcatele mele groaznice la Isus, și știu

acum că ele îmi sunt iertate. Faptul că tu m-ai iertat mi-a arătat

ce înseamnă că există iertare prin Isus Hristos.” Acel bărbat a fost

executat în acea săptămână, dar el a murit împăcat cu Dumnezeu,


245

iar Dumnezeu s-a folosit de mine – care îl urâsem la început – ca

să aducă la Domnul pe acest om!”21

Un ultim exemplu al puterii de convingere de păcat a legii

lui Hristos este cel al relatării lui Doug Nichols cu privire la primele

zile ale slujirii sale ca misionar al organizației Operation Mobiliza-

tion în India, în anul 1967.

Doug venise în câmpul misiunii de scurtă vreme, după care

s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pentru că nu avea bani pentru un

tratament mai bun, s-a internat într-un sanatoriu de stat. Când a

încercat să împartă celor de acolo exemplare din Evanghelia după

Ioan și alte publicații creștine în limba acelor oameni, colegii de sa-

lon le-au rupt în bucăți și i le-au aruncat în față. Nimeni nu voia să

accepte tractatele lui, probabil gândindu-se că nu era decât un alt

american bogat.

În noaptea aceea, Doug s-a trezit pe la 2 dimineața, tușind.

Peste alee, el a observat cum un bătrân încerca să se dea jos din pat.

După ce a încercat de mai multe ori să se ridice, în final bătrânul a

căzut înapoi în pat și a început să se tânguiască. În dimineața ur-

mătoare, un miros groaznic umplea salonul, și toți pacienții erau

mânioși pe el pentru că nu s-a putut abține și a făcut pe el. Una din

asistentele care i-a curățat patul l-a și lovit în cap pentru ce făcuse.

În următoarea noapte, lucrurile s-au repetat. Doug s-a tre-

zit în toiul nopții tușind. Iarăși, l-a văzut pe bătrân încercând să se

dea jos din pat; din nou, omul nu era în măsură să stea pe picioare,

și a început să plângă. Deși el însuși era foarte slăbit, Doug s-a dat

jos din pat și a mers la patul bătrânului. Luându-l cu o mână pe sub


246

picioarele slăbănogite și cu cealaltă de spate, Doug l-a cărat pe bă-

trân până la toaleta infectă, care nu era altceva decât o gaură în po-

dea, l-a susținut până omul și-a făcut nevoile, și apoi l-a cărat îna-

poi în pat. Pe când Doug s-a aplecat să îl așeze pe pat, bătrânul l-a

sărutat pe obraz. Doug s-a întors la patul lui și s-a așezat acolo com-

plet extenuat.

Spre surprinderea sa, a fost apoi trezit pe la 4:30 dimineața

de un alt pacient, care i-a adus o ceașcă de ceai cald. Acest om i-a

transmis prin semne că voia o carte de-a lui Doug – Evanghelia

după Ioan. De-a lungul acelei zile, pacienții, asistentele și doctorii

au tot venit la el cerându-i literatură creștină. Până seara, toți cei

350 din sanatoriu aveau fie un exemplar din Evanghelia după

Ioan, fie din Evanghelia după Marcu, fie o broșură evanghelistică.

De-a lungul săptămânilor cât a stat acolo, mulți au ajuns să Îl cu-

noască pe Hristos, fiind mântuiți.22

CREȘTINI „SIMPLI”

Deși cu siguranță suntem încurajați și inspirați din astfel de

relatări uimitoare, există pericolul ca să trecem cu vederea sau să

subevaluăm multele fapte ale dragostei creștine care au loc zilnic,

și sunt făcute de creștini „simpli”. De la studentul care plânge în

rugăciune pentru colegul lui de cameră nepocăit și până la mama

care coace prăjituri pentru vecina de la apartamentul de vis-a-vis,

viața și legea lui Hristos sunt demonstrate zilnic în viețile copiilor

Lui. Această realitate a fost recent trăită de mine într-o modalitate

proaspătă, pe când participam la slujba de înmormântare a unuia

din acești credincioși „simpli”. Când s-a oferit celor prezenți


247

posibilitatea de a spune câteva cuvinte, am descoperit deodată cât

de extraordinar fusese acest creștin „simplu”! Am rămas uimit

cum coleg după coleg de la locul lui de muncă s-a ridicat și a măr-

turisit ce impact avusese dragostea lui pentru fiecare dintre ei în

mod personal. Un prieten creștin care îl ajutase să taie lemnele de

foc a mărturisit că imediat ce primul camion de lemne a fost gata,

a fost transportat imediat, dar nu la casa creștinului, ci la casa

unui vecin în vârstă, care locuia în apropiere. Acesta este creștinis-

mul Noului Testament!

Cu mai mulți ani în urmă, am locuit pentru o vreme într-o

familie numeroasă unde asemănarea cu Hristos era trăită zilnic în

acea casă. Într-o zi, când bucătăria era plină de femei care trudeau

de zor la pregătirea mesei pentru o întâlnire numeroasă a unor vi-

zitatori, unul din copii s-a furișat în mijlocul lor și a început să își

toarne un pahar de lapte din frigider. Acest deranj inutil cu doar

câteva minute înainte de ora prânzului era în ea însăși enervantă,

însă copilul s-a apucat apoi să verse totul, împrăștiind lapte și să

dărâme paharele peste tot pe pardoseala din bucătărie. Mama lui

s-a întors către el nevenindu-i să creadă și i-a răspuns imediat pu-

nându-și mâini-le pe față și exclamând cu căldură, „Ștefan, te iu-

besc!” Acea demonstrație practică a legii lui Hristos m-a impresio-

nat fără egal, și a făcut mai mult în a-l convinge pe copilul egoist

de păcătoșenia lui decât ar fi putut să facă o mie de predici pe tema

„Să nu...”!


248


Numai veșnicia va spune câte întâmplări ca acestea s-au re-

petat de-a lungul istoriei bisericii. Dumnezeu să ne ajute să „mer-

gem și să facem la fel”!

Hristos este revelația perfectă și finală a caracterului lui

Dumnezeu, iar „legea lui Hristos” este revelația perfectă și finală a

Legii lui Dumnezeu. În măsura în care viața lui Hristos se arată în

noi, în aceeași măsură ca fi arătată practic superioritatea „legii lui

Hristos” față de oricare altă „lege”.

Această realitate este ilustrată zilnic în viețile creștinilor

adevărați. Un creștin care este plin de dragostea lui Hristos va des-

coperi că va împlini poruncile Legii care interzic furtul, invidia și

adulterul în mod natural. Mai mult, el va face aceasta într-o moda-

litate pozitivă care depășește de departe interdicțiile negative ale

Legii lui Moise. Același lucru este valabil și în ce privește „zeciu-

iala” și alte cerințe asemănătoare ale Vechiului Testament.

Cu toate acestea, în ceea ce privește convingerea de păcat,

superioritatea legii lui Hristos se vede cel mai clar. Nici un stan-

dard de neprihănire nu se compară cu standardul vieții și Persoa-

nei lui Hristos. Ceea ce l-a determinat pe Petru să spună „Doamne,

pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos!” a fost imaginea gloriei,

bunătății și harului lui Hristos. Iar Duhul Sfânt s-a folosit de pre-

dicarea lui „Hristos și a Lui crucificat” pentru a convinge și con-

verti mii de oameni atât dintre evrei cât și dintre Neamuri, în pri-

mele zile ale bisericii.


249

În afara predicării lui Hristos, Duhul Sfânt a folosit, de ase-

menea, pentru convingerea oamenilor de păcat, manifestarea vie-

ții lui Hristos în practica zilnică a creștinilor adevărați. Acest lucru

se petrece adesea în decursul „celei de-a doua mile”, când creștinii

au oportunitatea de a demonstra practic dragostea lui Hristos,

răbdarea și iertarea într-o modalitate pe care oamenii pierduți nu

au văzut-o și nu au experimentat-o vreodată.


250


251

CAPITOLUL 18.

SLUJBA DUHULUI – PARTEA I

Nu că noi prin noi înșine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la

noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a și fă-

cut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului;

căci slova omoară, dar Duhul dă viața. Acum, dacă slujba aducătoare de

moarte, scrisă și săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu

puteau să-și pironească ochii asupra feței lui Moise, din pricina strălucirii

feței lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă

mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slă-

vită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Și

în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei

care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător, era cu slavă, cu cât

mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător!...Căci Domnul este Duhul;

și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toți privim cu fața

descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în ace-

lași chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

2Corinteni 3:5-11, 17-18

După cum am văzut în mod repetat de-a lungul acestui stu-

diu, standardul comportamentului creștin nu este altul decât

Hristos Însuși. El este revelația finală a lui Dumnezeu cel invizibil


252

și a voii Lui pentru noi. De aceea, ar trebui să fie evident, pentru

oricine a fost părtaș chiar și unei licăriri a „slavei lui Dumnezeu pe

fața lui Isus Hristos” că „legea lui Hristos” este un standard deopo-

trivă minunat și imposibil. În afara unei minuni, nimeni dintre

noi nu are vreo speranță de a împlini, chiar și doar în principiu, un

astfel de model glorios.

Faptul că o astfel de minune a avut loc în viața fiecărui creș-

tin este parte integrantă din „vestea bună” fără egal a Evangheliei.

În Hristos, noi suntem făpturi noi, cu inimi noi, trăind într-un tă-

râm nou – cel al harului. Prin puterea dătătoare de viață a Duhului

Sfânt, legea lui Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interi-

orul nostru. Și această lege este împlinită nu printr-o ascultare de

sclav față de un cod exterior de porunci, ci prin manifestarea unei

Puteri interioare – care este însăși viața lui Hristos care trăiește în

noi. Profunzimea și pasiunea dragostei pe care o datorăm lui Dum-

nezeu și semenilor noștri trece dincolo de abilitatea oricărei po-

runci de a o produce în noi, dar nu este dincolo de ceea ce Hristos

poate să facă! Hristos Însuși, în Persoana Duhului Sfânt, locuiește

în inimile noastre, și trăiește, prin Duhul Lui, „viața lui Isus” în

trupurile noastre muritoare (2 Corinteni 4:7-10).

VECHI SAU NOU

În acest context se pot vedea în perspectiva corectă cuvin-

tele lui Pavel citate mai sus din 2Corinteni. În aceste versete, Pavel

pune într-un mod izbitor în contrast Vechiul și Noul Legământ.


253

Vechiul Legământ Noul Legământ

v.6 „slova” „Duhul”

v.6 „slova omoară” „Duhul dă viața”

v.7,8 „slujba aducătoare de moarte” „slujba Duhului”

v.7,3 „scrisă și săpată în pietre” „table care sunt inimi de carne”

v.9 „slujba aducătoare de osândă” „slujba aducătoare de neprihă-

nire”

v.10 „ce a fost slăvit … nici n-a fost

slăvit”

„din pricina slavei care o întrece

cu mult”

v.11 „ce era trecător” „ce este netrecător”

v.17 [„robia”] (Galateni 4:24-25;

5:1)

„slobozenia” [sau libertatea –

n.trad.]

Este vital pentru noi să înțelegem că, atunci când Pavel a

pus în contrast „slova” cu „Duhul”, el nu vorbește despre studiile

biblice sau predicile „moarte” ca fiind în opoziție cu cele care sunt

„pline de viață.” Nici nu vorbește despre semnificația „literală” a

Bibliei, pusă în contrast cu cea „spirituală”. Dimpotrivă, Pavel con-

trastează aici legea scrisă, exterioară, a Vechiului Legământ

(„slova”) cu principiul de viață interior al Noului Legământ („Du-

hul”). Vechiul Legământ, ca o întruchipare a principiului faptelor,

a fost o „slujbă aducătoare de osândă și moarte”. Prin contrast,

Noul Legământ, ca o întruchipare a principiului harului, este o

„slujbă aducătoare de neprihănire și o slujbă a Duhului.”


254

SLOVA SAU DUHUL

În Noul Testament este menținut acest contrast între slovă

și Duh. Diferența între ele constă în diferența între lucrurile exte-

rioare și cele interioare, între robie și libertate, între vechi și nou,

între sclavie și calitatea de fiu, între moarte și viață.

Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; și tă-

iere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iu-

deu este acela care este Iudeu înlăuntru; și tăiere împrejur este

aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate la-

uda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. (Romani 2:28-29)

Dar acum, am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea


un duh nou, iar nu după vechea slovă. (Romani 7:6)

În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de

Legea păcatului și a morții. (Romani 8:2)

Căci - lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea

fără putere - Dumnezeu a osândit... pentru ca porunca Legii să fie

împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pămân-

tești, ci după îndemnurile Duhului. (Romani 8:3-4)

Dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi. Căci

toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dum-

nezeu. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci

ați primit un duh de înfiere [ca fii – lit.], care ne face să strigăm:

„Ava! adică: Tată!” (Romani 8:13-15)

Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci ne-

prihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)


255

Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este

slobozenia. Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă,

slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din

slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2Corinteni 3:17-18)

Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit

voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de nechibzuiți?

După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pă-

mântească? ?(Galateni 3:2-3)

Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, le face oare prin fap-

tele Legii sau prin auzirea credinței? (Galateni 3:5)

Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii ... așa ca, prin cre-

dință, noi să primim Duhul făgăduit. (Galateni 3:13-14)

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,

ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm în-

fierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Du-

hul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică: „Tată!” (Galateni 4:4-6)

Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit

de Hristos; ați căzut din har. Căci noi, prin Duhul, așteptăm prin

credință nădejdea neprihănirii. (Galateni 5:4-5)

Dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu sunteți sub Lege. (Galateni

5:18)

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, înde-

lunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blânde-

țea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. (Ga-

lateni 5:22-23)


256

SLUJBA DUHULUI

Este foarte clar din aceste versete că orice învățătură cu pri-

vire la „legea lui Hristos” trebuie să fie centrată pe realitatea uimi-

toare a slujbei Noului Legământ făcută de Duhul Sfânt. Pentru Pa-

vel, contrastul dintre Vechiul și Noul Legământ nu este în primul

rând un contrast între două feluri de legi – Legea lui Moise și Legea

lui Hristos. Dimpotrivă, contrastul este mai degrabă între „slujirea

în vechea slovă” și „slujirea într-un duh nou, adică în Duhul.” Pavel

nu vede viața creștină ca fiind centrată în orice fel în Lege. Dimpo-

trivă, el vede viața creștină ca fiind centrată în Hristos și împuter-

nicită de Duhul. Creștinul a „murit față de Lege” pentru a fi „al al-

tuia, adică al Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem

roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4). Creștinul nu „umblă în

Duhul” într-un mod inconștient, prin a încerca în mod conștient

să împlinească Legea; din contră, el „împlinește Legea” în mod in-

conștient, căutând în mod conștient să umble în Duhul: „În ade-

văr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea

păcatului și a morții ... pentru ca porunca Legii să fie împlinită în

noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după în-

demnurile Duhului” (Romani 8:2, 4). Această „umblare în Duhul”

implică, printre altele, ascultarea de înfrânările Duhului atunci

când simțim în inimile noastre că El este „întristat” de lucruri pe

care noi suntem aproape să le facem (Efeseni 4:30). Mai implică și

ascultarea de îndemnurile Duhului atunci când El ne conduce să

facem ceva pozitiv – să vorbim despre Dumnezeu, să mărturisim

sau să ne rugăm (1 Tesaloniceni 5:19).


257

Este foarte important să vedem că, în Noul Testament, pă-

catul nu este perceput în primul rând în termenii încălcării unei

liste de interdicții scrise, ci în termenii întristării, stingerii, împo-

trivirii (Faptele Apostolilor 7:51), mințirii (Faptele Apostolilor

5:3), ispitirii (Faptele Apostolilor 5:9), batjocoririi (Evrei

10:29), blasfemierii (Matei 12:31-32) sau jignirii sub orice formă

a unei Persoane vii – Duhul Sfânt. Pe de altă parte, despre trăirea

evlavioasă se vorbește în termenii trăirii în Duhul (Galateni 5:25),

umblării în Duhul (Galateni 5:25), fiind călăuziți de Duhul (Ro-

mani 8:14), a avea roada Duhului (Galateni 5:22), a fi plini de Du-

hul (Efeseni 5:18), a semăna în Duhul (Galateni 6:8), a se bucura în

Duhul (Luca 10:21), a fi tare în nădejde, prin puterea Duhului (Ro-

mani 15:13), a se ruga prin Duhul (Efeseni 6:18), a se închina prin

Duhul (Filipeni 3:3), a fi în Duhul (Apocalipsa 1:10; Luca 2:27), a

spune cuvintele care sunt învățate de Duhul (Luca 12:12; Faptele

Apostolilor 6:10; 1 Corinteni 2:13), a asculta de înfrânările Duhu-

lui (Faptele Apostolilor 16:6-7), a fi mângâiați de Duhul (Faptele

Apostolilor 9:31), a sluji în viața nouă, prin Duhul (Romani 7:6), a

ne concentra mințile pe lucrurile Duhului (Romani 8:5), a da mor-

ții faptele firii pământești prin puterea Duhului (Romani 8:13), a

fi întărit prin Duhul (Efeseni 3:16), a păstra unitatea Duhului (Efe-

seni 4:3), a iubi în Duhul (Coloseni 1:8), a avea bucuria Duhului

(Faptele Apostolilor 13:52; Romani 14:17; 1 Tesaloniceni 1:6), a

păzi prin Duhul comoara care ni s-a încredințat (2 Timotei 1:14), a

predica Evanghelia prin Duhul (1 Petru 1:12), a scoate demoni

prin puterea Duhului (Matei 12:28), și a asculta de ceea ce Duhul

spune (Apocalipsa 2:7, 11, 17, 29; 3:6, 13, 22)! Și se pot adăuga

multe alte versete la acestea. De aceea, nu trebuie să ne surprindă


258

faptul că Pavel se referă, în 2 Corinteni 3, la întreg Noul Legământ

ca fiind „slujba Duhului” (2 Corinteni 3:8).

ROADA DUHULUI

Conform Noului Testament, așadar, viața creștină nu re-

prezintă un efort masiv de a păzi o listă de reguli, indiferent dacă

acea listă este Legea lui Moise sau vreo versiune actualizată de

Hristos în Predica de pe Munte, și făcută de o mie de ori mai dificil

de împlinit decât fusese cea veche. Dimpotrivă, viața creștină este

văzută ca „umblare în Duhul.” În loc să ne străduim în puterile

noastre să atingem standardele imposibile ale legii lui Hristos,

suntem chemați să ne bizuim pe Duhul Sfânt pentru a produce în

noi caracterul lui Hristos. Oricare din calitățile lui Hristos din vi-

ața credinciosului din Noul Legământ este văzută în Noul Testa-

ment ca fiind „roada” (adică produsul natural) al prezenței pline

de putere și a acțiunii Duhului Sfânt.

Unii au gândit, în mod greșit, că, printr-o străduință pro-

prie în a asculta de standardele perfecte ale legii lui Hristos, ei pot

căpăta în viețile lor o mai mare influență a Duhului Sfânt. Dar Bi-

blia spune exact opusul: roada asemănării cu Hristos nu înseamnă

a avea mai mult din Duhul Sfânt, ci roada Duhului Sfânt înseamnă

o asemănare mai mare cu Hristos. „Roada Duhului este: dragostea,

bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, cre-

dincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. „Împărăția lui Dumne-

zeu nu este mâncare și băutură (adică o atenție meticuloasă oferită

regulilor și poruncilor), ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul


259

Sfânt.” Duhul Sfânt este „dat” iar minunile sunt făcute nu prin

fapte, ci prin credință. (Galateni 5:22; Romani 14:17; Galateni 3:5)

Creștine, nu este nici așteptat de la tine și nici nu este posi-

bil ca să produci prin eforturile tale neprihănire, pace sau bucurie.

Doar prin a fi conectat la Duhul Sfânt aceste calități pot izvorî în

viața ta! O ilustrare asupra felului cum acest lucru se petrece în

practică este prezentată de Mari Jones într-una din pildele ei, pre-

luate din viața de familie din Țara Galilor. Trăind în munții Țării

Galilor, departe de sursele de electricitate, fermierii locali se bucu-

rau totuși de avantajul izvoarelor care curgeau din munți.

„A fost construit apoi un baraj pentru a dirija cursul apei către o

captare de apă, care a fost acoperită cu un grătar. Apa curgea prin

acesta, iar forța ei era dirijată pe o conductă care o ducea, printr-

o cădere de aproape 500 de metri, la o turbină. Această dirijare a

apei îi conferea o creștere impresionantă de presiune și putere

pentru a acționa turbina, care, la rândul ei, alimenta dinamome-

trul, și astfel era produsă electricitatea de care aveam nevoie.”23

În ciuda acestui aranjament avantajos, John și Mari Jones

rămâneau în întuneric sau semi-întuneric. De ce? Nu din cauza

apelor pârâului, ci pentru că sus, în munte, grătarul se bloca din

cauza ramurilor de copac și a altor impurități cărate de apă. În as-

tfel de situații, procesul de colmatare începe adesea cu o singură

ramură, dar foarte curând se adaugă tot mai multe ramuri, până

când inevitabil curgerea apei se blochează aproape complet. Doar

atunci când aceste murdării sunt îndepărtate de pe grătar, apa își

reia cursul prin grătar și sistemul de iluminat este din nou în func-

țiune, becurile strălucind iarăși.


260

La fel este și cu viața creștină! Noi nu suntem chemați să

producem puterea și lumina vieții lui Hristos, ci suntem chemați

să îndepărtăm orice murdării care pot să blocheze curgerea liberă

a acestei vieți către și prin noi. Pe scurt, suntem chemați să ne po-

căim de orice lucruri din viețile noastre care pot să stingă sau să

întristeze Duhul Sfânt și să credem promisiunile care ne-au fost

făcute în Hristos. Numai atunci putem să ne „dăm pe noi înșine lui

Dumnezeu, ca vii, din morți cum eram” (Romani 6:13) și să ne ri-

dicăm pentru a „trăi o viață nouă” (Romani 6:4).

Cât de multe au fost situațiile când fiecare creștin a experi-

mentat această realitate! Văzându-se insensibil și sec, credinciosul

cade pe genunchi mărturisind și cerând să fie curățat de păcatele

care „blochează conductele” harului în viața lui. Apoi, în mod con-

știent, își pune credința în promisiunile lui Dumnezeu cu privire

la ceea ce a fost făcut pentru el în Hristos, și se ridică descope-

rindu-se imediat plin de un simțământ proaspăt al prezenței și pu-

terii lui Dumnezeu! Aleluia! Puterea și viața nu sunt ale noastre, ci

ale lui Hristos!

Golit ca Tu să mă umpli,

Un vas curat în mâna Ta;

Doar cu puterea pe care Tu o dai,

Prin har, cu fiecare poruncă.

Doar conductele, binecuvântat Domn,

Dar cu toată puterea Ta minunată,

Curgând prin noi, Tu ne poți folosi

În fiecare zi și fiecare ceas.

Mary Maxwell


261


Este foarte important să observăm că, în Noul Testament,

păcatul nu este văzut în principal în termenii încălcării unei liste

scrise de interdicții, ci în termenii jignirii unei Persoane vii – Duhul

Sfânt. În mod asemănător, despre trăirea evlavioasă se vorbește

nu în termenii ascultării de un set scris de legi, ci în termenii trăirii

și umblării „în Duhul.” Creștinii slujesc în „Duhul cel nou” și nu în

„slova cea veche”. Așa cum spune Pavel, întreg Noul Legământ

poate fi caracterizat ca „slujba Duhului.”

Oricare din calitățile lui Hristos din viața credinciosului în

Noul Legământ este văzută în Noul Testament ca fiind „roada”

prezenței pline de putere și a acțiunii Duhului Sfânt. Doar prin a fi

conectați la Duhul Sfânt pot să izvorască în viețile noastre aceste

calități ale asemănării cu Hristos. Creștini fiind, nu suntem che-

mați să producem puterea și lumina vieții lui Hristos, ci suntem

chemați să ne pocăim de orice lucru din viețile noastre care poate

stinge sau întrista Duhul Sfânt, și să credem în promisiunile care

ne-au fost făcute în Hristos.


262


263

CAPITOLUL 19.

SLUJBA DUHULUI – PARTEA II

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga

răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea

poftelor...

Galateni 5:22-23

Acum voi sunteți curați, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Ră-

mâneți în Mine, și Eu voi rămânea în voi. După cum mlădița nu poate

aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți

aduceți roadă, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădi-

țele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci

despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.

Ioan 15:3-5

În 2 Corinteni 3, Pavel se referă la întreg Noul Legământ ca

fiind „slujba Duhului”. De aceea, nu este o surpriză faptul că viața

creștină nu poate fi trăită decât printr-o alimentare continuă de la

puterea divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar nu

doar în sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada


264

Duhului”, ci și în învățătura Domnului cu privire la vița și mlădi-

țele. Așa cum spune Domnul Isus, nici o „mlădiță” nu este capabilă

să aducă roadă „de la sine”: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele.

Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci

despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.”

VIȚA ȘI MLĂDIȚELE

Dacă este un lucru exprimarea Domnului legată de viță și

mlădițe vrea să ni-l transmită, atunci acest lucru este cu siguranță

următorul: că viața care curge prin noi, creștinii, este însăși viața

lui Hristos! Creștinii sunt părtași „vieții lui Dumnezeu în sufletul

omului”. Mlădițele nu pot să aducă roadă „de la sine”; ele aduc

roadă numai dacă primesc sevă de la viță. „Rămâneți în Mine, și Eu

voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la

sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduceți

roadă, dacă nu rămâneți în Mine.” Dragă creștine, nu putem pro-

duce roadă de la noi înșine! Dumnezeu a pus însăși viața Lui în noi,

iar calea prin care „aducem roadă”, după cum spune Domnul Isus

Hristos, este prin a „rămâne în viță.”

Când ne gândim la a „rămâne în Hristos”, întotdeauna tre-

buie să ne amintim că cel mai de bază sens al cuvântului „a ră-

mâne” este „a sta pe loc”. Mult prea adesea creștinii au văzut acest

„a rămâne” ca pe o faptă care trebuie făcută. Cu toate acestea, prin

folosirea cuvântului „a rămâne” pentru a descrie responsabilitatea

noastră de a fi roditori, Domnul nostru Își centrează sublinierea nu

pe obținere, ci pe rămânere! Chemarea de a „rămâne” nu este atât de

mult o chemare de a „face ceva,” pe cât este o chemare de a „trăi


265

unde suntem”! De aceea, cel mai important lucru pe care îl putem

învăța din porunca de a „rămâne” este realitatea poziției noastre

prezente de unire cu Hristos, ca părtași ai vieții Sale.

În lumea naturală, putem spune despre aceia care rămân

suficient într-un loc anume că ei „locuiesc” acolo; acel loc devine

„casa” lor. La fel este și în ce privește rămânerea în Hristos; aceia

care rămân în El, „locuiesc” în El, și El în ei.

Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va

iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el. (Ioan 14:23)

Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și

Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine,

și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi

și el prin Mine. (Ioan 6:56-57)

Din aceste versete este clar că rămânerea în Hristos are de-

a face cu iubirea Lui, ascultarea de El și extragerea esenței vieții

noastre din El prin „a mânca trupul Lui și a bea sângele Lui”. Bine-

înțeles, aceste cuvinte nu trebuie luate literal, așa cum le-au luat

evreii (Ioan 6:52). „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folo-

sește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și vi-

ață” (Ioan 6:63). A mânca trupul lui Hristos și a bea sângele Lui are

de-a face cu a veni la El și a crede în El, după cum ne arată clar con-

textul versetelor precedente (Ioan 6:35, 47, 50-54). Aceste „a veni”

și „a crede” nu reprezintă un eveniment singular, care se petrece o

singură dată în viață, ci implică o viață întreagă de părtășie, depen-

dență și însușire a Lui, în mod intim. Rezultatul acestei „rămâneri”


266

va fi „roada”: „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce

multă roadă” (Ioan 15:5).

PRIVIND LA GLORIA LUI HRISTOS

În ciuda învățăturii Domnului nostru cu privire la vița și

mlădițele, mulți creștini par să creadă că ei vor aduce roadă în

principal prin îndreptarea atenției lor la Lege. Au și fost scrise vo-

lume întregi, sute de pagini, explicând în scris Cele 10 Porunci, în

încercarea de a ajuta pe creștini să crească în har. Samuel Bolton,

unul dintre puritani, își exprima convingerile sale în fraze ca

aceasta: „Câtă vreme te afli în sălbăticia acestei lumi, trebuie să

umbli după modelul de comportament al lui Moise... Legea ne duce

la Evanghelie, ca să putem fi justificați; iar Evanghelia ne trimite

înapoi la Lege, ca să aflăm care este responsabilitatea noastră, a ce-

lor care suntem justificați”24. Probabil că unii ar argumenta că Bol-

ton voia să spună ceva diferit decât ce par să implice aceste cu-

vinte, dar afirmațiile lui totuși ne conduc într-o direcție greșită.

Hristos nu are nevoie să ne trimită înapoi la Moise, ca Legea să fie

regula responsabilității noastre; exemplul lui [Hristos] în cuvânt și

faptă ne este mai mult decât suficient! El nu are nevoie nici să ne

focalizeze atenția asupra lui Moise pentru ca noi să putem crește

în har; a ne fixa privirile asupra Persoanei glorioase a lui Hristos

este mai mult decât potrivit pentru a fi transformați în asemăna-

rea Lui.

Modalitatea prin care noi, creștinii, creștem nu constă în fo-

calizarea constantă a atenției noastre pe „lege și mărturie”, chiar și

în ce privește legea și responsabilitatea prezentată în Noul


267

Testament; calea prin care noi creștem, în calitate de creștini, con-

stă în a ne centra atenția asupra lui Hristos! În chiar pasajul în care

Pavel caracterizează întreg Noul Legământ ca fiind „slujba Duhu-

lui”, el descrie transformarea glorioasă care are loc în toți aceia

care își ațintesc privirile asupra lui Hristos. După cum ne putem

aștepta din context, această transformare are loc prin puterea Du-

hului; este „de la Domnul, Duhul Sfânt”: „Căci Domnul este Duhul;

și unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toți privim

cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem

schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Dom-

nului” (2 Corinteni 3:17-18)

Aceste versete nu vorbesc, în primul rând, despre strădu-

ința noastră de a fi ca Hristos, ci doar despre „ațintirea privirilor”

asupra Lui. Mulți proaspeți creștini, fiind zeloși, se epuizează pe

sine în străduință de sine, și totuși eșuează total în încercarea lor

de a imita caracterul lui Hristos în viețile lor. Ei sunt atât de prinși

în străduința lor de a fi ca Hristos, încât nici nu-și mai rezervă timp

tocmai pentru acel lucru care îi va transforma după asemănarea

lui Hristos – să privească la El!

Privește la Hristos, privește la El, creștine! Oprește-te pen-

tru câteva momente, măcar, din a te chinui să fii ca El, și doar pri-

vește la El, în slava și frumusețea Lui! Meditează la cuvintele și ac-

țiunile Lui, așa cum ne sunt lăsate pe paginile Evangheliilor. Ațin-

tește-ți privirea la maiestatea Sa uimitoare, atunci când calmează

furtunile, când înviază morții și când iartă păcatele. Gândește-te

la dragostea și smerenia Lui delicate manifestate atunci când El a

spălat picioarele ucenicilor, când a suportat eșecurile lor


268

constante și când „i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). Privește-L în

grădină cum Îi curg picăturile de sânge pentru tine, și cum moare

pe cruce sub blestemul tău. Privește-L stând la dreapta Tatălui, în-

coronat cu toată slava și cinstea, iubindu-te în continuare după

cum un mire își iubește mireasa. Proșterne-te înaintea Lui și în-

chină-te Lui. Spune-I cât de mult Îl iubești, în ciuda tuturor eșecu-

rilor și greșelilor tale. Mărturisește-I păcatele tale și recunoaște-ți

dependența totală de El. Încrede-te în realitatea glorioasă a dragos-

tei Lui pentru tine și în unirea ta cu El. Pe scurt, cultivă o relație de

dragoste față de El. Calea sfințeniei constă, până la urmă, dintr-o

relație de dragoste cu Hristos, împuternicită de Duhul Sfânt.

Isuse, mă odihnesc, mă odihnesc în bucuria a ceea ce ești Tu;

Descopăr măreția inimii Tale iubitoare.

M-ai chemat să îmi ațintesc privirea la Tine, și frumusețea-Ți îmi

umple sufletul,

Căci, prin puterea Ta transformatoare, Tu m-ai făcut desăvârșit.

Jean Sophia Pigott

CULTIVAREA UNEI RELAȚII DE DRAGOSTE

Așa cum spune Biblia, relația creștinului cu Hristos ține de

cea mai mare intimitate sufletească. Ea este descrisă în Efeseni

5:22-32 ca fiind realitatea față de care intimitatea căsătoriei dintre

oameni nu este decât o umbră. Creștinii au fost „uniți cu Hristos”

într-o unitate vie care conduce la a aduce roadă pentru Dumnezeu:

„Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce

privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din


269

morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Romani

7:4)

Prima și cea mai mare chemare a creștinului este să iu-

bească pe Dumnezeu. Oricât ar părea de simplu, chemarea aceasta

o tot ține înainte repetând că viața creștină nu constă în a păzi o

listă de reguli, ci a cultiva o relație de dragoste cu o Persoană vie.

Ce soț, întorcându-se dintr-o lungă călătorie, ar fi bucuros să își

găsească acasă soția spunându-i bun venit ca urmare a ascultării

de o listă de reguli care ar suna cam așa: „(1) Spune-i bun venit; (2)

Îmbrățișează-l; (3) Sărută-l; (4) Dă-i să mănânce”? N-ar fi privită

atitudinea ei de a-și consulta și bifa lista de îndatoriri ca o jignire

la adresa soțului ei? N-ar trebui mai degrabă ca încântarea ei să fie

atât de mare la revederea soțului, încât asta să o facă să și uite de

lucrurile pe care ar fi trebuit să le facă?

Ce rușine ar trebui să ne fie că, în calitate de creștini, sun-

tem atât de rapizi în a uita de Mirele nostru Ceresc și în a ne în-

toarce la păzirea regulilor și la rutina vieții creștine! (1) Citește Bi-

blia. (2) Spune-ți rugăciunile. (3) Mergi la biserică. (4) Păzește po-

runcile! Atunci când dragostea fierbinte pentru Hristos slăbește,

invariabil legalismul crește în noi (v. Anexa F) și, odată cu el, crește

și focalizarea pe lucrurile exterioare. Conformarea exterioară cu o

listă mentală de acțiuni comportamentale prescrise devine etalo-

nul prin care sunt evaluați oamenii, în loc ca aceasta să se facă

după prezența vieții interioare și a dragostei pentru Dumnezeu. O

astfel de mentalitate conduce întotdeauna la „mușcarea și devora-

rea” (Galateni 5:15) reciprocă și la pierderea sentimentului „ferici-

rii” (Galateni 4:15) pe care l-am avut cândva. În loc să fim fericiți,


270

ajungem să „umblăm după o slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe

alții, și pizmuindu-ne unii pe alții” (Galateni 5:26).

Un proaspăt creștin, care își conduce mașina pe autostradă

cântând laude lui Dumnezeu și care, în acest timp, în mod incon-

știent, depășește limita de viteză, este de departe mult mai plăcut

înaintea lui Hristos decât cel mai precis „păzitor de porunci” care

a uitat „dragostea dintâi.”

Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe

cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu

sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pri-

cina Numelui meu, și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este

că ți-ai părăsit dragostea dintâi. (Apocalipsa 2:2-4)

Conform acestor versete, biserica din Efes avea multe cali-

tăți demne de laudă. Ei se „osteniseră”, continuaseră în „răbdare”,

„suferind din pricina Numelui” lui Hristos, fără a „obosi”. Cu toate

acestea, ei „părăsiseră dragostea dintâi”. În căsătoria dintre oa-

meni, semnele „dragostei dintâi” sunt bine cunoscute. Orice mo-

ment și orice fațetă a vieții este afectată de o astfel de dragoste. Cei

îndrăgostiți se gândesc unul la celălalt în mod constant, tânjesc

unul după prezența celuilalt atunci când sunt departe, și își găsesc

încântarea în conversațiile lor intime și își exprimă dragostea

când se află împreună. Ei fac cu bucurie mari sacrificii pentru a se

face plăcuți unul altuia, în moduri speciale. Chiar în mijlocul altor

activități, parfumul celui iubit se păstrează în memoria lor, iar

când găsesc primul moment liber, inimile lor se întorc imediat la

obiectul încântării lor reciproce. Nici nu mai trebuie să spun că

nici o cantitate de „trudă”, „perseverență” și „rezistență” din viața


271

creștină nu contrabalansează lipsa acestei „dragoste dintâi” în re-

lația noastră cu Hristos! Pe de altă parte, dacă inimile noastre re-

varsă de dragoste pentru El, cu siguranță că vom fi făcuți capabili,

prin acea dragoste, „să trudim și să perseverăm”.

„STRĂDUINȚA”

Realitatea că nu este de așteptat ca cel credincios să aducă

roadă prin propriile sale puteri, ci prin rămânerea în Hristos și

concentrarea simțămintelor sale asupra lui Hristos, nu înseamnă

că viața creștină este lipsită de dureri și griji. Atât Domnul Isus cât

și apostolii Lui vorbesc despre „străduința” ce caracterizează pe cei

credincioși (Luca 13:24; Romani 15:30; Coloseni 1:29; Evrei 12:4).

Creștinii sunt chemați să caute (1 Timotei 6:11; 2 Timotei 2:22;

Evrei 12:14), să alerge (1 Corinteni 9:24-27; Evrei 12:1), să se lupte

(1 Timotei 1:18; 6:12), să își dea toată silința (Evrei 4:11; 6:11-12;

2 Petru 1:5, 10; 3:14), să fie veghetori (Luca 21:34), să stăruie (Co-

loseni 4:2), și să se sfințească (2 Corinteni 7:1). Adesea ei trebuie să

facă aceste lucruri în totalitate „prin credință”, în ciuda a tot ceea

ce ei ar putea „simți” că ar trebui să facă altfel. Chemarea de a iubi

pe Hristos cu toată inima cu siguranță că nu este o chemare la a

trăi în ușurătate, lenevie și îngăduință de sine. Creștinul merge pe

urmele pașilor Domnului lui, pe o cărare care adesea este udată cu

lacrimi, sudoare și sânge. A iubi cum a iubit Hristos ne va costa to-

tul. „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mamă-

sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar

însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu. Și oricine nu-și poartă

crucea, și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca

14:26-27).


272

Pe această cale costisitoare a uceniciei, nimic nu motivează

pe cel credincios să „urmeze” în totul pe Domnul lui precum o face

simțământul arzător al dragostei lui Hristos pentru el, „turnată”

(Romani 5:5) în inima sa prin Duhul Sfânt. Pavel însuși a fost „con-

strâns” (2 Corinteni 5:14-15) de dragostea lui Hristos, și s-a rugat

pentru credincioșii din Efes ca și ei, „având rădăcina și temelia

pusă în dragoste”, să ajungă să „cunoască dragostea lui Hristos,

care întrece orice cunoștință”, și ca să „ajungă plini de toată plină-

tatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:14-19). Orice tresărire a dragostei

de nepătruns a Domnului nostru pentru noi înmoaie împietrirea

inimilor noastre și le umple cu atât mai mult cu dragoste față de El

(1 Ioan 4:19) și cu dorință de a fi plăcuți Lui cu orice preț. Acest

lucru este bine ilustrat de mărturia unui tânăr atlet care, pe mă-

sură ce linia de sosire se apropia, s-a descoperit cu mult în urma

plutonului de atleți superiori. Dar a fost de ajuns o imagine de-o

clipă a tatălui său stând lângă linia de sosire care l-a determinat să

își dea ultima doză de energie și să întreacă, unul câte unul, pe toți

competitorii lui, până când, la final, a fost doborât de oboseală, la

finalul cursei.

„CU PUTEREA LUI”

Dragostea reciprocă dintre un credincios și Domnul lui îl

face capabil să „sufere totul” (1 Corinteni 13:7). Totuși, această re-

lație de dragoste trebuie să fie constant susținută și înnoită prin

Duhul Sfânt. Creștinii trebuie să aștepte și să își extragă tăria de la

Domnul. „El dă tărie celui obosit, și mărește puterea celui ce cade în

leșin. Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce

se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă


273

și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc” (Isaia 40:29-31). Viața creștină

implică răbdare, luptă, suferință, lepădare de sine și o ascultare de

poruncile lui Hristos care îl costă pe credincios. Ea implică „stră-

duința”. Dar această străduință nu este una obținută prin firea pă-

mântească, ci este o străduință prin puterea Duhului. Pavel cunoș-

tea atât de bine această împuternicire interioară prin Duhul Sfânt

ca pe o realitate experimentată, încât îi venea în minte în mod

spontan oridecâteori subiectul suferinței sau al „trudei” se ridica:

„Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lu-

crează cu tărie în mine” (Coloseni 1:29)

„Suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.” (2

Timotei 1:8)

„Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această

putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Sun-

tem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cum-

pănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos,

dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru,

omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în

trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna suntem dați la moarte

din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul

nostru muritor.” (2 Corinteni 4:7-11)

„Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui ... și-L rog ca,

potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere,

prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru” (Efeseni 3:14, 16)

„Întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui.” (Efeseni 6:10)


274

Dacă toate acestea par că sunt străine de noi, este din cauză

că noi cunoaștem atât de puțin din belșugul și „revărsarea” Duhu-

lui Sfânt, experiențe care sunt evidente în Noul Testament. Atunci

când Duhul Sfânt este prezent în putere, ca în timpurile trezirilor

istorice, aceste realități s-au retrăit în manifestările lor cele mai

depline și mai clare. În astfel de situații, credincioșii au experi-

mentat „bucuria negrăită și strălucită” (1 Petru 1:8) și au fost con-

tinuu „plini de bucurie și de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor

13:52). În astfel de situații dragostea lui Dumnezeu este „turnată

în inimile lor prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5), când ei agonizează

în rugăciune cu „suspine negrăite” (Romani 8:26). În astfel de si-

tuații sunt ei umpluți cu putere pentru mărturisire (Faptele Apos-

tolilor 4:31, 33) și cu o dragoste peste măsură de mare față de vrăj-

mașii lor (Faptele Apostolilor 7:55-60). Acestea sunt lucrările Du-

hului pe care Pavel le avea în minte când vorbea despre suferința

pentru Evanghelie „după puterea lui Dumnezeu.”

SARAH EDWARDS

Mărturia lui Sarah Edwards (1710-1758), după o revărsare

neobișnuită a Duhului Sfânt în viața ei, ilustrează ceva din această

realitate:

În același timp, inima și sufletul mi s-au revărsat cu totul în dra-

goste pentru Hristos, atât de profund încât părea că e o revărsare

constantă de dragoste cerească și divină, din inima lui Hristos că-

tre mine; mi se părea că plutesc sau înot în aceste raze străluci-

toare și suave ale dragostei lui Hristos, ca niște particule fine care

înoată în razele soarelui sau ca raze ale luminii lui, care pătrund


275

către mine prin fereastră... Când m-am trezit în dimineața aceea

de Duminică, am simțit o dragoste față de toți oamenii, cu totul de-

osebită prin tăria și dulceața ei, cu mult mai profundă decât experi-

mentasem oricând până atunci. Puterea acelei dragoste era atât de

mare încât nu o puteam exprima în cuvinte. Mă gândeam că, dacă

aș fi fost atunci înconjurată de dușmani, care și-ar fi revărsat rău-

tatea și cruzimea asupra mea, chinuindu-mă, mi-a fi fost imposibil

să simt vreun sentiment negativ față de ei, ci doar i-aș fi iubit și i-aș

fi compătimit, având o dorință fierbinte ca ei să fie fericiți cu ade-

vărat.25

DIRK WILLEMS

O altă relatare, de data aceasta din viața lui Dirk Willems

(care a murit în 1569) ne oferă un exemplu al acestei dragoste cris-

tice supranaturale față de vrăjmași, manifestată în cele mai grele

circumstanțe.

Dirk Willems a trăit în Asperen, Olanda, în decursul ultimi-

lor ani ai persecuției catolice, sub domnia Ducelui de Alva. În

1569, el a fost judecat și învinuit că este Anabaptist. În sentința

oficială, Dirk fusese acuzat de „crima” de a fi fost „rebotezat” în

Rotterdam pe vremea când era tânăr și pentru că ar fi „permis ca

mai multe persoane să fie rebotezate în casa lui; toate acestea fiind

contrare sfintei noastre credințe creștine.” Pentru aceasta, judecă-

toria i-a aplicat pedeapsa cu moartea, punându-l să fie „executat

prin foc, până când va muri” și a declarat „confiscarea tuturor ave-

rilor lui, spre a fi folosite în beneficiul maiestății sale regale.”


276

Partea neobișnuită a poveștii lui Dirk a început atunci când

el a reușit să scape de la castelul unde era ținut închis. El scăpase

prin coborârea, printr-o fereastră, pe zidul cetății, folosindu-se de

o frânghie făcută din cârpe înnodate între ele, aruncându-se într-

un șanț cu apă înghețată de sub acea fereastră. Un gardian care l-a

observat evadând, s-a luat după el, încercând să îl prindă. Deoarece

Dirk pierduse din greutate pentru că mâncase numai rația de

hrană din închisoare, el a putut să traverseze peste un strat de

gheață subțire de la suprafața unui lac, dar urmăritorul lui, fiind

mai greu, a făcut ca gheața să se spargă și a căzut în apă. Când Dirk

a auzit strigătele de ajutor ale gardianului și și-a dat seama că viața

acestuia era în pericol, s-a întors să îl ajute. După acest act de milă,

Dirk a fost legat de gardian și dus înapoi în închisoare.

De data aceasta, Dirk a fost dus într-o cămăruță îngustă și

bine ferecată din turnul înalt al unei biserici. După scurt timp, a

fost dus să fie ars pe rug. Martorii execuției au povestit că el a avut

parte de suferințe excesive până a murit din cauza pregătirilor

proaste ale executorilor lui și a vântului puternic care sufla flăcă-

rile din partea superioară a trupului lui26.

Această relatare a compasiunii unui creștin față de dușma-

nii lui, în ciuda răutății lor extreme și a împietririi inimilor lor, a

rămas încă vie în memoria cetățenilor din Asperen, după mai bine

de 400 de ani. De fapt, de curând, ei au pus uneia dintre străzile

localității numele după numele lui, în memoria acestui mar-

tir27. Cine poate spune câtă glorie a primit Dumnezeu din acțiunile

acestui singur om sau cât de multe persoane au fost călăuzite spre

Hristos ca rezultat al sacrificiului lui?


277

HOWELL HARRIS

Howell Harris (1714-1773), care a suferit mult pentru ca-

uza lui Hristos, ne oferă un ultim exemplu al puterii extraordinare

pe care Duhul Sfânt o dă credinciosului pentru slujire, sacrificiu și

dragoste. Ca predicator în aer liber și sfătuitor în timpul Trezirii

Evanghelice din secolul al XVIII-lea, el a îndurat deopotrivă in-

sulte continue și amenințări cu moartea, dar a avut și situații când

oamenii s-au năpustit asupra lui cu pietre, noroi, sau animale

moarte în timp ce el predica. În jurnalul său, el vorbește despre

sursa acestei mari tării și perseverențe:

Dacă n-ar fi fost dragostea pe care o experimentasem, aș fi dat

înapoi, aș fi abandonat. N-aș fi rezistat să mă lupt împotriva pu-

hoiului. Dragostea a venit în torente în sufletul meu astfel încât cu

greu aș fi putut să o înfrânez sau să îmi controlez sentimentele. Nu

am avut nici o teamă și nici o îndoială în ce privește mântuirea

mea.28

Simțeam că sunt totul numai dragoste – atât de plin de ea încât

nu aș fi putut să cer în plus... tăria acelei dragoste pe care am trăit-

o m-a făcut capabil să trec peste toată împotrivirile care mi s-au ri-

dicat. Toate temerile s-au spulberat, eram ca unul zidit pe stâncă

... Am fost condus într-un mod sigur și plin de putere prin revăr-

sări perpetue ale dragostei în sufletul meu de fiecare dată când m-

am rugat. Ce fricos eram eu de fel, și ce putere mi-a dat Domnul!29

Numai această „slujbă a Duhului”, puternică, din Noul Le-

gământ este suficientă ca să ne facă capabili, într-o mică măsură,

să iubim așa cum Hristos a iubit și astfel să „împlinim legea lui

Hristos”. Din acest motiv, toți creștinii ar trebui să vină în mod


278

repetat la Tatăl lor ceresc și „să ceară, să caute și să bată”, cerând

mai mult din prezența și puterea Duhului Sfânt în viețile lor. Avem

asigurarea Domnului nostru că, dintre toate rugăciunile posibile

pe care le putem face, aceasta este în mod cu totul sigur în acord

cu voia Lui și în mod sigur rugăciunea care primește răspuns! De

altfel, este rugăciunea care implică oferirea celui mai mare dar –

Însuși Duhul Sfânt!

De aceea și Eu vă spun: Cereți, și vi se va da: căutați, și veți găsi;

bateți și vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută

găsește; și celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre

voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere

un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou,

să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați da-

ruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ce-

ruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer! (Luca 11:9-13)

Haideți să cerem lui Dumnezeu în mod continuu darul Du-

hului Lui. O, de am experimenta mai mult din lucrarea Sa minu-

nată în viețile noastre zilnice!

Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus

mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică

și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. (Efe-

seni 3:20-21)


Așa cum afirmă Noul Testament, viața creștină nu poate fi

trăită decât printr-o constantă conectare și alimentare din puterea

divină a Duhului Sfânt. Această realitate se vede clar, nu doar în


279

sublinierea pe care Pavel o face cu privire la „roada Duhului”, ci și

în învățătura Domnului nostru cu privire la viță și mlădițe. Nici o

mlădiță nu poate aduce roadă „de la sine”, ci doar dacă ea „rămâne”

în viță.

Același adevăr este ilustrat în învățătura lui Pavel, care

afirmă că creșterea creștinului este rezultatul ațintirii privirii sale

la gloria lui Hristos. Prin această „ațintire a privirilor la gloria lui

Hristos” ajungem noi să fim „schimbați în același chip al Lui, din

slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”

De asemenea, Noul Testament vorbește despre „rodnicia”

creștină ca fiind rezultatul uniunii dintre Hristos și cel credincios.

Noi „am murit față de Lege … ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a

înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumne-

zeu.” Viața creștină este o relație de dragoste față de o Persoană vie.

Viața creștină implică de asemenea „străduința”; nu este o

viață trăită în ușurătate și împlinire de sine. Dragostea este lucrul

care costă cel mai mult. Totuși, această străduință nu vine din pu-

terile noastre, ci „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie

în noi.” Atunci când Duhul Sfânt este prezent cu puterea Sa, creș-

tinii sunt plini de o dragoste care se revarsă față de dușmanii lor,

și ei sunt făcuți astfel capabili să persevereze prin cele mai grele

încercări și circumstanțe. Trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne

facă parte de mai mult din prezența și puterea Duhului în viețile

noastre!


280


281

CONCLUZII

Uitându-ne înapoi peste capitolele de până acum, vedem

creionându-se înaintea noastră o imagine magnifică: „Soarele care

răsare din înălțime” ne-a vizitat; Dumnezeu a coborât în această

lume întunecată în Persoana lui Isus Hristos pentru a răscumpăra

creaturile Sale păcătoase! Slava lui Hristos este unică – „o slavă în-

tocmai ca slava singurului născut din Tatăl...plin de har și de ade-

văr.” Întreaga istorie a omenirii dinainte de venirea Lui a fost doar

o pregătire pentru El. El este punctul central al întregii istorii.

Pregătind venirea lui Hristos, Dumnezeu a încheiat legă-

minte cu oamenii. Promisiunile Lui făcute către Avraam ne arată

scopul Lui plin de har, neschimbător și suveran de a salva o mare

mulțime de oameni din omenirea căzută în păcat, și aceasta doar

prin har, doar prin credință. Legământul Lui cu Moise arată prin-

cipiile neschimbătoare ale neprihănirii care trebuie satisfăcută

pentru a ajunge la mântuire. Prin împlinirea în orice modalitate a

cerințelor drepte ale Legii, Domnul Isus Hristos a împlinit


282

promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam că „toate popoarele

pământului” vor fi „binecuvântate” în el (Geneza 18:18).

Hristos Își mântuiește poporul prin aducerea lor în uniune

cu Sine. Dacă noi „suntem ai lui Hristos, suntem „sămânța” lui

Avraam, moștenitori prin făgăduință” (Galateni 3:29). Toate bine-

cuvântările mântuirii promise „seminței” lui Avraam sunt ale

noastre „în Hristos”; nici una din acestea nu ne aparține „de la

sine” sau în afara Lui.

În Hristos, suntem făcuți făpturi noi, cu inimi noi. Trăim

într-un tărâm nou, al harului, într-un legământ nou – un legământ

în care fiecare persoană care este părtaș lui, „de la cel mai mic până

la cel mai mare”, Îl cunoaște personal pe Dumnezeu. Legea lui

Dumnezeu – legea dragostei – a fost scrisă în interiorul nostru. Iar

această lege este împlinită nu prin ascultarea de un set exterior de

porunci, ci prin manifestarea exterioară a unei puteri interioare –

adică însăși viața lui Hristos trăită în noi.

Standardul nostru este Hristos. El este revelația deplină și

finală a Dumnezeului cel nevăzut și a voii Lui pentru noi. Hristos

trăiește în noi prin Duhul Lui pentru a ne călăuzi în tot adevărul și

pentru a reproduce caracterul Lui în viețile noastre. Noi slujim în

„Duhul cel nou” și nu în „vechea slovă.” Țelul nostru este „să-L cu-

noaștem pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui”

(Filipeni 3:10)

Dragostea stă în chiar inima și centrul vieții creștine. Moti-

vul existenței noastre este ca să Îl iubim pe Dumnezeu cu toată

inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea noastră, și


283

pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Acesta este felul în care Îl glo-

rificăm pe Dumnezeu și ne bucurăm de El pe vecie.

O astfel de mântuire este glorioasă dincolo de imaginația

noastră. Nimic nu ar putea fi mai minunat decât să fii un om răs-

cumpărat „în Hristos” – „carne din carnea Lui și oase din oasele

Lui”! (Geneza 2:23; Efeseni 5:28-32). Aleluia!

Dacă tot pământul ar fi al meu,

Ar fi o jertfă mult prea mică;

Dragostea atât de uimitoare, de divină,

Îmi cere sufletul, viața, totul.

Dar stropi de-amar nu pot plăti

Datoria dragostei ce-o am;

Iată, Doamne, mă dau pe mine;

Și asta-i tot ce pot.

Isaac Watts

I. DRAGOSTEA

„În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii.”

II. DRAGOSTEA


284


285

PARTEA A 4-A. ANEXE

ANEXA A. CONCEPTE DE BAZĂ

CURSUL ISTORIEI RĂSCUMPĂRĂRII

• Planul mântuitor al lui Dumnezeu în Hristos reprezintă

principiul unificator care subliniază și aduce împreună toate acți-

unile lui Dumnezeu în istoria omenirii, inclusiv diferitele legă-

minte pe care El le-a făcut în anumite momente cu anumite per-

soane.

• Hristos este punctul central și țelul întregii Biblii.

• Legământul Avraamic este baza pe promisiune și, de

aceea, el este necondiționat, neschimbător și sigur.

• Legământul Mozaic (Legea) este caracterizată de princi-

piul că viața este dependentă de faptele persoanei și, de aceea, el

este un legământ al faptelor.


286

• În Noul Legământ, promisiunea este împlinită, întrucât

anticiparea ajunge la realizare, ca și Legea, întrucât cererile ei sunt

ajung să fie satisfăcute.

ELIBERAREA DE LEGE

• Creștinii au fost eliberați de blestemul Legii, au fost elibe-

rați de Lege ca o cerință pentru obținerea harului și a vieții, au fost

eliberați de Lege ca regulă exterioară care ar contraveni naturii lor

reale, și au fost eliberați de Lege ca tărâm al cererii, prin contrast

cu tărâmul ofertei. Ei au mai fost eliberați de Lege (și toate cele 613

porunci ale ei) în calitate de regulă a legământului privitoare la

obligațiile lor.

• Domnul Isus Hristos a cuprins și înlocuit pe Moise ca Pro-

fet, la fel cum El a cuprins și l-a înlocuit pe Aaron ca Preot și pe Da-

vid ca Împărat.

• Legea lui Hristos depășește Legea lui Moise la fel de mult

pe cât calitatea de fiu este superioară celei de rob.

• Nici una din poruncile Vechiului Legământ nu ne este

obligatorie nouă în mod direct ca poruncă a legământului, dar fie-

care din acestea are o relevanță indirectă pentru noi, ca parte a re-

velației lui Dumnezeu în Scriptură.

• Modalitatea prin care putem fi siguri că „păzim și învățăm

pe alții” oricare din poruncile Vechiului Testament – fie că sunt

„mari”, fie „mici” – este nu prin a venera Vechiul Testament ca fi-

ind Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin a crede în și a urma


287

îndeaproape pe Domnul și Stăpânul nostru, care, în Persoana și în-

vățăturile Sale, reprezintă „împlinirea” până și a celor mai mici

„slove și iote” din Lege.

• Creștinii nu păzesc și învață pe alții să păzească cele mai

mărunte porunci ale Legii și ale profeților prin elaborarea unei noi

„liste de reguli” din legile Vechiului Testament (interpretate spiri-

tual), ci prin umblarea în dragoste, prin puterea Duhului Sfânt.

LEGEA LUI HRISTOS

• Singura „poruncă nouă” pe care Hristos a dat-o ucenicilor

Lui în Odaia de Sus este „nouă” pentru că ea este asociată unui nou

legământ, pentru că ea aduce o cu totul nouă profunzime a sensu-

lui cuvântului „dragoste” și pentru că este dată acelora care apar-

țin unui nou tărâm, unde „întunericul se împrăștie, și lumina ade-

vărată și răsare chiar.”

• Dragostea este inima și esența Legii!

• Cele două mari porunci reprezintă obligația morală nes-

chimbătoare pentru toți oamenii din toate locurile și din toate

timpurile, până în veșnicie.

• Esența Legii nu se schimbă niciodată, dar revelația aces-

teia capătă progresiv o tot mai clară expresie, până când își găsește

culminarea în Hristos.

• Dragostea face mai mult decât să mă convingă să țin Le-

gea; dragostea este în ea însăși „împlinirea Legii.”


288

• Dragostea este îndatorirea supremă a omului. Legea, în

esența ei, înseamnă nimic mai mult decât obligația de a iubi. Iar

dragostea – acționând potrivit naturii ei în ordinea creată, acolo

unde Dumnezeu a plasat-o – este împlinirea Legii.

• Noi suntem chemați să ne iubim unii pe alții „cum ne-a iu-

bit Hristos.” Hristos Însuși este „legea” noastră – exemplul și stan-

dardul nostru cel mai înalt.

• Porunca de a ne „iubi unii pe alții” are aplicații foarte reale

și practice, care sunt explicate prin multele îndemnuri de tipul

„unii pe alții” din Noul Testament.

• Legea lui Hristos este atât de inepuizabilă pe cât este de

inepuizabilă însăși Persoana lui Hristos!

• Accentul din Noul Testament este pus, așadar, nu pe vreo

listă scrisă de porunci și interdicții, ca fiind standardul nostru de

comportament, ci pe dragostea asemănătoare cu cea a lui Hristos,

care este împuternicită și călăuzită de Hristos Însuși, prin Duhul

Sfânt.

• Pe cât de mult se manifestă în noi viața lui Hristos, pe atâta

se va arăta superioritatea „legii lui Hristos” față de orice altă „lege”.

• Este extrem de important faptul că, în Noul Testament,

păcatul este considerat în principal în termenii jignirii unei Per-

soane vii – Duhul Sfânt. În mod asemănător, despre trăirea evlavi-

oasă se vorbește în termeni de a trăi „în Duhul”, a umbla „în Du-

hul”, a produce „roada Duhului”.


289

• Creștini fiind, noi nu suntem chemați să producem pute-

rea și lumina vieții lui Hristos prin puterile noastre, ci suntem che-

mați să ne pocăim de orice lucru din viețile noastre care ar putea

stinge sau întrista pe Duhul Sfânt, și să credem promisiunile care

ne-au fost date în Hristos. Astfel vom fi făcuți capabili să ne „dăm

pe noi înșine lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum eram”, și să ne

ridicăm pentru a „umbla în viața cea nouă.”

• Viața creștină implică perseverență, luptă, suferință, lepă-

dare de sine, și o ascultare de poruncile lui Hristos care ne costă.

Ea implică de asemenea „străduință”. Această străduință nu este,

totuși, una care este făcută în puterile noastre, ci „după lucrarea

puterii Domnului, care lucrează cu tărie în noi.”

• Numai „slujirea” puternică a Duhului în Noul Legământ

este suficientă pentru a ne face capabili ca, într-o măsură mică, să

iubim așa cum a iubit Hristos, și astfel să „împlinim legea lui Hris-

tos.” Din acest motiv, toți creștinii trebuie să vină în mod repetat

înaintea Tatălui lor ceresc „cerând, căutând și bătând” mai mult

din prezența și puterea Duhului Sfânt în viețile lor.


290


291

ANEXA B. „DUMNEZEU

E DRAGOSTE”

Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este

dragoste.

1Ioan 4:8

Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumne-

zeu, și Dumnezeu rămâne în el.

1Ioan 4:16

Afirmația lui Ioan că „Dumnezeu este dragoste” este una

dintre cele mai simple și mai profunde declarații din întreaga Bi-

blie. Autorii Scripturii adesea spun că Dumnezeu este îndurător,

credincios, sau drept, dar niciodată ei nu spun că Dumnezeu este

îndurare, credincioșie sau dreptate. Cu toate acestea, aici Ioan

afirmă nu doar că Dumnezeu este iubitor, ci și că Dumnezeu este

dragoste! Acest lucru l-a determinat pe Jonathan Edwards să

afirme că „Dumnezeirea sau natura și esența divină există în


292

dragoste”. Octavius Winslow, la rândul lui, spunea, în predica sa

denumită „Dumnezeul dragostei” (1870):

Dragostea nu este într-atât de mult un atribut al lui Dumnezeu pe

cât este însăși esența Lui. Nu este atât de mult o perfecțiune mo-

rală a ființei Lui pe cât este însăși ființa Lui. Dacă El n-ar fi dra-

goste, n-ar mai fi Dumnezeu... Dragostea este într-un mod atât de

complet esența lui Dumnezeu, încât ea strălucește în fiecare per-

fecțiune a naturii Sale, și se vede în oricare act al stăpânirii Sale...

El n-ar fi nimic și n-ar face nimic în care dragostea Lui n-ar fi o

caracteristică esențială... omnipotența este puterea dragostei;

omnisciența este ochiul dragostei; omniprezența este atmosfera

dragostei; sfințenia este puritatea dragostei; dreptatea este focul

dragostei... Dumnezeu este esența dragostei.

Deși unele din aceste afirmații pot să meargă dincolo decât

ceea ce este în mod sigur implicat prin faptul că „Dumnezeu este

dragoste”, cu siguranță că ele vin mai aproape de realitate decât

multe pasaje ale teologiei sistematice (ale căror cuvinte sunt atent

alese). Adesea în aceste texte, dragostea lui Dumnezeu este cobo-

râtă la nivelul unui subtitlu minor, în cadrul subiectului general

care dezbate „bunătatea” lui Dumnezeu!

Faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu înseamnă că astfel

noi am putea să reducem, pe cale logică, toate celelalte atribute ale

Sale la dragoste. Cu toate acestea, în mod sigur acesta înseamnă că

dragostea este caracteristica morală centrală și esențială a ființei

Sale. Când Dumnezeu promite să arate lui Moise „slava Sa” și să

facă să treacă dinaintea lui „toată bunătatea Sa”, ceea ce este cen-

tral acolo este dragostea Lui: „Domnul, Dumnezeu este un Dumne-

zeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și


293

credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oa-

meni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34:6-7; v. și

Psalmii 103:7-18).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu „socotește pe cel vino-

vat drept nevinovat”30 (Exod 34:7), ci înseamnă că El „nu necăjește

cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plân-

geri 3:31-33). Dimpotrivă, Dumnezeu „nu dorește moartea celui ce

moare”31 (Ezechiel 18:31-32; 33:11).

Chiar și afirmația lui Ioan că „Dumnezeu este lumină” (1

Ioan 1:5) are o legătură morală directă cu faptul că „Dumnezeu e

dragoste”: „Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină... Dar cine

urăște pe fratele său, este în întuneric...” (1 Ioan 2:8-11). Această

legătură directă dintre dragoste și lumină nu este surprinzătoare,

întrucât Biblia asociază „lumina” cu viața (Ioan 1:4; 8:12), înțelep-

ciunea spirituală (2 Corinteni 4:6; Luca 2:32), destăinuirea (Efe-

seni 5:13; Ioan 3:21), și bunătatea (Matei 5:16; 2 Corinteni 6:14;

Efeseni 5:8-9), în timp ce „întunericul” are de-a face cu moartea

(Matei 4:16), orbirea spirituală (2 Corinteni 4:4; Matei 6:23), meș-

teșugirile rușinoase și ascunse (2 Corinteni 4:2; Ioan 3:20; Efeseni

5:11-12), și cu răul (Isaia 5:20; Luca 22:53; Faptele Apostolilor

26:18).


294


295

ANEXA C. „CIVILĂ,

CEREMONIALĂ ȘI MORALĂ”

Teologii reformați au urmat din obișnuință pe Thomas

Aquino (1225-1274) în împărțirea Legii Vechiului Legământ în

trei categorii de aspecte: civile, ceremoniale și modale. Legile ci-

vile au fost considerate acele legi care făceau referire specifică la

regulile de guvernare în teocrație [a poporului Israel – n.trad.], și

includeau lucruri precum proceduri ce trebuiau urmate în cazuri

de omucidere (Exod 21:12-14), pedepse specifice pentru curvie

(Levitic 20:10), sau alte aspecte legate de dreptatea socială. Legile

ceremoniale, pe de altă parte, tratau aspecte precum circumcizia,

curățirea ritualistică (Exod 30:18-21), și aducerea jertfelor (Exod

29:36-42). Legile morale erau acele legi care făceau referire directă

la caracterul lui Dumnezeu, precum porunca de a nu ucide sau de

a nu face mărturisire mincinoasă împotriva aproapelui.


296

Faptul că Biblia nu folosește în mod specific termeni pre-

cum „civil, ceremonial și moral” nu înseamnă că aceste concepte

ar fi în mod necesar nebiblice. Ele sunt ușor de înțeles și, într-un

fel, de ajutor în înțelegerea legilor Vechiului Legământ. Majorita-

tea creștinilor (datorită perspectivei lor dată de Noul Legământ)

pot să recunoască relativ repede exemplele mai evidente de legi ci-

vile, ceremoniale și morale din cadrul ansamblului de legi moza-

ice. Cu toate acestea, această împărțire mentală a Legii Mozaice în

„categorii” a condus la multă confuzie și înțelegeri greșite în inter-

pretarea Scripturii.

O SINGURĂ LEGE

Prima problemă (și este una majoră) rezultă din faptul că

Noul Testament vede peste tot Legea lui Moise ca fiind un tot. Când

Pavel spune că aceia care sunt creștini „nu mai sunt sub îndrumă-

torul acesta” (Galateni 3:25), el vorbește despre întregul ansamblu

de legi mozaice, nu doar de o parte a lui. În mod asemănător, când

spune că „am fost izbăviți de Lege, și suntem morți față de Legea


un duh nou, iar nu după vechea slovă” (Romani 7:6), el vorbește

despre eliberarea de Lege ca întreg. Creștinii au fost mutați din în-

treg „tărâmul” Legii; ei „nu mai sunt sub Lege, ci sub har” (Romani

6:14). A ne așeza sub autoritatea oricărei părți a Legii înseamnă,

așadar, a ne așeza sub autoritatea întregii Legi (Galateni 5:3).

Domnul Isus Hristos a avut o gândire asemănătoare cu pri-

vire la caracterul unitar al Legii. Când El a dar exemplele din Legea

Mozaică pentru a ne arăta (prin contrast) legile Împărăției Sale


297

(Matei 5:20f), El nu a făcut vreo deosebire între (spre exemplu)

Cele 10 Porunci și alte porunci. Dimpotrivă, El a făcut ilustrații din

toată Legea, inclusiv din acele porunci care priveau aspecte pre-

cum jurămintele, divorțul, dreptatea civilă („ochi pentru ochi”),

sau relaționarea la dușmani.

În majoritatea covârșitoare a situațiilor din Noul Testa-

ment, cuvântul „Lege” face referire la Legea Mozaică ca fiind uni-

tară și ținând de legământ. Dacă, în mod inconștient, forțăm pro-

priile noastre categorii „civile, ceremoniale și morale” asupra ver-

setelor care vorbesc despre Lege, vom ajunge în mod sigur să gre-

șim în înțelegerea lor. De exemplu, atunci când Pavel spune că noi

nu mai suntem „sub Lege” în Romani 6:14, mulți citesc în mod au-

tomat în aceste cuvinte ideea că noi „nu mai suntem sub condam-

narea Legii” sau că „nu suntem sub Legea ceremonială,” dar că to-

tuși „încă suntem sub Legea morală.” Dar dacă acesta ar fi fost sen-

sul pe care ar fi vrut să îl transmită Pavel, el n-ar mai fi anticipat

niciodată obiecția care urmează imediat după acest verset: „Ce ur-

mează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci

sub har?”

Același lucru este valabil și în ce privește versetul din Gala-

teni 5:13. „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Numai, nu

faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pămân-

tească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste.” Dacă Pavel ar fi predi-

cat galatenilor că ei fuseseră „eliberați” numai de sub „legea cere-

monială”, nu de sub întreaga Lege, el n-ar fi anticipat niciodată po-

sibilitatea ca ei să fie ispitiți să „facă din slobozenia lor o pricină ca

să trăiască pentru firea pământească.” Realitatea este că Pavel a


298

predicat galatenilor că creștinii au fost „eliberați” de Lege în între-

gimea ei. Creștinii nu mai sunt „sub Lege”! Chiar și în aspecte care

sunt legate de trăirea sfântă, Pavel nu a fost, în învățătura lui, cen-

trat pe Lege (nici măcar centrat pe „legea morală care se găsește în

legile mozaice”) ci a fost centrat pe Hristos. Pentru Pavel, trăirea

sfântă este asigurată în viețile celor credincioși, nu prin concen-

trarea lor pe Lege, ci prin realitatea că ei au murit față de păcat (și

Lege!) în Hristos și au fost înviați cu El pentru a umbla „într-o viață

nouă” (Romani 6:1-6) prin puterea Duhului Sfânt (Romani 7:4-6;

v. și capitolele 18-19). Aceia care umblă în dragoste prin puterea

Duhului Sfânt vor „împlini” Legea, fără să își dea seama, ca un sub-

produs [sau ca o implicație, ca rezultat – n.trad.] al îndemnurilor și

„roadei” Duhului (Galateni 5:13-25; Romani 8:4).

CIVILĂ, CEREMONIALĂ, SAU MORALĂ?

Dar mai este o problemă legată de această împărțire a Legii

în categoriile „civilă, ceremonială și morală”. Cine este calificat să

decidă care porunci ale Legii Mozaice sunt morale, care sunt civile,

și care sunt ceremoniale? Cine are autoritatea să ne spună care po-

runci sunt „mărunte” și care sunt „importante”? Adesea, o singură

poruncă a Vechiului Legământ ar putea fi inclusă în mai multe ca-

tegorii (Exod 22:25), iar cele mai mari dintre porunci sunt uneori

„amestecate” cu, aparent, cele mai neînsemnate (Levitic 19:18-

19). Cine poate decide „care este de un fel și care de altul”?

Răspunsul la această întrebare este că nimeni nu este califi-

cat să decidă în aceste aspecte, cu excepția autorilor inspirați ai Scrip-

turii. În timp ce Vechiul Testament ne dirijează în direcția corectă


299

(Mica 6:6-8; Osea 6:6; Psalmii 51:16-17; Proverbe 21:3), el încă lasă

majoritatea acestor subiecte fără răspuns. De exemplu, nici un

evreu nu ar fi considerat vreodată circumcizia ca fiind o poruncă

„neînsemnată”; mai mult, Moise era pe punctul să își piardă viața

din acest motiv! Abia când ajungem la Noul Testament învățăm că

circumcizia nu are valoare! (1 Corinteni 7:19; Galateni 5:6; 6:15).

Și de abia când ajungem la Noul Testament învățăm că cea de-a

doua mare poruncă a Legii de fapt apare în Vechiul Testament

lângă o poruncă ce spune să nu „împreuni vite de două soiuri deo-

sebite”! (Levitic 19:18-19)

Așadar, noi depindem de învățătura Noului Testament

pentru a căpăta un răspuns cu autoritate cu privire la care porunci

sunt „însemnate” (Matei 23:23) și care sunt „neînsemnate”. Pro-

blema este că Noul Testament (ca și cel Vechi) nu ne dă niciodată

o listă detaliată a tuturor lucrurilor care sunt „morale” în Legea

Mozaică. Dimpotrivă, el ne oferă doar „indicații” privind acele lu-

cruri care sunt cele mai importante. De exemplu, el ne spune că

„dragostea” stă în centrul Legii, că circumcizia nu înseamnă „ni-

mic”, și că jertfele Vechiului Legământ sunt acum împlinite și în-

cheiate în Hristos. Doar datorită acestor „indicații” putem înțelege

cum să tratăm categoriile de porunci „civile, ceremoniale și mo-

rale”. Datorită perspectivei lor în Noul Legământ, creștinii pot re-

cunoaște cu ușurință exemplele mai evidente de legi „ceremoni-

ale” și „civile”. Cu toate acestea, atunci când ajungem la aspectele

mai puțin evidente, care nu sunt clarificate în Noul Testament,

sunt o mulțime de aspecte cu privire la care aceste distincții rămân

încețoșate, și, ca urmare, sunt și multe păreri diferite și certuri

care rănesc. Și acest lucru este de așteptat să se petreacă, dacă nu


300

înțelegem că Biblia însăși nu împarte niciodată Legea în categorii de

porunci.

„LEGEA MORALĂ NESCHIMBĂTOARE”

A treia problemă legată de împărțirea pe categorii a porun-

cilor – „civile, ceremoniale și morale” – provine din faptul că o

mare parte din tradiția reformată a considerat că „legea morală”

înseamnă Cele 10 Porunci. După cum am văzut, Biblia însăși nici

măcar nu vorbește despre „legea morală”, cu atât mai puțin pla-

sează ea un semn de egalitate între „legea morală” și Decalog! Aceia

care totuși pun acest semn de egalitate, au de înfruntat multe difi-

cultăți.

POLIGAMIA

De exemplu, majoritatea creștinilor ar susține cu siguranță

faptul că, în Noul Legământ, credinciosul care, cu bună știință, ar

intra într-o relație poligamă, ar săvârși un act de adulter (Romani

7:3; 1 Corinteni 7:2). Cu toate acestea, sub Vechiul Legământ (care

a fost sumarizat prin expresia „cuvintele legământului, Cele 10 Po-

runci” (Exod 34:28; Deuteronom 4:13), inclusiv porunca a 7-a care

interzice adulterul), poligamia a fost nu doar permisă, ci erau date

și legi privitoare la cine poate să devină a doua soție, cum trebuiau

tratate diferitele soții etc. (Deuteronom 21:15-17; Levitic

18:18). Când David s-a căsătorit cu mai multe soții, Dumnezeu nu

S-a arătat nemulțumit în mod deschis (2 Samuel 3:2-5), dar când


301

el a comis adulter cu Bat-Șeba, El l-a mustrat cu severitate (2 Sa-

muel 12:10-12).

În afară de poligamie, mai avem de rezolvat problema „con-

cubinelor” [sau țiitoarelor – n.trad.] care de asemenea erau per-

mise de Cele 10 Porunci. Până și cei mai cu har teologi au fost inca-

pabili să explice copiilor lor (sau adolescenților lor) ce era cu exac-

titate o concubină și de ce Dumnezeu a permis unor bărbați ca Da-

vid și Solomon să le aibă! Dacă Decalogul este cu adevărat „legea

morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, suntem noi gata să ac-

ceptăm definiția pe care ea o dădea „adulterului”, și care permitea

atât să ai mai multe soții cât și concubine?

Permisiunea poligamiei în Vechiul Legământ a fost adesea

comparată cu permisiunea de a divorța, lucru care, așa cum spune

Domnul Isus, reprezenta o concesie făcută omului datorită „împi-

etririi inimii” lui (Matei 19:8). Acest lucru este fără îndoială adevă-

rat, iar legile privitoare la poligamie nu ar trebui înțelese ca o în-

curajare a acestei practici, ci ca pe reglementări menite să prote-

jeze femeile. Această observație, totuși, nu rezolvă cu adevărat

problema dezbătută. Dacă una din Cele 10 Porunci ar fi sunat as-

tfel, „Să nu divorțezi de soția ta”, și totuși Dumnezeu ar fi permis

divorțul, atunci situația ar fi fost paralelă. Dar Dumnezeu a spus,

„Să nu preacurvești”, și totuși El a permis poligamia și existența

concubinelor. Putem fi de acord că poligamia a reprezentat o con-

cesie datorată împietririi inimilor oamenilor într-o circumstanță

culturală anume. Putem de asemenea să fim de acord că practica

ei de către bărbați precum David și Solomon a constituit o încăl-

care a intenției inițiale a dragostei perfecte pentru care Dumnezeu


302

a instituit căsătoria (Geneza 2:18, 24). Dar nu putem fi de acord că

poligamia ar fi constituit un act de adulter din partea acestora,

pentru că este clar din relatarea Vechiului Testament ca nu a fost

adulter. Ceea ce este clar este că definiția „adulterului” s-a schim-

bat de la ceea ce însemna ea în Porunca a 7-a și ce înseamnă ea în

Noul Testament.

SCLAVIA

O altă dilemă morală care se ridică este cea legată de sclavie.

Sclavia este menționată fără vreo condamnare în Poruncile a 4-a

și a 10-a din Decalog (Exod 20:10, 17; notați că expresia „rob”, din

evreiescul ebed, are sensul de „sclav” în toate versetele citate

aici). În fapt, sclavia a fost acceptată în toată Legea Mozaică (de ex.

Exod 12:44; 21:26-27, 32; Levitic 25:44-46; Deuteronom 23:15), și

până înainte de Războiul Civil American, recunoașterea ei ca parte

din Cele 10 Porunci a fost susținută cu argumente ca fiind o prac-

tică neîntreruptă. Dacă am cerceta ce anume era implicat prin scla-

via recunoscută de Poruncile a 4-a și a 10-a, vom descoperi răspun-

sul la întrebarea noastră examinând detaliile legilor privind scla-

via date de Dumnezeu lui Moise. Când facem aceasta, descoperim

că deși Legea Mozaică era mult superioară altor legi din antichitate

(de ex. față de Codul lui Hammurabi) în ce privește tratamentul

sclavilor, cu toate acestea ea nu a prezentat esența voii lui Dumne-

zeu în acest aspect. De exemplu, conform Legii Mozaice, un om nu

trebuia pedepsit pentru uciderea „robului său, bărbat sau femeie”

dacă îl lovea cu bățul, dacă sclavul „mai trăiește o zi sau două...căci

este argintul lui [proprietatea lui – n.trad.] (Exod 21:20-21). Ca și

legile privind divorțul, lucruri ca acestea trebuie în mod sigur să


303

fie înțelese nu ca expresie a aprobării divine, ci ca lucruri greșite,

dar reglementate cu scopul de a preveni lucruri mai grave. Cu

toate acestea, astfel de lucruri erau permise de Legea lui Moise, așa

cum este ea sumarizată în Decalog. Dacă Cele 10 Porunci repre-

zintă „legea morală neschimbătoare” a lui Dumnezeu, suntem

atunci noi gata să acceptăm tipul de sclavie care era recunoscut

drept acceptabil de acestea?

SABATUL

O ultimă dilemă morală se ridică în ceea ce privește Sabatul.

În Porunca a 4-a („adu-ți aminte de Ziua Sabatului, ca s-o sfin-

țești”), oamenii erau obligați să aibă o „odihnă completă” în ziua a

7-a a săptămânii. „Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi

pedepsit cu moartea” (Exod 31:15). „Să nu faci nicio lucrare în ea”

(Exod 20:10). Dacă ne întrebăm ce anume a vrut să spună Dumne-

zeu în Porunca a 4-a când a interzis „orice lucrare”, descoperim că

prin „lucrare”, Dumnezeu inclusese lucruri precum să faci focul în

casă (Exod 35:3), să pregătești mâncarea (Exod 16:23-24), său

cumperi sau să vinzi lucruri (Neemia 10:31; 13:15-22). Este

această poruncă parte din „legea morală neschimbătoare” a lui

Dumnezeu? (v. Anexa E, întrebarea 2). Dacă da, cum ar trebui creș-

tinii să o respecte, mai precis? Ne este permis să aprindem becurile

în casele noastre de „Sabat” sau să folosim un autobuz ca să ajun-

gem la slujba de dimineață de la biserică? (Ambele activități amin-

tite implică o încălcare a Poruncii a 4-a, întrucât ele implică în mod

necesar să cumperi sau să pui pe alții să lucreze de „Sabat”.) Cine

decide ce este permis de Sabat și ce nu? Presupunând că am fi în

măsură să decidem ce este și ce nu este permis de Sabat, n-ar trebui


304

să aplicăm disciplinarea în biserică față de aceia care, în mod con-

tinuu, fac lucruri care nu sunt permise de Sabat? Dacă încălcarea

Sabatului cerea pedeapsa cu moartea în Vechiul Legământ, și este

pusă alături de crimă, furt și adulter ca una din cerințele esențiale

ale „legii morale neschimbătoare” a lui Dumnezeu, în mod sigur că

ea ar trebui să implice aceleași măsuri disciplinare și în Noul Legă-

mânt, după cum trebuie tratate și celelalte păcate.

„DAR EU VĂ SPUN”

În afara acestor dileme, mai există o consecință dăunătoare

ce rezultă din desemnarea Celor 10 Porunci ca fiind „legea morală

neschimbătoare a lui Dumnezeu.” Dacă Cele 10 Porunci sunt reve-

lația finală a voii lui Dumnezeu față de oameni, atunci în mod inevi-

tabil „legea lui Hristos” nu poate adăuga nimic la ele. Cel mult, Hris-

tos ar fi putut să explice „înțelesul real” al Celor 10 Porunci; El nu

putea să stabilească vreun standard mai înalt privind comporta-

mentul, decât cel pe care ei l-ar fi avut deja revelat. Istoric vorbind,

această abordare a îndreptat atenția mai mult către Decalog decât

către imperativele bogate și felurite ale Noului Testament. Porun-

cile lui Hristos și ale apostolilor Lui devin astfel doar niște notițe

de subsol ale Celor 10 Porunci, și au fost făcute multe încercări și-

rete de a arăta că, într-ul fel, ele ar fi fost în fapt incluse în „semni-

ficația reală” a Decalogului de la bun început. O astfel de abordare

conduce inevitabil la o diminuare a slavei deosebite a Noului Le-

gământ.

Aceste calități deosebite sunt manifestate nu doar prin

standardele fără egal ale legii lui Hristos, ci și prin contextul în


305

care aceste standarde au fost prezentate. Imperativele Noului Tes-

tament sunt mereu aduse înaintea noastră în contextul unei noi

epoci care a venit peste omenire: „întunericul se împrăștie, și lu-

mina adevărată și răsare chiar” (1Ioan 2:8). Oamenii au „gustat

Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor”

(Evrei 6:5). Împărăția lui Dumnezeu este „în mijlocul lor” (Luca

17:21). Creștinii au „înviat împreună [cu Hristos], și puși să șadă

împreună în locurile cerești, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6). Ei „au

murit, și viețile lor sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu” (Colo-

seni 3:3).

În acest context, soții (de exemplu) sunt îndemnați să își iu-

bească soțiile „cum a iubit și Hristos Biserica.” Nu doar că dragos-

tea fără egal a lui Hristos pentru mireasa Lui stabilește cel mai

înalt standard imaginabil pentru soții creștini, ci acest standard

este dat acelora care ei înșiși au fost „răstigniți împreună cu Hris-

tos” și care „nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei” (Galateni

2:20). A-i da acestui îndemn un iz mozaic prin a spune că el nu ne

duce mai departe de Porunca a 7-a („să nu preacurvești”) este un

act nejustificabil. „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevă-

rul au venit prin Isus Hristos!” (Ioan 1:17)

CONCLUZIE

Deși împărțirea Legii în categorii de porunci „civile, cere-

moniale și morale” nu este complet lipsită de validitate, totuși ea

introduce multă confuzie și conduce la înțelegerea greșită a mul-

tor lucruri, atunci când studiem Legea Mozaică prin lentilele Nou-

lui Testament. Acest lucru este adevărat în mod particular când


306

„legea morală” este identificată cu Decalogul. Deși Domnul și apos-

tolii Lui s-au referit uneori, în Noul Testament (în 7 situații: Matei

5:21, 27; 15:4; 19:18-19; Romani 7:7; 13:9; Efeseni 6:2-3; Iacov

2:11), la părți din Cele 10 Porunci, acest lucru poate fi înțeles cu

ușurință în termenii poziției centrale a acestora ca fiind „cuvintele

legământului [vechi]” (Exod 34:28; Deuteronom 4:13). Asta nu în-

seamnă că ele au fost date ca fiind un sumar cuprinzător și nes-

chimbător al întregii datorii morale pentru toți oamenii din toate

timpurile. Când a fost întrebat de „tânărul bogat” care porunci tre-

buie păzite pentru a „căpăta viața veșnică,” Isus ar fi putut spune

cu ușurință, „Cele 10”! Cu toate acestea, El a citat cinci dintre po-

runcile de pe a doua tablă a Decalogului, alături de porunca de a nu

„înșela” și de porunca de a iubi pe aproapele ca pe el însuși (Matei

19:18-19; Marcu 10:19). Când Pavel spune că „cu cei ce sunt fără

Lege” el s-a făcut „ca și cum ar fi fost fără lege”, el nu merge mai

departe spunând că, „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu,

ci sunt sub Cele 10 Porunci.” Atenția lui Pavel, în ce privește trăirea

evlavioasă, a fost concentrată pe Hristos, nu pe Decalog. Când Pa-

vel citează orice lucru din Decalog, el o face numai pentru a de-

monstra împlinirea ei în mod natural de către aceia care umblă în

dragoste (Romani 13:8-10; Galateni 5:13-14). Îndemnul lui Pavel

către creștini este ca ei să „umble după îndemnurile Duhului,” nu

să împlinească „Cele 10 Porunci.” Rezultatul inevitabil al umblării

după îndemnurile Duhului este că „porunca Legii este împlinită în

noi” (Romani 8:4), dar aceasta este o afirmație care ilustrează o

realitate, nu un îndemn de care trebuie să ascultăm.

Concluzionând, dacă noi căutăm să facem o distincție bi-

blică între diferitele porunci ale Legii (pentru a decide care dintre


307

ele sunt neschimbătoare și veșnice, și care nu), nu vom reuși să

descoperim nici o presupusă distincție între precepte „civile, cere-

moniale și morale”. Ceea ce însă descoperim, în afirmațiile Dom-

nului nostru, este că „în aceste două porunci se cuprinde toată Le-

gea și Proorocii” (Matei 22:34-40).


308


309

ANEXA D. ÎNTREBUINȚAREA

CORECTĂ A LEGII

După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes,

ca să poruncești unora să nu învețe pe alții altă învățătură, și să nu se

țină de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai

mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin

credință, așa fac și acum. Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o

inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută. Unii, fi-

indcă s-au depărtat de aceste lucruri, au rătăcit și s-au apucat de flecării.

Ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar ce spun, nici ce ur-

măresc. Noi știm că Legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine,

căci știm că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fără-

delege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără evla-

vie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă, pentru

ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți, pentru vânzăto-

rii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru

orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fe-

ricitului Dumnezeu care mi-a fost încredințată mie.

1Timotei 1:3-11


310

ȚINTA ESTE DRAGOSTEA

Pavel spune în acest pasaj că „Legea (Mozaică) este bună”,

chiar și într-un context al Noului Legământ, dar numai dacă ci-

neva „o întrebuințează bine”. Și parte din ceea ce el voia să spună

prin această afirmație se poate vedea din contextul imediat. Învă-

țătorii falși foloseau Legea într-un mod care conducea la „basme”

și „certuri de vorbe”. În loc de aceasta, ei ar fi trebuit să folosească

Legea pentru a „face să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin cre-

dință”. Cu alte cuvinte, ei ar fi trebuit să folosească Legea pentru a

promova Evanghelia. Așa cum spune Pavel, „dragostea” este ținta

supremă a întregii învățături creștine – fie că această învățătură

vine din Vechiul Testament, fie că vine din Noul. O astfel de dra-

goste izvorăște numai dintr-o înnoire interioară (o inimă curată, o

conștiință bună, o credință sinceră) pe care Legea nu este capabilă

să o dea. De aceea, orice „întrebuințare” a Legii, care nu este cen-

trată pe dragoste ca țel și rezultat suprem reprezintă o întrebuin-

țare greșită a Legii! Orice utilizare a Legii care conduce la situația

când creștinii „se mușcă și se mănâncă unii pe alții” (Galateni

5:15), se „judecă” (Romani 14:3-4) și se jignesc unii pe alții, care le

focalizează atenția pe „reguli” și aspecte exterioare, (Romani

14:17; Evrei 13:9) sau prin care, în orice modalitate, ei devin „ple-

cați iarăși sub jugul robiei” (Galateni 5:1), este o folosire greșită a

Legii.

Atunci cum poate fi folosită corect Legea într-un context al

Noului Legământ? În ce modalități poate ea fi „întrebuințată bine”

pentru a îndrepta oamenii către Hristos și către dragoste ca ultimă

„țintă a poruncii”? Răspunsul imediat al lui Pavel la această


311

întrebare se găsește în versetele 9-11. După ce a spus că „Legea este

bună dacă cineva o întrebuințează bine”, el continuă imediat spu-

nând că, pentru a face asta, trebuie să conștientizăm mai întâi că

„Legea nu este făcută pentru cel neprihănit.” Dimpotrivă, Legea

este făcută pentru „cei fărădelege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți

și păcătoși, pentru cei fără evlavie, necurați, pentru ucigătorii de

tată și ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru

curvari, pentru sodomiți, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei

mincinoși, pentru cei ce jură strâmb, și pentru orice este împotriva

învățăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului

Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, „întrebuințarea Legii” pe care Pavel o

avea în minte în aceste versete este făcută în lucrarea ei negativă. Le-

gea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru aceia care sunt

fărădelege și răzvrătiți. Negațiile și interdicțiile ei nu au fost desti-

nate zidirii sfinților, ci înfrânării și convingerii de păcat a celor răi.

(Aceasta dovedește faptul că Pavel își dirijează învățătura către

creștini, nu către negațiile Legii, focalizând-o pe Persoana lui Hris-

tos și pe răscumpărarea glorioasă care este obținută de El.)

SPRE CONVINGEREA EVREILOR DE PĂCAT

În epistola lui Pavel către Romani, îl vedem „folosind Le-

gea” în aplicațiile ei esențial negative, cu scopul de a convinge de pă-

cat pe evrei. După statuarea condamnării Neamurilor în Romani 1

(datorită păcatelor lor săvârșite în ciuda revelației naturale), Pavel

continuă în Romani 2 prin a statua condamnarea evreilor (dato-

rită păcatelor lor săvârșite împotriva revelației speciale, și anume

Legea). El folosește interdicțiile Legii în ce privește lucruri precum

furtul, curvia și profanările pentru a convinge pe evrei de starea


312

lor păcătoasă (Romani 2:21-24) și sfârșește prin a concluziona că

„toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Romani 3:9). Scopul final

avut în vedere este acela de a face pe iudei să își vadă nevoia de

Evanghelie și de Hristos.

În ceea ce privește această folosire a Legii Mozaice pentru a

aduce convingerea de păcat, ar trebui să arătăm că, nu doar în Ro-

mani 2, ci și în cazul „tânărului bogat” și al experienței proprii a lui

Pavel (Romani 7), Legea lui Moise a fost aplicată într-un context al

Vechiului Legământ, și acelora care erau, în fapt, evrei, și implicit se

aflau „sub Lege.” Nu există nici un exemplu în Scriptură în care

Cele 10 Porunci sunt predicate (ca atare) Neamurilor cu scopul de

a-i convinge pe aceștia de păcat. (Majoritatea Neamurilor nu auzi-

seră niciodată de Cele 10 Porunci.) Cu toate acestea, cunoașterea

inevitabilă a lui Dumnezeu, manifestată în creație și în conștiința

omului (legea scrisă în inimă) a fost folosită în acest sens (Faptele

Apostolilor 17:16-34; 14:11-18; Romani 1:14-32; 2:14-16), alături

de predicarea învierii și a Persoanei lui Hristos, ca și a judecății vi-

itoare care se va face prin El (Faptele Apostolilor 17:30-31).

Folosirea de către Pavel a Legii Mozaice pentru a convinge

pe evrei de păcătoșenia lor și de nevoia lor de Hristos reprezintă în

mod clar una din modalitățile în care Legea poate fi „întrebuințată

bine” pentru a promova Evanghelia. Această folosire a Legii a fost

în mintea lui Pavel în mod specific în 1Timotei 1:8-11. Dacă exa-

minăm practica și învățătura lui în restul Noului Testament, to-

tuși, putem descoperi cel puțin două alte modalități în care el a fo-

losit Legea Mozaică pentru a „face să înainteze lucrul lui


313

Dumnezeu prin credință” și pentru a conduce pe oameni la „dra-

goste” ca țel suprem al întregii învățături creștine.

PENTRU A MĂRTURISI DESPRE HRISTOS

Una din aceste „întrebuințări bune ale Legii” poate fi văzută

în cartea Faptelor Apostolilor. De acolo învățăm că a fost „obiceiul”

lui Pavel, atunci când a mărturisit Evanghelia în sinagogi, în dis-

cuțiile cu ascultătorii evrei, să se folosească de argumente din Ve-

chiul Testament. Aceasta a implicat a vorbi „cu ei din Scripturi, do-

vedind și lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească și să învi-

eze din morți” (Faptele Apostolilor 17:1-3). Cea de-a doua „între-

buințare bună a Legii” într-un context al Noului Legământ este,

așadar, să „predicăm pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:35) din Scrip-

turile Vechiului Testament. Deși aceasta se aplică în principal „Le-

gii” în sensul ei mai larg (fie din Pentateuh, fie din Vechiul Testa-

ment în general), totuși se aplică Legii și în sensul ei mai restrâns

(adică legile mozaice ca atare). Multe dintre poruncile Legii Moza-

ice (în special acelea legate de slujirea și jertfele de la templu) ară-

tau direct către venirea „Mielului lui Dumnezeu” care avea cândva

să „ridice păcatul lumii.” Această predicare a lui Hristos de pe pa-

ginile Vechiului Testament, alături de relatarea apostolilor, care

au fost martori oculari, a fost folosită cu putere de Duhul Sfânt

pentru a convinge de păcatele lor pe cei care aveau o cultură evre-

iască. Este evident din cartea Faptelor Apostolilor că aceasta a fost de

departe utilizarea predominantă a Legii în predicarea apostolică.

(Caracteristicile predicării apostolice sunt discutate mai detaliat

în Capitolul 17.) În acest fel, Legea a fost folosită pentru a conduce


314

oamenii direct către Hristos și către „dragostea, care vine dintr-o

inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefăcută.”

SPRE ÎNVĂȚAREA CREDINCIOȘILOR

A treia „întrebuințare bună a Legii” se găsește răspândită

de-a lungul epistolelor lui Pavel. După cum am văzut într-un capi-

tol anterior (capitolul 9), Pavel consideră întreg Vechiul Testa-

ment ca fiind încă „de folos” pentru credincioșii Noului Testament

„ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în nepri-

hănire” (2Timotei 3:16). De aceea, el citează adesea din Vechiul

Testament, întrucât „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pen-

tru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea

pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4). Din nou,

acest lucru se aplică nu doar porțiunilor profetice și narative ale

Vechiului Testament, ci și poruncilor Legii, ca ilustrații ale carac-

terului și căilor neschimbătoare ale lui Dumnezeu. Deși majorita-

tea covârșitoare a referințelor făcute de Pavel la Vechiul Testa-

ment nu implică poruncile mozaice ca atare, ocazional el citează

din ele pentru a demonstra împlinirea lor de către aceia care um-

blă în dragoste (Romani 13:8-10) sau pentru a întări învățătura

despre comportamentul creștin (de ex. 1 Corinteni 9:8-10). De

exemplu, Pavel credea cu tărie că este „corect” să folosească prin-

cipiile care stau la baza interdicției Legii de a „lega gura boului”

pentru a susține dreptul lucrătorilor Evangheliei de a fi hrăniți de

aceia cărora ei le slujesc. A fost de asemenea corect să folosească

interdicția Legii de a înjuga împreună un bou și un măgar pentru

a ilustra nebunia creștinilor care sunt „înjugați la un jug nepotri-

vit” cu cei necredincioși (2 Corinteni 6:14). În astfel de cazuri, Legea


315

este folosită pentru a ne îndrepta către înțelesul adevărat și către

aplicarea practică corectă a dragostei în viața creștină. Sub călăuzi-

rea Duhului Sfânt, creștinii pot să descopere în Legământul Mo-

zaic multe aplicații folositoare ale principiilor spirituale ale dra-

gostei (Matei 7:12), care sunt subliniate în Vechiul Testament ca

întreg. Trebuie totuși să fim foarte atenți când facem aceasta, pen-

tru a ne asigura că „aplicațiile” noastre nu contrazic învățătura

clară și aspectele centrale ale Noului Testament.

Este clar din fiecare din cele trei exemple de mai sus că Pa-

vel de fapt „a practicat ceea ce a predicat” în ce privește „întrebu-

ințarea bună a Legii.” În 1Timotei 1, Pavel spune că Legea trebuie

folosită numai pentru avansarea Evangheliei („înaintarea lucrului

lui Dumnezeu prin credință”) și a dragostei creștine (dragoste care

izvorăște „dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o cre-

dință neprefăcută”). Iar noi am descoperit că exact aceasta a făcut

Pavel! El a folosit Legea pentru a-și convinge concetățenii evrei de

păcat și pentru a le mărturisi pe Hristos, și a folosit principiile spi-

rituale din Lege pentru a îndrepta pe creștini la aplicarea corectă a

dragostei în umblarea lor zilnică.

UTILIZAREA LEGII ÎN ZILELE NOASTRE

În Noul Testament, Legea Mozaică (însoțită de predicarea

lui Hristos) a fost folosită în principal pentru convingerea de păcat

a evreilor, în timp ce pentru convingerea Neamurilor de păcat el a

folosit revelația naturală (de asemenea însoțită de predicarea lui

Hristos). Totuși, aceasta nu înseamnă că noi n-am mai putea să ci-

tăm deloc din Legea Mozaică sau din Vechiul Testament, atunci


316

când predicăm Neamurilor. Cuvântul Lui Dumnezeu își are pro-

pria autoritate, și (întrucât întreaga Biblie reprezintă revelarea ca-

racterului lui Dumnezeu) putem utiliza în mod corect atât Noul

cât și Vechiul Testament pentru a predica pe Hristos și pentru a

convinge oamenii de păcat.

Ioan Botezătorul nu a ezitat să îl mustre pe Irod pentru că

se căsătorise cu soția fratelui său Filip, spunându-i că „nu îi era în-

găduit” (Marcu 6:17-18; cf. Levitic 20:21) să o ia de soție pe cum-

nata sa. De asemenea, el nu a ezitat să îl mustre și pentru toate „re-

lele pe care le făcuse” (Luca 3:19). Rezultatul a fost că „Irod se te-

mea de Ioan, fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt” (Marcu 6:20). În

același mod, creștinii n-ar trebui să fie ezitanți în a cita pasaje pre-

cum Levitic 18:22-23 și 20:13 pentru a întări cunoștința interi-

oară (Geneza 19:7) pe care oamenii o au cu privire la homosexua-

litate și zoofilie, care sunt, înaintea Domnului, perversiuni și „urâ-

ciuni”.

Dar imediat se ridică întrebarea: care anume interdicții ale

Vechiului Legământ mai se aplică încă oamenilor din zilele noas-

tre. Comportamentul homosexual trebuia, conform Legii, pedep-

sit cu moartea, dar se spune și că a mânca anumite animale „necu-

rate” era de asemenea „urâciune” înaintea Domnului, în urma că-

reia persoana care încălca porunca trebuia să fie „nimicită” din Is-

rael (Levitic 7:21; 17:10; Deuteronom 14:3). Cu toate acestea, noi

cunoaștem din Noul Testament că „nimic nu este necurat în sine”

(Romani 14:14) și că a încălca aceste porunci privitoare la hrană

nu mai este considerat păcat. Dacă Dumnezeu nu mai consideră

consumul cărnii de porc ca fiind detestabil, cum putem ști care


317

lucruri rămân detestabile înaintea Lui? Pavel ne dă răspunsul în

1Timotei 1, la finele versetului 11. În plus față de păcatele și urâ-

ciunile pe care el le enumeră în mod specific, Pavel include expre-

sia „orice este împotriva învățăturii sănătoase: potrivit cu Evan-

ghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredințată”.

Cu alte cuvinte, vedem iarăși că Noul Testament („învățătura sănă-

toasă” a „Evangheliei”) este ceea ce ne oferă modelul pentru înțe-

legerea și aplicarea Vechiului Testament în zilele noastre. Principi-

ile care definesc „Evanghelia” ne arată care din interdicțiile moza-

ice pot fi utilizate în mod corect în situația prezentă, pentru a

mustra pe oamenii răi și pentru a le arăta că au nevoie de Hristos.

Aceasta nu înseamnă că orice utilizare validă a Vechiului Testa-

ment este prezentată în mod specific în Noul Testament (Levitic

18:23 este unul din astfel de exemple), ci faptul că noi, creștinii, ar

trebui să interpretăm și să aplicăm Vechiul Testament în confor-

mitate cu exemplul prezentat nouă în acest sens de Hristos și de

apostolii Lui.

CELE 10 PORUNCI

Unii evangheliști și teologi susțin faptul că convingerea de

păcat nu poate să aibă loc decât atunci când Legea (sub forma spe-

cifică a Celor 10 Porunci) este predicată înainte de predicarea

Evangheliei (adică Persoana glorioasă, afirmațiile, moartea și învi-

erea lui Hristos). Din exemplele predicării apostolice analizate în

Capitolul 17, este clar că nu așa stau lucrurile. Trebuie să obser-

văm de asemenea că aceia care se folosesc de Cele 10 Porunci în

acest mod, ei nu o fac utilizând exact forma în care ele apar în Le-

gea lui Moise. Mai degrabă ei „spiritualizează” porunca Sabatului


318

(dacă o menționează) și adaugă celorlalte porunci conținutul învă-

țăturilor lui Hristos din Predica de pe Munte. De exemplu, porunca

de a nu comite adulter este prezentată ca o poruncă de a nu privi

cu poftă sexuală la o femeie, în timp ce porunca de a nu ucide este

interpretată ca poruncă de a nu urî. A face aceasta echivalează cu

a utiliza în realitate o formă a „legii lui Hristos” cu scopul de a

aduce convingerea de păcat.

După cum am observat mai sus, faptul că Cele 10 Porunci

sunt parte din Legea Mozaică nu înseamnă că ele nu pot fi nicio-

dată citate atunci când predicăm Neamurilor sau că ele nu pot face

contact cu conștiințele celor pierduți în păcat din zilele noastre.

Mulți oameni din țările occidentale au o câtuși de vagă cunoaștere

a Celor 10 Porunci ca fiind o lege dată de Dumnezeu, și chiar și în

culturile unde nu există o astfel de înțelegere, oamenii deja știu că

este greșit să ucidă, să fure, să curvească etc (Romani 1:32). Cu

toate acestea, trebuie întotdeauna să ținem minte că Decalogul nu

reprezintă cea mai înaltă exprimare a legii lui Dumnezeu dată vre-

odată oamenilor, și că predicarea Celor 10 Porunci ca metodă de

evanghelizare nu a fost folosită de apostoli. Mai mult, orice me-

todă care urmează o abordare evanghelistică de tip „punctul 1, 2,

3...” sau de tipul „un singur model se potrivește la orice situație”

este contrară conceptului central din Noul Legământ privitor la

călăuzirea și „slujba” Duhului Sfânt.


319

ANEXA E. ÎNTREBĂRI

FRECVENTE

1. SUNT CREȘTINII OBLIGAȚI SĂ PĂZEASCĂ PORUNCA A 4-A, ȘI SĂ ÎȘI „ADUCĂ AMINTE DE ZIUA SABATULUI ȘI SĂ O SFIN-ȚEASCĂ”?

Conform cu Matei 5:19, creștinii ar părea că sunt chemați

să „păzească și să învețe pe alții să păzească” (prin realitatea inte-

rioară sau prin acțiunea exterioară) până și cele mai neînsemnate

porunci ale Legii Mozaice (v. Capitolul 9). Iar porunca Sabatului

este fără îndoială inclusă aici. Dacă încercăm, cu ajutorul Duhului

Sfânt, să vedem porunca Vechiului Legământ „prin lentilele Nou-

lui Testament”, atunci apar mai multe interpretări cu privire la

cum este posibil ca ea să fie „păzită”. Unii spun că, în conformitate

cu Evrei 4, Sabatul trebuie păzit prin a ne „odihni de lucrările noas-

tre” (Evrei 4:1-11) și să ne punem credința în Hristos în ce privește

mântuirea noastră. Ei văd Sabatul ca o umbră a „odihnei”


320

implicată de justificarea prin credință, și care culminează în final

cu „odihna” (Apocalipsa 14:13) cerească. Alții văd Sabatul Vechiu-

lui Testament ca fiind un principiu de folos și neschimbat al unei

odihne fizice săptămânale, care este necesară pentru oameni și

animale (Exod 23:12). Alții cred că obligația noastră de a păzi Sa-

batul (Sâmbăta) a fost transferată la Ziua Domnului (Duminica) și

că, de acum, creștinii ar trebui să se abțină de la muncă obișnuită

și să se adune pentru închinare în această zi. Toate acestea (și

multe altele) sunt interpretări posibile ale datelor biblice și ale au

fost susținute de creștini sinceri și evlavioși de-a lungul secolelor.

Totuși, trebuie să ne amintim că, întrucât Hristos și apostolii Lui nu

ne-au dat nici o aplicație autoritară a acestei porunci din Vechiul Le-

gământ, nu avem nici un drept să impunem interpretarea noas-

tră privind această poruncă asupra conștiințelor altor creștini.

Așa cum am menționat mai sus, unii creștini înțeleg Saba-

tul ca fiind împlinit prin a „ne odihni în Hristos” în ce privește

mântuirea. Cu o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu, ei au

cercetat Scripturile cu rugăciuni stăruitoare și au ajuns la această

concluzie. Pe de altă parte, unii creștini cred că Sabatul trebuie pă-

zit ca o zi fizică de odihnă trupească. La fel ca și ceilalți, cu o con-

știință curată înaintea lui Dumnezeu, au căutat și ei să cerceteze

Scripturile cu rugăciuni stăruitoare, și au ajuns la această conclu-

zie. Dar este un păcat deplorabil ca cei din primul grup să îi batjo-

corească pe frații lor credincioși din al doilea grup, etichetându-i

drept „legaliști” doar pentru că aceștia din urmă caută, pe cât le stă

în putință, să Îl urmeze pe Dumnezeu în acest aspect. Pe de altă

parte, este un păcat la fel de deplorabil pentru cei din al doilea grup

ca să îi considere pe frații lor credincioși din primul grup,


321

etichetându-i drept „antinomieni” doar pentru că aceștia caută să

asculte de Dumnezeu în acest aspect după cum au înțeles ei mai

bine. A spune despre cineva că este legalist înseamnă a-l asocia, in-

variabil, cu oamenii religioși pierduți (precum fariseii), care se

uită la faptele lor bune cu gândul că în baza lor vor fi mântuiți; la

fel, a spune despre cineva că este un antinomian înseamnă a-l aso-

cia, implicit, cu oamenii religioși pierduți care „schimbă în desfrâ-

nare harul lui Dumnezeu” și dau la o parte orice restricții care de-

finesc trăirea evlavioasă. Aceia care se grăbesc să folosească astfel

de termene spre abuzarea fraților lor creștini se fac vinovați de căl-

carea în picioare a „poruncii noi” a Domnului nostru, și asta chiar

atunci când ei cred că se luptă pentru apărarea a ceea ce este plăcut

înaintea lui Dumnezeu.

2. CUM TREBUIE SĂ PĂZEASCĂ ZIUA DOMNULUI NOI, CREȘTI-NII?

Așa cum am afirmat mai sus, mulți creștini sinceri și evla-

vioși cred că Ziua Domnului ar fi înlocuit, ca zi de odihnă, potrivit

cu planul lui Dumnezeu, Sabatul Vechiului Testament. Ei au con-

siderat o mare binecuvântare să pună deoparte o zi anume pentru

a fi folosită exclusiv pentru închinare și reflectare la lucrurile lui

Dumnezeu. Trebuie să ținem minte că, așa cum spune Pavel, „Cine

face deosebire între zile, pentru Domnul o face” (Romani 14:6). Nu

este dreptul nostru să „disprețuim” (Romani 14:3) pe nimeni care

procedează astfel. „Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpâ-

nului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l în-

tărească pentru ca să stea” (Romani 14:4). Există, totuși, mai multe

motive biblice și istorice care ne determină să respingem ideea că


322

creștinii sunt obligați să „păzească Sabatul” în Ziua Domnului. A

intra acum în detaliile acestor motive este dincolo de scopul aces-

tei cărți, dar cred că pot fi utile câteva observații generale în acest

sens.

1. În Coloseni 2:16-17, Pavel alătură Sabatul altor porunci

vechi-testamentale privitoare la „mâncare, băutură, zile de sărbă-

toare și luni noi.”

Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau

cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu

privire la o zi de Sabat, care sunt [doar] umbra lucrurilor viitoare,

dar trupul [esența] este al lui Hristos.

Aici, Pavel ne poruncește să nu lăsăm pe nimeni să „acțio-

neze ca judecător al nostru” [trad. lit.] în aceste aspecte, întrucât

ele reprezintă doar „umbre” ale realității („esenței”) care se găsește

în Hristos. Nu există nici o îndoială dacă în aceste versete a fost

avut în vedere sau nu Sabatul săptămânal, întrucât Pavel folosește

aceeași asociere de termeni (sărbători anuale, luni noi, și Sabate

săptămânale), exact așa cum se găsește și în mai multe pasaje din

Vechiul Testament (1Cronici 23:31; 2 Cronici 2:4; 8:12-13; 31:3;

Ezechiel 45:17).

În ceea ce privește natura lui de „umbră”, Sabatul este ase-

mănător circumciziei. Chiar dacă circumcizia fizică era doar o po-

runcă temporară simbolizând o realitate spirituală mai profundă

(Romani 2:28-29), ea a avut un loc foarte important în Legămân-

tul Avraamic pentru că era „semnul” acelui legământ și, de aceea,


323

a fost identificat cu însăși legământul (Faptele Apostolilor 7:8, „le-

gământul tăierii împrejur”).

Acesta este legământul Meu pe care să-l păziți între Mine și voi, și

sămânța ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să

fie tăiat împrejur. Să vă tăiați împrejur în carnea prepuțului vos-

tru: și acesta să fie semnul legământului dintre Mine și voi...astfel

legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veș-

nic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea pre-

puțului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legă-

mântul Meu (Geneza 17:10-14)

La fel cum circumcizia a fost semnul Legământului Avraa-

mic, tot așa Sabatul a fost semnul Legământului Mozaic:

„Să nu care cumva să nu țineți sabatele Mele, căci acesta va fi între

Mine și voi, și urmașii voștri, un semn după care se va cunoaște că

Eu sunt Domnul, care vă sfințesc....Copiii lui Israel să păzească Sa-

batul, prăznuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat.

Aceasta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic...” (Exod

31:13, 16-17)

„Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pen-

tru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc ... Sfințiți Sabatele

Mele, căci ele sunt un semn între Mine și voi!” (Ezechiel 20:12, 20)

„Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul,

Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de

aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă.”

(Deuteronom 5:15)

„Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălțimea ceruri-

lor, și le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învățături și


324

orânduiri minunate. Le-ai făcut cunoscut Sabatul Tău cel sfânt, și

le-ai dat prin robul Tău Moise, porunci, învățături și o lege.” (Ne-

emia 9:13-14)

Faptul că Sabatul a fost „dat” poporului Israel ca un semn al

Legământului Mozaic explică locul lui proeminent printre „cuvin-

tele legământului, Cele 10 Porunci” (Exod 34:28). Există un sens în

care locul Sabatului în Legământul Mozaic este similar locului ve-

righetei într-un legământ de căsătorie. La fel ca atunci când soția

își scoate verigheta și o aruncă în fața soțului ei, fapta are o semni-

ficație mult mai profundă decât simpla acțiune exterioară, tot așa,

orice acțiune deliberată a evreilor de a încălca Ziua Sabatului era

considerată de Dumnezeu a fi o ofensă foarte gravă, care trebuia

pedepsită cu moartea.

„Să lucrezi șase zile; dar a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă, în-

chinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va

fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăz-

nuindu-l, ei și urmașii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va

fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic...” (Exod 31:15-17)

Sabatul a fost un „semn” al legământului dintre „Dumne-

zeu și fiii lui Israel.” Ca atare, el a fost extrem de important în Ve-

chiul Legământ dar, ca și circumcizia, el supraviețuiește acum

doar pentru că a devenit o „realitate” în Hristos. Așa cum afirmă

Pavel, Hristos Însuși este „esența” Sabatului. Aceia care „se odih-

nesc de lucrările lor” și își pun credința doar în Hristos pentru

mântuirea lor intră într-o realitate pe care Sabatul a prefigurat-o,

și de aceea ei nu trebuie să „lase pe alții să îi judece” cu privire la

ziua Sabatului.


325

2. Păzirea Zilei Domnului ca un „Sabat creștin” se bazează

pe teoria că Cele 10 Porunci reprezintă „legea morală neschimbă-

toare” a lui Dumnezeu (v. Anexa C) și că prima zi a săptămânii (Du-

minica) a înlocuit ziua a șaptea (Sâmbăta) ca zi în care Porunca a

Patra îi obligă pe oameni să se odihnească. Cu toate acestea, nu

există nicăieri în Noul Testament vreo învățătură care să arate că

Cele 10 Porunci s-ar fi schimbat în acest sens. Și nici nu există vreo

poruncă de alt fel care să ne spună să păzim Porunca a Patra într-o

zi diferită decât cea pe care Dumnezeu a „binecuvântat-o” la înce-

put și pe care a „sfințit-o.” În Geneza 2:3 ni se spune în mod explicit

că „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o.” Nu ni se

spune nicăieri în Biblie că Dumnezeu a binecuvântat acum și a

sfințit prima zi a săptămânii în locul celei a șaptea. Trebuie deci să

credem noi că această schimbare a avut loc cu privire la una din

Cele 10 Porunci fără a exista vreo urmă de hotărâre apostolică sau

de protest al evreilor, care să fie lăsate în scris în Noul Testament?

3. Aceia care cred că cei credincioși sunt obligați să păzească

Ziua Domnului ca „Sabat creștin” mai cred și că păzirea Sabatului

este o poruncă dată la creație și că toți oamenii de pretutindeni

sunt obligați să păzească Sabatul de la începuturile lumii. Dacă

vom căuta dovezi biblice pentru susținerea acestei idei, vom des-

coperi că în esență avem de-a face mai degrabă cu o presupunere

teologică decât cu o învățătură explicită a Bibliei.

În primul rând, vedem că Dumnezeu nu a dat nici o poruncă

oamenilor de a păzi Sabatul, nici în cartea Geneza și nici altundeva

în Vechiul Testament, înainte de Exod. Acest lucru se află în con-

trast izbitor cu instituția căsătoriei (de exemplu), în cazul căreia


326

Dumnezeu și-a făcut clare și explicite de la bun început așteptările

Sale de la oameni (Geneza 2:18-24; 1:26-28; Matei 19:3-5). Nu vom

găsi nici vreo referință la vreo persoană care ar fi păzit Sabatul îna-

inte de darea Legii (chiar dacă ni se spune despre multe situații în

care au fost aduse jertfe (de ex. Geneza 8:20; 22:7-8; 31:54; 46:1) și

chiar despre distincții între animale „curate” și animale „necu-

rate” (Gene-za 7:2, 8; 8:20)). De asemenea, nu găsim nicăieri vreo

referință în care Neamurile să fi fost mustrate pentru că nu păzeau

Sabatul, deși ele sunt mustrate pentru multe alte păcate (de ex. Da-

niel 5:22-23; Iona 1:2; Luca 3:19; Faptele Apostolilor 24:25).

În al doilea rând, după cum am observat mai sus, Vechiul

Testament prezintă Sabatul ca fiind „făcut cunoscut” (Neemia

9:13-14; v. și Exod 16:4-5, 22-30, unde păzirea Sabatului este in-

trodusă și explicată pentru prima dată) și „dat” poporului Israel în

momentul Exodului, ca un „semn al legământului între Dumnezeu

și copiii lui Israel.” „Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscut po-

runcile Mele...Le-am dat și Sabatele Mele, să fie ca un semn între

Mine și ei” (Ezechiel 20:11-12). Așa cum spune în Deuteronom

5:12-15, o astfel de păzire a Sabatului slujea drept amintire și co-

memorare a odihnei și eliberării Israelului din robia egipteană.

„Ține ziua de odihnă, ca s-o sfințești, cum ți-a poruncit Domnul,

Dumnezeul tău. Șase zile să lucrezi, și să-ți faci toate treburile. Dar

ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău:

să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici

robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreu-

nul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale,

pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească întocmai ca tine. Adu-

ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul,


327

Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare și cu braț întins: de

aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă.”

În plus față de aceasta, aflăm din Exod 20:8-12 că păzirea

Sabatului era o amintire a „odihnei lui Dumnezeu” din săptămâna

creației. Atât odihna creației cât și țara Canaanului sunt desem-

nate în Scriptură ca fiind „odihna lui Dumnezeu” (Psalmii 95:8-11;

Evrei 3:11, 18; 4:1, 3, 5, 10) și sunt interpretate în Noul Testament

ca fiind simboluri și umbre ale unei realități spirituale veșnice -

anume „odihna” în care poporul lui Dumnezeu trebuie să se stră-

duiască să intre.

„Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumne-

zeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările

lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar

să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în ace-

eași pildă de neascultare.” (Evrei 4:9-11)

Este clar, din aceste versete, că atât odihna lui Dumnezeu în

creație și odihna din Canaan erau importante, nu pentru că ele

erau parte din „legea morală neschimbătoare a lui Dumnezeu”, ci

pentru că ele prefigurau realitatea „odihnei de lucrările noastre”.

Această odihnă are loc inițial în justificarea prin credință (Evrei

3:18-19; 4:2-3, 10-11; 6:1; 9:14) și își găsește culminarea în cer

(Apocalipsa 14:13). La fel ca și tăierea împrejur, Sabatul a fost „fă-

cut pentru om” (Marcu 2:27-28) ca să fie o mărturia a realităților

invizibile care sunt relevante pentru toți oamenii, dar pentru că el

a fost doar „o umbră a lucrurilor viitoare,” „trupul [esența] este al

lui Hristos” (Coloseni 2:16-17).


328

4. Din dovezile limitate pe care le avem în Noul Testament

(Fapte 20:7; 1Corinteni 16:2; Apocalipsa 1:10), ar părea că prima zi

a săptămânii devenise cunoscută în biserica primară ca fiind „Ziua

Domnului” pentru că în acea zi înviase Isus, în ea apăruse El în

mod repetat înaintea ucenicilor Lui (Luca 24:1-36; Ioan 20:19, 26),

și în aceeași zi a fost turnat Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2:1-

2). Practica adunărilor creștine de a se întâlni în această zi pare să

se fi dezvoltat în mod spontan, nu ca urmare a unei porunci, și era

asociată de la bun început cu închinarea, și nu cu încetarea lucru-

lui. Biserica primară a considerat Ziua Domnului ca pe o sărbă-

toare, care trebuia „celebrată” ca o „zi a bucuriei.” Cu toate acestea,

ei au susținut în mod repetat că ei nu „păzeau Sabatul”.32

5. Este un adevăr istoric faptul că biserica primară nu a pă-

zit Ziua Domnului (Duminica) într-un mod în care ar fi fost consi-

derată ca zi de odihnă sau „Sabat creștin.” Acei convertiți dintre

Neamuri se întâlneau devreme, în diminețile de Duminică, pentru

a se închina, apoi mergeau la muncă în tot restul zilei, ca în orice

altă zi din săptămână. Duminica a devenit sărbătoare legală abia

începând cu împăratul Constantin cel Mare (321 d. Hr.). Totuși,

chiar și după anul 321, creștinii au continuat să susțină diferența

esențială între Ziua Domnului și Sabat.

O vedere sabatariană asupra Zilei Domnului a apărut abia

în perioada medievală. Până la finele evului mediu, ideea că crești-

nii erau obligați să se odihnească Duminica din cauza Poruncii a

Patra devenise acceptată ca parte a dogmei romano-catolice. În

America, majoritatea gândirii noastre cu privire la Duminică în ca-

litate de „Sabat creștin” a fost moștenită direct din mișcarea


329

puritană scoțiană și engleză din secolul al XVII-lea, care a repre-

zentat o dezvoltare târzie în istoria bisericii.

6. În esență, nimeni din vremurile noastre nu „păzește Sa-

batul”, chiar și atunci când am presupune că ar fi validă păzirea lui

în prima zi a săptămânii, în loc de a șaptea zi. În fapt, este sub sem-

nul întrebării însăși ideea că păzirea Sabatului ar mai fi posibilă în

societatea modernă. Orice lucru, de la energia electrică și până la

accesul la rețelele de telefonie implică faptul că cineva lucrează în

ziua de „Sabat” (oricare zi a săptămânii ar fi aceea). Până și oțelul

care este folosit la fabricarea automobilelor noastre provine ade-

sea din forje care funcționează nonstop. Prin folosirea acestor lu-

cruri, ne facem vinovați fie de încălcarea Sabatului noi înșine, fie

de încurajarea altora de a-l încălca.

7. Dacă nu acceptăm standardele lui Dumnezeu în ce pri-

vește păzirea Sabatului, care sunt prezentate în Vechiul Testa-

ment (vezi Anexa C), atunci care sunt standardele pe care ar trebui

să le folosim? Întrucât Noul Testament nu ne vorbește despre vreo

schimbare în acest sens, cine este atunci calificat să ne clarifice

modul cum trebuie astăzi păzit Sabatul sau ce acțiuni mai sunt

încă interzise în Ziua Sabatului? Este permis să folosim un telefon

mobil de Sabat, să jucăm un meci de tenis sau să mergem la un res-

taurant? Aceasta este o chestiune serioasă, dacă spunem că „încăl-

carea” Sabatului este la fel de importantă ca păcate precum curvia

sau crima.

8. Trebuie să ținem minte constant că, dacă Cele 10 Porunci

sunt „legea morală neschimbată a lui Dumnezeu”, atunci Porunca

a 4-a este una din cele mai importante 10 cerințe morale aplicabile


330

omenirii. Eșecul în a păzi cu strictețe Ziua Domnului ar fi, așadar,

o ofensă morală gravă, asemănătoare cu păcate precum idolatria,

adulterul și crima. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci nepăzirea Zilei

Domnului nu poate fi considerată ca o chestiune care ține de „li-

bertatea creștină”, și aceia care nu păzesc Sabatul trebuie să fie puși

sub disciplina bisericii (Matei 18:15-18; 1 Corinteni 5:9-13).

Aceasta înseamnă că ei trebuie să fie considerați și ca niște necreș-

tini, la fel ca aceia care persistă în furt, crimă sau adulter (1 Corin-

teni 6:9-11; Galateni 5:19-21). Dar cum pot sta lucrurile așa, dacă

noi nu suntem în măsură să stabilim, din Biblie, nici măcar ce

anume constituie „încălcarea Sabatului” în contextul Noului Legă-

mânt?

Datorită acestor motive, și a multor altora ca ele, trebuie să

respingem ideea că noi, creștinii, suntem obligați de Porunca a 4-a

să păzim Ziua Domnului ca fiind „Sabatul creștin.” Dar dacă Ziua

Domnului nu trebuie păzită în acest fel, atunci cum ar trebui pă-

zită? După cum am menționat mai sus, se pare că Ziua Domnului

a fost considerată în mod spontan ca zi de închinare în biserica pri-

mară, ca urmare a faptului că Hristos înviase din morți în prima zi

a săptămânii. Întrucât din vremurile apostolice, ea a fost cunos-

cută ca Ziua Domnului, este cu totul normal pentru creștini să se

întâlnească în această zi pentru a celebra cu bucurie, alături de fra-

ții lor credincioși din întreaga lume. Oricând este posibil, bineîn-

țeles că este o mare binecuvântare ca ei să își dedice întreaga zi

odihnei, închinării și părtășiei. Cu toate acestea, singurul lucru ab-

solut din Noul Testament pe care noi îl avem sigur în această pri-

vință este că aceia care sunt creștini sunt chemați să nu își „pără-

sească adunarea lor” (Evrei 10:25). Părtășia cu alți credincioși în


331

biserica locală, în închinare, învățătură și zidire reciprocă este o

chestiune de maximă importanță pentru orice creștin.

3. ÎN DEUTERONOM 30:11-14, DUMNEZEU SPUNE POPORULUI ISRAEL CĂ LEGEA LUI NU ESTE „PREA GREA” DE ÎMPLINIT DE CĂTRE EI. CUM TREBUIE SĂ ÎNȚELEGEM ACEASTA? ESTE CU ADEVĂRAT POSIBIL PENTRU OAMENII CĂZUȚI ÎN PĂCAT, FIE CĂ SUNT EI NĂSCUȚI DIN NOU, FIE CĂ NU, SĂ PĂZEASCĂ LEGEA LUI DUMNEZEU ÎNTR-UN MOD PERFECT?

După cum am observat în Capitolul 8, Legea lui Moise a slu-

jit drept lege civilă pentru o națiune fizică formată în principal din

oameni nenăscuți din nou. De aceea, ea a jucat un rol similar legi-

lor altor națiuni care au existat în acea vreme (cf. Deuteronom

4:8), iar multe din poruncile ei aveau de-a face mai mult cu aspec-

tele de comportament exterior decât cu motivațiile interioare (v.

paragraful intitulat Popor etnic sau popor spiritual?). Legea Mozaică

era caracterizată de umbre și ceremonii exterioare (Evrei 9:8-14),

de interdicții în ce privește comportamentul infracțional (1 Timo-

tei 1:9-10), și chiar de permisiuni în vremurile în care inimile oa-

menilor se împietreau (Matei 19:3-9; Marcu 10:2-12). Pe acest plan,

poruncile nu erau prea greu de împlinit. Ținerea Legii într-un mod

„perfect” de către apostolul Pavel înainte de convertirea lui ne

oferă un bun exemplu al unei astfel de ascultări:

Măcar că eu aș avea pricină de încredere chiar în lucrurile pămân-

tești. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești,

eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul

lui Israel, din seminția lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce


332

privește Legea, Fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Biseri-

cii; cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană. (Fi-

lipeni 3:4-6)

Când poporul Israel a ascultat de poruncile și cerințele Legii

(prin păzirea regulilor de alimentație, prin aducerea jertfelor

prescrise la vremea potrivită, prin refuzul de a se închina idolilor,

prin a nu curvi etc.), ei au avut parte de binecuvântarea lui Dum-

nezeu. Această binecuvântare a luat forma vieții și prosperității în

țara promisă, lucruri care sunt menționate în mod specific în ver-

setele care urmează după Deuteronom 30:11-14:

Iată, îți pun azi înainte viața și binele [în ESV. viața și prosperita-

tea], moartea și răul. Căci îți poruncesc azi să iubești pe Domnul,

Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, și să păzești poruncile Lui,

legile Lui și rânduielile Lui, ca să trăiești și să te înmulțești, și ca

Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara pe care o vei

lua în stăpânire. (Deuteronom 30:15-16)

Este foarte important faptul că, chiar dacă binecuvântarea

„vieții în țara promisă” nu era imposibil de obținut, iar Legea, în

aplicațiile ei civile, nu era „prea grea” de păzit, totuși poporul Israel

a eșuat lamentabil în a asculta de ea! Acest lucru a adus „mânia”

lui Dumnezeu asupra poporului, și a condus la expulzarea Israelu-

lui din țara Canaan. Incapacitatea morală (Iosua 24:19-20; Deute-

ronom 31:16-18, 20-21) a evreilor de a păzi Legea este astfel em-

blematică pentru incapacitatea morală a omenirii în general de a

trăi la nivelul standardelor lui Dumnezeu, oricât ar fi aceste stan-

darde de rezonabile și drepte.


333

Trebuie de asemenea să ne amintim constant că, așa cum

spun atât Isus cât și Pavel, promisiunea Legii de a da „viața” în ca-

zul păzirii ei, reprezenta mai mult decât simpla promisiune a „vie-

ții în țara promisă”. La nivelul cel mai profund al ei, ea cuprindea

promisiunea „vieții veșnice pentru ascultarea perfectă” (vezi para-

graful Binecuvântări și Blesteme). Văzută din această perspectivă,

Legea cerea nimic mai puțin decât o dragoste perfectă față de Dum-

nezeu (cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea) și o dragoste

perfectă față de semeni. Într-adevăr, o astfel de dragoste perfectă

s-a dovedit a fi „prea grea” de împlinit pentru orice persoană, cu

excepția lui Hristos, chiar dacă ea nu cere de la om nimic mai mult

decât ceea ce este rezonabil, natural și bun (Ieremia 2:32; Isaia 1:3;

Romani 7:12).

4. ATUNCI CÂND VORBEȘTE DESPRE LEGEA MOZAICĂ, PAVEL SPUNE CĂ „LEGEA NU ESTE FĂCUTĂ PENTRU CEL NEPRIHĂNIT”. AR PUTEA FI INTERPRETAT CĂ EL AFIRMĂ ACELAȘI LUCRU ȘI DESPRE ÎNDEMNURILE ȘI PORUNCILE DIN NOUL TESTAMENT?

Această întrebare este folositoare întrucât aduce în atenția

noastră o utilizare greșită a termenului „lege” care este foarte răs-

pândită. Multe persoane folosesc cuvântul „lege” pentru a descrie

orice imperativ sau „cerință” a Bibliei, inclusiv îndemnurile Nou-

lui Testament adresate credincioșilor, de a trăi vieți sfinte. Dar nu

acesta este sensul termenului „Lege” în accepțiunea lui Pavel.

Când Pavel vorbește despre „Lege”, el se referă la Legământul Mo-

zaic (Romani 5:14, 20; Galateni 3:17). Acest legământ a fost făcut

cu un popor anume (evreii) pentru o perioadă anume de timp (de


334

la Moise până la Hristos – Galateni 3:19) și a reprezentat un legă-

mânt al faptelor (Galateni 3:12) și o „slujbă aducătoare de osândă”

(2 Corinteni 3:9). Întrucât el a slujit și ca lege civilă pentru acea na-

țiune fizică, Legea lui Moise a fost corespondentul legilor altor na-

țiuni care au existat la acea vreme. În acest context, Pavel vede Le-

gea ca fiind în principal negativă, dată pentru a înfrâna și a con-

damna faptele rele ale oamenilor care nu erau născuți din nou:

„Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărăde-

lege și nesupuși, pentru cei nelegiuiți și păcătoși, pentru cei fără

evlavie, necurați, pentru ucigătorii de tată și ucigătorii de mamă,

pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiți,

pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoși, pentru cei ce

jură strâmb, și pentru orice este împotriva învățăturii sănă-

toase...” (1 Timotei 1:9-10).

Pavel nu vede viața creștină ca fiind centrată pe Lege în

vreun fel. În fapt, tocmai pentru că ei, creștinii, au „murit față de

Lege”, acum pot aduce roadă pentru Dumnezeu: „Tot astfel, frații

mei, prin trupul lui Hristos, și voi ați murit în ce privește Legea, ca

să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să

aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea noas-

tră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de Lege, lucrau în mă-

dularele noastre, și ne făceau să aducem roade pentru moarte”

(Romani 7:4-5). Este foarte important de reținut faptul că omul

descris în Romani 7:14 ca fiind „pământesc, vândut rob păcatu-

lui”, este omul a cărei viață este centrată complet asupra Legii (Mo-

zaice): „Legea, negreșit, este sfântă ... Legea este duhovnicească...

mărturisesc ... că Legea este bună ... după omul dinlăuntru îmi

place Legea lui Dumnezeu...cu mintea, eu slujesc legii... (Romani


335

7:12, 14, 16, 22, 25). Contrar cu ceea ce au presupus mulți, „omul

din Romani 7” nu reprezintă pe creștinul care se străduiește să fie

plăcut Domnului Isus Hristos prin urmarea învățăturilor Sale din

Noul Testament. Dimpotrivă, el reprezintă pe omul a cărei focali-

zare este numai pe Legea lui Moise. Ca unul care slujește în „vechea

slovă”, el se străduiește constant să asculte de Lege, dar în final tot

ce produce el sunt „roade spre moarte”. O astfel de ascultare cen-

trată pe Lege se află în contrast complet față de felul cum Pavel ve-

dea viața creștină. Creștini fiind, noi „am fost izbăviți de Lege, și

suntem morți față de Legea aceasta, care ne ținea robi, pentru ca

să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea

slovă” (Romani 7:6).

Îndemnurile și poruncile Noului Testament (în contrast cu

Legea) nu reprezintă un „cod de legi” – un legământ al faptelor, în-

soțit de binecuvântări și blesteme. Dimpotrivă, ele reprezintă

puncte de reper ale harului în ce privește trăirea evlavioasă, și care

sunt date credincioșilor pentru a-i ajuta în a trăi implicațiile glori-

oase a ceea ce a fost deja făcut pentru ei în Hristos: „Dacă deci ați

înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde

Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de

sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este

ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:1-3). Imperativele

Noului Testament („gândiți-vă la lucrurile de sus”; „umblați după

lucrurile de sus”) sunt pur și simplu manifestările exterioare lo-

gice ale realității mărețe a Evangheliei („ați înviat împreună cu

Hristos”). Aceste porunci au fost date acelora care sunt ei înșiși

făpturi noi în Hristos – „vii, din morți cum erați” (Romani 6:13) și

înviați pentru a „trăi o viață nouă” (Romani 6:4).


336

5. DACĂ LEGEA LUI MOISE A PORUNCIT CA NOI SĂ „IUBIM PE DUMNEZEU CU TOATĂ INIMA, CU TOT SUFLETUL, CU TOT CU-GETUL ȘI CU TOATĂ PUTEREA, ȘI PE APROAPELE NOSTRU CA PE NOI ÎNȘINE”, CUM PUTEA LEGEA LUI HRISTOS SĂ NE ADUCĂ UN STANDARD „MAI ÎNALT” DECÂT LEGEA LUI MOISE?

Așa cum s-a precizat mai sus, Legea Mozaică a slujit drept

lege civilă pentru un popor fizic și, ca atare, a avut de-a face mai

mult cu comportamentul exterior decât cu motivațiile interioare.

Din acest motiv, legea lui Hristos ne prezintă într-adevăr un stan-

dard mai înalt decât cel al Legii lui Moise. A iubi pe Dumnezeu cu

„toată” inima, într-un context mozaic, nu presupunea o perfecți-

une absolută, ci o devoțiune din toată inima față de Iehova. Despre

acei regi (de exemplu) care au căutat cu sârguință să fie plăcuți lui

Dumnezeu în tot ceea ce El le poruncise ni se spune că ei L-au ur-

mat „din toată inima”. Iosia este un astfel de exemplu. Pentru că el

a curățit Iuda de idolatrie și a reinstaurat celebrarea Paștelui (2

Regi 23:1-24), este lăudat pentru că „n-a fost niciun împărat care

să se întoarcă la Domnul, ca el, din toată inima, din tot sufletul și

din toată puterea lui, întocmai după toată legea lui Moise” (2Regi

23:25; cf. 2Cronici 15:12-15; 16:9; 1Regi 11:4)

Cu toate acestea, cum am observat, promisiunea Legii de a

da „viața ca rezultat al ascultării” reprezenta, în profunzimea ei,

promisiunea „vieții veșnice ca urmare a ascultării perfecte”. O as-

tfel de „ascultare perfectă” implică nimic mai puțin decât a avea o

dragoste perfectă față de Dumnezeu și față de semeni. Nu poate

exista un standard mai înalt decât acesta! Păzirea celor două mari

porunci, atunci când ele sunt luate în considerare în termenii celui


337

mai deplin și mai profund sens, este așadar suficientă în ea însăși

pentru a fi răsplătită cu viața veșnică (Luca 10:25-28). Acestea

sunt cele două porunci pe care Hristos, în calitate de ultim Adam,

le-a împlinit perfect pentru cei care sunt ai Lui, cu scopul de a ob-

ține pentru ei neprihănirea și viața. (Romani 5:17-18, 21). Văzută

la acest nivel, legea lui Hristos nu reprezintă un standard mai înalt

decât cele două mari porunci (ar fi imposibil), ci o revelare mai

clară și mai înaltă a ceea ce implică împlinirea acelui standard.

6. A FOST LEGĂMÂNTUL AVRAAMIC CONDIȚIONAT, SAU NE-CONDIȚIONAT? SAU, AU FOST CELE DOUĂ LEGĂMINTE FĂCUTE CU AVRAAM, UNUL CONDIȚIONAT ȘI UNUL NECONDIȚIONAT?

De-a lungul Bibliei, legământul lui Dumnezeu cu Avraam

este întotdeauna văzut ca un singur legământ. Aspectele diferite

ale acestui legământ unitar sunt reiterate și descrise detaliat în

mai multe momente din viața lui Avraam (Geneza 12:1-3, 7;

13:14-17; 15:1-21; 17:1-27; 18:17-19; 22:15-18) și repetate lui

Isaac (Geneza 26:2-5) și Iacov (Geneza 28:3-4, 13-15; 32:12), dar

legământul este întotdeauna văzut ca fiind unitar (de ex. Luca

1:72-73 (cf. v.54-55); Galateni 3:15-18).

Dacă lăsăm ca învățăturile clare ale lui Pavel din Noul Tes-

tament (Romani 4; Galateni 3-4; Romani 9) să ne determine con-

cepția privind Legământul Avraamic, descoperim că avem de-a

face cu un legământ al promisiunii, în cadrul căruia binecuvântă-

rile sunt primite prin har, prin credință. Vom mai descoperi și fap-

tul că Legământul Avraamic este legat direct de Noul Legământ, și

că el este pus în contradicție cu Legământul Mozaic. Atât în


338

Legământul Avraamic cât și în Noul Legământ, binecuvântarea

este primită prin har, prin credință (Galateni 3:9; Romani 4:16). În

Legământul Mozaic, dimpotrivă, binecuvântarea este condițio-

nată de ascultare și nu este primită prin har, prin credință. În acest

sens, Legământul Avraamic este „necondiționat.”

Atunci când citim în această lumină relatările Vechiului

Testament cu privire la felul cum Dumnezeu a tratat cu Avraam,

nu putem să nu fim uimiți de caracterul suveran și plin de har al

promisiunilor făcute lui, și să nu vedem contrastul izbitor dintre

acestea și binecuvântările și blestemele legale și condiționale din

Legământul Mozaic. (Comparați Geneza 12:7; 13:14-17; 15:1-21;

18:17-19 cu Deuteronom 28:1-68; Levitic 26:3-39.)

Aceasta nu înseamnă că nu a existat ascultare din partea lui

Avraam sau că ea a fost irelevantă în Legământul Avraamic (Ge-

neza 12:1, 4; 17:1-2, 9-14; 22:18; 26:5; Evrei 6:15) mai mult decât

ar fi irelevantă sau ne-existentă ascultarea creștinului în Noul Le-

gământ (Matei 7:21-23; Romani 6:17-18; 11:22: Evrei 6:11-12;

12:14). Totuși, aceasta nu înseamnă că ambele legăminte nu s-ar

împlini cu siguranță, pentru că aceasta nu depinde în final de as-

cultarea omului, ci de credincioșia și harul suveran ale lui Dumne-

zeu (Romani 9:6-13; Galateni 4:23-31). După cum lucrarea harului

lui Dumnezeu în inima oricărui credincios este garanția (Ieremia

32:40) că el va rămâne credincios în cadrul Noului Legământ, la fel

lucrarea harului în inima lui Avraam a fost garanția că el avea să

rămână credincios, în cadrul Legământului Avraamic.

Întrucât ascultarea lui Avraam a depins în final de credin-

cioșia și harul lui Dumnezeu, El a putut să transmită lui Avraam


339

promisiunile acelea ca fiind sigure în ce privește împlinirea lor, dar

în același timp se vorbește și despre necesitatea ascultării din par-

tea lui Avraam.

„Atunci Domnul a zis: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să

fac?... Căci Avraam va ajunge negreșit un neam mare și puternic, și

în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cu-

nosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să

țină Calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel

Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit” (Geneza

18:17-19)

Vedem în aceste versete că nu a existat nici un semn de în-

doială dacă Avraam va ajunge sau nu „un neam mare și puternic”

și dacă „în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului”

sau nu. Acest lucru era absolut sigur. În același timp, nu există nici

un semn de îndoială dacă Avraam avea sau nu să asculte de Dum-

nezeu și dacă avea „să poruncească fiilor lui și casei lui după el să

țină Calea Domnului” sau nu. „Alegerea” suverană a lui Avraam de

către Dumnezeu a fost garanția că el va asculta de Dumnezeu și că

Domnul va „împlini față de Avraam ce i-a făgăduit”!

Cu aceste realități în minte ar trebui să citim pasaje ca Ge-

neza 22:15-18 (adesea citate ca și cum ar demonstra caracterul

condiționat al Legământului Avraamic).

Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, și

a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul

acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecu-

vânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume:

ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va


340

stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor

fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca

Mea!”

Expresia „pentru că” din aceste versete nu trebuie înțeleasă

ca și cum ascultarea lui Avraam i-ar fi adus cumva merite, și ca și

cum Dumnezeu ar spune că Avraam ar fi trecut cumva un test al

dedicării lui, care de acum l-ar fi calificat să primească binecuvân-

tările care nu i-ar fi aparținut deja. Dimpotrivă, Dumnezeu a pro-

mis lui Avraam cu mulți ani mai înainte că El îl va „binecuvânta”

și că îi va „înmulți sămânța ca stelele cerului,” iar Avraam a crezut

promisiunea făcută de Dumnezeu la acel moment (vezi Geneza

12:2-3; 15:5-6). Cu alte cuvinte, aceste binecuvântări deja aparți-

neau lui Avraam cu mulți ani înainte de acest act de ascultare, în

jertfirea lui Isaac.

Așadar, este clar că noi trebuie să înțelegem pasajul din Ge-

neza 22:15-18 în același fel cum înțelegem versetele similare din

Noul Testament. Când Isus spune că la judecata finală „Atunci Îm-

păratul va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniți binecuvântații Tată-

lui Meu de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la înte-

meierea lumii. Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a

fost sete, și Mi-ați dat de băut etc” (Matei 25:34-36, 41-43), nimeni

nu contestă că ceea ce El a spus aici nu face referire la mântuirea

prin fapte. Dimpotrivă, El spune aici că faptele sunt dovada con-

vertirii adevărate și consecința inevitabilă a existenței credinței

mântuitoare. Chiar și așa, ceea ce Dumnezeu spune în Geneza

22:15-18 este că ascultarea lui Avraam a confirmat realitatea cre-

dinței pe care el o avea deja. Avraam „a crezut pe Dumnezeu” și

aceasta i-a fost „socotită drept neprihănire” cu vreo 30 de ani


341

înainte, dar, așa cum spune Iacov, acest act de ascultare a confir-

mat realitatea credinței sale, și „astfel s-a împlinit Scriptura care

zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihă-

nire”; și el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2:21-23)

7. NU A FOST DE FAPT VECHIUL LEGĂMÂNT UN LEGĂMÂNT AL HARULUI, PENTRU CĂ ÎN CADRUL LUI S-AU ADUS JERTFE CA MIJLOC DE IERTARE PENTRU CEI CARE PĂCĂTUISERĂ?

De-a lungul Bibliei, faptul că Dumnezeu a dat Legea popo-

rului Israel este mereu considerată ca un mare act de bunătate și

ca o binecuvântare. „El descoperă lui Iacov Cuvântul Său, lui Israel

legile și poruncile Sale. El n-a lucrat așa cu toate neamurile, și ele

nu cunosc poruncile Lui. Lăudați pe Domnul!” (Psalmii 147:19-20;

cf. Deuteronom 4:6-8; Psalmii 119 etc.). Atunci când Pavel pune

întrebarea cu privire la avantajul pe care evreii l-au avut prin com-

parație cu Neamurile, răspunsul pe care el îl dă este acesta, „Ori-

cum, sunt mari. Și mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost

încredințate cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:1-2)

Faptul că Dumnezeu a dat Legea a fost un act de har prin

aceea că ea a revelat poporului Israel, mult mai clar decât oricărui

alt popor din istorie, care este caracterul și care sunt căile lui Dum-

nezeu. Evreii aveau în Lege „îndreptarul cunoștinței depline și al

adevărului” (Romani 2:20). Pe de altă parte, Dumnezeu S-a revelat

ca perfect sfânt și neprihănit: oamenii păcătoși nu se pot apropia de

El în baza meritelor lor fără a avea de-a face sigur cu moartea. Pe

de altă parte, El S-a descoperit ca fiind bun și milostiv: El este încet

la mânie și gata să ierte. De asemenea, El S-a revelat și ca fiind


342

perfect drept: păcatul nu poate fi iertat fără jertfă. În toate aceste

căi și altele ca ele, faptul că Dumnezeu a dat Legea Sa poporului Is-

rael a fost un act al harului Lui.

Este la fel de adevărat și faptul că existența jertfelor pentru

păcat în Vechiul Legământ a fost un act al harului. Dumnezeu nu

avea nici o obligație să pună la dispoziția omului nici un fel de mij-

loace prin care să poată fi date la o parte încălcările legământului

de către oameni; ceea ce El a făcut prin aceasta a fost un act de în-

durare totală: „Căci viața trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l

puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele noastre,

căci prin viața din el face sângele ispășire” (Levitic 17:11). Jertfele

au făcut (în mod temporar) posibil ca Dumnezeu să continue să lo-

cuiască printre și să binecuvânteze poporul Vechiului Legământ,

în ciuda eșecurilor lor. Ele au slujit de asemenea și ca un mijloc de

reamintire constantă a faptului că mântuirea nu ar putea fi vreo-

dată obținută în baza meritelor omului. Mai mult, ele au simboli-

zat jertfa lui Hristos, care avea să vină, și care, într-o zi, avea să „ri-

dice” păcatul.

În lumina acestor lucruri, orice evreu ar fi trebuit să conști-

entizeze: (1) că Dumnezeu este sfânt și drept, (2) că omul este pă-

cătos și are nevoie de iertare, și (3) că mântuirea nu poate fi nicio-

dată obținută pe baza meritelor, ci ea trebuie să vină prin moartea

unui miel de jertfă. Unii au conștientizat aceasta și au experimen-

tat realitatea iertării păcatelor lor prin a privi dincolo de Lege către

Promisiune – astfel ei „călcând pe urmele credinței aceleia, pe care

o avea tatăl lor Avraam” (Romani 4:12). Alții, totuși, au privit la

păzirea meticuloasă de către ei a Legii, prin care credeau că vor


343

obține neprihănirea înaintea lui Dumnezeu (Romani 9:30-

10:11). Ei considerau până și ascultarea lor atentă de cerințele jer-

tfelor din Lege ca fiind ceva ce le aducea merite. Aceia care au făcut

astfel, au pierit, în ciuda revelației îndurătoare pe care ei au pri-

mit-o prin Lege, cu privire la caracterul lui Dumnezeu, păcătoșe-

nia omului și adevărata cale de mântuire.

A spune toate acestea nu este, totuși, același lucru cu a

spune că Vechiul Legământ în el însuși a fost bazat pe principiul

harului. Legea a fost o expresie a harului în calitate de mod de reve-

lare a caracterului și căilor lui Dumnezeu, dar ea nu a fost o expre-

sie a harului în calitate de legământ. Trebuie să avem constant în

minte faptul că poruncile Legii nu erau doar niște simple îndem-

nuri înțelepte și bune pentru trăirea evlavioasă, ci erau condiții

pentru obținerea vieții (Levitic 18:5; 25:18-19; Deuteronom 4:1,

40; 5:33; 8:1; 30:15-20) și binecuvântării (Deuteronom 28:1-14; cf.

29:21 – „toate blestemele legământului) „în țara promisă”. Legă-

mântul Mozaic a fost, așadar, caracterizat de principiul că viața

este dependentă de fapte – un principiu care, conform lui Isus și lui

Pavel deopotrivă, poate fi aplicat vieții veșnice, la un nivel mai pro-

fund (Luca 10:25-28; Romani 10:5; Galateni 3:12). Întrucât bine-

cuvântările ei erau dependente de ascultarea omului, Vechiul Le-

gământ se situează într-un contrast izbitor față de Noul Legă-

mânt, în care toți cei care cred „primesc, în toată plinătatea, harul

și darul neprihănirii” (Romani 5:17) și astfel ei „domnesc în viață”

datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru ei. Există, într-adevăr, po-

runci și îndemnuri de ascultare și în Noul Legământ, dar acestea

nu pot fi caracterizate drept o „slujbă aducătoare de moarte” sau o


344

„slujbă aducătoare de osândă”, așa cum sunt poruncile Vechiului

Legământ, „scrise și săpate în pietre” (2 Corinteni 3:7)!

Se spune uneori că Legământul Mozaic trebuie considerat

ca o expresie a harului pentru că el prezintă atât un standard de

comportament cât și jertfele pentru aceia care au încălcat acest

standard. Această afirmație cumva ne induce în eroare. Ea presu-

pune că aspectul poruncitor al Legii („standardul de comporta-

ment” al ei) era un lucru, și jertfele erau cu totul alt lucru. Dar nu

așa au stat lucrurile. Aducerea jertfelor a fost parte din „standar-

dul de comportament” instituit de Lege; multe din cele 613 po-

runci ale Legii erau de fapt îndatoriri cu privire la sistemul jertfe-

lor.

Mai mult, această afirmație ne conduce în eroare dacă o în-

țelegem ca și cum ar spune că „standardul de comportament” al

Legii a fost un standard exclusiv „moral”, și că jertfele erau aduse

ca expresie a harului pentru încălcarea acelui standard moral. În

realitate, standardul de comportament al Legii făcea referire la

toate felurile de „neprihănire” – civilă, ceremonială și morală – iar

jertfele care erau aduse pentru a îndepărta necurăția ceremonială,

adesea nu erau aduse pentru a îndepărta necurăția morală și civilă

(vezi și mai jos).

A afirma că toate acestea sunt corecte înseamnă a afirma

(încă o dată) că Legea este unitară. Ea nu poate fi împărțită în cate-

gorii mentale, oricare ar fi aceste categorii. Pavel nu a făcut nicio-

dată vreo distincție explicită între standardul de neprihănire al

Vechiului Legământ și sistemul jertfelor din cadrul acestuia. De

altfel, el nici nu a spus vreodată că, datorită existenței jertfelor din


345

Vechiul Legământ, atunci acesta ar fi fost bazat pe principiul ha-

rului, ori că motivul pentru care Legea nu ne poate mântui acum

este că jertfele ei au fost desființate în Hristos. Dimpotrivă, el pune

un semn de egalitate între întreg Vechiul Legământ și aspectul po-

runcitor al Legii. Se pare că, pentru Pavel, „Vechiul Legământ” este

același lucru cu „Legea” și același lucru cu porunca, și „Blestemat

este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea Legii

[inclusiv poruncile legate de jertfe], ca să le facă” (Galateni 3:10).

Observăm această subliniere repetată în afirmațiile lui Pa-

vel privitoare la Lege. De exemplu, când el spune că „Legea” a venit

„pentru ca să se înmulțească greșeala”, este clar din context (Ro-

mani 5:13-14, 20) că el vorbea despre întregul sistem mozaic (inclu-

siv sistemul jertfelor), și nu doar despre aspectele „morale” ale Le-

gii. La același aspect al sistemului mozaic în întregimea lui a făcut

Pavel referire ca fiind un sistem strict de disciplină care a ținut pe

evrei în „robie” și care i-a tratat drept „robi” (Galateni 3:17-

4:5) până la vremea venirii lui Hristos. În mod asemănător, legă-

mântul „de pe Muntele Sinai” este cel care „naște [copii] pentru ro-

bie” (Galateni 4:24). Și iarăși, Vechiul Legământ este acela pe care

Pavel îl privește ca fiind o „slujbă aducătoare de moarte și osândă”

(2 Corinteni 3:5-18).

În cele ce urmează am rezumat mai multe aspecte care ne

pot ajuta să înțelegem de ce Pavel vedea Vechiul Legământ astfel,

chiar dacă în acest legământ exista o modalitate (ceremonială –

Evrei 9:9-10, 13-14) de îndepărtare a păcatului:

1. A gândi că Vechiul Legământ a avut jertfe pentru oricare

încălcare de Lege este o greșeală serioasă. Acest lucru n-a fost


346

valabil nici măcar pentru Cele 10 Porunci, care cuprindeau însăși

„cuvintele legământului” (Exod 34:28). Pedeapsa pentru idolatrie

(Deuteronom 13:1-11), încălcarea Sabatului (Exod 31:15), crimă

(Deuteronom 19:11-13, Levitic 24:17), și adulter (Levitic

20:10) era moartea, nu jertfele! Același lucru era valabil pentru

blasfemie (Levitic 24:10-16), sodomie (Levitic 20:13), zoofilie (Le-

vitic 20:15-16), vrăjitorie (Levitic 20:27), blestemarea părinților

(Levitic 20:9), și alte astfel de păcate. Jertfele au putut fi aduse nu-

mai pentru păcate săvârșite neintenționat (Levitic 5:17-19; Nu-

meri 15:22-26; v. și Levitic 4:2, 22, 27; 5:15 etc.). În majoritatea ca-

zurilor, nu a existat nici o jertfă pentru păcate cu intenție, ci per-

soanele în cauză au fost judecate (Numeri 15:30-31, comparați to-

tuși cu Levitic 5:1-6; 6:1-7). Astfel, principiul „viață pentru ascul-

tare” și „moarte pentru neascultare” a rămas valabil chiar dacă a

existat sistemul jertfelor și a caracterizat astfel Legământul Mozaic

ca întreg.

2. După cum am arătat mai sus, multe din cele 613 porunci

ale Legii erau în sine îndatoriri legate de sistemul jertfelor. Au exis-

tat trei lucruri care au caracterizat poruncile privitoare la jertfe. În

primul rând, ele erau obligatorii, nu opționale, și deci erau obligații

ale evreilor. Aceia care nu aduceau jertfele poruncite, erau con-

damnați de Lege și se aflau sub blestem; iertarea cerea ispășire (Le-

vitic 4:31, 35). În al doilea rând, nu doar că aducerea jertfelor era

obligatorie, dar cerințele legate de aceasta erau foarte riguroase

și exigente (de ex. Levitic 14:1-32). Dumnezeu nu primea jertfele

acelora care nu urmau aceste cerințe și reguli cu meticulozitate. În

al treilea rând, jertfele erau scumpe. Așa cum însăși cuvântul „jer-

tfă” sugerează, ele implicau cheltuieli importante din partea


347

acelora care le aduceau. De exemplu, jertfa cerută pentru păcate

fără voie consta dintr-un „berbec fără cusur” (Levitic 5:17-19), în

timp ce jertfa cerută pentru cineva care era curățat de lepră consta

din „doi miei fără cusur, și o oaie de un an fără cusur, trei zecimi

dintr-o efă de floarea făinii, ca dar de mâncare frământat cu un-

tdelemn, și un log (pahar) de untdelemn.” Deși Legea avea reguli și

pentru cei săraci, chiar și atunci cheltuiala necesară pentru aduce-

rea jertfei era considerabilă: „Dacă este sărac și nu poate să aducă

toate aceste lucruri, atunci să ia un singur miel, care să fie adus ca

jertfă pentru vină, după ce a fost legănat într-o parte și într-alta, ca

dar legănat, și să facă ispășire pentru el. Să ia o zecime din floarea

făinii, frământată cu untdelemn, pentru darul de mâncare, și un

log de untdelemn. Să ia și două turturele sau doi pui de porumbel,

după mijloacele lui, unul ca jertfă de ispășire, celălalt ca ardere de

tot” (Levitic 14:10, 21-22). Este evident că jertfele erau costisi-

toare și adesea forțau pe aceia care trebuiau să le aducă să cheltuie

uneori până la limită cu ele!

De aceea, din acest punct de vedere, sistemul jertfelor a re-

prezentat obligații, rigoare și cheltuieli, nu har. Acești trei factori

luați împreună au făcut ca până și existența sistemului jertfelor în

Lege să fie parte din „jugul” greu pe care nici unul din evrei nu fu-

seseră în măsură să îl „poarte” (Faptele Apostolilor 15:10). Afir-

mând aceasta, trebuie ca să ținem mereu minte faptul că cerințele

Legii erau „grele” doar datorită păcătoșeniei omului. „Legea, negre-

șit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani

7:12). Dumnezeu nu a cerut de la om nimic dincolo de ceea ce era

rezonabil, natural, bun și drept (Ieremia 2:32; Isaia 1:3). Cu toate


348

acestea, pentru omul căzut în păcat, Legea reprezintă un „jug al ro-

biei” (Galateni 5:1)

3. Atunci când spunem că Legământul Mozaic a adus cu el

posibilitatea iertării pentru aceia care au „încălcat Legea”, trebuie

să ne fie clar la ce anume facem referire. Multe încălcări ale Legii

aveau de-a face cu „necurăția” legată de ritualuri. Aceste încălcări

ale Legii erau „păcate” și cereau jertfe pentru a fi iertate, chiar dacă

ele nu erau legate direct în nici un fel de caracterul lui Dumnezeu

sau de ceva „bun sau rău”, așa cum distingem noi acum lucrurile.

„...când cineva, fără să știe, se va atinge de ceva necurat, fie de ho-

itul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă

necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, și va băga apoi de

seamă și se va face astfel vinovat; sau când cineva, fără să ia

seama, se va atinge de vreo spurcăciune omenească, de orice

spurcăciune care face pe cineva necurat, și va băga de seamă mai

târziu, și se va face astfel vinovat; când cineva, deci, se va face vi-

novat de unul din aceste lucruri, trebuie să-și mărturisească păca-

tul. Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatul

pe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, și anume, o oaie sau

o capră, ca jertfă ispășitoare. Și preotul să facă pentru el ispășirea

păcatului lui. (Levitic 5:2-3, 5-6)

În acest pasaj, vedem că orice persoană care, fără să vrea, se

atingea de cadavrul vreunui animal necurat, trebuia să jertfească

o oaie sau o capră pentru a fi iertat de acest „păcat”! Vedem din nou

că în aceste situații, jertfele Legii reprezentau o obligație suplimen-

tară pentru evrei, și nu o cale de ieșire prin har din greșelile lor mo-

rale, așa cum am fi presupus la prima vedere. Aceste jertfe aveau

în ele har în ce privește scopul lor (de a îndepărta necurăția


349

ceremonială, de a învăța pe Israel lucruri privitoare la sfințenia

[„separarea”] lui Dumnezeu, și de a reprezenta simboluri și umbre

ale realităților spirituale), dar ele nu au fost instrumente ale haru-

lui în și prin ele însele.

4. În final, și poate cel mai important aspect, aducerea con-

tinuă de jertfe în Vechiul Legământ, în loc să asigure pe evrei de

iertarea lor, de fapt aceasta nu făcea decât să le reamintească ideea

că păcatele lor nu fuseseră niciodată îndepărtate cu adevărat. „Dar

aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin

aceste jertfe; căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor

să șteargă păcatele” (Evrei 10:3-4). Din nou, văzute din această

perspectivă, jertfele nu reprezentau „harul”, ci „Legea”! Jertfele Ve-

chiului Legământ erau, în fapt, ineficiente în a obține justificarea

înaintea lui Dumnezeu pentru orice persoană. Numai în Hristos

„oricine crede, este iertat (grecește – justificat) prin El de toate lu-

crurile de care n-ați putut fi iertați prin Legea lui Moise” (Faptele

Apostolilor 13:38-39; Evrei 9:15).

În lumina acestor considerații, nu este greu să înțelegem de

ce Pavel avea să caracterizeze Vechiul Legământ în întregimea lui

ca o „slujbă aducătoare de osândă și moarte” și ca un sistem strict

de disciplină, care își ținea subiecții în „robie”, ca „sclavi”.


350

8. ESTE LEGEA UN „ÎNDRUMĂTOR” PENTRU NEAMURI ÎN EGALĂ MĂSURĂ CA ȘI PENTRU EVREI, ȘI LA NIVEL DE INDIVID ÎN EGALĂ MĂSURĂ CA LA NIVEL DE NAȚIUNE?

Atunci când Pavel spune în Galateni 3:24 că Legea „ne-a

fost un îndrumător spre Hristos”33, el se referea la perioada din is-

toria răscumpărării care s-a întins de la momentul ieșirii din Egipt

și până la venirea lui Hristos. În decursul acelei perioade, Legă-

mântul Mozaic a avut un rol temporar de „tutore” sau „dascăl”

pentru națiunea Israel ca întreg. Atunci când Hristos a venit, acea

perioadă s-a încheiat. „După ce a venit credința, nu mai suntem

sub îndrumătorul acesta (Legământul Mozaic).”

În plus față de aceasta, mai multe traduceri in limba en-

gleză ale acestui pasaj reflectă pe deplin conceptul că Legea a fost

nu doar un „tutore până când a venit Hristos” ci și un „îndrumător

spre Hristos”. „Astfel, Legea a fost îndrumătorul nostru spre Hris-

tos, ca să fim justificați prin credință” (trad. lit. NASB). (Expresiile

„către” sau „spre” nu există în limba greacă, dar ele sunt implicate.)

Această traducere „mai deplină” a versetului din Galateni 3:24

pare să fie o înțelegere corectă a cuvintelor lui Pavel, întrucât el

spune, în contextul imediat, că Legea a fost dată „din cauza fără-

delegii”. Ceea ce el vrea să transmită prin această afirmație se

poate observa comparând acest pasaj cu celelalte scrieri ale sale, în

care lucrarea Legii ca „dascăl” este prezentată mai proeminent

(Romani 5:20; 7:7-25; 1Corinteni 15:56 etc; v. și paragraful intitu-

lat Pentru ce mai este dată Legea?) Legea a avut ca scop să „conducă”

pe evrei la Hristos, arătându-le păcătoșenia, puterea păcatului, ne-

voia lor de Mântuitor etc. „Dar Scriptura a închis totul sub păcat,


351

pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Isus

Hristos” (Galateni 3:22)

Deși Pavel vorbește în Galateni 3 despre Legea Mozaică în

sensul în care aceasta era relaționată în mod specific evreilor, el

pare să considere Legea ca reprezentativă pentru principiile legale

față de care și Neamurile sunt condamnate și se află sub robie. Pu-

tem vedea acest lucru în versetele 22-23, unde Pavel susține că

toți oamenii (atât evrei cât și Neamuri) au fost „închiși sub păcat”,

la fel cum în versetele 13-14, unde arată blestemul de sub care

Hristos a eliberat atât pe credincioșii evrei cât și pe cei dintre Nea-

muri, denumindu-l „blestemul Legii”. Mai mult, Pavel arată acelora

dintre Neamuri care voiau să se supună regulilor și poruncilor Legii

lui Moise ce înseamnă ca ei să dorească să se „întoarcă iarăși la

acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase, cărora voiau să

se supună din nou” (Galateni 4:9).

Din toate aceste argumente, ar trebui să ne fie clar că, indi-

ferent cum am traduce Galateni 3:24, principiul că Dumnezeu fo-

losește Legea pentru a conduce pe oameni la Hristos este un prin-

cipiu biblic. Păcatul nu are nici un sens în lipsa unui standard

anume care să îl definească. Toți oamenii sunt condamnați de le-

gea față de care sunt supuși. Pentru Neamuri, aceasta este legea

conștiinței, pentru evrei, Legea lui Moise, iar pentru aceia care au

auzit mesajul Noului Testament, legea lui Hristos.


352

9. AR TREBUI SĂ MAI ÎNVEȚE COPIII NOȘTRI CELE 10 PORUNCI?

Cu siguranță, copiii noștri trebuie să fie învățați Cele 10 Po-

runci. Ele ne arată lucrurile pe care Dumnezeu le-a considerat de

cea mai mare importanță pentru comportamentul oamenilor din

Vechiul Legământ. Cinstirea părinților, de exemplu, este conside-

rată a fi de importanță egală cu a nu ucide semenul, sau a nu curvi

cu soția lui. Evident, trebuie să fim atenți ca, atunci când îi învă-

țăm Cele 10 Porunci, să arătăm clar care este aplicația lor în zilele

noastre și care este locul lor general în revelația biblică. Și trebuie

mereu să ținem minte că este de departe mult mai important să îi

învățăm pe copiii noștri despre cuvintele și faptele Domnului Isus

Hristos, decât chiar să îi învățăm Cele 10 Porunci. A ne focaliza pe

Cele 10 Porunci ca fiind standardul nostru de neprihănire, în

vreme ce înaintea ochilor noștri strălucește cu putere deplină

slava lui Hristos, este ca și cum ne-am întoarce de la strălucirea

soarelui și am încerca să privim la o lumânare.

10. DACĂ VECHIUL LEGĂMÂNT A FOST ANULAT ȘI CELE 10 PO-RUNCI NU MAI SUNT REGULA PENTRU COMPORTAMENTUL ȘI RESPONSABILITĂȚILE CREȘTINILOR, CARE MAI ESTE ATUNCI DEFINIȚIA PĂCATULUI?

Pavel arată clar că, în Noul Testament, „legea lui Dumne-

zeu” este definită nu de referința la Cele 10 Porunci, ci de cea la le-

gea lui Hristos: „măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt

sub legea lui Hristos)” (1Corinteni 9:21). Atâta vreme cât ținem

minte acest fapt, definiția clasică a păcatului dată de Catehismul

Scurt de la Westminster este una corectă: „Păcatul este orice eșec


353

în a ne conforma la, sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu.” O

definiție mai evidentă, mai cristocentrică, ar putea fi aceasta: „Pă-

catul reprezintă orice eșec în asemănarea cu Hristos sau în a iubi

așa cum Hristos a iubit.” Aceasta este doar o altă modalitate de a

spune că păcatul reprezintă eșecul în a iubi pe Dumnezeu cu toată

inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea, și a iubi pe

aproapele ca pe noi înșine.

Referința pe care Ioan o face la păcat ca fiind „nelegiuire”

(gr. anomia) în 1Ioan 3:4 a fost adesea citată pentru a dovedi că pă-

catul ar trebui definit în termenii Legii lui Moise. Cu toate acestea,

este clar că intenția afirmației lui Ioan nu este aceea de a da o defi-

niție de tip manual pentru termenul păcat. Și nici gândirea lui Ioan

cu privire la „nelegiuire” numai în termenii Celor 10 Porunci nu

reiese ca fiind aceasta, după cum contextul ne dovedește (de ex.

1Ioan 2:3, 6, 7-10; 3:22-24). Acest lucru devine încă și mai clar

atunci când ne uităm la felul cum Isus a folosit același cuvânt („ne-

legiuire”) în Predica de pe Munte.

Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția

cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți

Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi

în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am fă-

cut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat:

„Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți

care lucrați fărădelege.” De aceea, pe orișicine aude aceste cuvinte

ale Mele, și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a

zidit casa pe stâncă. (Matei 7:21-24)


354

În aceste versete, practicarea nelegiuirii este asemănată di-

rect, atât cu eșecul în a face voia Tatălui cât și cu eșecul în a asculta

de cuvintele lui Hristos. Altfel spus, voia lui Dumnezeu este ca noi să

ascultăm de cuvintele lui Hristos: „Acesta este Fiul Meu cel preaiu-

bit, de El să ascultați!” Creștini fiind, noi suntem chemați să „păzim

tot ceea ce Hristos ne-a poruncit” (Matei 28:20). Nelegiuirea, în

contextul Noului Testament, are de-a face cu eșecul în a acționa

potrivit cuvintelor lui Hristos, nu cu eșecul de a păzi Cele 10 Po-

runci.

11. PAVEL SPUNE CĂ NEAMURILE „ARATĂ CĂ LUCRAREA LEGII ESTE SCRISĂ ÎN INIMILE LOR”. CUM ESTE ACEST LUCRU DIFERIT DE PROMISIUNEA LUI DUMNEZEU DIN NOUL LEGĂMÂNT DE A „SCRIE LEGILE LUI ÎN INIMILE” (EVREI 8:10) CREȘTINILOR?

Uneori, Biblia folosește aceeași terminologie (sau una simi-

lară) pentru a descrie două realități distincte. Atunci când Pavel

vorbește despre lucrarea Legii ca fiind „scrisă in inimile” celor din-

tre Neamuri, el se referă la cunoașterea inevitabilă a binelui și ră-

ului pe care Neamurile o au în conștiințele lor: „ei dovedesc că lu-

crarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea

aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învi-

novățesc sau se dezvinovățesc între ele” (Romani 2:15). Conștiința

unui om nenăscut din nou se împotrivește păcatului pe care omul

respectiv dorește să îl săvârșească și îl condamnă atunci când acesta

păcătuiește.

Prin contrast, atunci când Dumnezeu promite să scrie legea

Lui „în inimile” creștinilor, El vorbește despre nașterea din nou –


355

anume faptul că le dă „o inimă nouă” care își găsește de fapt încân-

tarea de a împlini ceea ce legea îi poruncește (și ceea ce conștiința

ne spune că este bine). Pentru creștin, legea nu mai reprezintă o

regulă „exterioară” care să vină în contradicție cu natura și dorin-

țele sale reale, ci este parte din esența ”inimii” sale, în interior.

12. AU FOST CREDINCIOȘII ADEVĂRAȚI DIN VECHIUL TESTA-MENT „NĂSCUȚI DIN NOU” (REGENERAȚI)?

Conform Bibliei, toți oamenii sunt „morți în greșeli și pă-

cate...” în care umblă „după domnul puterii văzduhului”, trăind în

„poftele firii pământești” și făcând „voile firii pământești” și fiind

„din fire copii ai mâniei” (Efeseni 2:1-3). „Omul firesc nu primește

lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și

nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește”

(1 Corinteni 2:14). Dimpotrivă, mintea omului firesc este în „vrăj-

mășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui

Dumnezeu, și nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pămân-

tești, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8). Toate aceste

considerații arată clar că, în lipsa nașterii din nou, nici un om nu

poate nici să creadă în Dumnezeu și nici să iubească legea Lui. Așa-

dar, când noi citim spunându-se despre sfinții Vechiului Testa-

ment că ei au crezut pe Dumnezeu și au iubit Legea Lui (Geneza

15:6; Evrei 11; Psalmii 119:97, 113, 163), trebuie să concluzionăm

că ei erau născuți din nou. Acest lucru explică de ce creștinii, de-a

lungul secolelor, au considerat Psalmii (de exemplu) ca fiind ex-

presia potrivită a anumitor aspecte ale propriilor lor rugăciuni și

ale închinării: ei au fost scriși de oameni născuți din nou.


356

Una din promisiunile Noului Legământ dată prin Ieremia,

cu referire la cei ai lui Dumnezeu: „niciunul nu va mai învăța pe

aproapele, sau pe fratele său, zicând: „Cunoaște pe Domnul!” Ci toți

Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ieremia

31:31-34). Această promisiune vizează o zi în care toți cei care fac

parte din poporul lui Dumnezeu, „de la cel mai mic până la cel mai

mare” Îl vor cunoaște pe Domnul în mod personal. Totuși, aceasta

nu implică faptul că nimeni nu ar fi „cunoscut pe Domnul” în vre-

mea Vechiului Legământ. În fapt, aici se spune specific că unii din

cei care făceau parte din poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legă-

mânt L-au „cunoscut pe Domnul” și că ei aveau obiceiul de a-i în-

demna și pe „frații și vecinii” lor să Îl cunoască și ei pe Domnul.

În același fel, Ezechiel 36:26-27 vorbește despre o zi când

Dumnezeu avea să dea celor ai Lui „o inimă nouă și un duh nou”.

Această promisiune vizează o vreme din viitor când poporul lui

Dumnezeu ca întreg va fi constituit numai din persoane născute

din nou (adică vremea Noului Legământ). Din nou, aceasta nu im-

plică faptul că nimeni din trecut nu ar fi avut „o inimă nouă și un

duh nou” la vremea când a fost făcută promisiune. În fapt, Dum-

nezeu a poruncit celor răi din vremea lui Ezechiel astfel: „Lepădați

de la voi toate fărădelegile, prin care ați păcătuit, faceți-vă rost de

o inimă nouă și un duh nou!” (Ezechiel 18:31).

În mod asemănător, Dumnezeu a promis în Deuteronom că

avea să vină o zi când El va tăia împrejur inimile tuturor acelora

din poporul Lui: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va tăia împrejur

inima ta și inima seminței tale, și vei iubi pe Domnul Dumnezeul

tău, din toată inima ta și din tot sufletul tău, ca să trăiești”


357

(Deuteronom 30:6; cf. 29:2-4). La fel, această promisiune de bine-

cuvântare viitoare nu implică faptul că nimeni nu a avut o inimă

„tăiată împrejur” în vremea de până la instituirea Noului Legă-

mânt. În realitate, Dumnezeu a promis oamenilor chiar din acea

vreme că le va „tăia inima împrejur, și să nu își mai înțepenească

gâtul” (Deuteronom 10:16; Ieremia 4:4). (Porunci ca acelea din

Ezechiel 18:31 și Deuteronom 10:16 se referă la tot ce înseamnă

nașterea din nou și convertirea, nu doar la nașterea din nou, care

este o lucrare suverană a Duhului Sfânt – Ioan 3:8) În lumina aces-

tor pasaje vedem pe Domnul Isus uimit de faptul că Nicodim putea

fi un „învățător în Israel” în Vechiul Legământ, și totuși să nu înțe-

leagă aspectele legate de nașterea din nou (Ioan 3:10).

Din toate aceste motive, trebuie să susținem faptul că toți

credincioșii adevărați din vremea Vechiului Testament erau oa-

meni născuți din nou. Totuși, spunând aceasta, trebuie să subli-

niem și să arătăm diferențele vaste între privilegiile experimen-

tate de sfinții Vechiului Testament prin comparație cu cele ale

sfinților Noului Testament. Aceste privilegii se referă nu doar la

cunoștință (Matei 13:16-17), ci și la lucrarea Duhului Sfânt în fie-

care credincios (Ioan 7:37-39; Faptele Apostolilor 2:14-18; Gala-

teni 4:4-7). În acest sens, „cel mai mic în Împărăția cerurilor este

mai mare decât” Ioan Botezătorul! (Matei 11:11; Luca 16:16).


358

13. DE CE ESTE IMPORTANTĂ EXPRESIA „SUB LEGEA LUI HRIS-TOS” (GR. ENNOMOS CHRISTOU) PE CARE O FOLOSEȘTE PAVEL ÎN 1CORINTENI 9:21?

De-a lungul epistolelor sale, Pavel folosește termenul „sub”

având conotația de supunere față de o putere stăpânitoare. Astfel, el

nu spune doar că toți, „fie Iudei, fie Greci, au păcătuit”, ci că toți,

„fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat” (Romani 3:9) și că „Scriptura a

închis totul [toți oamenii] sub păcat” (Galateni 3:22). Despre toți

oamenii se spune că sunt „sub păcat”, pentru că ei sunt supuși pu-

terii stăpânitoare a păcatului. Păcatul „stăpânește” (Romani 5:21)

peste ei, făcându-i robi (Ioan 8:34) și ducându-i la distrugere. Ex-

presia „sub Lege” (Romani 2:12; 3:19; 6:14-15; 1 Corinteni 9:20;

Galateni 3:23, 25; 4:2-5, 21; 5:18) are conotații asemănătoare, iar

atunci când este folosită pentru a face referire la omenirea căzută

în păcat, ea semnifică totdeauna un lucru negativ. Aceia care sunt

„sub Lege” sunt supuși Legii ca putere stăpânitoare peste ei – se

află „sub” condamnarea și blestemul ei, sub abilitatea ei de a

„stârni” păcatul, aflându-se sub „jugul robiei” (Galateni 5:1) etc.

Astfel, este important să vedem că, atunci când Pavel vorbește des-

pre creștini, el nu spune că aceștia s-ar afla „sub legea lui Hristos”,

ci că ei sunt „în legea lui Hristos” [trad. lit., având sensul că ei au

legea lui Hristos ca urmare a relației lor cu Hristos ca realitate in-

terioară – n.trad.] Uniunea credinciosului cu Hristos este centrală în

gândirea lui Pavel. Creștinii au „murit față de Lege” pentru ca să

„fie ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să

aducă roadă pentru Dumnezeu” (Romani 7:4). Legea lui Hristos nu

este un standard exterior „sub” care noi ar trebui să ne aflăm, ci

este o realitate interioară scrisă în inimile noastre și care are


359

puterea vieții lui Hristos în noi. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos tră-

iește în mine” (Galateni 2:20). „Hristos, viața noastră” (Coloseni

3:4).

14. CE VREA SĂ SPUNĂ CÂND PAVEL AFIRMĂ ÎN ROMANI 7:14 CĂ „LEGEA ESTE DUHOVNICEASCĂ”?

Atunci când Pavel spune că „Legea este duhovnicească: dar

eu sunt pământesc, vândut rob păcatului”, el face același contrast

între „tărâmurile” „firii pământești” și „al Duhului” ca în toată

Epistola către Romani (Romani 7:5-6; 8:6-9; vedeți și Capitolul 11

al cărții mele Justificare și Regenerare) și în celelalte epistole ale sale

(de ex. 1 Corinteni 2:12-3:3). Se spune despre Lege că este „duhovni-

cească” pentru că ea poate fi împlinită numai de aceia care sunt „în

Duhul”. Pentru cei care sunt în „firea pământească”, Legea în fapt

slujește pentru a „ațâța... patimile păcatelor, [care] lucrau în mă-

dulare” (Romani 7:5). Aceste adevăruri sunt prezentate sumarizat

în Romani 8:3-4: „Căci - lucru cu neputință Legii, întrucât firea pă-

mântească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit ... pentru ca po-

runca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile

firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”.

15. DE CE AR FI GÂNDIT EVREII CĂ ISUS VENISE SĂ „STRICE LE-GEA ȘI PROFEȚII”? (MATEI 5:17)

Dacă a „strica Legea și Profeții” însemna „a distruge Scrip-

turile Vechiului Testament”, este dificil să ne imaginăm cum ar fi

putut veni Isus pe pământ ca să facă aceasta. Iarăși și iarăși, El a


360

arătat cu claritate că El acceptă Scripturile Vechiului Testament ca

fiind însăși Cuvântul lui Dumnezeu – plin de autoritate (de ex. Ma-

tei 21:42; 22:29; 26:54, 56; Ioan 7:38; 13:18) și care nu poate fi des-

ființat (Ioan 10:35). El Și-a reprezentat în mod repetat propria vi-

ață și slujire în termenii profețiilor și a umbrelor din Vechiul Tes-

tament (de ex. Matei 26:24; Luca 4:21; 24:27; Ioan 5:39).

În ceea ce privește aspectul etic sau poruncitor al Vechiului

Testament, totuși, evreii se poate să fi avut o altă percepție. De-a

lungul lucrării Sale publice, Domnul Isus Hristos a spus și a făcut

lucruri legate de Legea lui Moise care ar fi șocat orice evreu devo-

tat. În anumite situații, El părea să ignore total interdicțiile Legii.

De exemplu, când Isus s-a apropiat de un lepros, El a întins mâna

și s-a atins de acel lepros (Luca 5:12-13; v. și Luca 8:43-44 și Levitic

15:25), aparent neglijând cerința din Levitic 5:2-6 și „păcatul” care

ar fi provenit în mod normal din astfel de contact. Dar apoi Isus i-

a spus acelui lepros, „du-te, de te arată preotului, și adu pentru cu-

rățirea ta ce a rânduit Moise”. Acest lucru, în el însuși, ar fi fost no-

tabil, dar motivul pe care El l-a dat pentru aducerea acestei jertfe a

fost nu că Moise o poruncise, ci ca să slujească de „mărturie pentru

ei”! (Luca 5:14)

Într-o altă circumstanță, când Isus a plătit taxa la templu

pentru Petru și pentru Sine, El a arătat clar că nu făcuse acest lucru

din obligație, pentru că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, era

„scutit” de aceasta (Matei 17:24-27). Dimpotrivă, El a plătit taxa

pentru templu ca un act de bunăvoință: „ca să nu-i facem să păcă-

tuiască [pe evrei]”! Iar când fariseii i-au condamnat pe ucenicii Lui

că „făceau ce nu este îngăduit în ziua Sabatului”, El a făcut apel la


361

măreția Persoanei Sale pentru a justifica încălcarea Legii de către

aceștia: preoții de la templu „calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt

nevinovați” pentru că ei slujesc la templu. Deci, cu atât mai mult

pot încălca Sabatul ucenicii Lui și să rămână nevinovați, pentru că

ei slujeau Unuia care este infinit „mai mare decât templul”? (Matei

12:5-6; comp. cu Ioan 5:18). „Așa că Fiul omului este Domn chiar

și al Sabatului” (Marcu 2:28).

În lumina acestor exemple, nu este surprinzător că în Pre-

dica de pe Munte, Isus îi avertiza pe cei ce Îl ascultau împotriva

ideii greșite că El venise cumva să „strice” Legea și Proorocii. Nu

doar că lucrarea Sa publică ar fi putut să le ofere această impresie,

dar și învățăturile Sale etice în particular puteau conduce la

aceasta. Isus vrea să arate clar că diferitele exprimări contrastante

„ați auzit / dar Eu vă spun” din Matei 5 nu anulează imperativele

Vechiului Testament, ci le conferă scopul și „împlinirea” avute în

vedere. În același fel în care simbolurile și umbrele sistemului jer-

tfelor sunt „înghițite” în realitatea morții lui Hristos pe cruce, și

poruncile Legii lui Moise sunt „înghițite” în plinătatea învățături-

lor etice ale lui Hristos!

Această realitate este ilustrată în întâmplarea cu femeia

prinsă în adulter. Din motivele prezentate mai sus, vrăjmașii lui

Isus și-au imaginat existența unui conflict între învățăturile Lui și

cele ale lui Moise. Vrând să câștige din acest conflict, ei au vânat o

oportunitate ca să Îl prindă într-o capcană, aducându-I o femeie

„prinsă chiar când săvârșea preacurvia” (Ioan 8:4). Cu toate aces-

tea, încercarea lor de a pune pe Isus în opoziție cu Moise a sfârșit

jalnic. Într-o manifestare de înțelepciune și bunătate


362

extraordinară, El a demonstrat atât neprihănirea perfectă cât și

dragostea perfectă – nu doar în legătură cu femeia aceea, ci și în

legătură cu acuzatorii ei. Mai mult, El a făcut aceasta nu prin a se

poziționa împotriva cerințelor etice ale Legii lui Moise, ci prin „îm-

plinirea” lor!

16. UNII SPUN CĂ, ÎN MATEI 5:20-48, HRISTOS NU TRECE DIN-COLO DE LEGEA LUI MOISE, CI DOAR CORECTEAZĂ VEDERILE GREȘITE ALE EVREILOR CU PRIVIRE LA ACEASTA ȘI LE PUNE ÎNAINTE ÎNȚELESUL ADEVĂRAT. DE CE ESTE INSUFICIENT ACEST PUNCT DE VEDERE?

Deși esența Legii Mozaice este dragostea față de Dumnezeu

și față de oameni, circumstanțele naționale și temporale ale Legii

au implicat o manifestare a acestora care este cu mult sub nivelul

standardelor Noului Legământ. Ceea ce Hristos a prezentat în Pre-

dica de pe Munte reprezenta o expresie mai înaltă a aceleiași legi

neschimbătoare a lui Dumnezeu. Făcând aceasta, El a trecut cu

mult dincolo de a comenta doar asupra „semnificației adevărate”

a poruncilor individuale ale codului mozaic.

Acest lucru devine evident atunci când diferitele exprimări

contrastante de tip „ați auzit / dar Eu vă spun” sunt analizate rând

pe rând; o bună parte a lor pur și simplu nu se potrivesc deloc ideii

că El ar fi venit doar cu o prezentare a „adevăratului sens”. De

exemplu, în învățătura Sa privind jurămintele, Isus corectează,

într-adevăr, abuzurile evreilor privind sistemul jurămintelor sta-

bilit în Vechiul Testament, dar El merge apoi dincolo de acesta,

dând întreg sistemul la o parte. Același lucru este valabil și în ce


363

privește înlocuirea de către El a preceptului „ochi pentru ochi” din

Lege cu porunca de a „nu ne împotrivi celui care vrea să ne facă

rău” ci „să întoarcem și celălalt obraz”, ba chiar să permitem celui

care vrea să ne ia haina să ne ia și „cămașa”.

Dacă vom căuta în aceste antiteze ale lui Isus un model co-

mun, acel lucru care este cel mai proeminent în fiecare din acestea

este exprimarea Sa magistrală „dar Eu vă spun.” În calitate de în-

delung-așteptat „proroc ca Moise”, El prezintă cu autoritate incon-

testabilă standardele prin care aveau să trăiască aceia care sunt

parte din „împărăția cerurilor”. Făcând aceasta, El nu răstoarnă

Legea lui Moise, dar nici nu Își ia autoritatea din ea și nici nu Se

limitează la ea. Dimpotrivă, învățăturile Lui „o înghit” pe aceasta

și o „împlinesc”.

17. CUM SE POATE CA DRAGOSTEA, PRIN ÎNSĂȘI NATURA EI, SĂ NE SPUNĂ CĂ LUCRURI PRECUM HOMOSEXUALITATEA SUNT GREȘITE?

Învățătura lui Pavel că „dragostea este împlinirea Legii” tre-

buie să fie înțeleasă în contextul total al existenței omului, ca unul

care a fost creat după „chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:26-27).

Dragostea mă poate învăța să nu îmi ucid aproapele numai într-un

context în care aproapele meu este prețios ca purtător al chipului

lui Dumnezeu (Geneza 9:6). Dragostea mă poate învăța că actele

homosexuale față de aproapele meu sunt „degradante”, numai

într-o lume în care astfel de fapte sunt „nenaturale” și de aceea nu

sunt „adecvate” (Romani 1:26-28). Dragostea mă poate învăța să


364

nu fur mașina vecinului meu numai într-un context în care există

dreptul la proprietate privată (Faptele Apostolilor 5:4).

La fel cum faptul că „Dumnezeu este dragoste” nu în-

seamnă că toate celelalte atribute ale Sale pot fi rezultatul logic sau

pot fi reduse la dragoste, tot așa, faptul că dragostea este esența

Legii, nu înseamnă că dragostea poate să îmi spună ce să fac fără

să îmi arate și ordinea totală în care lucrurile acestea trebuie să

existe. Întrucât noi suntem creați după chipul lui Dumnezeu, toți

avem o cunoaștere inevitabilă a faptului că suntem persoane (nu

doar niște animale sau mașini). De asemenea, știm în mod inevi-

tabil că a ajuta o bătrână să treacă strada este o faptă mai „înaltă”

decât să o ucidem. Mai mult, noi știm că se află sub obligația mo-

rală de a urma această faptă mai înaltă. Pe scurt, știm că ar trebui

să o ajutăm, și că a o ucide trebuie să fie un lucru greșit. Întrucât

suntem creați după chipul lui Dumnezeu, știm și că există dreptate

și echitate, că cercurile nu pot fi pătrate, că apusurile de soare sunt

„frumoase”, că viața are un scop etc. Numai în acest context, al

omului creat după chipul lui Dumnezeu, se poate ca dragostea să

dirijeze în mod corect comportamentul nostru.

18. DE CE A INSTRUIT CONCILIUL DE LA IERUSALIM PE CON-VERTIȚII DINTRE NEAMURI SĂ SE „FEREASCĂ DE LUCRURILE JERTFITE IDOLILOR, DE SÂNGE, DE DOBITOACE SUGRUMATE, ȘI DE CURVIE”? (FAPTELE APOSTOLILOR 15:28-29) ESTE


365

GREȘIT PENTRU CREȘTINI SĂ CONSUME MÂNCARE CARE CON-ȚINE SÂNGE?

Pavel arată foarte clar în epistolele sale (1Corinteni 8; Ro-

mani 14) că nu există nimic greșit în mod necesar în a mânca din

„lucrurile jertfite idolilor”. Consumul de astfel de lucruri devine to-

tuși greșit dacă el face pe alți credincioși să se „poticnească”, și

aceasta ar implica încălcarea legii lui Hristos: „Dar dacă faci ca fra-

tele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în

dragoste!” (Romani 14:15). Același lucru este valabil pentru alte

legi privitoare la mâncăruri din Vechiul Testament, precum absti-

nența de la „sânge și dobitoace sugrumate”. Conciliul din Ierusa-

lim nu a interzis aceste lucruri pentru că ele ar fi fost în mod nece-

sar păcătoase, ci pentru că astfel de practici printre convertiții din-

tre Neamuri ar fi fost ofensatoare pentru evrei. Obligația creștinu-

lui în aceste situații este sumarizată de Pavel astfel: „Să nu fiți pri-

cină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru

Biserica lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:32).

Notă: „ferirea de curvie” (în sensul imoralității extraconju-

gale) era deja parte din învățătura apostolică de bază față de con-

vertiții dintre Neamuri. Este posibil ca acest lucru să fi fost inclus

aici întrucât curvia era o practică foarte comună printre Neamuri.

(Ea era parte până și din serviciile lor idolatre de închinare la zei!)

Pe de altă parte, unii teologi cred că termenul „curvie” este folosit

aici într-un sens mai tehnic, vrând să se refere la „căsătoria între

aceia care, conform Legii Mozaice, sunt rude prea apropiate”. As-

tfel de căsătorii între cei dintre Neamuri ar fi fost considerate de

evrei ca fiind curvie. Pentru creștinii dintre Neamuri, a evita acest


366

fel de „curvie” ar reprezenta, așadar, un alt exemplu de a evita să

fie o ofensă pentru cei ce trăiau într-o cultură evreiască.

19. ESTE GREȘIT PENTRU UN CREȘTIN SĂ SE TATUEZE?

Această întrebare probabil merită să fie analizată, nu doar

pentru că tatuajele au ajuns în zilele noastre să fie susținute ca „o

modalitate de mărturisire”, ci și pentru că acest subiect ne oferă

ocazia de a explora unele din principiile de bază ale Noului Testa-

ment care se aplică întrebărilor de acest tip. Tatuajele sunt inter-

zise în Levitic 19:27-28, alături de interdicția de a nu „rade colțu-

rile bărbii”: „Să nu vă tăiați rotund colțurile părului, și să nu-ți razi

colțurile bărbii. Să nu vă faceți tăieturi în carne pentru un mort, și

să nu vă faceți slove săpate pe voi. Eu sunt Domnul.”

Unii cercetători ai Bibliei cred că aceste două versete se

aplică obiceiurilor religioase păgâne și ritualurilor de jelire în

onoarea diferitelor zeități. Dacă așa stau lucrurile, ele ar avea apli-

cații în zilele noastre numai în culturile în care tatuajele au cono-

tații religioase negative. Pe de altă parte, această interpretare nu

este una sigură. Unii cred că Dumnezeu a interzis tatuajele pentru

că ele implicau o desfigurare voluntară și permanentă a trupului,

care este creația lui Dumnezeu. Este evident că, pentru a lua o de-

cizie dacă este corect sau greșit să își facă un tatuaj, creștinii vor

trebui să apeleze la considerațiile și principiile mai înalte date în

Noul Testament. Pentru aceasta, vom analiza șapte astfel de as-

pecte.


367

1. Dacă îmi voi face un tatuaj, voi dezonora sau răni adânc

astfel pe aceia care mă iubesc cel mai mult? A „trata pe ceilalți așa

cum vrem să fim tratați de ei” reprezintă „Regula de Aur” a Noului

Legământ, prin care creștinii sunt chemați să trăiască (Matei 7:12;

Luca 6:31). Doar acest aspect poate să ne arate uneori care este mo-

dalitatea în care să acționăm, atunci când nu avem nici o altă călă-

uzire care să ne conducă la o concluzie.

2. Dacă mi-aș face un tatuaj, ar implica aceasta să îl fac îm-

potriva conștiinței mele? Am vreo îndoială sau tulburare în mintea

mea cu privire la aceasta? Este corect să fac trupului meu ceva cu

efect permanent și ireversibil, știind că aș putea regreta mai târziu?

Este posibil ca Dumnezeu să fi interzis în trecut tatuajele pentru că

ele desfigurau creația Lui în mod voluntar? Simt cumva că aș în-

trista pe Duhul Sfânt dacă aș face asta? Pot să îmi fac tatuaj având

toată încredințarea?

Aceste întrebări decurg din principiul general că este greșit

să facem orice se situează împotriva conștiinței proprii, chiar în

lucruri care pot să fie indiferente altora. „Dar cine se îndoiește și

mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredințare.

Tot ce nu vine din încredințare, e păcat” (Romani 14:23; cf. v.14).

3. Dacă nu mi-aș face un tatuaj, ar fi aceasta vreo piedică în

vreun fel în slujirea mea? Sunt tatuajele un element atât de esențial

în grupul unde vreau să mărturisesc încât a nu avea tatuaj ar îm-

piedica mărturia mea față de ei? Cu alte cuvinte, este aceasta o si-

tuație în care eu ar trebui să devin „ca aceia” cărora caut să le măr-

turisesc în așa fel încât, dacă nu l-aș avea, ar fi o ofensă non-nece-

sară față de ei, în decursul prezentării adevărurilor Evangheliei


368

către ei? „Pavel a vrut să-l ia cu el; și, după ce l-a luat, l-a tăiat îm-

prejur, din pricina Iudeilor, care erau în acele locuri; căci toți știau

că tatăl lui era Grec” (Faptele Apostolilor 16:3).

4. Dacă tatuajul meu îmi înlesnește slujirea față de acest grup,

este posibil totuși să o împiedice față de alt grup de oameni, dacă

Dumnezeu m-ar chema mai târziu să le mărturisesc? Aș face o tran-

sformare permanentă a trupului meu, dacă aș ști că ea îmi va în-

grădi posibilitatea de a sluji anumitor oameni în viitor? Altfel

spus, aș putea să mă pun în situația în care nu aș mai putea să fiu

„tuturor totul”? (1 Corinteni 9:19-23)

5. Ar putea faptul ca eu să îmi fac tatuaj să încurajeze pe frații

mai slabi (care văd exemplul meu) să treacă peste mărturia conștiin-

țelor lor și să își facă ei înșiși tatuaje? „Căci dacă te vede cineva pe

tine, care ai cunoștință, că șezi la masă într-un templu de idoli, cu-

getul lui, care este slab, nu-l va împinge pe el să mănânce din lu-

crurile jertfite idolilor? Și astfel, el, care este slab, va pieri din pricina

acestei cunoștințe a ta: el, fratele, pentru care a murit Hristos!” (1 Co-

rinteni 8:10-11). „Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin și să

te ferești de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de

cădere, de păcătuire sau de slăbire” (Romani 14:21). „Dar dacă faci

ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai

umbli în dragoste!” (Romani 14:15).

6. Sunt eu stăpânit de această dorință, sau sunt complet neu-

tru față de ea, lipsindu-mi doar voia perfectă a lui Dumnezeu în acest

aspect? „Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de fo-

los; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să

pună stăpânire pe mine” (1 Corinteni 6:12).


369

7. M-am smerit eu și am căutat sfatul celor care sunt mai în

vârstă, mai înțelepți și mai evlavioși? „Tot așa și voi, tinerilor, fiți

supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, să fiți împodobiți

cu smerenie. Căci, Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor

smeriți le dă har" (1Petru 5:5).

Nici una din aceste considerații nu ne oferă un răspuns clar

„Da sau Nu” la întrebarea care ne stă înainte, ci răspunsurile pot să

fie diferite în funcție de indivizi și circumstanțe. Iată de ce Pavel

ne spune să ne „aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă” lui

Dumnezeu. Noi trebuie să „nu ne potrivim chipului veacului aces-

tuia, ci să ne prefacem, prin înnoirea minții noastre, ca să putem

deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită”

(Romani 12:1-2). Dumnezeu este credincios ca să îi călăuzească pe

aceia care vor să cunoască voia Lui.

20. CUM TRATEAZĂ NATURA NOULUI LEGĂMÂNT PRACTICA BOTEZULUI PRUNCILOR?

Vechiul Legământ a fost făcut cu poporul fizic al Israelului,

care era format din toți descendenții naturali ai lui Avraam, Isaac

și Iacov. Singurul lucru necesar ca o persoană să fie considerată

„evreu” era ca el să se fi născut din părinți evrei. Orice nou-născut

evreu (fără a fi o alegere a sa) trebuia crescut direct „sub” Legea lui

Moise. Cu alte cuvinte, oamenii deveneau participanți de facto ai

Vechiului Legământ prin naștere fizică. Din acest motiv, era total

logic și adecvat ca Dumnezeu să poruncească evreilor să își taie îm-

prejur pruncii, ca semn al descendenței lor naturale din Patriarhi

și (astfel) ca semn al participării lor la Vechiul Legământ.


370

Atâta vreme cât astfel de evrei păzeau în exterior preceptele

Legii și nu săvârșeau lucruri care implicau ca ei să fie „nimiciți”

din poporul Israel, ei rămâneau membri deplini în Vechiul Legă-

mânt. Majoritatea nu au avut o cunoaștere personală a Domnului.

De aceea, era necesar ca aceia din Vechiul Legământ, care L-au cu-

noscut pe Domnul, să „învețe fiecare pe vecinul sau pe fratele său,

zicând: ‚Cunoaște pe Domnul!’” (Evrei 8:11).

Odată cu sosirea Noului Legământ, această situație s-a

schimbat dramatic. Oamenii sunt părtași Noului Legământ nu

prin naștere fizică, ci prin naștere spirituală (Ioan 3:3-8). Orice per-

soană părtașă Noului Legământ, „de la cel mai mic până la cel mai

mare” Îl cunoaște personal pe Domnul (Evrei 8:11; Ioan 6:45).

Orice persoană din Noul Legământ este atât justificată (Evrei 8:12),

cât și regenerată (Evrei 8:10). Nimeni nu este creștin (adică parti-

cipant în Noul Legământ) doar pentru că el sau ea s-a născut într-

o familie cu părinți creștini. Din acest motiv, botezul aparține de

drept numai acelora care manifestă dovada nașterii spirituale din

nou și nu acelora care sunt doar pruncii fizici ai unor părinți creș-

tini.

Ca să exprim aceste lucruri în alt mod, Noul Legământ

aparține numai acelora care sunt adevărații copii (spirituali) ai lui

Avraam. O persoană devine copilul adevărat al lui Avraam nu prin

naștere fizică, ci prin credința în Hristos. („Înțelegeți și voi dar, că

fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” – Galateni 3:7) Din acest

motiv, botezul aparține de drept numai acelora care manifestă do-

vada credinței în Hristos.


371

Istoric vorbind, botezul pruncilor a fost asociat, în mod re-

petat, nașterii din nou (într-un fel sau altul) de către aceia care l-

au practicat. Acest lucru s-a petrecut nu doar în biserica romano-

catolică, ci și în anumite denominații „protestante”. În Biserica

Anglicană, de exemplu, la momentul botezului unui prunc, preoții

trebuie să spună, „Văzând acum, dragi frați, că acest copil este năs-

cut din nou și altoit în trupul lui Hristos, Biserica...”. Apoi ei încep

să mulțumească lui Dumnezeu „că ai găsit cu plăcere să naști din

nou acest prunc, prin Duhul Tău Sfânt, să îl primești ca pe copil al

Tău, adoptându-l, și să îl adaugi Bisericii Tale Sfinte” (Cartea Rugă-

ciunilor Comune). Tot așa, în Catehismul Scurt al lui Luther, citim

următoarele: „Întrebare. Ce daruri sau beneficii aduce botezul?

Răspuns. El desăvârșește iertarea păcatelor, eliberează din moarte

și robia diavolului, și dă mântuirea veșnică tuturor celor care cred,

așa cum declară Cuvântul și promisiunea lui Dumnezeu.” Până și

marele teolog de la Princeton, Charles Hodge, a făcut următoarea

afirmație despre botezul pruncilor: „Acei părinți care neglijează

consacrarea copiilor lor față de Dumnezeu prin sacramentul bote-

zului păcătuiesc grosolan împotriva sufletelor copiilor lor. Lăsați-

i pe micuți să își aibă numele scrise în cartea vieții Mielului, chiar

dacă după aceea ei aleg să și le șteargă de acolo.”34

Astfel de afirmații, ale celor care susțin botezul pruncilor,

stau adesea în directă contradicție cu propriile lor învățături în

alte aspecte. Atunci când astfel de lucruri se petrec, ele ne arată cât

de multă confuzie poate fi generată prin eșecul în a face distincție

corectă între Vechiul și Noul Legământ.


372

21. CARE ESTE RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI ISRAELUL VECHIU-LUI TESTAMENT?

1. Teologia Legământului a avut tendința de a vedea bise-

rica drept identică Israelului din Vechiul Testament, de unde și

afirmația lui B. B. Warfield că „Dumnezeu a înființat Biserica Sa în

zilele lui Avraam și i-a așezat pe copii [adică pe prunci] în ea”. „Ei

trebuie să rămână acolo până atunci când El îi scoate. Nicăieri nu

Îl vedem scoțându-i afară. Ei sunt încă membri ai Bisericii Sale și

au dreptul la sacramentele ei”.35 Atunci când Martyn Lloyd-Jones,

în 1966, i-a chemat pe adevărații creștini să iasă afară din adună-

rile religioase apostate (precum cele anglicane), John Stott a răs-

puns pe un ton similar lui Warfield, spunând, „Eu cred că istoria

este contrară celor spuse de Dr. Lloyd-Jones... Scriptura este împo-

triva lui, căci rămășița a stat în interiorul bisericii, nu afara ei”36.

Este important să vedem care este conceptul de „biserică”

ce stă în spatele afirmațiilor de acest gen. Atunci când poporul Is-

rael se afla în stare de apostazie generală în zilele lui Ilie, Dumne-

zeu a păstrat pentru Sine „o rămășiță” de 7000 de bărbați care „nu

și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (Romani 11:4). Rămășița

a fost așadar din „interiorul” poporului Israel, nu „din afara lui”.

Dar când Pavel vorbește despre „rămășiță” în Noul Testament, el

nu vorbește despre un grup din interiorul bisericii; el vorbește des-

pre acei aleși dintre evrei care (alături de credincioșii dintre Nea-

muri) formează însăși biserica.

Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul

fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântu-

ită” (Romani 9:27)


373

Tot așa, și în vremea de față, este o rămășiță datorită unei alegeri,

prin har. Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; al-

tmintrelea, harul n-ar mai fi har. Și dacă este prin fapte, nu mai

este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă. Deci, ce ur-

mează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămășița aleasă a căpă-

tat; pe când ceilalți au fost împietriți... (Romani 11:5-7)

Biserica este ea însăși „o rămășiță datorită alegerii prin har

de către Dumnezeu”. A spune că rămășița este „din biserică” ar în-

semna să confundăm „biserica” cu mulțimea amestecată de „creș-

tini” apostați care pretinde că este creștină, dar care îi „tăgăduiește

puterea” (2Timotei 3:5). A argumenta că „rămășița” de creștini

evanghelici ar trebui să rămână „în biserică” echivalează cu a ar-

gumenta că evanghelicii n-ar trebui să se separe de creștinismul

apostat. Concluzia logică a acestui argument, desigur, este că Re-

forma însăși ar fi fost o greșeală și că „rămășița” din zilele lui Lut-

her și Calvin ar fi trebuit să rămână în „biserică” (romano-catoli-

cism). Astfel de concluzii slujesc doar la a ilustra faptul că biserica

Noului Testament nu trebuie să fie echivalată Israelului fizic din

Vechiul Testament.

2. În contrast cu Teologia Legământului, Dispensaționalis-

mul Clasic merge la extrema cealaltă și consideră Israelul și bise-

rica drept două entități cu totul separate. Conform acestui punct

de vedere, Dumnezeu ar avea două planuri diferite, unul pentru

Israelul fizic, și altul pentru biserică. Biserica este considerată doar

ca o „paranteză” în planul lui Dumnezeu cu Israel. Se mai spune și

că, într-o zi din viitor, Dumnezeu va stabili Israel ca o împărăție pe

pământ, o națiune fizică ce va avea parte de binecuvântări pămân-

tești, ca împlinire a profețiilor din Vechiul Testament, în timp ce


374

biserica va fi luată la cer, și va avea parte de binecuvântări cerești.

Deși dispensaționaliștii „progresiști” s-au distanțat de unele din

aceste puncte de vedere, ei susțin că profețiile din Vechiul Testa-

ment cu privire la „Israel” încă așteaptă să fie împlinite în decursul

unei perioade de „o mie de ani” față de evrei ca etnie.

3. Poziția din această carte este aceea că relația biblică din-

tre Israel și biserică este un simbolică și antitetică. Biserica este

adevăratul „Israel al lui Dumnezeu” (Galateni 6:15-16; Romani

9:6), format din adevărații „copii ai lui Avraam” (Galateni 3:7, 29),

care sunt adevărații „iudei” (Romani 2:28-29; Filipeni 3:3). Ea este

adevăratul neam sfânt” (1 Petru 2:9) - o „împărăție și preoți” (Apo-

calipsa 5:9-10; cf. Exod 19:6), care aduc „jertfe duhovnicești” (1Pe-

tru 2:5), după ce au fost răscumpărați din „Egipt” (Apocalipsa

11:8) prin moartea lui „Hristos, Paștele” lor (1 Corinteni 5:7). As-

tfel, există o diferență foarte reală între biserica Noului Testament

și Israelul Vechiului Testament. Biserica nu este un popor fizic, ci

unul spiritual - însăși „trupul lui Hristos”, în care fiecare creștin

individual este un „mădular”.

Spunând acestea, totuși, noi trebuie să nu pierdem nicio-

dată din vedere faptul că relația dintre biserică și Israel este una

atât de continuitate, cât și de discontinuitate. Creștinismul este, în

fapt, „evreiesc”. Noul Legământ este făcut cu „casa lui Israel și casa

lui Iuda” regenerată (Ieremia 31:31; Evrei 8:6-13), care este com-

pusă din „rămășița” de evrei credincioși, alături de credincioșii

dintre Neamuri, care sunt acum „părtași rădăcinii [evreiești] și

grăsimii măslinului” (Romani 11:17). Acești oameni dintre Nea-

muri fuseseră odată „fără drept de cetățenie în Israel, străini de


375

legămintele făgăduinței”, dar acum au fost „apropiați prin sângele

lui Hristos” nemaifiind „nici străini, nici oaspeți ai casei, ci ... îm-

preună cetățeni cu sfinții [credincioșii evrei], oameni din casa lui

Dumnezeu” (Efeseni 2:11-19).

În plus față de această continuitate de bază între iudaism și

creștinism, trebuie să ne amintim și faptul că toți „copiii adevărați

ai lui Avraam” de-a lungul secolelor (inclusiv aceia care au trăit în

mijlocul Israelului din Vechiul Testament) sunt părtași aceleiași

unități. Această unitate izvorăște din faptul că toți aceia care au

fost vreodată mântuiți, au fost mântuiți numai prin har, prin cre-

dință. Domnul Isus vorbește despre această unitate atunci când

spune că „vor veni mulți de la răsărit și de la apus [adică cei con-

vertiți dintre Neamuri], și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov

în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției [adică evreii neconvertiți]

vor fi aruncați în întunericul de afară” (Matei 8:11-12). Raiul este

un loc unde toți cei născuți din nou – fie că sunt evrei, fie Neamuri

– vor fi cu Domnul pe vecie.

22. AR TREBUI CA NOI, CREȘTINII, SĂ AVEM CÂT MAI MULȚI CO-PII CU SCOPUL DE A „RIDICA O SĂMÂNȚĂ SFÂNTĂ” ȘI, PRIN CARE, ASTFEL, SĂ ÎNTRECEM CA NUMĂR „SĂMÂNȚA” CELOR NECREDINCIOȘI?

Copiii sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu (Psalmii

127:3-5), dar motivul pentru care îi avem nu trebuie să fie acela de

a crește numărul fizic al membrilor comunității „creștine”. A

gândi în felul acesta implică esențialmente o mentalitate de tipul

„Vechiului Legământ”, în care copiii credincioșilor erau


376

considerați în mod automat drept „copiii legământului” pe calea

nașterii naturale, iar copiii necredincioșilor erau considerați „pă-

gâni”. În afara unor autori moderni, această idee mai este prezen-

tată și în Mărturisirea de credință de la Westminster (pct. 24:3),

care afirmă că unul din motivele căsătoriei este „spre creșterea Bi-

sericii prin sămânță sfântă”. Recent, unii susținători ai acestui

punct de vedere au încercat să ignore ororile avorturilor, întrucât

astfel, zic ei, cei necredincioși nu fac altceva decât să descrească

numeric „sămânța” lor (de necredincioși).

Cărțile de copii scrise din această perspectivă adesea nu

vorbesc copiilor despre nevoia lor de a fi născuți din nou și a fi con-

vertiți, ci îi tratează ca pe „micuții creștini” care „Îl iubesc pe Dom-

nul” din primele lor zile. Drept rezultat, mulți cresc crezând că ei

sunt copii ai lui Dumnezeu doar pentru că ei au fost botezați când

erau bebeluși, pentru că au fost crescuți într-o familie creștină, au

mers la biserică mereu, și au trăit vieți curate, morale. Trist, totuși,

este faptul că adesea ei sunt total străini de minunea prin care oa-

menii devin „făpturi noi” în Hristos, când „toate lucrurile sunt fă-

cute noi.”

23. AU AVUT LEGILE „CEREMONIALE” ALE VECHIULUI TESTA-MENT SENSUL DE A NE OFERI UN MODEL PRIVIND HRANA SĂ-NĂTOASĂ, IGIENA CORECTĂ ȘI AȘA MAI DEPARTE?

Este adevărat că Dumnezeu nu ar fi dat niciodată poporului

Său vreo lege care să fie dăunătoare sănătății lor fizice. În ce pri-

vește dieta, de exemplu, putem fi siguri că, dacă vom consuma

„lapte și miere” nu ne va dăuna sănătății! Întrucât consumul cărnii


377

de porc a fost interzis evreilor, nu credem că acesta ar fi esențial

pentru asigurarea unei sănătăți bune. La fel, circumcizia nu are

cum să fie dăunătoare sănătății bebelușilor, altfel Dumnezeu n-ar

fi poruncit-o, la fel cum curățirile ceremoniale se poate să fi preve-

nit răspândirea bacteriilor (de ex. Levitic 15:2-11).

Cu toate acestea, este o greșeală să gândim despre poruncile

privind dieta ca fiind „legi privind hrana sănătoasă lăsate de Dum-

nezeu” sau să credem despre circumcizie ca fiind „o lege privind

sănătatea bebelușilor lăsată de Dumnezeu.” Conform Bibliei,

aceste legi au fost date primordial pentru a face distincție între Is-

rael și celelalte popoare (Levitic 20:24-26; v. și 15:31 și 16:16, unde

a „muri în necurăția lor” avea de-a face nu cu boala, ci cu a „spurca

cortul lui Dumnezeu”, care era „printre ei”) și pentru a-i îndrepta

către realități spirituale mai profunde (Coloseni 2:16-17). Deși

unele dintre ele pot fi considerate ca aducătoare de beneficii în ma-

terie de igienă, multe dintre acestea nu se potrivesc deloc acestui

model (de ex. Levitic 12:2-5; 15:16-24; 16:23-24, 26, 28 etc.), și

nici una din ele nu trebuie folosită ca recomandare divină pentru

a ne forma convingerile personale privind dieta (de ex., prin a

spune lucruri de genul „Biblia spune că consumul de carne de porc

nu este bun pentru tine”).

Aceia care se apucă să folosească aceste legi considerându-

le drept „indicații ale lui Dumnezeu spre o igienă bună” încep in-

variabil să îi privească cu superioritate pe acei creștini care nu fac

același lucru, considerându-i mai puțin „biblici” și mai puțin spiri-

tuali decât ei. Putem să ne circumcidem copiii și să nu mâncăm

carne de porc, dar asta nu ne face în nici un fel mai „biblici” decât


378

acei creștini care nu își circumcid copiii și care consumă carne de

porc.

24. CUM SE RELAȚIONEAZĂ „LEGEA LUI HRISTOS” CU ÎNVĂȚĂ-TURILE PRIVIND „TEONOMIA”?

Susținătorii teonomiei cred că aspectele civile ale Legii Mo-

zaice au fost în intenția lui Dumnezeu nu doar pentru a guverna

sistemul teocratic din Israelul Vechiului Testament, ci pentru a

sluji și în guvernele din zilele noastre. Astfel, dacă creștinii ar avea

puterea aceasta, ei ar trebui să aprobe legi care să reflecte interdic-

țiile și pedepsele care erau în vigoare în Vechiul Legământ. De

exemplu, ei spun că ar trebui instituită pedeapsa cu moartea pen-

tru lucruri precum curvia, homosexualitatea, erezia sau încălca-

rea Sabatului.

Deși este adevărat că singurul fundament pentru a deosebi

binele de rău (și astfel pentru orice lege, de orice fel) este caracterul

lui Dumnezeu, revelat în inima omului și în Scriptură, este o gre-

șeală să concluzionăm că legile teocrației mozaice ar trebui apli-

cate în mod direct culturii seculare. Acele legi au fost date Israelu-

lui din Vechiul Testament în mod specific pentru a servi drept

„dascăl” pentru a pregăti calea pentru venirea lui Hristos și insta-

urarea Noului Legământ. În linie cu acest țel, teocrația a reprezen-

tat o societate sacralistă, în care o singură religie era tolerată; aceia

care se nășteau în zona de influență a iudaismului nu aveau nici o

posibilitate de a alege dacă voiau sau nu să fie evrei. Prin contrast,

creștinismul este o religie voluntară, care implică decizia și dedi-

carea la nivel individual. Adevărata credință nu poate fi impusă cu


379

forța. Oamenii nu pot fi forțați să devină creștini prin a-i „boteza”

într-un râu sau ocean cu forța sabiei, ca în zilele împăratului Con-

stantin. Armele creștinismului sunt spirituale; singura lui sabie

este „sabia Duhului.” Orice „creștinism” care simte nevoia să se

mențină și să își avanseze cauza prin folosirea unei săbii pămân-

tești nu este creștinism biblic (Ioan 18:36).

Este foarte important să conștientizăm faptul că aceia care

sunt creștini nu au nici o poruncă directă în Noul Testament care

să le spună să încerce să schimbe, să preseze, sau să preia controlul

asupra instituțiilor politice existente. Dimpotrivă, lor li se porun-

cește să fie supuși autorităților, să își plătească taxele (Romani

13:1-8), să se roage pentru cei care sunt în autoritate (1 Timotei

2:1-2). Scopul acestor rugăciuni este „să putem duce astfel o viață

pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea”. În societă-

țile unde creștinii au dreptul să voteze sau să fie aleși, ei ar trebui,

prin orice mijloace, să aprobe legi care să protejeze viața, pacea și

dreptatea. În calitate de fii maturi, care „au gândul lui Hristos”, ei

trebuie să studieze atât Vechiul cât și Noul Testament, în încerca-

rea de a înțelege care legi ar fi acelea care ar ajuta la atingerea aces-

tor scopuri. Dar, în ultimă instanță, ei știu că bătălia pe care o au

de dus nu va fi câștigată cu armele lumești. Legile care forțează

magazinele să fie închise Duminica sau care le interzic mormoni-

lor să meargă din ușă în ușă nu vor face decât să înfrâneze răul

temporar și numai la nivel exterior. Orice avansare reală și dura-

bilă a Împărăției lui Dumnezeu în această lume poate fi obținută

numai prin predicarea Evangheliei și prin folosirea armelor spiri-

tuale care o însoțesc (2 Corinteni 10:3-5). Astfel de „arme” adesea

merg mână în mână, dar nu prin „stăpânirea” asupra dușmanilor


380

pământești ai bisericii, ci prin „necazuri, nevoi, strâmtorări, bătăi,

temnițe, răscoale, osteneli, vegheri, posturi” (2 Corinteni 6:4-10;

notați v. 7) provocate de acești dușmani. Creștinii nu trebuie să

trăiască cu iluzia că ei vor avansa Împărăția lui Dumnezeu prin a

câștiga control asupra statului și prin a forța pe cei necredincioși

să se comporte precum creștinii. Istoric vorbind, o astfel de gân-

dire a condus inevitabil la persecuția, uciderea prin înec sau prin

arderea pe rug a creștinilor adevărați laolaltă cu alți „eretici” și

„dușmani ai statului.”

25. REPREZINTĂ ÎNVĂȚĂTURA ZILELOR NOASTRE PRIVITOARE LA „PATRIARHAT” O APLICAȚIE BIBLICĂ A PRINCIPIILOR VECHI-ULUI TESTAMENT PENTRU CREDINCIOȘII NOULUI LEGĂMÂNT?

Noul Testament îi învață clar pe tați să își conducă familiile

și să își crească copiii în „mustrarea și învățătura Domnului” (Efe-

seni 6:4). Învățătura privind „patriarhatul” caută să adauge aces-

tei învățături din Noul Testament făcând apel la rolul patriarhilor

din Vechiul Testament. Cuvântul „patriarh” provine de la un ter-

men similar din limba greacă, termen care se găsește de patru ori

în Noul Testament. El este folosit cu referire la Avraam (Evrei

7:4), la cei doisprezece fii ai lui Iacov (Faptele Apostolilor 7:8-9), și

la David (1 Cronici 24:31). În Septuaginta (traducerea greacă a Ve-

chiului Testament ebraic), termenul este folosit cu referire la ca-

pul unei seminții sau al unei familii (2Cronici 26:12). Un patriarh

era astfel un fel de stăpân – adesea tatăl întemeietor al unei familii,

clan sau națiuni. Nu orice bărbat din vremea lui Avraam, Isaac și

Iacov era patriarh! Patriarhii erau în esență lideri de seminții sau

triburi, care stăpâneau peste rudele și urmașii lor și transferau


381

acea regulă primului fiu născut. Acest lucru este ilustrat în cazul

lui Iacov, care este plasat printre „patriarhi” doar pentru că el a în-

șelat pe tatăl său și astfel a primit binecuvântarea care trebuia dată

lui Esau.

Când a auzit Esau cuvintele tatălui său, a scos mari țipete, pline

de amărăciune, și a zis tatălui său: „Binecuvântează-mă și pe

mine, tată!” ... Isaac a răspuns, și a zis lui Esau: „Iată, l-am făcut

stăpân peste tine, și i-am dat ca slujitori pe toți frații lui, l-am înzes-

trat cu grâu și vin din belșug: ce mai pot face oare pentru tine, fi-

ule?” (Geneza 27:34, 37)

Un „patriarh” din Vechiul Testament era, așadar, unul care

avea o poziție de „tată” și stăpân peste un întreg clan, inclusiv

peste rudele sale și, în anumite cazuri, până și peste propriii frați!

Este inutil să spunem că este deplasat să încercăm să aplicăm un

obicei răsăritean antic structurii familiei creștine! Ideile mișcării

moderne de patriarhat pot sau nu să fie bune în ele însele, dar, în

orice caz, ele nu pot pretinde că derivă din Scriptură, și nici nu pot

fi predicate ca fiind chestiuni biblice absolute. De exemplu, ideea

că fiicele nu ar trebui să urmeze o facultate, ci să stea acasă și să

„urmeze viziunea tatălui lor” ar trebui prezentată ca pe o convin-

gere personală, nu ca pe o „concepție biblică”. Același lucru este va-

labil în cazul ideii că numai bărbații ar trebui să aibă dreptul de

vot, ca și a altor învățături particulare ale mișcării patriarhale.


382

26. CARE ESTE RELAȚIA DINTRE „LEGEA LUI HRISTOS” ȘI MIȘ-CAREA PACIFISTĂ?

În timp ce mișcarea teonomistă dorește să facă din Legea

lui Moise „legea civilă”, pacifismul dorește să aplice Predica de pe

Munte într-o modalitate asemănătoare. Nici una din aceste două

nu este biblică. După cum am observat mai sus, Legea lui Moise a

fost dată regimului teocratic (deci nu tuturor popoarelor) cu sco-

pul de a atinge un anume țel, în decursul unei perioade anume de

timp. Pe de altă parte, Predica de pe Munte este dată bisericii (nu

guvernatorilor civili) și are ca scop să călăuzească oile născute din

nou ale lui Hristos în călătoria lor prin labirintul acestei lumi,

unde (conform Predicii) ei vor avea de înfruntat persecuție și abuz

din pricina „Numelui Său” (Matei 5:8-10, 39-40). Porunca lui Hris-

tos de a „întoarce și celălalt obraz” a fost, așadar, adresată creștini-

lor, cu guvernatorilor civili, care sunt în mod specific „rânduiți de

Dumnezeu” pentru a menține ordinea și a face dreptate ca „sluji-

tori ai lui Dumnezeu”, prin folosirea „sabiei” (Romani 13:1-4).

27. ESTE CORECT PENTRU CREȘTINI SĂ PARTICIPE LA RĂZ-BOAIE „DREPTE”, SĂ SLUJEASCĂ ÎN CALITATE DE POLIȚIȘTI, SĂ ÎȘI DISCIPLINEZE COPIII, ȘI SĂ ÎȘI FOLOSEASCĂ ÎN VREUN FEL FORȚA FIZICĂ ÎN ÎNCERCAREA DE A-ȘI PROTEJA NEPRIHĂNI-REA?

Faptul că Dumnezeu a poruncit direct poporului Vechiului

Legământ să distrugă alte națiuni ca modalitate de judecată pen-

tru păcatele lor (Deuteronom 9:4-6; Levitic 18:21-25; Geneza

15:16) dovedește că războiul, în sine, nu este în mod necesar


383

imoral. În același fel, faptul că Dumnezeu a stabilit în mod direct

ca guvernanții civili să „poarte sabia” ca „slujitori” ai Lui, dove-

dește că nu poate fi considerat un lucru greșit din punct de vedere

moral ca reprezentanții guvernelor să folosească forța fizică, dacă

este necesar, pentru a preveni infracțiunile și a face dreptate.

Aceasta include forțele de poliție și (situația ideală) forțele armate

care luptă pentru menținerea dreptății și păcii în lume. Disciplina-

rea fizică a copiilor (în contextul creșterii lor cu dragoste) este de

asemenea poruncită în mod direct de Dumnezeu, în Scriptură

(Proverbe 19:18; 22:15; 23:13-14). Așadar, nu este nimic greșit în

mod necesar, atunci când creștinii, care slujesc ca ofițeri de poliție,

care luptă ca soldați sau care folosesc mijloace fizice pentru a-și

disciplina copiii, fac aceste lucruri în supunere față de călăuzirea

Scripturii.

Cu toate acestea, există principii legate de legea lui Hristos

care trebuie luate în considerare în această privință, ca în orice alte

aspecte de acest gen. În cel mai fericit caz, guvernele au un rol de

protecție în societate. Tot ce poate face orice guvern este să prote-

jeze dreptatea și să mențină ordinea și respectarea legii. Pe de altă

parte, biserica are un rol răscumpărător pentru societate. Numai

biserica poate predica Evanghelia, poate elibera sufletele din păcat

și le întoarce către neprihănire.

Pentru creștin, stabilirea sau menținerea justiției trebuie să

fie țelul minim al acțiunilor sale. Dreptatea este esențială, dar creș-

tinul trebuie să dorească ceva mai mult. El ar trebui să își dorească

să fie folosit în lucrarea de răscumpărare din viețile altora. Mulți

necreștini pot să aresteze răufăcători la fel de eficient cum o pot


384

face creștinii, dar numai creștinii pot predica Evanghelia celor în-

temnițați, după ce au fost condamnați. Mulți necreștini pot „apăsa

pe trăgaci” și să ucidă soldații „inamici” la fel de bine ca și (sau

chiar mai bine decât) creștinii, dar numai creștinii pot salva sufle-

tele oamenilor mărturisindu-le pe Hristos. Din acest motiv, mulți

creștini s-au simțit călăuziți să devină judecători, capelani sau me-

dici, iar aceia care au fost călăuziți să slujească în ocupații dificile

precum cele de ofițeri de poliție sau soldați adesea au început stu-

dii biblice sau au folosit alte mijloace de evanghelizare pentru a le

mărturisi pe Hristos celor din jurul lor.

Până și în aspecte precum creșterea copiilor, părinții creș-

tini nu vor considera pedeapsa corporală ca ultima soluție pentru

nevoile copiilor lor. În creșterea copiilor lor, ei vor ținti să ajungă

cu copiii lor la locul răscumpărării, așadar dincolo de a face ce este

etic.


385

ANEXA F. LEGALISM SAU

ANTINOMIANISM

Termenul „legalism” nu apare în Biblie ca atare și, de aceea,

poate fi dificil de definit biblic. Pentru scopul acestui studiu, to-

tuși, legalismul poate fi definit ca fiind bizuirea pe ținerea Legii cu

scopul de a asigura mântuirea și sfințirea. „Legile” pe care legalistul

caută să le păzească pot consta din porunci date de Dumnezeu, sau

reguli și porunci omenești. Conform acestei definiții, o persoană

nu este în mod necesar un legalist doar pentru că are o conștiință

foarte sensibilă cu privire la aspecte precum onestitatea sau trăi-

rea simplă. Nu sunt legaliști nici aceia care subliniază responsabi-

litatea omului în mod egal cu suveranitatea lui Dumnezeu (Fili-

peni 2:12-13). De asemenea, o persoană nu este legalistă pentru că

insistă asupra nevoii practicării disciplinelor spirituale precum

postul și lepădarea de sine.


386

Termenul „fărădelege” [echivalentul antinomianismului]

apare în Biblie, iar sensul lui este clar din contextele în care se gă-

sește: „Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau

cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate

fi între Hristos și Belial?” (2Corinteni 6:14-15; v. și Matei 7:23;

13:41; 23:28; 24:12). Aici, vedem că fărădelegea este opusul „ne-

prihănirii” și este asociată cu „întunericul” și „Belial”. Termenul

din limba greacă pentru „fărădelege” înseamnă, literal, „fără lege”

(gr. anomos: a = „fără”, nomos = „lege”). Termenul „antinomian”,

care nu apare în Biblie, provine de asemenea din cuvântul grec care

exprimă sensul de „lege”: anti = „împotriva”, nomos = „lege”. Ade-

vărații antinomieni sunt nu doar fără lege, ci și împotriva legii.

ERORI CONTRADICTORII

Nimic nu este suficient pentru a asigura adevărata sfințe-

nie a vieții decât puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, care vine

să locuiască în cel mântuit. Nu este surprinzător, așadar, că învă-

țătorii falși (care „n-au Duhul” – Iuda 19) au avut mereu o înclina-

ție fie către legalism, fie către antinomianism în abordarea lor față

de subiectul trăirii „creștine”. Aceia care sunt legaliști au înlocuit

harul cu legea (Galateni 5:4), iar cei antinomieni au „schimbat în

desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 4). Deși am fi încli-

nați să credem despre legalism ca fiind un păcat specific „evreiesc”

și despre antinomianism ca fiind un păcat specific „Neamurilor”,

în realitate ambele coexistă în orice om firesc. Inima păcătoasă

care este legalistă în gândirea ei într-o zi, poate deveni antinomi-

ană în următoarea zi. În fapt, legalismul exterior adesea coincide


387

cu un antinomianism interior; fariseii și cărturarii sunt un prim

exemplu în acest sens (Matei 23:28).

Nici un creștin nu poate fi un legalist adevărat, întrucât în-

crederea în Lege și încrederea în Hristos se exclud reciproc (Gala-

teni 5:4). În același fel, nici un creștin nu poate fi cu adevărat anti-

nomian, întrucât Hristos „niciodată nu a cunoscut” pe aceia care

„lucrează fărădelegea” (Matei 7:23). Cu toate acestea, creștinii pot

fi afectați în sens negativ atât de legalism (ca și galatenii) cât și de

antinomianism (ca și corintenii). Creștini adevărați pot deveni le-

galiști în gândirea lor, concentrându-se pe ascultarea față de o

„listă de reguli” mentală în loc de a se concentra pe relația lor cu

Hristos și să caute, prin umblarea lor zilnică, să rămână plăcuți

înaintea lui Dumnezeu. În mod asemănător, este posibil ca adevă-

rați creștini să devină antinomieni în gândirea lor, folosind „harul”

ca pe o scuză pentru un stil de viață spirituală leneș și neglijent, în

loc să se disciplineze „căutând să fie evlavioși” (1 Timotei 4:7). Ori-

cine crede că este creștin ar trebui să ia aminte la semnele de aver-

tizare cu privire la legalism și antinomianism deopotrivă, întrucât

ambele dezonorează pe Dumnezeu, iar Duhul Sfânt nu va permite

niciodată vreuneia din acestea să „stăpânească” în viața unui cre-

dincios autentic.

CARACTERISTICILE LEGALISMULUI

1. Legalistul își centrează viața pe legi și nu pe Dumne-

zeu. Cel mai mare păcat al legalistului constă în aceea că el nu iu-

bește cu adevărat pe Dumnezeu și nu I se închină. Dimpotrivă,

„inima, sufletul, cugetul și puterea” lui – sentimentele, preocupă-


388

rile, gândurile și energia lui – sunt toate concentrate pe legi, reguli

și obligații. Acest lucru este în mod particular odios înaintea lui

Dumnezeu, pentru că o astfel de abordare le conferă oamenilor

pierduți impresia că adevărata religie este ceva urât și impersonal

– o chestiune de păzire rece, fără viață, a regulilor, în loc să fie o

relație de dragoste față de un Dumnezeu viu. Faptul că o astfel de

religie fariseică este „înălțată între oameni” o face să fie o mai mare

„urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:14-15). Trăirea creș-

tină adevărată, spre deosebire, este ceva plin de bucurie, ceva liber

și neconstrâns. Ea glorifică pe Dumnezeu pentru că izvorăște

dintr-o inimă ce găsește încântare în El și Îl iubește în mod su-

prem.

Isus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată

inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.” „Aceasta este

cea dintâi, și cea mai mare poruncă” (Matei 22:37-38)

Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihă-

nire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)

2. Legalistul este mai preocupat cu păzirea regulilor de-

cât cu nevoile semenilor lui. Al doilea mare păcat al legalistului

constă în faptul că el nu îi iubește cu adevărat pe ceilalți. Pentru cel

legalist, „regulile” sunt mai importante decât oamenii, și „jertfele”

mai importante decât „compasiunea” (Matei 9:11-13). Legalismul

este insensibil la nevoile omului. El este centrat pe Lege, nu pe dra-

goste. Legalismul este mai preocupat de aspectele de detaliu ale

unor lucruri precum păzirea Sabatului decât de suferințele seme-

nilor (Marcu 3:1-6). Conștiința unui legalist nu va fi tulburată

când un Iuda pleacă pentru a se sinucide, dar va fi foarte


389

preocupată să nu cumva să încalce vreun aspect mărunt al reguli-

lor (Matei 27:3-6).

Iar a doua [mare poruncă], asemenea ei, este: ,Să iubești pe aproa-

pele tău ca pe tine însuți.’ (Matei 22:39)

Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna us-

cată. Ei pândeau pe Isus să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatu-

lui, ca să-L poată învinui. Și Isus a zis omului, care avea mâna us-

cată: „Scoală-te, și stai la mijloc!” Apoi le-a zis: „Este îngăduit în

ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau

s-o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Și privirile cu mânie

peste ei, și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „În-

tinde-ți mâna!” El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă. Fariseii

au ieșit afară, și s-au sfătuit îndată cu Irodianii cum să-L piardă

(Marcu 3:1-6)

Fariseii au văzut lucrul acesta, și au zis ucenicilor Lui: „Pentru ce

mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” Isus i-a

auzit, și le-a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bol-

navi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: ,Milă voiesc, iar nu jer-

tfă!` Căci n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe

cei păcătoși.” (Matei 9:11-13)

În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu, într-o zi de Sa-

bat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice

de grâu și să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-

au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua

Sabatului.” Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-ați citit ce a făcut David,

când a flămânzit, el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în

Casa lui Dumnezeu, și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea

Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici


390

celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că, în

zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în Templu, și totuși sunt ne-

vinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Tem-

plul. Dacă ați fi știut ce însemnează: ,Milă voiesc, iar nu jertfe’, n-

ați fi osândit pe niște nevinovați. Căci Fiul omului este Domn și al

Sabatului” (Matei 12:1-8)

Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la

moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoți-

lor celor mai de seamă și bătrânilor, și a zis: „Am păcătuit, căci am

vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei.

„Treaba ta.” Iuda a aruncat arginții în Templu, și s-a dus de s-a

spânzurat. Preoții cei mai de seamă au strâns arginții, și au zis:

„Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templu-lui, fiindcă sunt

preț de sânge” (Matei 27:3-6)

3. Legalismul se concentrează pe aspectele exterioare.

Legalistul vede neprihănirea primordial în termenii acțiunilor ex-

terioare, în loc de a o vedea în termeni de atitudini interioare. El

are o vedere superficială asupra păcatului și își imaginează că, prin

păzirea Legii în mod exterior, el este plăcut lui Dumnezeu. El nu

cunoaște nimic din ceea ce înseamnă neprihănirea reală a inimii.

El „judecă după înfățișarea” exterioară (Ioan 7:22-24), în timp ce

Dumnezeu „se uită la inimă” (1 Samuel 16:7).

Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți par-

tea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de

răpire și de necumpătare. Fariseu orb! Curăță întâi partea dinăun-

tru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de afară să fie cu-

rată. Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți

ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe

dinăuntru sunt pline de oasele morților și de orice fel de


391

necurățenie. Tot așa și voi, pe dinafară vă arătați neprihăniți oa-

menilor, dar pe dinlăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărăde-

lege (Matei 23:25-28)

Fariseul a văzut cu mirare că Isus nu Se spălase înainte de prânz.

Dar Domnul i-a zis: „Voi, Fariseii, curățiți partea de afară a paha-

rului și a blidului, dar înăuntrul vostru este plin de jefuire și de

răutate. Nebunilor, oare Acela care a făcut partea de afară, n-a fă-

cut și pe cea dinăuntru? Dați mai bine milostenie din lucrurile di-

năuntru, și atunci toate vă vor fi curate” (Luca 11:38-41)

Datorită faptului că se focalizează pe aspectele exterioare,

legalismul tinde să promoveze mai degrabă o conformare și uni-

formitate exterioară, decât o unitate adevărată a duhului. Toți tre-

buie să arate la fel, să vorbească la fel, să se îmbrace la fel. Legalis-

mul batjocorește spontaneitatea, libertatea și deosebirile între oa-

meni.

4. Legalismul pune mare accent pe lucrurile mărunte. În-

trucât legaliștii sunt orbi față de lucrurile „importante” ale Legii,

ei își focalizează atenția asupra lucrurilor de detaliu, neglijându-le

pe cele mai însemnate. Ei „strecoară țânțarul” prin păzirea reguli-

lor și a poruncilor nesemnificative, dar „înghit cămila”, eșuând să

iubească pe Dumnezeu și pe oameni.

Vai de voi, cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi dați zeciu-

ială din izmă, din mărar și din chimen, și lăsați nefăcute cele mai

însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia; pe

acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute. Po-

vățuitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila! (Matei

23:23-24)


392

5. Legalismul devine o religie a experților. Deoarece lega-

listul nu are o relație vie cu Dumnezeu în calitate de Învățător și

Călăuzitor al lui, el trebuie să aibă o „regulă” pentru orice situație

cu care s-ar putea confrunta. De aceea, este nevoie de o întreagă

clasă de oameni („experți ai legii”), pentru a interpreta diversele fi-

nețuri ale Legii și pentru a „lămuri” acele lucruri în care ei simt că

Dumnezeu nu a furnizat o revelație suficient de detaliată.

Unul din învățătorii Legii a luat cuvântul, și I-a zis: „Învățătorule,

spunând aceste lucruri ne ocărăști și pe noi.” „Vai și de voi, învă-

țători ai Legii”, a răspuns Isus. „Pentru că voi puneți pe spinarea

oamenilor sarcini grele de purtat, iar voi nici măcar cu unul din

degetele voastre nu vă atingeți de ele ... Vai de voi, învățători ai

Legii! Pentru că voi ați pus mâna pe cheia cunoștinței: nici voi n-

ați intrat, iar pe cei ce voiau să intre, i-ați împiedicat să intre”

(Luca 11:45-46, 52)

6. Legalismul tinde să transforme convingerile perso-

nale sau tradițiile omenești în porunci absolute, după care le im-

pune altora. După cum am observat, legalistul trebuie să aibă o re-

gulă pentru orice circumstanță. Când acestea nu sunt afirmate

clar în Scriptură, ele trebuie „deduse” folosind un amestec de rați-

onament omenesc și opinie personală. Astfel de raționament ome-

nesc și opinie personală sunt în curând acceptate ca fiind „ceea ce

Biblia spune” și așa se naște o nouă „poruncă absolută”! Aceste po-

runci absolute nebiblice se pot referi literalmente la absolut orice,

de la a spune că barele de protecție de la automobile care sunt cro-

mate ar fi „lumești” și deci trebuie vopsite în negru, până la ideea

că toți creștinii trebuie să își educe acasă copiii și că trebuie să mă-

nânce numai pâine gătită acasă!


393

Fariseii și câțiva cărturari, veniți din Ierusalim, s-au adunat la

Isus. Ei au văzut pe unii din ucenicii Lui prânzind cu mâinile ne-

curate, adică nespălate. Fariseii, însă, și toți Iudeii nu mănâncă

fără să-și spele cu mare băgare de seamă mâinile, după datina bă-

trânilor. Și când se întorc din piață, nu mănâncă decât după ce s-

au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le țină,

precum: spălarea paharelor, a ulcioarelor, a căldărilor și a paturi-

lor. Și Fariseii și cărturarii L-au întrebat: „Pentru ce nu se țin uce-

nicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?”

Isus le-a răspuns: „Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi,

după cum este scris: ,Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar

inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând în-

vățături care nu sunt decât niște porunci omenești`” (Marcu 7:1-

7)

7. Legalismul îi face pe oameni să păcătuiască împotriva

altora în numele neprihănirii. Când opiniile personale și tradiți-

ile omenești sunt ridicate la rangul de porunci absolute, lucrurile

esențiale ale Legii (precum dragostea față de Dumnezeu și față de

semeni) sunt inevitabil diminuate și invalidate. Pentru a continua

în tradițiile sale, legalistul va păcătui chiar și împotriva celor dragi

ai lui, mângâindu-și conștiința în tot acest timp cu ideea că ceea ce

el face este să „asculte de Dumnezeu”.

Voi lăsați porunca lui Dumnezeu, și țineți datina așezată de oa-

meni... Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să țineți

datina voastră. Căci Moise a zis: „Să cinstești pe tatăl tău și pe

mama ta;” și: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să

fie pedepsit cu moartea.” Voi, dimpotrivă, ziceți: „Dacă un om va

spune tatălui său sau mamei sale: ,Ori cu ce te-aș putea ajuta, este

,Corban’, adică dat lui Dumnezeu, face bine; și nu-l mai lăsați să


394

facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Și așa, ați desființat

Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Și faceți multe alte

lucruri de felul acesta!” (Marcu 7:8-13)

8. Legalismul este caracterizat de egoism, mândrie, atitu-

dine de judecată și dispreț față de alții. Într-o formă sau alta, eul

este proeminent în toate formele de legalism.

Îți mulțumesc că [eu] nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, ne-

drepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de

două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele

(Luca 18:11-12)

Legalistul nu are nici o înțelegere reală a propriei sale păcă-

toșenii sau a sfințeniei lui Dumnezeu. El nu crede cu adevărat că

„Binele este unul singur [Dumnezeu]” (Matei 19:16-22), așa că el își

imaginează în zadar că el poate „să-și pună înainte o neprihănire a

lui însuși” (Romani 10:3) prin păzirea Legii. El nu se aruncă înain-

tea lui Dumnezeu cerându-i îndurare, pentru că el nu simte că are

nevoie de ea. El nu se proșterne înaintea lui Dumnezeu cerându-i ne-

prihănire, pentru că el crede că are propria sa neprihănire. El nu

vine înaintea lui Dumnezeu să Îi ceară să îl facă în măsură să trăiască

o viață sfântă, întrucât el vede legea în termenii lucrurilor exteri-

oare pe care el le poate împlini prin propria sa putere. El nu vine

înaintea lui Dumnezeu nici măcar pentru a cere călăuzire, pentru că

el deja are propriul set de reguli, iar regulile lui se aplică oricum în

toate situațiile. Așadar, legalistul este mândru, auto-neprihănit și

nu crede că are nevoie de ceva.


395

Întrucât el este mândru și se crede neprihănit, legalistul se

uită la ceilalți cu dispreț. El se consideră a fi mai bun decât alți oa-

meni.

A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei în-

șiși că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți. „Doi oameni s-

au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, și altul vameș. Fa-

riseul sta în picioare, și a început să se roage în sine astfel: ,Dum-

nezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți,

nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta...’” (Luca 18:9-

11)

Mai mult, toți legaliștii au un spirit de judecată față de alți

oameni; ei se consideră superiori altora și se uită cu dispreț la ei,

fiind în același timp foarte atenți să depisteze presupusele greșeli

ale acestora. De asemenea, legaliștii cred că este de datoria lor să

judece motivațiile inimilor oamenilor.

Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți

fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi

tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la

bârna din ochiul tău? Sau, cum poți zice fratelui tău: „Lasă-mă să

scot paiul din ochiul tău”, și, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?...

Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea

deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5)

Cine mănâncă să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă; și cine nu

mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a

primit. Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în pici-

oare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în pici-

oare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea. (Ro-

mani 14:3-4)


396

În lumina acestor lucruri, nu ar trebui să ne surprindă că,

atunci când creștinii adevărați se duc în direcția legalismului, ei își

pierd „fericirea” (Galateni 4:15) pe care o aveau cândva. Ei conști-

entizează în străfundul ființei lor că nu pot să își „îndeplinească”

suficient de bine îndatoririle pentru a se păstra în grațiile lui Dum-

nezeu, și se descoperă într-o stare de ruină și robie. În loc să se lase

umpluți de dragoste unul față de celălalt, ei încep să se „muște și să

se mănânce unii pe alții” (Galateni 5:15).

9. Legalismul nu are nici o putere reală în mortificarea

păcatului. Deși are o aparență exterioară de neprihănire, în reali-

tate, legalismul încurajează păcatul în loc să îl distrugă. El fie îi în-

deamnă pe oameni să comită păcate chiar mai grave decât acelea

pe care ei încearcă să le dea morții, sau înlocuiește păcatele exteri-

oare și evidente cu cele „religioase”, care sunt mai ascunse și mai

înșelătoare.

Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începă-

toare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supuneți

la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!”

Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor, și sunt

întemeiate pe porunci și învățături omenești, au, în adevăr, o în-

fățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și as-

prime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării

firii pământești. (Coloseni 2:20-23)

CARACTERISTICILE FĂRĂDELEGII [ANTINOMIANISMULUI]

1. Antinomianul își centrează viața pe sine și pe păcat, nu

pe Dumnezeu și semenii lui. „Eul” este dumnezeul adevărat al


397

oricărui antinomian. Lui îi pasă mai mult de voia și dorințele pro-

prii decât să fie plăcut și să glorifice pe Domnul. Atitudinea sa in-

terioară este aceasta, „Nu vreau ca Omul acesta [Hristos] să împă-

rățească peste mine” (Luca 19:12-14). De asemenea, antinomia-

nului îi pasă mai mult de dorințele lui decât de ce este mai bun

pentru semenii săi. Ca și legalistul, el eșuează lamentabil în împli-

nirea celor două mari porunci.

Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se

ospătează fără rușine împreună cu voi, și se îndoapă dea binelea;

niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște

pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați; niște

valuri înfuriate ale mării, care își spumegă rușinile lor, niște stele

rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru

vecie. (Iuda 12-13)

2. Antinomianismul se folosește de harul lui Dumnezeu

pentru a-l transforma într-o scuză pentru a păcătui. Antinomia-

nismul afirmă că, întrucât suntem mântuiți prin har, și nu prin

fapte, nu contează cum trăim. El spune că aceia care sunt creștini

sunt liberi să păcătuiască, pentru că ei nu mai sunt sub Lege, și îi

încurajează pe oameni să neglijeze sau să trateze cu ușurătate po-

runcile lui Hristos. Aceia care sunt atenți să asculte de Hristos sunt

portretizați ca fiind „legaliști.”

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scriși de mult pentru

osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare

harul Dumnezeului nostru, și tăgăduiesc pe singurul nostru Stă-

pân și Domn Isus Hristos (Iuda 4).


398

Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub

Lege ci sub har? Nicidecum. Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca

să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este

vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare,

care duce la neprihănire? (Romani 6:15-16)

Nu orișicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția

cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți

Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi

în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am fă-

cut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat:

„Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți

care lucrați fărădelege” (Matei 7:21-23).

3. Antinomianismul afirmă că pentru a fi mântuit nu este

necesar să fii sfânt. Antinomianismul presupune sau susține în

mod deschis ideea că aceia care nu sunt, la nivel personal, nepri-

hăniți, pot totuși moșteni Împărăția lui Dumnezeu, spunând că

faptele bune nu reprezintă testul adevăratei convertiri, și că sfin-

țirea nu reprezintă o dovadă necesară a justificării. Pocăința este

considerată fie ca nefăcând parte din mesajul Evangheliei fie ca ne-

implicând o schimbare concretă a vieții practice a omului în ce pri-

vește păcatul. Credința poate astfel să fie „fără fapte” și totuși să

fie credință mântuitoare.

Urmăriți pacea cu toți și sfințirea [sfințenia], fără care nimeni nu

va vedea pe Domnul. (Evrei 12:14)

Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu

vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la

idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici


399

cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor

moșteni Împărăția lui Dumnezeu. (1Corinteni 6:9-10)

Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini,

sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade

bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face

roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom,

care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc. Așa că după

roadele lor îi veți cunoaște. (Matei 7:16-20)

Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are

fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? Tu crezi că

Dumnezeu este unul, și bine faci; dar și dracii cred ... și se înfioară!

Vrei dar să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este ză-

darnică? (Iacov 2:14, 19-20)

4. Antinomianismul privește cu dispreț la Legea lui Dum-

nezeu. Aceia care sunt antinomieni nu se tem să trateze poruncile

lui Dumnezeu și cerințele lui cu superficialitate și dispreț. Prin ati-

tudinile și faptele lor, ei sugerează că Legea însăși ar fi rea. Prin

contrast, Pavel privește admirativ la Lege spunând că este „sfântă,

dreaptă și bună” și respinge ca de neimaginat ideea că Legea ar fi

ceva păcătos.

Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă,

păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege... (Romani 7:7)

Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă

și bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar pă-

catul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-

un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcă-

tos, prin faptul că se slujea de aceeași poruncă. (Romani 7:12-13)


400

5. Antinomianismul Îl dezonorează pe Dumnezeu. Ipocri-

zia și fărădelegea practicată de aceia care pretind că sunt creștini

fac ca Numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat de cei necredincioși

și ca adevărul Lui să fie vorbit de rău.

„De aceea, spune casei lui Israel: ,Așa vorbește Domnul Dumne-

zeu: ,Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci

din pricina Numelui Meu celui sfânt, pe care l-ați pângărit printre

neamurile la care ați mers. De aceea voi sfinți Numele Meu cel

mare, care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-ați pângărit

în mijlocul lor. Și neamurile vor cunoaște că Eu sunt Domnul, zice

Domnul Dumnezeu, când voi fi sfințit în voi sub ochii lor. (Eze-

chiel 36:22-23)

Tu, care te fălești cu Legea, necinstești pe Dumnezeu prin călca-

rea acestei Legi? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui

Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:23-24)

În norod s-au ridicat și proroci mincinoși, cum și între voi vor fi

învățători mincinoși, care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare,

se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, și vor face să cadă

asupra lor o pierzare năprasnică. Mulți îi vor urma în destrăbălă-

rile lor. Și, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău... (2

Petru 2:1-2)

Spune că femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare cuviincioasă,

să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să învețe pe alții ce

este bine, ca să învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbați

și copiii; să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile

casei, să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vor-

bească de rău Cuvântul lui Dumnezeu (Tit 2:3-5).


401

ANEXA G. DRAGOSTEA ÎN NOUL TESTAMENT

Noul Testament are multe lucruri de spus despre dragoste.

Izvorul dragostei este Însuși Dumnezeu – „Dumnezeul dragostei”

(2Corinteni 13:11). Dragostea Lui este manifestată între Persoa-

nele Sfintei Treimi, față de toți oamenii (Matei 5:44-48), și în mod

special față de „ai Săi” (Ioan 13:1). Datorită dragostei lui Dumne-

zeu față de noi, și noi Îl iubim (1Ioan 4:19) și iubim și pe ceilalți

creștini (1Ioan 5:1). Dragostea față de Dumnezeu și dragostea față

de semenii noștri sunt legate în mod inseparabil. Este imposibil să

iubim cu adevărat pe Dumnezeu fără să îi iubim pe cei ce sunt se-

menii noștri (1Ioan 3:17; 4:20; Ioan 21:15-17; cf. Levitic 19:14, 32;

25:36, 43; Proverbe 14:31; Geneza 9:6; Iacov 3:9) său să iubim cu

adevărat pe semenii noștri fără să Îl iubim pe Dumnezeu (1Ioan

5:2). În această anexă am enumerat majoritatea referințelor di-

recte ale Noului Testament la „dragoste”. În anumite cazuri, ver-

setele sunt enumerate de mai multe ori pentru că nu este


402

întotdeauna clar dacă ele fac referire la dragostea lui Dumnezeu

față de noi, la dragostea noastră față de El sau la dragostea noastră

unii față de alții (sau chiar toate cele trei).

DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU

Matei 5:44-46 „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecu-

vântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și ru-

gați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai

Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său

peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste

cei nedrepți. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai

așteptați? Nu fac așa și vameșii?”

Marcu 10:21 „Isus S-a uitat țintă la el, l-a iubit, și i-a zis: „Îți lip-

sește un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o

comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea, și urmează-Mă””.

Luca 6:35 „Voi însă, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați

cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voas-

tră va fi mare, și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei

nemulțumitori și cu cei răi.”

Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat

pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să

aibă viața veșnică.”

Ioan 3:35 „Tatăl iubește pe Fiul, și a dat toate lucrurile în mâna

Lui.”

Ioan 5:20 „Căci Tatăl iubește pe Fiul, și-I arată tot ce face; și-I va

arăta lucrări ….”


403

Ioan 10:17 „Tatăl Mă iubește, pentru că Îmi dau viața, ca iarăși s-

o iau.”

Ioan 11:3 „Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că

acela pe care-l iubești, este bolnav””.

Ioan 11:5 „Și Isus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr.”

Ioan 11:36 „Atunci Iudeii au zis: „Iată cât îl iubea de mult!””

Ioan 13:1 „Înainte de praznicul Paștelor, Isus, ca Cel care știa că I-

a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl și fiindcă iubea

pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”

Ioan 13:23; 19:26; 20:2; 21:7, 20 „Unul din ucenici, acela pe care-

l iubea Isus...”

Ioan 13:34 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum

v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.”

Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iu-

bește; și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, și

Mă voi arăta lui.”.”

Ioan 14:23 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește cineva,

va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, și

vom locui împreună cu el”.”

Ioan 14:31 „să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, și că fac așa

cum Mi-a poruncit Tatăl.”

Ioan 15:9-10 „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe

voi. Rămâneți în dragostea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți


404

rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Ta-

tălui Meu, și rămân în dragostea Lui.”

Ioan 15:12-13 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe al-

ții, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-și dea

cineva viața pentru prietenii săi.”

Ioan 16:27 „Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit, și

ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu”.

Ioan 17:23-24 „Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip

desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai

iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu,

să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă

slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit îna-

inte de întemeierea lumii.”

Ioan 17:26 „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L voi mai

face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în

ei, și Eu să fiu în ei”.

Romani 5:5 „Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea

lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt,

care ne-a fost dat.”

Romani 5:8 „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin

faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a mu-rit pentru

noi.”

Romani 8:35 „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau

lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?”


405

Romani 8:37 „Totuși în toate aceste lucruri noi suntem mai mult

decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit”.

Romani 8:39 „nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură,

nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care

este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Romani 9:13 „după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau

l-am urât”.”

2Corinteni 5:14 „Căci dragostea lui Hristos ne [con]strânge; fi-

indcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci

au murit.”

2Corinteni 9:7 „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui:

nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iu-

bește Dumnezeu”.”

2Corinteni 13:11 „Încolo, fraților, fiți sănătoși, desăvârșiți-vă,

îmbărbătați-vă, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dra-

gostei și al păcii va fi cu voi..”

2Corinteni 13:14 „Harul Domnului Isus Hristos, și dragostea lui

Dumnezeu, și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!”

Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc

... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața, pe

care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dum-

nezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine.”

Efeseni 1:4-5 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea

lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în


406

dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus

Hristos, după buna plăcere a voii Sale.”

Efeseni 2:4 „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru

dragostea cea mare cu care ne-a iubit...”

Efeseni 3:19 „să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece

orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dum-

nezeu.”

Efeseni 5:2 „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și

S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun mi-

ros”, lui Dumnezeu.”

Efeseni 5:25 „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hris-

tos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”

2Tesaloniceni 2:16 „Și însuși Domnul nostru Isus Hristos, și

Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit și ne-a dat, prin harul

Său, o mângâiere veșnică și o bună nădejde.”

Tit 3:4 „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuito-

rul nostru, și dragostea Lui de oameni...”

Evrei 12:6 „Căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu

nuiaua pe orice fiu pe care-l primește”.

1Ioan 3:1 „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii

ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu

L-a cunoscut nici pe El.”

1Ioan 3:16 „Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a

dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru

frați.”


407

1Ioan 4:8 „Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că

Dumnezeu este dragoste.”

1Ioan 4:9-10 „Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin

faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi

să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe

Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul

Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.”


noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vre-

odată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu ră-

mâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.”

1Ioan 4:16 „Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o

are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne

în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el”.

1Ioan 4:19 „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.”

Iuda 1:21 „țineți-vă în dragostea lui Dumnezeu, și așteptați îndu-

rarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viața veșnică.”

Apocalipsa 1:5 „și din partea lui Isus Hristos, martorul credin-

cios, cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului!

A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sân-

gele Său.”

Apocalipsa 3:9 „Iată că îți dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei,

care zic că sunt Iudei și nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină

să se închine la picioarele tale, și să știe că te-am iubit.”


408

Apocalipsa 3:19 „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i

iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te!”

DRAGOSTEA NOASTRĂ FAȚĂ DE DUMNEZEU

Matei 6:24 „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî

pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul, și va nesocoti pe

celălalt: Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”.

Matei 10:37 „Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe

Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai

mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”

Matei 22:37 „Isus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul

tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”.”

Matei 24:12 „Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor

mai mulți se va răci.”

Marcu 12:30 „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima

ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată puterea ta;

iată porunca dintâi.”

Marcu 12:33 „și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot

sufletul, și cu toată puterea, și a iubi pe aproapele ca pe sine, este

mai mult decât toate arderile de tot și decât „toate jertfele”.”

Luca 7:42 „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi.

Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?”

Luca 7:47 „De aceea îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt ier-

tate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.”


409

Luca 10:27 „El a răspuns: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău,

cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot

cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”.”

Luca 11:42 „Dar vai de voi, Fariseilor! Pentru că voi dați zeciuială

din izmă, din rută și din toate zarzavaturile, și dați uitării drepta-

tea și dragostea de Dumnezeu: pe acestea trebuia să le faceți, și pe

celelalte să nu le lăsați nefăcute!”

Luca 16:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va

urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ținea numai la unul și va

nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona”.

Ioan 5:42 „Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu.”

Ioan 8:42 „Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați

iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit

de la Mine însumi, ci El M-a trimis”.”

Ioan 14:15 „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.”

Ioan 14:21 „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește;

și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, și Mă voi

arăta lui”.

Ioan 14:23-24 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubește ci-

neva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni

la el, și vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubește, nu păzește

cuvintele Mele. Și cuvântul, pe care-l auziți, nu este al Meu, ci al

Tatălui, care M-a trimis.”


410

Ioan 14:28 „Ați auzit că v-am spus: ,Mă duc, și Mă voi întoarce la

voi.` Dacă M-ați iubi, v-ați fi bucurat că v-am zis: ,Mă duc la Ta-

tăl;` căci Tatăl este mai mare decât Mine.”

Ioan 16:27 „Căci Tatăl însuși vă iubește, pentru că M-ați iubit, și

ați crezut că am ieșit de la Dumnezeu.”

Ioan 21:15-17 „După ce au prânzit, Isus a zis lui Simon Petru: „Si-

mone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” „Da,

Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paște

mielușeii Mei.” I-a zis a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iu-

bești?” „Da Doamne”, I-a răspuns Petru, „știi că Te iubesc.” Isus i-a

zis: „Paște oițele Mele”. A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui

Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă

iubești?” Și I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc.”

Isus i-a zis: „Paște oile Mele!”

Romani 8:28 „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează îm-

preună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre

binele celor ce sunt chemați după planul Său.”

1Corinteni 2:9 „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul

nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au

suit, așa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei

ce-L iubesc”.”

1Corinteni 8:3 „Dar dacă iubește cineva pe Dumnezeu, este cu-

noscut de Dumnezeu.”

1Corinteni 16:22 „Dacă nu iubește cineva pe Domnul nostru Isus

Hristos, să fie anatema!”


411

Efeseni 3:17 „așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre

prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dra-

goste...”

Efeseni 6:24 „Harul să fie cu toți cei ce iubesc pe Domnul nostru

Isus Hristos în curăție.”

1Tesaloniceni 5:8 „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să

ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei, și să avem drept

coif nădejdea mântuirii.”

2Tesaloniceni 3:5 „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea

lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos!”

2Timotei 3:4 „vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult

de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”.

Evrei 6:10 „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala

voastră și dragostea, pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi,

care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți.”

Iacov 1:12 „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit

bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor

ce-L iubesc.”

Iacov 2:5 „Ascultați, prea iubiții mei frați: n-a ales Dumnezeu pe

cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogați în cre-

dință și moștenitori ai Împărăției, pe care a făgăduit-o celor ce-L

iubesc?”

1Petru 1:8 „pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără

să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită...”


412

1Ioan 2:5 „ar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dum-

nezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El...”

1Ioan 2:15 „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește

cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.”

1Ioan 3:17 „Dar cine are bogățiile lumii acesteia, și vede pe fratele

său în nevoie, și își închide inima față de el, cum rămâne în el dra-

gostea de Dumnezeu?”

1Ioan 4:17-21 „Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta:

astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să

avem deplină încredere în ziua judecății. În dragoste nu este frică;

ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea

pedeapsa; și cine se teme, n-a ajuns desăvârșit în dragoste. Noi Îl

iubim pentru că El ne-a iubit întâi. Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe

Dumnezeu”, și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine

nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe

Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca, pe care o

avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său.”

1Ioan 5:1-3 ”Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din

Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe cel

născut din El. Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin

aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea

de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu

sunt grele.”

2Ioan 1:3 „Harul, îndurarea și pacea să fie cu voi din partea lui

Dumnezeu Tatăl, și din partea Domnului Isus Hristos, Fiul Tată-

lui, în adevăr și în dragoste!”


413

2Ioan 1:6 „Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui.

Aceasta este porunca în care trebuie să umblați, după cum ați au-

zit de la început.”

Apocalipsa 2:4 „Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dra-

gostea dintâi.”

DRAGOSTEA NOASTRĂ PENTRU SEMENI

Matei 5:43-44 „Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău, și

să urăști pe vrăjmașul tău.” Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii

voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă

urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.”

Matei 5:46 „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai

așteptați? Nu fac așa și vameșii?”

Matei 19:19 „să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta”; și: „Să iubești

pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Matei 22:39 „Iar a doua, asemenea ei, este: ,Să iubești pe aproapele

tău ca pe tine însuți’.”

Marcu 12:31 „Iar a doua este următoarea: ,Să iubești pe aproapele

tău ca pe tine însuți.` Nu este altă poruncă mai mare decât aces-

tea.”

Luca 6:27 „Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultați: Iubiți pe vrăj-

mașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc.”

Luca 6:32 „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine?

Și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.”


414

Luca 6:35 „Voi însă, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu

împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră

va fi mare, și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei

nemulțămitori și cu cei răi.”

Ioan 13:34-35 „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții;



unii pentru alții.”

Ioan 15:12 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții,

cum v-am iubit Eu.”

Ioan 15:17 „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe al-

ții.”

Romani 12:9-10 „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază

de rău, și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste

frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.”

Romani 13:8-10 „Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți

unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea. De fapt: „Să

nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire minci-

noasă, să nu poftești”, și orice altă poruncă mai poate fi, se cu-

prind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine în-

suți.” Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împli-

nirea Legii.”

Romani 14:15 „Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din

pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin

mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!”


415

Romani 15:30 „Vă îndemn dar, fraților, pentru Domnul nostru

Isus Hristos, și pentru dragostea Duhului, să vă luptați împreună

cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine.”

1Corinteni 4:21 „Ce voiți? Să vin la voi cu nuiaua, sau cu dragoste

și cu duhul blândeții?”

1Corinteni 8:1 „În ce privește lucrurile jertfite idolilor, știm că

toți avem cunoștință. Dar cunoștința îngâmfă pe când dragostea

zidește.”

1Corinteni 13:1-4 „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și înge-

rești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chim-

val zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cu-

noaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată cre-

dința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt ni-

mic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săra-

cilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste,

nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este

plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă,

nu se umflă de mândrie...”

1Corinteni 13:8 „Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se

vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.”

1Corinteni 13:13 „Acum dar rămân aceste trei: credința, nădej-

dea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

1Corinteni 14:1 „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile

duhovnicești, dar mai ales să prorociți...”

1Corinteni 16:14 „Tot ce faceți, să fie făcut cu dragoste!”


416

1Corinteni 16:24 „Dragostea mea este cu voi cu toți în Hristos

Isus. Amin.”

2Corinteni 2:4 „V-am scris cu multă mâhnire, și strângere de

inimă, cu ochii scăldați în lacrămi, nu ca să vă întristați, ci ca să

vedeți dragostea nespus de mare, pe care o am față de voi.”

2Corinteni 2:8 „De aceea, vă rog, să vă arătați iarăși dragostea față

de el.”

2Corinteni 6:6 „prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă

răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste nepre-

făcută...”

2Corinteni 8:7-8 „După cum sporiți în toate lucrurile: în cre-

dință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea

voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere. Nu

spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora,

și ca să pun la încercare curăția dragostei voastre...”

2Corinteni 8:24 „dați-le înaintea Bisericilor dovadă de dragostea

voastră, și arătați-le că avem dreptul să ne lăudăm cu voi.”

2Corinteni 11:11 „Pentru ce?... Pentru că nu vă iubesc? Știe Dum-

nezeu!”

2Corinteni 12:15 „Și eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, și

mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre.

Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?”

Galateni 5:6 „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netă-

ierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dra-

goste.”


417

Galateni 5:13-14 „Fraților, voi ați fost chemați la slobozenie. Nu-

mai, nu faceți din slobozenie o pricină ca să trăiți pentru firea pă-

mântească, ci slujiți-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se

cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubești pe aproapele tău ca pe

tine însuți”.”

Galateni 5:22 „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucu-

ria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credin-

cioșia...”

Efeseni 1:15 „De aceea și eu, de când am auzit despre credința în

Domnul Isus care este în voi, și despre dragostea voastră pentru

toți sfinții...”

Efeseni 3:17 „așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre

prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dra-

goste...”

Efeseni 4:2 „cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răb-

dare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste.”

Efeseni 4:15-16 „credincioși adevărului, în dragoste, să creștem

în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din

El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare

încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei

părți în măsura ei, și se zidește în dragoste.”

Efeseni 5:2 „Trăiți în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit, și

S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun mi-

ros”, lui Dumnezeu.”

Efeseni 5:25 „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos

Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”


418

Efeseni 5:28 „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca

pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși.”

Efeseni 5:33 „Încolo fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe

sine; și nevasta să se teamă de bărbat.”

Efeseni 6:23 „Pace fraților, și dragoste împreună cu credința, din

partea lui Dumnezeu Tatăl, și din partea Domnului Isus Hristos!”

Filipeni 1:9 „Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult

în cunoștință și orice pricepere.”

Filipeni 1:16 „Aceștia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care

știu că eu sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei.”

Filipeni 2:1-2 „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă

este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului,

dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria de-

plină, și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând.”

Coloseni 1:4 „și am auzit despre credința voastră în Hristos Isus,

și despre dragostea, pe care o aveți față de toți sfinții...”

Coloseni 1:8 „și ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul.”

Coloseni 2:2 „pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în

dragoste, și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să

cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos.”

Coloseni 3:14 „Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu

dragostea, care este legătura desăvârșirii.”

Coloseni 3:19 „Bărbaților, iubiți-vă nevestele, și nu țineți necaz pe

ele.”


419

1Tesaloniceni 1:3 „căci ne aducem aminte fără încetare, înaintea

lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței voastre, de os-

teneala dragostei voastre și de tăria nădejdii în Domnul nostru

Isus Hristos!”

1Tesaloniceni 3:6 „Dar chiar acum a venit Timotei de la voi la

noi, și ne-a adus vești bune despre credința și dragostea voastră,

că totdeauna păstrați o plăcută aducere aminte despre noi, și că

doriți să ne vedeți, cum dorim și noi să vă vedem pe voi.”

1Tesaloniceni 3:12 „Domnul să vă facă să creșteți tot mai mult

în dragoste unii față de alții și față de toți, cum facem și noi înșine

pentru voi.”

1Tesaloniceni 4:9 „Cât despre dragostea frățească, n-aveți nevoie

să vă scriem; căci voi singuri ați fost învățați de Dumnezeu să vă

iubiți unii pe alții.”

1Tesaloniceni 5:8 „Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să

ne îmbrăcăm cu platoșa credinței și a dragostei, și să avem drept

coif nădejdea mântuirii..”

1Tesaloniceni 5:13 „Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pri-

cina lucrării lor. Trăiți în pace între voi.”

2Tesaloniceni 1:3 „Trebuie să mulțămim totdeauna lui Dumne-

zeu pentru voi, fraților, cum se și cuvine, pentru că credința voas-

tră merge mereu crescând, și dragostea fiecăruia din voi toți față

de ceilalți se mărește tot mai mult.”

1Timotei 1:5 „Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o

inimă curată, dintr-un cuget bun, și dintr-o credință neprefă-

cută..”


420

1Timotei 1:14 „Și harul Domnului nostru s-a înmulțit peste mă-

sură de mult împreună cu credința și cu dragostea care este în

Hristos Isus.”

1Timotei 2:15 „Totuși ea va fi mântuită [protejată în de-cursul

nașterii – n.trad.] prin nașterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie

în credință, în dragoste și în sfințenie.”

1Timotei 4:12 „Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o

pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în cre-

dință, în curăție.”

1Timotei 6:11 „Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri,

și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea,

blândețea.”

2Timotei 1:7 „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de

putere, de dragoste și de chibzuință.”

2Timotei 1:13 „Dreptarul învățăturilor sănătoase, pe care le-ai

auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos

Isus.”

2Timotei 2:22 „Fugi de poftele tinereții, și urmărește neprihăni-

rea, credința, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe

Domnul dintr-o inimă curată.”

2Timotei 3:10 „Tu, însă, ai urmărit de aproape învățătura mea,

purtarea mea, hotărârea mea, credința mea, îndelunga mea răb-

dare, dragostea mea, răbdarea mea...”

Tit 2:2 „Spune că cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste,

cumpătați, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare.”


421

Tit 2:4 „ca să învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbați și

copiii...”

Tit 3:15 „Toți cei ce sunt cu mine îți trimit sănătate. Spune sănă-

tate celor ce ne iubesc în credință. Harul să fie cu voi cu toți!”

Filimon 1:5 „pentru că am auzit despre credința pe care o ai în

Domnul Isus și dragostea față de toți sfinții...”

Filimon 1:7 „În adevăr, am avut o mare bucurie și mângâiere,

pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinților au fost învio-

rate prin tine.”

Filimon 1:9 „vreau mai de grabă să-ți fac o rugăminte în numele

dragostei, eu, așa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnițat

pentru Hristos Isus...”

Evrei 10:24 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la

dragoste și la fapte bune.”

Evrei 13:1 „Stăruiți în dragostea frățească.”

Iacov 2:8 „Dacă împliniți Legea împărătească, potrivit Scripturii:

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, bine faceți.”

1Petru 1:22 „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-ați

curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați nepre-

făcută, iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima.”

1Petru 2:17 „Cinstiți pe toți oamenii, iubiți pe frați; temeți-vă de

Dumnezeu; dați cinste împăratului!”

1Petru 4:8 „Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii

pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.”


422

1Petru 5:14 „Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dra-

goste.”

2Petru 1:7 “cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iu-

birea de oameni.”

1Ioan 2:10 „Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină, și în el

nu este nici un prilej de poticnire.”

1Ioan 3:10-11 „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și co-

piii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la

Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său. Căci vestirea, pe

care ați auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alții.”

1Ioan 3:14 „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că

iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte.”

1Ioan 3:18 „Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu

fapta și cu adevărul.”

1Ioan 3:23 „Și porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său

Isus Hristos, și să ne iubim unii pe alții, cum ne-a poruncit El.”

1Ioan 4:7-8 „Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea

este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumne-

zeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe

Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste..”


noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții. Nimeni n-a văzut vreo-

dată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne

în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.”


423

1Ioan 4:16 „Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o

are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine ră-

mâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în

el.”

1Ioan 4:20-21 „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, și

urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fra-

tele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe

care nu-L vede? Și aceasta este porunca, pe care o avem de la El:

cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său.”

1Ioan 5:1-2 „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din

Dumnezeu; și oricine iubește pe Cel ce L-a născut, iubește și pe cel

născut din El. Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin

aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui.”

2Ioan 1:1 „Prezbiterul către aleasa Doamnă și către copiii ei, pe

care-i iubesc în adevăr - și nu numai eu, ci toți cei ce cunosc adevă-

rul...”

2Ioan 1:5 „Și acum, te rog, Doamnă, nu ca și cum ți-aș scrie o po-

runcă nouă, ci cea, pe care am avut-o de la început: să ne iubim

unii pe alții!”

3Ioan 1:1 „Prezbiterul către prea iubitul Gaiu, pe care-l iubesc în

adevăr.”

3Ioan 1:6 „Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea Bisericii.

Vei face bine să îngrijești de călătoria lor, într-un chip vrednic de

Dumnezeu...”

Iuda 1:2 „îndurarea, pacea și dragostea să vă fie înmulțite.”


424

Iuda 1:12 „Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dra-

goste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi, și se în-

doapă de-a binelea; niște nori fără apă, mânați încoace și încolo

de vânturi, niște pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dez-

rădăcinați...”

Apocalipsa 2:19 „Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba

ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât

cele dintâi.”


425

DESPRE AUTOR

Charles Leiter locuiește împreună cu soția sa, Mona, și cu

doi din copiii lor în Kirksville, Missouri, unde este pastorul biseri-

cii începând din 1974. Domnul l-a folosit ca predicator în slujba Sa

spre ajutorul real și beneficiul multor creștini. În plus față de slu-

jirea sa pastorală, Charles Leiter a petrecut mult timp slujind în

conferințe creștine în SUA și peste hotare.

La adresa www.lakeroadchapel.org, puteți găsi mai multe

informații despre slujirea sa și despre biserica unde este pastor,

alături de alt frate credincios.

http://www.lakeroadchapel.org/


426


427

NOTE EXPLICATIVE ȘI

BIBLIOGRAFICE

1. Atât în acest loc, cât și pe întreg parcursul cărții, acolo unde am făcut

sublinieri, acestea au scopul de a întări ideile prezentate.

2. „a intrat” are semnificația literală, în pasajul din Romani 5:20, de a

veni din lateral.

3. Luca 24:49; Fapte 1:4; 2:33, 39; 7:5, 17; 13:23, 32-33; 26:6-7; Romani

1:2; 4:13-14, 16, 20-21; 9:4, 8-9; 15:8; 2Corinteni 1:20; Galateni 3:14,

16-22, 29; 4:23, 28; Efeseni 1:13; 2:12; 3:6; 2Timotei 1:1; Tit 1:2;

Evrei 6:12-18; 7:6; 8:6; 9:15; 10:23, 36; 11:9, 11, 13, 17, 33, 39; 2Pe-

tru 1:4; 3:4, 9, 13

4. Citiți Leonard Verduin, The Reformers and Their Stepchildren (Grand

Rapids: Baker Book House, 1980). Disponibilă în limba română sub

titlul Reformatorii și copiii lor vitregi, Editura RisoPrint, 2011 sau on-

line la adresa http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/Re-

formatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf

http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/ReformatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf

http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/ReformatoriiSiCopiiiLorVitregi.pdf


428

5. Lucrul acesta intră în contradicție atât cu Dispensaționalismul (care a

făcut din Israelul național cheia pentru înțelegerea revelației biblice)

cât și cu Teologia Legămintelor (care a făcut dintr-un presupus „legă-

mânt al harului” această cheie).

6. Acest material a fost adaptat din Capitolul 14 al cărții mele intitulată

„Justificare și Regenerare”.

7. Ascultarea perfectă reprezintă o „povară zdrobitoare” nu pentru că le-

gea n-ar fi rezonabilă în cerințele ei, ci pentru că inima omului este

atât de păcătoasă - Romani 7:7-8, 12-13

8. Când autorul folosește expresia „creditată nouă” sau „imputată

nouă”, se referă la faptul că ascultarea și neprihănirea lui Hristos față

de Lege sunt puse în contul nostru sau ne sunt atribuite, deși nu noi

suntem autorii acestora.

9. Regenerare = termen generic utilizat pentru „nașterea din nou”.

10. Vedeți cartea mea – Justificare și Regenerare – capitolele 4-13.

11. A se vedea și subcapitolul „Porunci specifice” de la Capitolul 12.

12. În textul original, ca și în traducerile din limba engleză, expresia

„înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” are sensul de „înainte ca

toate să fie împlinite” – n.trad.

13. Hudson Taylor, Separation and Service (London: Morgan & Scott,

n.d.) 7-8

14. Separation and Service

15. Are și sensul de a „nu lua în considerare răul săvârșit de alții împo-

triva persoanei în cauză” – n.trad.


429

16. Evangeline Booth, Who Kissed Me? (Tract, n.d.)

17. Marie Monsen, A Present Help (London: China Inland Mission, 1960)

78-80.

18. Jan Comenius, „The Paradise of the Heart,” Christian History Maga-

zine, nr. 13, 1987:27. (Acest pasaj trebuie citit în lumina paragrafului

de mai sus, intitulat „Fără listă de reguli”)

19. Watchman Nee, Sit, Walk, Stand (1957; reprint, Fort Washington:

Christian Literature Crusade, 1970) 26.

20. Martyn Lloyd-Jones, Studies in the Sermon on the Mount (Grand Ra-

pids: Wm. B. Eerdmans, 1977) 281

21. Corrie ten Boom, The Greatest of These is Love, 1972

22. Doug Nichols, Let’s Get On With It, 1995 Desiring God Conference for

Pastors, 1 Feb. 1995

23. Mari Jones, When Swallows Return (Bryntirion: Evangelical Press of

Wales, 1992) 74-5

24. Samuel Bolton, The True Bounds of Christian Freedom (London: Ban-

ner of Truth, 1964) 76, 71

25. The Works of Jonathan Edwards (1834; reprint, Edinburgh: Banner of

Truth, 1979) 1.lxv-lxvii

26. Thieleman J. van Braght, Martyrs Mirror (1886; reprint, Scottdale,

PA: Herald Press, 1985) 741-2

27. John S. Oyer and Robert S. Kreider, Mirror of the Martyrs (Interco-

urse, PA: Good Books, 1990) 36-7


430

28. D. Martyn Lloyd-Jones, The Sons of God (Grand Rapids, MI: Zonder-

van, 1975) 349

29. Richard Bennett, Howell Harris and the Dawn of Revival (Bryntirion,

Bridgend: Evangelical Press of Wales, 1962) 31

30. În original, sensul ar fi că „în nici un caz nu lasă nepedepsit pe cel vino-

vat” – n.trad.

31. În original, sensul este că „nu găsesc nici o plăcere în moartea celui vi-

novat” – n.trad.

32. Pentru mai multe informații în acest sens, cu lămuriri din istorie, ci-

tiți D. A. Carson, ed. From Sabbath to Lord’s Day (1982; reeditată, Eu-

gene: Wipf and Stock Publishers, 1999), ca și majoritatea enciclope-

diilor biblice, acolo unde se discută pe tema ”Sabatului” sau a „Zilei

Domnului.”

33. sau „ne-a fost un tutore până a venit Hristos” (trad. lit. ESV)

34. Charles Hodge, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1973)

3.588

35. B. B. Warfield, Studies in Theology (1932; reprint, Grand Rapids: Ba-

ker, 2003) 9.408

36. Iain Murray, David Martyn Lloyd-Jones, The Fight of Faith (Edin-

burgh: Banner of Truth, 1990) 525

Date post:	20-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	2 times

HRISTOS - MAGNA GRATIA · să spună că în Legea lui Moise nu era har sau adevăr; nu, căci...

Documents