66

Between Institution and Restitution: Forest Property Regime in Postsocialist Romania

AbstractIn this paper I challenge the concept of ‘transi-

tion to democracy’ ideology that led to the policy of the 1990s. I lean especially on forest land allotment, revealing both the intricacies of this process and its effects. In Romania, the property regime has a complex tradition, given the fragmented nature of the various entities that made up the Romanian state in 1918, and specific associative property forms, as joint property, compossessorates, border guards’ forests and communal forests.

The situation is even more complicated due to environmental issues because forests, regardless of ownership, can be viewed as an issue of national security. I argue that, even at the discursive level the interwar period was taken as a benchmark, the com-plications of restitution process, communist legacy imprinted on public policy and the new configuration of actors involved in the process, all worked together on setting a unique system of property usage and ownership.

Keywords: public policy, forest property, resti-tution, forestry regime, land law.

ÎNTRE CONSTITUIRE ȘI RESTITUIRE:REGIMUL PROPRIETĂȚII FORESTIERE ÎN ROMÂNIA POSTSOCIALISTĂ

Andrei-Sorin HERȚA

Andrei-Sorin HERȚACercetător, Centrul Studențesc de CercetareSociologică și Antropologică,Facultatea de Sociologie și Asistență Socială,Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, RomâniaTel.: 0040-749-306.097E-mail: andrei.herta@yahoo.com

Revista Transilvanăde Ştiinţe Administrative1(34)/2014, pp. 66-80

67

Motto:Ion Iliescu: „Retrocedarea pădurilor a fost o prostie istorică

(...) Ne transformăm în vandali și facem defrișări sălbatice...”Vasile Lupu: „Ion Iliescu bate câmpii cu gogorițe comuniste

(...) Defrișările sunt rezultatele concertate ale puterii de stânga...”

1. Introducere

Restaurarea proprietății private reprezintă un punct central al procesului de transfor-mare economică, politică și socială a fostelor state comuniste1 din Europa Centrală și de Est. Proprietatea privată e considerată fundamentul actualului sistem în care economia planificată și rolul puternic al statului sunt înlocuite tot mai mult cu economia de piață și inițiativa privată sau individuală.

Principiul unei evoluții liniare, sub egida „tranziției spre democrație”, pe de o parte a dat naștere unei bogate literaturi politologice care a dezvoltat o întreagă disciplină a tranzitologiei, pe de altă parte a fost văzut ca un proces de „infantilizare represivă” a societăților postcomuniste. Paradigmei tranzitologice i s-a imputat faptul că „se bazează pe ideea cinică potrivit căreia niște oameni care și-au cucerit singuri libertatea trebuie să învețe mai întâi cum să se bucure corect de ea” (Buden, 2012, p. 41).

Începând încă din anii 1990, teza unei discrepanțe totale între viziunea socialistă și cea postsocialistă asupra proprietății a fost demantelată progresiv (Burawoy și Verdery, 1999; Hann, 2003; Verdery, 1996). Una din tezele fundamentale ale an-tropologului Katherine Verdery asupra decolectivizării, dar care prin extensie se poate aplica și reîmproprietăririlor forestiere este aceea că „în pofida celor care văd decolectivizarea ca un proces de (re)creare a proprietății private, ea este mai bine înțeleasă ca un proces de transformare a proprietății socialiste. Socialismul nu a fost lipsit de proprietate; a avut propria sa structură de drepturi asupra proprietății, o structură ce a avut o lungă «viață de apoi» în timpul demantelării socialismului și a fost puțin apreciată de cei responsabili cu această sarcină” (Verdery, 2003, p. xiv). Astfel, din unele studii asupra proprietății în postsocialism, în special cele venite din partea antropologiei, se remarcă faptul că regimul postsocialist al proprietății nu a însemnat doar reconstruirea proprietății pre-socialiste, din perioada interbelică, ci s-a construit, de asemenea, în relație cu principiile, termenii legali și practicile politice moștenite din comunism.

Procentul de împădurire al actualului spațiu geografic al României a scăzut trep-tat de la aproximativ 80% cât a fost în trecutul îndepărtat, la 55-60% la începutul secolului al XIX-lea (Giurescu, 1976; Giurgiu, 2010), până la 27% cât reprezintă în prezent (INS, 2011). Pădurile de pe teritoriul României reprezintă așadar doar 33% din patrimoniul forestier natural al țării. Mai mult decât atât, referitor la gradul

1 Termenii „comunism” și „socialism” (împreună cu derivatele lor, precomunism, postsocialism etc.) sunt folosiți în text interșanjabil și se referă strict la regimul politic existent în România între anii 1945 și 1989.

68

de împădurire actual al României, mai mulți specialiști atrag atenția asupra unor carențe în modul de calcul al acestuia (Giurgiu, 2010), fiind incluse toate terenurile fondului forestier, inclusiv cele despădurite prin tăieri rase. Astfel, pentru procentul de împădurire funcțional, se vehiculează cifra de aproximativ 22%, adică jumătate din procentul optim de împădurire, de 45% (Guvernul României, 2008), calculat pentru România. „România este o țară foarte săracă în păduri, ceea ce, în condițiile sale geografice, ale reliefului accidentat și ale substratului litologic friabil al munților și dealurilor, dar și ale câmpiilor stepizate și ale stepelor aridizate, explică în mare parte vulnerabilitatea țării noastre la hazarde hidrologice, geomorfologice, clima-tice și antropice, respectiv la inundații, alunecări de teren, eroziuni, secete severe și perturbații economico-sociale” (Giurgiu, 2010, p. 5). Pădurea reprezintă așadar, dincolo de disputele privind proprietatea asupra sa, o problemă privind siguranța națională, iar în analiza sa aspectele socio-economice trebuie să se întrepătrundă cu cele ecologice, acestea neputând fi separate.

În politicile publice de după 1989 există două abordări asupra sectorului forestier: pe de o parte se urmărește reconstituirea proprietății private asupra terenurilor forestiere conform cu situația precedentă naționalizării, pe de altă parte, pădurea fiind conside-rată resursă de importanță națională, e încadrată în complexul de norme ce alcătuiește regimul silvic, indiferent de forma de proprietate (Bouriaud, 2008).

În cele ce urmează mă voi apleca asupra politicilor de împroprietărire ale statului român de după anul 1990, încercând să scot la lumină atât complicațiile pe care le-a presupus acest demers, cât și implicațiile sale la nivel instituțional. Într-o primă parte a lucrării voi încerca relevarea din punct de vedere istoric a premiselor care au stat la baza viitoarelor împroprietăriri și sumarizarea legilor în virtutea cărora acestea s-au realizat. Regimul proprietății în România are o tradiție complexă, dată pe de o parte de caracterul său neunitar între diferitele entități care au alcătuit statul român în 1918, pe de altă parte de anumite forme specifice de proprietate, forme asociative, respectiv obștile de moșneni în Muntenia, obștile de răzeși în Moldova, composesoratele în Transilvania și Bucovina, pădurile urbariale și pădurile grănicerești în Transilvania. În partea a doua a lucrării voi încerca o descriere analitică a procesului legislativ de împroprietărire și a efectelor acestuia, atât asupra părții antropice a chestiunii, cât și asupra pădurilor.

2. Complexitatea statutului legal al pădurilor

În sistemul legislativ românesc de după 1989, pădurile și terenurile forestiere intră sub incidența a două forme de proprietate, publică sau privată. Pe lângă acestea, mai există o formă de proprietate diferită, pădurile în devălmășie sau indivizie, cărora li se aplică un regim legal aparte, res communis. „Regimul legal de res communis nu înseamnă că pădurile sunt «bun comun» în sens economic (...) Pădurile devălmașe sunt bunuri de folosință privată, dar care se particularizează prin modalitățile speciale de dobândire și transmitere a drepturilor de proprietate, modalități condiționate de apartenența la o anumită colectivitate” (Bouriaud, 2008).

69

Tabelul 1: Regimul legal al pădurilor în România

Regim legal Forma proprietății Deținătorul dreptului de proprietate Drept de alienareRes privatae Privată Proprietarul, persoană fi zică sau juridică DaRes communis (păduri devălmașe) Privată Comunitatea forestieră (obștea) Da, în cadrul

comunității

Res communalis Privată Comuna (de ex., împăduriri pe terenproprietate privată a comunei) Da

Publică Comuna (pădurile comunale) Nu

Res publicaePublică Statul Nu

Semi-privată Concesionarul (situații excepționaleîn sistemul românesc) Nu

Res nullius Fără deținător Nu

Sursa: Bouriaud (2008)

2.1. Cazul Transilvaniei

În momentul instaurării regimului comunist în România situația pădurilor era com-plicată datorită unor tradiții diferite asupra reglementărilor proprietăților forestiere în Bucovina, Transilvania, respectiv în Vechiul Regat. O unificare legislativă s-a produs abia în 1923 printr-o lege ce extindea dispozițiile Codului silvic românesc din 1910 pe întreg teritoriul României de la acea vreme. Nici această lege, nici precedenta reformă agrară din 1921 nu au realizat o racordare totală a Transilvaniei la regimul de propri-etate din România.

După 1918, în virtutea Tratatului de la Trianon, statul român devine succesorul sta-tului ungar în ce privește Ardealul. O parte din nobilimea maghiară a părăsit România, optând pentru cetățenia maghiară (au rămas în mentalul colectiv sub denumirea de optanți).

În privința proprietăților forestiere dominația românească a fost pregătită odată cu Legea de reformă agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, adoptată la 30.07.1921, prin care s-au expropriat parțial moșiile celor rămași în țară și toate domeniile celor plecați. Din aceste exproprieri s-au format pădurile și pășunile comunale. Toate exproprierile s-au făcut prin acordare de despăgubiri. În urma numeroaselor contestări în instanță a valorilor despăgubirilor, la propunerea Consiliului Societății Națiunilor s-a format Tribunalul Arbitral Româno-Maghiar de la Paris care stabilea valoarea acestor despăgubiri. Alți nobili au format societăți comerciale, ca Gudeamesterhaza sau Socie-tatea Anonimă pentru Silvicultură Ardeleana și au transferat domeniile în patrimoniul acestora în speranța evitării exproprierii.

Prin Ordonanța nr. 1440/1941 a batalionului Horved Cluj a fost anulată reforma agrară de la 1921 pe teritoriul aflat între 1940 și 1944 sub ocupație maghiară. Prin Legea nr. 260/1945 promulgată de Mihai I au fost declarate nule de drept toate înscrisurile „discriminatorii” din cartea funciară efectuate în perioada 1940-1944, fără a fi însă operate toate radierile.

În 9 februarie 1945 a fost înființată Casa de Administrare și Supraveghere a Bunu-rilor Inamice, prin Legea nr. 91, cunoscută ca Legea CASBI. Atribuțiile CASBI erau sechestrarea și administrarea bunurilor mobile și imobile ale statelor german și ungar,

70

ale persoanelor fizice și juridice de naționalitate germană sau ungară și a persoanelor cu reședința sau sediul în Germania, Ungaria sau în teritoriile ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial. Au fost astfel confiscate proprietățile familiilor care au colaborat cu armatele de ocupație germane sau maghiare sau care s-au retras odată cu acestea de pe teritoriul României. Prin această lege s-au confiscat largi proprietăți forestiere aparținând familiilor nobiliare maghiare.

2.2. Formele asociative de proprietate

Pădurile devălmașe ale moșnenilor (în Muntenia) și ale răzeșilor (în Moldova) erau forme de proprietate ale locuitorilor unei obști în care fiecare persoană avea dreptul de folosire a acesteia după propriile nevoi. Proprietatea devălmașă e o formă de proprietate veche și specific românească ce pentru mult timp nu a avut nicio acope-rire juridică. Pentru prima dată ea e reglementată printr-un act normativ oficial în Codul silvic din 1910, ceea ce a însemnat, în realitate, nu consimțirea, ci desființarea acesteia. Practic, obștea e transformată în societate anonimă, fiind obligată să aibă un sediu, să își desemneze administratori, un președinte, un casier și să convoace adunări generale. Cea mai importantă prevedere referitoare la răzeși și moșneni este instituirea posibilității de vânzare a dreptului asupra proprietății devălmașe, drept ce anterior se obținea doar prin transmitere ereditară și prin căsătorie. Astfel s-a creat calea intrării în pădurile devălmașe a societăților de exploatări forestiere, iar forma organizațională impusă obștii le-a dat acestora suficientă putere încât să domine adunările generale.

Pădurile urbariale și mai apoi composesoratele au fost legiferate imediat după revoluția de la 1848, când grofii și baronii din Transilvania au fost obligați să vândă o parte din proprietăți iobagilor, pentru a le folosi în comun. Drepturile, de acum ale foștilor iobagi, asupra acestor proprietăți au fost consfințite printr-o lege din 1871 prin care se stipula dreptul la proprietate asupra terenurilor dobândite prin „segregare urbarială” și faptul că acestea vor fi înscrise în cărțile funciare drept „comunitate de proprietate”. Legea presupune că fiecare țăran poate deține o anumită suprafață în cadrul comunității de proprietate pe care o poate îngriji prin lucrări silvice, dar pe care nu o poate exploata fără aprobarea comitetului de conducere al asociației urbariale sau composesoratului.

Pădurile grănicerești au fost create ca formă de avere colectivă a familiilor grănicerilor din regimentele imperiale de graniță înființate începând cu anul 1762. După desființarea regimentelor grănicerești în 1851 s-au constituit comisii pentru predarea proprietăților regimentelor care au aplicat sechestrul politic asupra pădurilor până în 1861 când foștilor grăniceri li s-au recunoscut pe deplin drepturile de proprietate: „toate moșiile familiilor foste grănicerești, asemenea și porțiunile bisericești și preoțești le rămân actualilor proprietari, au drept de proprietate, fără nici o despăgubire”. În 1890 pădu-rile grănicerești au intrat în administrarea statului ungar, iar dreptul de proprietate al foștilor grăniceri a fost înlocuit cu dreptul de proprietate al fostelor comune grănicerești. După intrarea acestor păduri în 1923 sub incidența Codului silvic românesc din 1910, acesta a fost completat cu Decretul nr. 2187/28 iunie 1924 care prevedea că „pădurile

71

fostului regiment II românesc de graniță din județul Năsăud și pădurile comunității de avere a fostului regiment de grăniceri românesc bănățean nr. 13 din Caransebeș, se vor administra ca și până în prezent, conform statutelor ce le au, însă sub controlul și supravegherea statului în ceea ce privește aplicarea Regimului Silvic”.

2.3. Perioada socialistă

Calea etatizării pădurilor a fost deschisă prin adoptarea constituției din 13 aprilie 1948 care prevedea: „Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile, socie-tățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege”. Astfel, în luna mai au fost confiscate Domeniile Coroanei prin Decretul nr. 938/1948, în 11 iunie a fost adoptată Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, iar în 1949 bisericile au fost determinate să își „doneze” toate terenurile.

Un efect al naționalizării pădurilor a fost și modernizarea administrării și exploatării acestora, după 1975 realizându-se, pentru prima dată de la modernizarea tehnologică a exploatării pădurilor de la mijlocul secolului XIX, un echilibru între nivelul tăierii copacilor și rata de împădurire (Chiriță și Donița, 1981). Pădurea era administrată de Regia Națională a Pădurilor, care o exploata prin Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport. Economia planificată a permis de asemenea valorificarea mai rațională a lemnului și are loc o scădere considerabilă a exportului de lemn brut și o creștere a exportului de hârtie, mobilă, creioane, placaj (Giurescu, 1976).

2.4. Retrocedările (tranziția)

Privită la nivel instituțional, a doua tranziție prin care a trecut regimul proprietății forestiere, aceea spre socialism, a fost relativ simplă și ușoară. Nu același lucru se poate spune despre cea de a treia tranziție, un proces dificil și neterminat nici după mai bine de 20 de ani.

Imediat după revoluţie se pune problema retrocedării pământurilor, şi implicit a pădurilor, măsură unanim acceptată de clasa politică, însă nu fără controverse în ce priveşte modul în care trebuia făcută. Disputa era între a se redistribui echitabil pământurile, tuturor locuitorilor din mediul rural sau restabilirea situaţiei de dinainte de naţionalizare. Aversiunea față de comunism a făcut să prevaleze a doua variantă, dar într-o soluţie de compromis: reconstituirea proprietăţilor, însă în limita a 10 hectare pentru terenurile agricole și 1 hectar pentru pădure. Dar această variantă, concretizată prin Legea nr. 18/1991 nu a făcut decât să stârnească confuzie şi să trezească specula-torii, căci actele asupra proprietăţilor nu mai existau demult, iar ceea ce se reconstituia era situaţia din anii 1940-1950 în cadrul societăţii din anii 1990, profund reconfigurate (Nicolae, 2004; Verdery, 2003).

Legea Fondului Funciar nr. 18/1991, a fost doar un prim pas dintr-un proces „lung și ambiguu” (Verdery, 1996) de retrocedare a proprietăților, inclusiv cele forestiere. Odată cu aprobarea Legii nr. 169/1997 s-a pus pentru prima dată problema restituirii păduri-

72

lor deținute înainte de naționalizare de către colectivități (composesorate, comunități, obști). Această lege nu a putut fi aplicată timp de trei ani pentru că nu prevedea limita legală până la care se putea restitui o proprietate, însă a generat conflicte aprinse între potențialii îndreptățiți la restituire și Regia Națională a Pădurilor „Romsilva” care începe să se opună agresiv retrocedărilor. Legea nr. 1/2000 facilitează punerea în aplicare a Legilor Fondului Funciar, respectiv Legea nr. 18/1991 și nr. 169/1997, stabilind o limită de 10 hectare pentru proprietatea restituită persoanelor fizice, limită denunțată ca fiind discriminatorie, stabilindu-se astfel prin O.U.G. nr. 102/2001 o limită de 20 de hectare, pentru ca prin Legea nr. 247/2005 să se renunțe definitiv la orice limită, promovându-se restituirea integrală a terenurilor forestiere, și se consacra regula restituirii acestora pe vechile amplasamente.

3. Ambigutățile procesului de reîmproprietărire

Liberalizarea pieței în România și deschiderea acesteia spre piața vestică a permis importul de produse agricole din vest, puternic subvenționate, fapt care, dublat de o scădere globală a prețului la produsele agricole, a dus la prăbușirea prețurilor produ-selor românești din agricultură. În schimb, creșterea cererii de lemn pe piața globală și liberalizarea prețurilor lemnului în România duc la o apreciere mai mare a pădurii. Pădurea devine de departe mai interesantă decât terenurile agricole și devine intere-santă pentru cel puțin trei grupe de actori: oficialii statului, noii proprietari și elitele locale (Dorondel, 2011). În această relație statul are un rol ambiguu, dar care îi convine de minune: el e cel care dispune de proprietate, pe de o parte vrea să o restituie parțial pentru a câștiga legitimitate, pe de altă parte vrea să o păstreze fiind o resursă extrem de profitabilă și în același timp e și cel care stabilește regulile acestui joc.

Legea nr. 18/1991 e exemplară pentru aceste implicații. La acea vreme legea a fost justificată în felul următor: „vom retroceda cel mult un hectar de pădure la 400.000 de foști proprietari, respectiv cel mult 400 mii hectare, dar vom salva, vor rămâne în proprietatea statului restul pădurilor foste private” (citat în Giurgiu, 2010, p. 8). Se poate observa din această formulare că instaurarea proprietății private asupra pădu-rilor s-a făcut doar pentru că exista o nevoie de schimbare, dar din start a fost privită ca un pericol din fața căruia trebuia salvată cât mai multă pădure. E destul de limpede că actul de retrocedare a avut o miză electorală, și una care a dat roade, în anii 1990 era larg răspândită printre țărani formularea „Iliescu ne-a dat pământ”. Nu a contat că suprafața de pădure era infimă, că pădurea se supunea regimului silvic, adică era tot sub controlul statului, simplul act de a fi pus în posesie a ridicat valuri de simpatie pentru noul regim.

Un alt aspect al retrocedărilor este că reforma funciară s-a desfășurat simultan cu descentralizarea statului. La nivelul comunelor s-au constituit comisii de împroprietărire formate din funcționari publici, specialiști și reprezentanți ai cetățenilor, comisii care au avut un rol central în acest proces. Procedura de împroprietărire constă în înregistrarea de către solicitant a unei cereri la primăria comunei pe raza căreia se solicită proprietate, de unde cererea e preluată de comisia locală de fond funciar, care în urma unei analize stabilește mărimea și amplasamentul suprafeței de teren ce urmează a fi restituită și

73

trimite situația finală unei comisii județene. Comisia județeană soluționează eventuale contestații, validează sau invalidează măsurile stabilite de comisiile locale și eliberează titlul de proprietate, după care comisiile locale trec la punerea efectivă în posesie.

Dat fiind faptul că datorită suprafețelor mici, retrocedarea pădurilor nu se făcea pe vechile amplasamente, ci la marginea pădurilor statului, pentru a o păstra pe cea din urmă compactă, iar locul efectiv rămânea la latitudinea comisiilor, acestea se aflau în posibilitatea de a face trafic de influență, favorizându-și rudele și apropiații cu păduri mai sănătoase și mai accesibile.

Legea nr. 18 a fost concepută pentru a mulțumi pe toată lumea: un număr însemnat de țărani au fost împroprietăriți, statul a pierdut o parte foarte mică din proprietatea forestieră și a păstrat controlul asupra întregului fond forestier, oficialii de la guvernare au câștigat credit electoral, iar comisiile de împroprietărire au câștigat influență locală. Rezultatul a fost, așa cum se vede în Tabelul 2, o fărâmițare accentuată a proprietăților forestiere, constituindu-se până în 2007 aproape 360 000 de proprietăți cu o suprafață medie de 60 de ari (0,6 ha). Considerând faptul că suprafața minimă restituită prevă-zută în lege e de 0,5 hectare și cea maximă de un hectar, putem să ne dăm seama că majoritatea covârșitoare a proprietăților reprezintă suprafețe de 50-60 de ari.

Tabelul 2: Evoluția suprafețelor de pădure pe categorii de proprietari

Suprafețe (ha) 1947 1990 1996 1998 2000 2007Suprafața păduroasă totală 6.487.000 6.372.000 6.372.000 6.367.000 6.342.538 6.397.027Păduri publice de stat 1.878.723 6.372.000 6.033.322 6.028.000 5.998.784 4.093.061Păduri private ale persoanelor fi zice 1.514.486 - 338.678* 339.000* 343.754* 359.573*

494.002**Suprafața medie a pădurilor persoanelor fi zice 3,1 - 0,6 0,6 0,56 0,6

2,2Păduri aparținând diferitelor persoane juridice de drept privat 567.399 - - - - 526.042 din

care păduri ale colectivi-tăților aprox.

500.000

Pădurile colectivităților (composesorate, obști, comunități de avere)

1.330.000 - - - -

Suprafața medie a pădurilor aparținând persoanelor juridice, inclusiv colectivități

- - - - - 332

Instituții de cult aprox.300.000 - - - - 79.952

Păduri aparținând comunelor 1.761.000 - - - - 863.094

Sursa: Bouriaud (2008)* Păduri retrocedate conform Legii nr. 18/1991** Păduri retrocedate conform Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 247/2005

Politica retrocedărilor în perioada 1996-2000 s-a conturat în condițiile unor „guverne slabe politic (bazate pe o coaliție parlamentară nedisciplinată) și administrativ (slabă capacitate de implementare)” (Mungiu-Pippidi și Althabe, 2002, p. 148). Restituirea pădurilor a fost subiectul unor dispute parlamentare aprige și a determinat alianțe împotriva logicii de guvernare. Controversata Lege nr. 169/1997, cunoscută ca Legea Lupu, nu a putut fi aplicată până în anul 2000. Divergențele legiuitorilor s-au transpus

74

într-o confuzie largă atât în rândul potențialilor împroprietăriți cât și în privința aplicării legii, pe toată perioada de după 1997.

Un exemplu ilustrativ pentru ambiguitatea procesului de restituire a pădurilor îl reprezintă disputarea în instanțele judecătorești a proprietăților care după 1945 au fost considerate bunuri inamice. În baza Legii nr. 247/2005 urmașii grofilor maghiari au revendicat mari suprafețe de pădure (în special cele ale familiilor Banffy, Bethlen și Kemeny), însă legea respectivă reglementează restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce aceste proprietăți intră sub incidența Legii CASBI promulgată la 9 februarie 1945, așadar an-terior intervalului prevăzut de Legea nr. 247/2005. Se consideră astfel că acele bunuri nu intră în categoria bunurilor preluate în mod abuziv de regimul comunist. Totuși, bunurile confiscate de CASBI au trecut în patrimoniul statului abia în 1948, prin Decretul nr. 228/1948 prin care se desființa Comisia Ministerială pentru Executarea Tratatului de Pace și Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice. Atribuțiile CASBI se refereau doar la administrarea și controlul bunurilor respective, fără a institui nicio formă de preluare a proprietății, fapt ce s-a petrecut doar în 1948, adică ulterior datei de 6 martie 1945, în timpul regimului comunist. Sentințele judecătorești în aceste ca-zuri au fost neunitare existând chiar cazuri în care aceeași instanță a răspuns diferit în cazuri asemănătoare. Exemplar pentru această situație este parcursul întortocheat și îndelungat al mai multor procese desfășurate la Judecătoria Reghin și Tribunalul Târgu Mureș, și al căror element central este divergența asupra celor două interpretări a Legii nr. 91/1945.

În ce privește formele asociative de proprietate, forma de organizare a acestora nu reușește să se încadreze în sistemul importat de regimul postsocialist, sistem ce pare a fi, cel puțin în aceste cazuri particulare, o „formă fără fond” (Maiorescu, 1860; Pata-pievici, 2005). Necesitatea reglementarii juridice a proprietății aruncă asupra formelor asociative aceeași soartă pe care au avut-o pădurile devălmașe în 1910, fiind reinventate treptat și ajungând să semene mai degrabă cu societățile pe acțiuni. În Legea nr. 1/2000, referitor la statutul formelor asociative, se face trimitere la perioada 1921-1940, pentru ca la puțin timp, în urma Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 102/2001 aceste forme de proprietate arhaice să fie văzute ca forme tranzitorii către un nou tip de proprietate a actualelor „colectivități locale”. Proprietatea nu mai e privită ca un întreg, ci ca o însumare de cote-părți, care dacă nu se pot constitui se stabilesc cote egale. Prin Legea nr. 247/2005 se impune și un reprezentant legal al fiecărei forme asociative.

Aceste măsuri s-au dovedit a fi extrem de păguboase în cazul composesoratelor pentru că au limitat controlul colectiv în interiorul lor, dând posibilitatea constituirii unor majorități decizionale în mâinile a doar câtorva membri ai composesoratului, care pot să dispună de întreaga proprietate după bunul lor plac. Astfel, composesoratele sunt măcinate de conflicte interne între câțiva composesori influenți din consiliul de administrație și restul coproprietarilor care își văd proprietățile și veniturile de pe urma lor acaparate de cei dintâi. Statul, odată instituindu-și un partener de dialog prin reprezentantul legal al composesoratului, nu mai intervine în afacerile private

75

ale acestuia decât în cazurile, deloc puține, în care au loc defrișări ilegale și delapi-dări. Astfel, pentru membrii ordinari ai composesoratelor, partea cea mai frustrantă este că nu își pot căuta dreptatea decât ieșind în stradă și scandalizându-se. Pentru o ilustrare sumară a situației voi enumera câteva cazuri mediatizate, așa cum au apărut ele în presă:

– composesoratul Bucova (Caraș-Severin) – președintele composesoratului, fost deputat în două mandate, vicepreședinte al consiliului județean, a girat un credit de un milion de euro cu proprietatea composesoratului. E acuzat că a delapidat milioane de lei din fonduri APIA, a furat cel puțin 500 metri cubi de lemn din pădurea composesoratului (Popovici, 2011);

– Petrova (Maramureș) – composesorat având 1150 de membri, 4 membri sunt acuzați că au sustras în nume propriu 35 ha de pădure, dividende de pe urma a 12 000 metri cub de masă lemnoasă anual și 300 000 lei (Vischi, 2013);

– Luncșoara (Arad) – cinci membri acuzați că au sustras în nume propriu 14 ha de pădure și 120 000 lei (Șerban, 2013);

– Dobârlău (Brașov) – președintele composesoratului a închiriat pădurea pe timp de 30 de ani unui fond de vânătoare, pe o sumă derizorie și fără acordul membrilor (Vlad, 2010).

În cazul pădurilor devălmașe, împroprietăririle nu s-au putut efectua în condițiile prevăzute de lege pentru că obștile de moșneni și răzeși, consumate de conflicte interne, nu au reușit să se mobilizeze și să depună cereri de restituire în termenul stabilit de Legea nr. 247/2005. În salvarea lor a venit O.U.G. nr. 127/2005 care prevedea pentru formele asociative neconstituite ca cererile să poată fi depuse de comitete ad-hoc de inițiativă.

4. Efecte ale retrocedărilor

Pierderea accelerată a suprafețelor forestiere ale statului din anii 2000 a adus cu sine măsuri de restructurare a RNP Romsilva, astfel că aceasta a căutat metode de a păstra monopolul asupra administrării pădurilor și a încercat pe diverse căi să întârzie retrocedările (Nicolae, 2004). Motivul aversiunii Regiei față de retrocedări se referă la fragmentarea fondului forestier. Chiar și după ridicarea plafonului de împroprietă-rire la 10 ha în 2000, 20 ha în 2001 și renunțarea la acesta în 2005, suprafața medie a proprietăților persoanelor fizice rămâne de 1,4 ha pentru o suprafață totală de 853 575 ha. RNP Romsilva motivează că fragmentarea fondului forestier face dificil controlul acestuia și conduce astfel la intensificarea sectorului informal. Dar studiile referitoare la economia informală din jurul activităților forestiere (Herța, 2012; Nicolae, 2004) arată că aceste practici au loc cu complicitatea angajaților RNP Romsilva și de cele mai multe ori acest lucru se datorează unor cauze structurale. Regulamentul prevede ca orice propri-etate să fie administrată în regim silvic ceea ce face necesar în cazul marilor proprietari (în general comunele) angajarea de personal silvic, asupra căruia RNP Romsilva deține încă monopolul. Se ajunge astfel la situația paradoxală ca angajații proprietarului să fie

76

totodată și cei în măsură să îi controleze activitatea și eventual să îl sancționeze (Nicolae, 2004). Pe de altă parte, însăși RNP Romsilva este acuzată că exploatează cu precădere tocmai acele proprietăți care fac obiectul unor retrocedări iminente.

Figura 1: Defrişări ilegale 1990-2011Sursa: Curtea de Conturi a României (2013)

Din graficul tăierilor ilegale de pădure în perioada 1990-2011 se poate observa în primul rând o intensificare accentuată a acestora în primii trei ani, după care situația defrișărilor intră pe un trend descendent. Masacrul pădurilor din anii 1991 și 1992 trebuie văzut în contextul confuziei și al slăbiciunii organelor de control, aflate în plină formare sau reformare și, mai ales, în contextul unei mari cereri de lemn brut și cherestea coroborată cu liberalizarea comerțului cu lemn. Comerțul liber cu lemn înseamnă că nu există nicio limită în tranzacționarea și transportul său, atâta timp cât se poate dovedi proveniența sa. În anii 1990 bonurile de valorificare a lemnului erau la mare căutare și existau metode de a folosi același bon de mai multe ori, astfel că pentru o anumită cantitate de lemn aprobată pentru exploatare se putea debita și de trei sau patru ori mai multă masă lemnoasă. Pentru micii întreprinzători privați în domeniul exploatării forestiere, principala sursă de obținere a bonurilor de debit pentru lemn erau proaspăt împroprietăriții cu pădure care primeau aprobare de exploatare de la Ocolul Silvic, dar nu aveau mijloacele necesare pentru a exploata lemnul pe cont propriu (Herța, 2012).

Dacă mai privim o dată figura 1, observăm că linia descendentă reprezentând defrișările ilegale e întreruptă de câteva ascensiuni în anii 1997, 2000, 2001 și 2005, ori aceștia sunt exact anii în care s-au aprobat legile de restituire a proprietăților. E ade-vărat că Legea nr. 169/1997 nu a putut fi aplicată până la modificarea sa din 2000, dar anul 1997 a fost unul al împroprietăririlor masive pe baza Legii nr. 18/1991, în virtutea modificărilor pe care i le aduce acesteia din urmă.

77

Figura 2: Defrişări pe categorii de proprietate 2005-2011Sursa: Curtea de Conturi a României (2013)

Din păcate, pentru pădurile private nu avem date asupra tăierilor ilegale decât din perioada 2005-2011, prea puține pentru a ne face o imagine mai largă asupra efectelor privatizării. Ce reiese destul de limpede din datele disponibile reflectate în Figura 2 e o tendință a tăierilor ilegale în proprietatea privată contrară tendinței generale de scădere a acestora. Temerile opozanților retrocedărilor că proprietarul privat va dispune abu-ziv de pădure par a nu fi lipsite de fundament. În pădurile private însă, tăierile ilegale se păstrează încă la un nivel destul de scăzut în raport cu cele din pădurile publice. Având în vedere că toate tipurile de proprietate se supun aceluiași regim silvic, furtul din propria pădure e la fel de ilegal ca și cel din pădurea statului. În această logică, cele din urmă sunt mai predispuse tăierilor ilegale. Tendința de scădere a delictelor silvice e rezultatul întăririi controlului exercitat de RNP Romsilva în administrarea pădurilor, fapt ce a determinat orientarea spre proprietatea privată, mai accesibilă tăierilor nelegale. Trendul ascendent al tăierilor ilegale pe proprietățile private pare a se înscrie mai degrabă într-o tendință de egalizare proporțională a tăierilor ilegale în cele două sectoare.

5. Concluzii

În literatura asupra restituirii proprietății private în Europa Centrală și de Est se regăsesc două interpretări ale schimbărilor ce au avut (și încă mai au) loc. O primă interpretare vede o continuitate între regimul presocialist și cel postsocialist, perceput ca o întoarcere la „normalitate”, care odată înfăptuită pe deplin va însemna și sfârșitul istoriei (Fukuyama, 1994). La fel ca țările vecine, România a considerat ca referință perioada interbelică, atât ideologic cât și pur și simplu istoric. Readucerea în prezent a situației dintre cele două războaie mondiale s-a făcut împreună cu toate complicațiile pe care le presupunea un stat hibrid proaspăt alcătuit.

78

O a doua interpretare subliniază continuitatea între cele două regimuri, socialist și postsocialist, în privința proprietății, și observă un proces de (re)creare a proprietății private marcată de moștenirea socialistă. Redefinirea legislativă a proprietății private în legile referitoare la „retrocedări” a dus mai mult la dezvoltarea unor proprietăți private cu totul noi decât la restabilirea exactă a situației interbelice, în anii 1990 fiind privilegiată mai degrabă o justiție redistributivă decât una compensatorie. Constituirea proprietății în postsocialism e privilegiată în detrimentul reconstituirii sale.

De mai bine de 20 de ani, regimul proprietății din România se află într-o fază tran-zitorie, o fază care încă e departe de a se fi încheiat. Acest lucru pune sub semnul în-trebării însuși conceptul de tranziție, care pare a fi mai degrabă un regim în sine decât o fază de trecere.

Bibliografie:

1. Bourioud, L., „Proprietatea și dreptul de proprietate asupra pădurilor între reconstituire și recompunere”, 2008, Analele Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, nr. 2.

2. Buden, B., Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Cluj-Napoca: Tact, 2012.3. Burawoy, M. și Verdery, K., Uncertain Transitions. Ethnographies of Change in the Postso-

cialist World, Lanham: Rowman & Littlefield, 1999.4. Chiriță, C. și Doniță, N., Pădurile României: studiu monografic, București: Editura Aca-

demiei, 1981.5. Codul Silvic al României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 9 aprilie

1910.6. Constituția Republicii Populare Române, publicată în Monitorul Oficial al României

nr. 87 din 13 aprilie 1948.7. Curtea de Conturi a României, Sinteza Raportului de audit privind „Situația patrimonială

a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”, București, 2013.8. Dorondel, Ș., „Tenure Rights, Environmental Interests, and the Politics of Local Govern-

ment in Romania”, în Sikor, T. și Stahl, J. (eds.), Forests and People. Property, Governance and Human Rights, New York: Earthscan, 2011.

9. Fukuyama, F., Sfârșitul istoriei?, București: Vremea, 1994.10. Giurescu, C.C., Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi, București:

Ceres, 1976.11. Giurgiu, V., „Considerații asupra stării pădurilor României”, 2010, Revista Pădurilor,

vol. 125, nr. 2, pp. 3-16.12. Guvernul României, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, București,

2008.13. Hann, C., The Postsocialist Agrarian Question: Property Relations and the Rural Condition.

Münster: Lit Verlag, 2003.14. Herța, A., Economie, muncă și lemn. O abordare diacronică a exploatării pădurilor și a relațiilor

economice într-o comună din Transilvania, Lucrare de licență nepublicată, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2012.

15. Institutul Național de Statistică, Activitatea din silvicultură în anul 2011 (Comunicat de presă nr. 120/2012), București: Biroul de presă al INS, 2011.

79

16. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agrico-le și celor forestiere, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 12 ianuarie 2000.

17. Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asi-gurări, miniere și de transporturi, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133 din 11 iunie 1948.

18. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 299 din 4 noiembrie 1997.

19. Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 37 din 20 februarie 1991.

20. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iunie 2005.

21. Legea nr. 260/1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul operațiunii ungare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 78 din 4 aprilie 1945.

22. Legea nr. 91/1945 pentru înființarea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 33 din 10 februarie 1945.

23. Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 30 iulie 1921.

24. Maiorescu, T., „În contra direcțiunii de astăzi a culturei române”, 1868, Convorbiri lite-rare, nr. 19, pp. 301-307.

25. Mungiu-Pippidi, A. și Althabe, G., Secera și buldozerul. Scornicești și Nucșoara. Mecanisme de aservire a țăranului român, București: Polirom, 2002.

26. Nicolae, S., „Pădurea și economia informală într-o comună din Apuseni”, în Chelcea, L. și Mateescu, O. (eds.), Economia informală în România: piețe, practici sociale și transformări ale statului după 1989, București: Paideia, 2004.

27. Ordonanța de urgență nr. 102/27.06.2001 privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 102 din 27 iulie 2001.

28. Ordonanța de urgență privind modificarea art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, precum și a art. III al titlului VI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 851 din 21 septembrie 2005.

29. Patapievici, H.-R., „Argumentul ‘formelor fără fond’”, 2005, Idei în dialog, vol. 11, nr. 4.30. Popovici, V., ‘Scandal uriaș la Composesoratul Bucova’, 12 ianuarie 2011, România liberă,

[Online] disponibil la adresa http://www.romanialibera.ro/actualitate/locale/scandal-urias-la-composesoratul-bucova-212991.html, accesat la data de 13 februarie 2014.

31. Șerban, L., ‘Scandal la Luncșoara: mai mulți săteni cer conducerii composesoratului să plece’, 20 februarie 2013, Glasul Aradului, [Online] disponibil la adresa http://glsa.ro/arad/articole-recomandate/89281-scandal-la-luncsoara-mai-multi-sateni-cer-conducerii-composesoratului-sa-plece.html, accesat la data de 13 februarie 2014.

32. Verdery, K., The Vanishing Hectare. Property and Value in Postsocialist Transylvania, Ithaca și Londra: Cornell University Press, 2003.

80

33. Verdery, K., What was Socialism and What Comes Next?, Princeton: Princeton University Press, 1996.

34. Vischi, C., „‘Dumnezeii’ pădurii penale”, 9 februarie 2013, [Online] disponibil la adresa http://www.emaramures.ro/stiri/78524/-DUMNEZEII-PADURII-PENALE-Cum-au-de-venit-patru-sefi-de-composesorat-stapanii-a-35-de-hectare-din-proprietatea-asociatiei, accesat la data de 19 februarie 2014.

35. Vlad, S., ‘Scandal între proprietarii de păduri din Dobârlău și administrator’, 21 mai 2010, [Online] disponibil la adresa http://www.realitatea.net/scandal-intre-proprietarii-de-paduri-din-dobarlau-si-administrator_714793.html, accesat la data de 19 februarie 2014.