Petru Stefaroi CONTEXTUALIST-HUMANISTIC SOCIOLOGICAL...

Electronic Collection:

Petru Stefaroi

CONTEXTUALIST-HUMANISTIC SOCIOLOGICAL PARADIGMS FOR A SOCIAL WORK OF CRISIS AND POST-CRISIS.

HUMANISTIC SOCIAL WORK

Section 1Introduction

Section 2The contextualist sociological paradigm and microsociology

Section 3The existentialist sociological orientation

Section 4Humanistic sociology

Section 5 Community and person/personality – contextualist-humanistic categories and resources

of the social work of crisis and post-crisis

Section 6The social/human problem in the contextualist-humanistic sociological paradigmof social work

Section 7Contextualist-humanistic theories and methods in the social work practice and policy

of crisis and post-crisis - theories and metods of humanistic social work

Section 8Humanistic social work

Bibliography

- - Petru Stefaroi Contextualist Humanistic Sociological Paradigms for a Social Work of - . Crisis and Post Crisis Humanistic Social Work

1



2


Section 1INTRODUCTION

This paper highlights the necessity end role of the contextual, existential and humanistic sociological paradigms in a social work of crisis and post-crisis; factors such as community, family or human personality being crucial categories and resources of the new type of social work. In light of these paradigms the social issue, vulnerability is explained by disorders of the interpersonal relationships qualities, at the local, organizational, human-personal, contextual, existential level and less by the global and structural-functional characteristics of the macrosystems which are part.

The paper includes the following sections: Introduction; The contextualist sociological paradigm and microsociology; The existentialist sociological orientation; Humanistic sociology; Community and person/personality – contextualist-humanistic categories and resources of the social work of crisis and post-crisis; The social/human problem in the contextualist-humanistic sociological paradigm of social work; Contextualist-humanistic theories and methods in the social work practice and policy of crisis and post-crisis; Humanistic social work.

The humanistic social work, as concept, theory or practice, is, especially in the West, in a obviously offensive, mostly after appearance of the book "Humanistic Social Work. Core Principles in Practice" by Malcolm Payne (2011). The concept and system of humanistic social work is associates with fundamental human rights, personal and spiritual development, creativity, responsibility and social justice, identifying as the main theoretical and methodological sources/ models the humanist and phenomenological thinking, philosophy of existence/ being (human),


3


existential-humanistic psychology/ psychotherapy, transpersonal psychology, social constructivism and microsociology. A key term of humanistic social work concept is the human being.

We, in the article "Humanistic perspective on customer in social work" (Social Work Review, no. 1-2, 2009, Polirom Publishing House), have summarized the concept of humanistic social work putting in the foreground the humanistic representation/ approach of the customers and the professionals. We emphasized that the core aspect of practice and theory of humanistic social work is represented of the way (humanistic) how is defining the client and professional, considering the human quality/ resources of customer and professional the critical epistemological and methodological value of the new type of social work. We developed the concept and theory in the article "Humanistic paradigm of social work or brief introductionin humanistic social work", appeared in the 1 no. 2012, the same review.

The establishment of humanistic social work theory and practice is justified by the offensive of humanistic values and categories in the areas from which the social work takes theory and value - philosophy, psychology, pedagogy and sociology - but also some "dehumanization" evolutions of the society, like the globalization, cybernetization, crisis of culture, social injustice, oppression, the emergence of social problems wich can not be understood or addressed by other methods.

Also, the necessity of the contextualistic-humanistic approach, theory and method, is reveals by the complexity of social systems and contemporary society, the welfare system itself, as a subsystem. Some problems can be solved with the systemic-global approach, universal, or structural-functional, and others with an existentialist, contextualist or humanist approach,. Even the system of social welfare through the national welfare policy is conceived as an organization with two poles, national system (national organization, regional, etc., legislation, institutions,


4


programs, policies) and the client (vulnerability, difficult situation, personality, social and human context, local resource, etc.).

Section 2THE CONTEXTUALIST SOCIOLOGICAL PARADIGM AND MICROSOCIOLOGY

The sociological contextualism proposes focusing on the social, psychological, cultural and historical context, on the concrete, nonrecurring situation, on the person, customer, on the "case" (Mjoset, 2009: 46). In social work proposes focusing on the unique, irreducible characteristics of the situation of difficulty (Bocancea, 2011).

Generally, in the social sciences area, the contextualism has established a set of principles, values and defining characteristics:

• the behaviors, reactions, human action takes place in a concrete and non-recurring social contexts (personal, cultural, economic, ethical);

• the change and social development are the main driver the motivation of individuals and groups for a better life;

• there is no full correspondence between the generalized intellectual (scientific) representations and the concret socio-human reality;

• the existence and behavior in a determined social, economic, psychological, cultural, moral, legal context is the true object of knowledge or intervention of the social science and practices.

The sociological contextualism is often associated with the social interactionism and social constructivism.

The microsociology is a branch of sociology that examines, with priority, the laws of micro-groups and particular socio-human context, focus on subjective/ human processes, on interpersonal relationships and


5


phenomena - empathetics, of attachment, of solidarity (Garfinkel, 2006) - crucial resources and categories of humanistic social work practice.

Section 3THE EXISTENTIALIST SOCIOLOGICAL ORIENTATION

No doubt, if there is an underutilized philosophical and epistemological resource in sociology and social work, then, this is the existentialist theory. And because of its apparently sophisticated expression its categories are very rarely encountered in the social sciences, but it is certainly a resource that will be increasingly exploited in the future.

Existentialism, current and important phenomenological theory, especially in philosophy, is related to the names of a great thinkers such as Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de Beauvoir, Merleau-Ponty and others. Existentialism has made from the study of man and his concrete social existence its constitutional thesis. It is, along with phenomenalism, the main philosophical source of the contextualist orientations or microsociology.

Section 4HUMANISTIC SOCIOLOGY

Among the concerns of humanistic sociology are the observation of how people specifically live, love, suffering and interact, what attachment relationships are established between them in relationships of kinship, friendship, enmity, interest, collegiality, power relationships, the resilience and coping, how they solve the problems, how adapt to the changes or


6


reacts to crises or major events, how adjusts, interactive, their behaviors and symbolizes, mutualy, the social existence (the laws, values, customs, rituals, behaviors, institutions, ideologies) (Znaniecki, 1969).

Section 5COMMUNITY AND PERSON/PERSONALITY – CONTEXTUALIST-HUMANISTIC CATEGORIES AND RESOURCES OF THE SOCIAL WORK OF CRISIS AND POST-CRISIS

In the contextualist-humanistic sociological approach any social group, community or organization is and an empathetic community. The empathetic community and compathy are built and specifically define trough the common circumstances, characteristics and behaviors of individuals who compose it. Consists mainly of three types of processes or phenomena: emotional, cognitive and spiritual.

In this perspective each member of a community, of a family is a product of a unique interaction, depending on the personality of the others (Golu, 1997, p 136), place, time, cultural niche, hazard. Each person is actually part of a particular compathetic system. It is, in turn, part of an comprehensive system. The most common compathetic system and most consistent is the family.

The compathetic consistency is given by the fact that the individual personalities are composed of common experiences, by the fact that in each individual personality exists, trough empathy and projection, the others. It establish a mutual existential dependence.

This empathetic community works, trough the organizational culture, and as a system of symbols or values that are rooted in individual’s


7


personality or activism. These symbols and values it imposes as link and unity resort between the two parties. Their existence and operation gives the sense of belonging, familiar, known, give comfort, safety and happiness.

Between the empathetic community and individuals which it constitute it establish a ontological balance, an existential and functional optimum, in which is satisfy, in principle, an a harmonious and non-confrontational way, both personal and collective necessities.

The empathetic community and compathy can also have and negative influences, may be an area of non-value, of conflict, hostility or social exclusion. The empathetic community can have a coherent organization and functioning but founded on non-value, on antisocial attitudes, or may be poorly organized, dysfunctional, immature. In both cases, members are exposed to personal underdevelopment, marginalization and social/ moral maladjustment.

The person/personality it is an other contextualist-humanistic categories and resources of the social work of crisis and post-crisis. After Rogers, the key and structural concept of humanistic-ontological theory of personality is the self. He says that the self is an important part of human experience and the goal of the personality training and development of each individual is to become truly himself by developing their potential, their own self (Rogers, 1980).

We, in the volume “Happiness theory in social work” (Stefaroi, 2009b), Lumen House, occurred in 2009, but also through a series of scientific articles, particularly in the “Social Work Review”, which seems at Polirom House, have presented elements of a humanistic-ontological theory of personality, in which the soul is the fundamental ontological entity, and an important resourse în social work practice.


8


So, person, personality and soul may be considers and a crucial contextualist-humanistic categories of this type of social practice, particularly in the humanistic social work.

Section 6THE SOCIAL/HUMAN PROBLEM IN THE CONTEXTUALIST-HUMANISTIC SOCIOLOGICAL PARADIGM OF SOCIAL WORK

The human suffering, unhappiness, personal failure, loss, dehumanization of the individual, emotional drama and great collective tragedies, disasters with significant human impact, personal/ community undevelopement are among the central phenomena and categories in the contextualist-humanistic sociological paradigm of social work. Human suffering is often associated to a social problems, to a difficult situation and often the normalization can not be achieved without elimination of suffering.

Others social/human problem in the contextualist-humanistic sociological paradigm of social work are and the lack of personal fulfillment, existential issues, personal and collective tragedies. The professionals, in their daily professional activity, currently interact with unmet, professional or personal, individuals, who have failed or have deviated from the optimal way to achieve the professional and social goals, who daily lives chronic dissatisfaction and personal dramas.

The loss, separation, uprooting, loneliness, poverty, promiscuity, discrimination, marginalization are issues with great personal and social impact, but are also ontological or human problems. Each of these can be considered part of what, we might call, the phenomenon or process of dehumanization and human degradation of individuals and communities.


9


The communities where predominate the undeveloped (human/ personal/ moral) individuals, selfish, individualistic, concerned only for the personal benefit are aproric prone to problems.

In the humanistic paradigm of social work the vulnerability, difficult situation of the person is associated, mainly, with delays and disorders of personal and human development, with ontological inconsistency and poor quality of interpersonal relations, with degradation of the values system (moral, cultural etc.) to the community and organizations.

In accordance with the principles of humanistic psychology each healthy person has the individual potential capacity to fulfill in terms of human, social and spiritual, but everything depends of its internal activism, of willingness to self-change or accomplishment, but also and of the identification and use these resources with the professional aid (Rogers, 2008).

The humanistic theories represent the client as being itself, as soul, subject of silent suffering and happiness, and not only as a neutral individual of a social system, or humble beneficiaries of the community services. Humanistic theories convert the client in person, in human being, in I, in subject, in soul.

The humanist-spiritual perspective on customer promotes taking into account of its aesthetic, playful, epistemological and mystical needs. Namely, the spiritual needs. Meeting and development the spiritual needs, the development of spiritual personality is one of the most effective methods/ ways for the personal development of customer, and enhance the perspective to personal/ social autonomisation, regardless of education level, origin, age or types of social/ human problems. (Stefaroi, 2009a, p.23-25).


10


Section 7CONTEXTUALIST-HUMANISTIC THEORIES AND METHODS IN THE SOCIAL WORK PRACTICE AND POLICY OF CRISIS AND POST-CRISIS - THEORIES AND METODS OF HUMANISTIC SOCIAL WORK

Empathy theory. The empathy is both a cognitive and affective relationship of inter-knowledge and social communion and a formative instrument used by the professional in achievement of the specific purposes, mainly in human rehabilitation and social autonomy of the client.

The professional-client proactive empathetic relationship is in fact a framework for the transfer, a subtle culuoar that the professional uses, voluntarily and professionally, for human and social rehabilitation of the client, to solve the social problem (Stefaroi, 2012. P. 168).

Crucial is the goal of human rehabilitation and social integration of the client through its humanization, through spiritual development, through building the empathetic capacity.

Empathy is a means and an purpose; the professional using a or creates the optimal socio-human environment for human rehabilitation and client happiness in order to prevent social problem occurred (Rogers, 2008). This uses proactive, formative, educational and inductive valences of empathy for the ontological-psychological reconstruction of personality


11


and client community, as step in the personal and communitary development and social rehabilitation.

Attachment theory. Theorizes the importance of affection in relationships and social coexistence, especially regarding the role of child-parent attachment relationship in the formation of consistent, efficient and adaptive personality of the child (Bowlby, 1979). In the social welfare organizations is interesting to following the role of attachment also in the quality of human relationships between care staffs, betwen the staff and and customers, as well as the management quality and style.

Happiness theory. Is based on the assumption that efficiency and the personal/ professional/ social adaptation is closely related to the degree of happiness of individuals and communities, psychological-spiritual well-being is a factor of energy and self-developent/ autonomy (Haidt, 2008), so reducing the degree of social vulnerability and the likelihood of becoming a client of social services (Ştefăroi, 2009b). It is based on established scientific theories, the fundamental human rights and is based on the following principles:

• Every person, regardless of age, sex, nationality, social status, profession is entitled to a dignified life, to happiness, to personal fulfillment;

• The essential indicator of human life quality is the internal satisfaction, subjective felt, the happiness and complacency of the person;

• The authentic happiness is a source of personal development, social/ professional efficiency and factor for the acquisition of the autonomous social reintegration capacity;

• Man is not only a consumer of services, material and social goods, but is also a cultural, spiritual, aesthetic, playful being – this has therefore emotional, cultural, spiritual, aesthetic, playful needs -


12


endemic entered in the ontological constitution of person, needs that must be unconditionally satisfied.

Existential-humanistic methods. Have as the source what imposed in psychotherapy like existential analysis. As theory and method is linked to a number of names such as Rollo May, Ludwig Biswanger, Max Scheler and Viktor Frankl. Operates with terms/ categories such as existential impasse, existential crisis, existential meaning, existential anxiety, axiological system, existential dialogue, existential scenario etc.

Existential analysis/ inquiry does not address the client as a pathological case, in this approach not exist mental illness but only difficulties and existential impasses, which means loss of existential meaning (Mitrofan and Buzducea, 2005).

Trough "existential" intervention social worker can work on building a new modus vivendi, a new social realities, with existential tools and based on an existential social scenario.

Their use in the humanistic social worker activity must be made in close relation with other aspects of the situation of difficulty, with the client system, and by correlation with established methods, practices and laws from the social welfare system.

Methods adopted/ adapted from the humanistic psychotherapy. The humanistic psychotherapy methods promote the equal relationship between therapist and client and increasing the role of affective processes in the therapeutic relationship (Mitrofan, 2001). These bring in social work the principle of rehabilitation (social integration) through focusing on the customer, human and spiritual development, focus the intervention on the resource and not on problem (Payne, 2005, pp. 186-187).

Throgh client-centered therapy Rogers has crucial merit to worked at the foundation of the modern social work theory and method through therapeutic-humanist methods and values promoted.


13


Existential psychotherapy is based on a series of existential theses, proposing identification to existential anxieties/ crisis and internal ontological rebalancing through personal/ human growth.

Gestalt psychotherapy proposes achievement the convergence between consciousness/ behavior and experience, "between the figure and background" (Wheeler, 1991, 65), while positive psychotherapy is based on the belief that all people are fundamentally good and they have the constitutional capacity to be happy (Seligman and Csikszentmihalyi, 2000, Seligman, 2002).

Also, Group methods and techniques are increasingly used in social work.

Especially in the clinical social work it is, also, used transactional analysis, the psychotherapy focused on emotions, existential analysis, dramatherapy, dance therapy and movement therapy, art therapy, focusing, psychodrama etc (Stefaroi, 2012, p171-172).

Appreciative Methods. Promotes, as objective but and the main strategy, the achievement of social/ humah issues through appreciation, knowledge and increasing of the optimistic, positive clients (individual or collective) expectations. Operates with the conventional instruments of social work, like social inquiry, supervision, intervention project and case management, but are still resized by categories of positive method and takes crucial paradigm of the cognition psychology or psychotherapy. A fundamental role in these techniques it has the potentiality of language (Sandu, 2009).

Appreciative social inquiry respects some principles like the constructionist principle, of simultaneity, poetic principle, positive principle or of anticipation (Cojocaru, 2005).

Balance method. Balance method is, also, a humanistic method of intervention. In the humanistic social work practice it can operate with the following onto- balances:


14


• The balance of socio-cognitive onto-systems. Deals the assessment by contraposition of socio-cognitive representations of person and community.

• The balance of socio-affective onto-systems. It is a tool that can be used by professionals in the integration process on an alterative environment, to the child, for exemple. Deals the counterweight analysis of attachment relationships that had the person in the origin group and in the new group.

• The balance of relationships and role-status onto-systems can be done quite easily, also and the equilibrium. It is useful to evaluate, the child, for example, a time after the placement, his position in the new group and how perceives it through reporting at the situation that had in the origin group.

• The balance of attitudinal, cultural and spiritual onto-systems. In the case management and placement decision has a very high importance. We do not refer to the cultural or moral standard/ level of the two groups but at problems of sensitivity, tastes, guidance, or social aesthetic, for example. Seems small details but in the soul of the child from the substitutive group may have a special significance.

Section 8HUMANISTIC SOCIAL WORK

The concept which the most involves the sociological contextualist-humanistic theories and approaces is the humanistic social work. The key concepts and principles of practices of this system of social work, after Malcolm Payne (2011), are the fundamental human rights, personal and spiritual development, creativity, responsibility and social justice,


15


identifying as the main theoretical and methodological sources/ models the humanist and phenomenological thinking, philosophy of existence/ being (human), existential-humanistic psychology/ psychotherapy, transpersonal psychology, social constructivism and microsociology. A key term of humanistic social work concept is the human being.

In the romanian literature, the prominent sociologist Elena Zamfir (1998, 2009) identifies a number of themes and values of humanistic thought in the theory and contemporary social welfare system, George Neamtu (2011) and Maria Roth-Szamosközi (2003) considers the system of universal human values and responsibilities the essential dimensions of the profession of social worker, while, after Doru Buzducea (2009), the social welfare system is based on a set of principles and humanistic values, in particular those relating to the fundamental human rights.

We, in the article "Humanistic perspective on customer in social work" (Social Work Review, no. 1-2, 2009, Polirom Publishing House), have summarized the concept of humanistic social work putting in the foreground the humanistic representation/ approach of the customers and the professionals. We emphasized that the core aspect of practice and theory of humanistic social work is represented of the way (humanistic) how is defining the client and professional, considering the human quality/ resources of customer and professional the critical epistemological and methodological value of the new type of social work. We developed the concept and theory in the article "Humanistic paradigm of social work or brief introductionin humanistic social work", appeared in the 1 no. 2012, the same review.

The establishment of humanistic social work theory and practice is justified by the offensive of humanistic values and categories in the areas from which the social work takes theory and value - philosophy, psychology, pedagogy and sociology - but also some "dehumanization" evolutions of the society, like the globalization, cybernetization, crisis of


16


culture, social injustice, oppression, the emergence of social problems wich can not be understood or addressed by other methods.

Also, the necessity of the humanistic theory and method, is reveals by the complexity of social systems and contemporary society, the welfare system itself, as a subsystem. Some problems can be solved with the systemic-global approach, universal, or structural-functional, and others with an existentialist approach, contextualist or humanist. Even the system of social welfare through the national welfare policy is conceived as an organization with two poles, national system (national organization, regional, etc., legislation, institutions, programs, policies) and the client (vulnerability, difficult situation, personality, social and human context, local resource, etc.).

So, even if the social welfare as practice and social policy is declared, principled and pragmatic, humanist after the institutionalization and the "nationalization" tended to be a mega-system – bureaucratic, impersonal, depersonalized, considering that the global socio-political and socio-economic regulation can to solve, automatically, particular problems. But reality has shown that many so-called social/ societal or socio-economic issues are in fact human or socio-human, and many causes and their resources for resolution are in the culture, in the particular socio-human context and in the personality of the vulnerable people, in their capacity to self-determination; problem solving require actions type "man man" and "face to face," to strengthen (force) (Anderson-Carter and Wiggins, 2004, p. 21) and not only the social benefits or social services - universal, impersonal.

The humanistic paradigm, which, to a point, is identical with the social work/ welfare, highlights, according to the most important guidelines of humanistic thought, respectively ontological-spiritual, positivist-psychological, and ethical-philosophical positivism, the following fundamental types of values and concepts:


17


• Promotion the concrete and complex human being, the individuality and personal happiness, its fundamental interests, feelings and values; spiritual well-being of the person (Stefaroi, 2012, p.163);

• Personal development and self-determination;

• Human dignity, social justice, equality, solidarity, human community.The humanistic social work is, as theory, somehow, opposite to the

theories such as universal, international or sistemic social work; humanistic theories are an ideothetic and humanist-contextualist theory, a theory of concret customer (individual or collective), in suffering and existential deadlock, a theory of his personality and his ontological-human micro-context (Payne, 2011). The main problem-solving resource is the human micro-comunity and actors’s personality involved in the process of intervention and social reintegration; the customer and professional form an ontological unity in the process of rehabilitation and social integration.

Humanistic values prioritizes the point of view and interest of those involved in the social phenomenon, increasing the role of the individual and customer personality în the process of social adjustment.

Decrease the pain of unhappy customer, growth the spiritual well-being, personal development and gaining independence, moral developement and social-human integration are among the most important goals of social work services practice in the humanistic approach. Promote social justice, personal development of customers and professional, complexity of the human being, methodological flexibility, capitalization the creativity of the clients and professional, development of the Self and capitalization the spiritual potential of human personality, promoting security and development of individual resilience are, according Payne (2011), the crucial principles and values of humanistic social work practice.


18


In the complex and unitary methodological context the humanist professional will focus on the spiritual, psychological and socio-human sphere. The goal is the ontological harmonization of internal and external relationships within the group/ community, with effects on growth of personality’s ontological consistency and diminishing the risk of entry in the risk situation.

Sorry for the translation errors !


19



20


PARADIGME SOCIOLOGICE CONTEXTUALIST-UMANISTEPENTRU O ASISTENŢĂ SOCIALĂ DE CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ. ASISTENŢA

SOCIALĂ UMANISTĂ

Secţiunea 1Introducere

Secţiunea 2Paradigma sociologică contextualistă şi microsociologia

Secţiunea 3Orientarea sociologică existenţialistă

Secţiunea 4Sociologia umanistă

Secţiunea 5Comunitatea şi persoana/personalitatea – categorii şi resursecontextual-umaniste ale asistenţei sociale de criză şi post-criză

Secţiunea 6Problema socială/umană în paradigma sociologică contextualist-umanistă a asistenţei sociale

Secţiunea 7Teorii şi metode contextualist-umaniste în practica şi politica asistenţei socialede criză şi post-criză – teorii şi metode ale asistenţei sociale umaniste

Secţiune 8Asistenţa socială umanistă

Bibliografie


21


Secţiunea 1INTRODUCERE

Atât teoria cât şi politica ori practica asistenţei sociale se află în faţa unor provocări şi schimbări, determinate de criza economică dar şi de evoluţia în sine a societăţii sau sistemului de asistenţă socială, în care sociologiei i se solicită contribuţia. În această lucrare se reliefează necesitatea şi rolul paradigmelor sociologice contextualiste, existenţialiste şi umaniste în aceste procese, factori precum comunitatea, familia ori personalitatea umană constituind categorii şi resurse cruciale ale noului tip de asistenţă socială. În perspectiva acestor paradigme problema socială, vulnerabilitatea se explică prin tulburări ale calităţii relaţiilor interumane la nivel local, personal, organizaţional, contextual, existenţial şi mai puţin prin caracteristicile globale şi structural-funcţionale ale macrosistemelor din care fac parte.

Criza economică globală a redus mult resursele financiare alocate asistenţei sociale, determinând o restrângere a numărului de persoane sau categorii beneficiare, în paralel şi cu o reducere drasnică a veniturilor majorităţii populaţiei. În aceste condiţii a crescut mult riscul sărăcirii, marginalizării, devianţei pentru o mare parte a populaţiei; categorii mari de persoane care înainte de criză nu întâmpinau probleme mari de supravieţuire sau adaptare socială s-au trezit în situaţii de risc sau dificultate, solicitând sprijin unor servicii sociale ele însele grav afectate de criză, cu resurse materiale şi umane mult diminuate.

Reducerea dramatică a resurselor a constrâns autorităţile să aplice strategii de criză, să conceapă noi strategii şi politici sociale, comunităţile locale şi serviciile de asistenţă socială fiind puse în situaţia să identifice soluţii practice de aplicare, iar teoricienii să identifice noi paradigme


22


teoretice sau metode. Paradigmele sociologice universaliste, globaliste, solidariste nepierzându-şi valabilitatea, perioadele de criză necesită şi abordări/soluţii globale, universale, solidariste însă, în paralel cu acestea, este necesar să se impună cu mai multă pregnanţă şi paradigmele, teoriile ori abordările care identifică explicaţiile şi resursele pe plan local, în comunitate, în contextul sociouman al persoanei, în personalitatea/creativitatea acesteia.

Ofensiva/impunerea paradigmelor şi metodelor contextual-umaniste în politica şi practica asistenţei sociale este şi o necesitate istorică, valorificarea resurselor locale, ale contextului sociouman, ale existenţei concrete a persoanei, ale personalităţii umane nefiind doar o soluţie temporară de criză ci o etapă necesară şi o bună o oportunitate de inovare socială, eficientizare şi reafirmare a demnităţii umane, de sporire a autonomiei locale şi rolului persoanei în prevenirea şi rezolvarea problemelor sociale.

În aceste procese sociologia, ca resursă ştiinţifică şi paradigmă constituţională a asistenţei sociale, este poate cel mai mult solicitată, fundamentarea sociologică ştiinţifică a politicilor şi practicilor noilor tipuri de asistenţă socială fiind o necesitate. „Situaţiile de criză conduc la abandonarea paradigmelor vechi şi la constituirea altora” (Mărginean, 2000: 51). Sociologii trebuind astfel să apeleze tot mai mult la viziuni, concepţii, teorii sau metode precum cele existenţialiste, contextualiste ori umaniste, marginalizate deseori în perioade de bunăstare economică şi socială, când politicile de redistribuire şi mecanismele universalist-solidariste rezolvă automat multe probleme sociale. Adică tocmai acele paradigme care reliefează valenţele şi rolul grupului, comunităţii, contextului şi persoanei în determinismul social, în explicaţia vulnerabilităţii, în identificarea soluţiilor sau resurselor de reabilitare ori adaptare socială, problemele sociale neputând fi soluţionate doar prin politici sociale globale, universale sau cu resurse materiale.


23


Paradigmele contextualiste, existenţialiste sau umaniste în sociologie, în opoziţie, relativă (epistemologică) cu cele universaliste, care reliefează aspectele de esenţă, generalitate şi universalitate ale sistemului social sau problemei sociale, aduc în prim planul cunoaşterii, investigaţiei sau intervenţiei aspectele de contextualitate socioumană, de unicitate existenţială şi psihosocială, de specificitate/unicitate culturală ori economică, punând accent pe explicaţiile contextual-existenţiale şi pe resursele economice, culturale, umane ori psihosociale locale.

Se porneşte de la teza că în „arhitectura" socială, individul şi comunitatea sunt antrenaţi în complexe ţesături psihosociale/interumane (Bocancea, 2011: 76) şi aici se pot identifica resursele autentice şi durabile ale adaptării şi reabilitării. Doar o abordare şi o gândire sociologică contextualist-umanistă poate surprinde, în fenomenologia şi etiologia complexă a unei situaţii sociale concrete, particulare, locale toate aspectele relevante şi factorii etiologici implicaţi, în complixitatea şi diversitatea lor. În lipsa relevării acestora evaluarea ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în perspectiva obiectivelor unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi ameliorare durabilă. S-ar limita la o simplă schematizare epistemologică structural-funcţională universală, aplicabilă aprioric unui număr nelimitat de situaţii (ipotezate convenţional ca relativ identice), când, în realitate, sursa problemei şi resursa schimbării ar sta în factorii de ordin contextual-existenţial, psiho-social şi uman local.

Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip contextualist, existenţialist sau umanist nu este justificat doar de criză ci şi de caracteristicile societăţii postmoderne şi noilor probleme sociale, altele şi de altă natură/origine decât cele de acum câteva decenii. Dacă majoritatea anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau cauze şi caracteristici de ordin sistemic, societal, global odată cu dezvoltarea explozivă socială, culturală (multiculturalismul), cu apariţia unor noi tipuri de probleme sociale/umane, multe dintre cauze sunt identificabile la nivel


24


local, prin factori de ordin cultural, administrativ, etnic sau psihosocial specifici.

Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt, în metodologia cercetării sau intervenţiei, foarte mult de folos nici sociologului nici asistentului social pentru că originea problemelor pe care le investighează sau încearcă să le rezolve se află în socio-ecologia locului, iar natura acestora solicită focalizare pe context, unicitate, specificitate. La nivel local, contextual sau personal, se află şi soluţiile ameliorării/normalizării. Aşa se explică extinderea, ca număr de itemi, diversitate sau specializare a chestionarelor de cercetare utilizate de către sociologi sau machetelor de evaluare utilizate de către specialiştii din asistenţa socială, interesul sporit pentru aspectele ontologice, contextual-culturale, contextual-sociale ale cazurilor, pentru caracteristicile psiho-sociale particulare ale grupurilor/comunităţor, pentru caracteristicile/implicaţiile locale de ordin etnic, juridic, politic sau etic.

Fără nici o îndoială, dacă există un concept de asistenţă socială care să se fundamenteze teoretic şi metodologic pe paradigmele sociologice contextualist-umaniste atunci acesta se numeşte asistenţa socială umanistă. Atât ca teorie cât şi ca practică, vine, pe de o parte, să concentreze şi să organizeze epistemologic un câmp teoretic-metodologic tot mai bogat, legat de ofensiva, în activitatea efectivă a asistenţei sociale, a practicilor clinice, contextualiste, experienţiale, existenţialiste, pozitive, apreciative etc, generic spus, umaniste, iar pe de altă parte, se impune ca o reacţie la unele tendinţe de îndepărtare de adevăratele valori şi scopuri ale asistenţei sociale în general, asta deoarece, în opinia publică, conceptul de asistenţă socială a devenit astăzi atât de cuprinzător încât, desigur în mod greşit, chiar şi sistemul de pensii ori sistemul naţional de asigurări, protecţie, beneficii şi facilităţi sociale sunt considerate ca făcând parte din asistenţa socială. Tot mai frecvent acesteia i se atribuie în mod excesiv dimeniuni preponderent societale, macro-economice sau politice în timp ce


25


asistenţa socială autentică, originară, care priveşte clientul ca fiinţă umană în suferinţă, vulnerabilitatea, situaţia concretă de dificultate, drama umană a persoanelor sau comunităţilor, obiect autentic al asistenţei sociale, tind să fie marginalizate.

Practica socială a relevat adesea că multe dintre problemele aşa-zis sociale/ societale sau socio-economice sunt de fapt umane sau socioumane, iar multe cauze ale acestora şi resursele rezolvării lor se află în cultura, contextul sociouman particular şi în personalitatea persoanelor vulnerabile sau în dificultate, în capacitatea/puterea acestora de autodeterminare..

Asistenţa socială umanistă vine, aşadar, reaminteşte menirea originară a asistenţei sociale şi propune primordializarea fiinţei umane concrete, reîntoarcerea la om, la persoană, la microcomunitate, la familie şi la valorificarea resurselor de la aceste niveluri, considerând suferinţa umană, eşecul personal, pierderea, drama personală, dezumanizarea şi despiritualizarea ca drept explicaţie şi obiect de cercetare sau intervenţie. Este susţinută de prezenţa tot mai pregnanată a valorilor şi categoriilor contextual-umaniste în domenii din care asistenţa socială se alimentează teoretic, axiologic şi metodologic precum psihologia/psihoterapia umanistă, cu variatele lor abordări, sociologia umanistă şi microsociologia, antropologia culturală, sau de diferite domenii şi orientări filosofice ori culturale precum umanismul, filosofia omului, fenomenalismul şi existenţialismul. Un rol tot mare, în asistenţa socială contemporană, în particular în asistenţa socială umanistă tinde să-l aibă gândirea, teoriile şi practicile aşa-zis postmoderne.

Aşadar, instituirea teoretico-metodologică şi practică a asistenţei sociale umaniste, în concertului celorlalte tipuri de abordări - asistenţă socială sistemică, asistenţă socială structurală, asistenţă socială internaţională, asistenţă socială clinică, asistenţă socială universală, asistenţă socială ecologică etc – este o necesitate şi o reacţie obiectivă la o realitate şi un sistem de asistenţă socială excesiv


26


tehnicizat/instituţionalizat, dar, mai mult decât atât, este o filosofie, teorie, ştiinţă şi acţiune în sine, justificată de natura complexă a problemelor socioumane pe care asistenţa socială le abordează, propunând, nu doar o teorie ci şi metode ori modele umaniste coerente de intervenţie. Se relevă atât ca o orientare distinctă, un concept forţă, un sistem de valori, o teorie/ metodă dar şi ca un sistem de politici ori practici sociale (Ştefăroi, 2012).

Secţiunea 2PARADIGMA SOCIOLOGICĂ CONTEXTUALISTĂ ŞI MICROSOCIOLOGIA

Paradigma contextualistă poate fi analizată în lumina unei orientări mai consacrate: sociologia interpretativă. Cum bine se cunoaşte sociologia ca ştiinţa s-a impus şi dezvoltat prin două mari tipuri de abordări, interpretativă sau subiectivă şi pozitivă sau obiectivă. Astfel că, în timp ce Durkheim (2004) propune modelul ştiinţelor naturii pentru cercetarea socialului, cunoaşterea socială trebuie să ajungă să ia forma explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor ştinţifice detaşate de eventualele implicaţii valorice ori psihologice, pentru a asigura obiectivitatea cercetării, formulând aşa-zisele reguli ale metodei sociologice, Weber (2001) a construit o metodologie interpretativă de studiere a fenemenelor sociale, în concordanţă cu propria sociologie subiectivă, bazată pe analiza semnificaţiilor psihologice (fără a cădea în psihologism) investite de către persoane în acţiunile lor. Se pune accentul pe aspectul ireductibil al faptelor sociale cercetate. Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea socială şi înţelegerea interpretativă.

Dacă în perspectiva paradigmelor universalist-deterministe, a celor structural-funcţionaliste clasice cruciale sunt concepte precum sistem, organizare, structură, funcţie, unitate, omogenitate sau finalitate, sistemul


27


social (societatea, familia, organizaţia etc) reprezintănd un întreg structurat, universal şi funcţional în care diferitele elemente (persoane, grupuri, comportamente, instituţii, norme, finalităţi) pot fi explicate prin cerinţele funcţionării întregului (Parsons, apud Buzărnescu, 1995: 123), structura rămânând în esenţă constantă, paradigmele interpretative şi contextualiste descriu entitatea socio-organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi dinamice, unice, ireductibile, autodeterminante, foarte complexe, nerecurente, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale (Schutz, 1972). De aceea, adevărata cunoştere sau succes al schimbării sunt condiţionate de luarea în considerare a tuturor acestora şi nu doar a unor cauzalităţi/legităţi universale sau structuri imuabile. Presupune abordări de tip calitativ (Mjoset, 2009: 46), iar în asistenţa socială atenţia pentru factorii culturali, umani şi psihosociali ai situaţiei de dificultate (Payne, 2011).

Contextualismul sociologic, curent asimilat adesea postmodernismului, propune focalizarea pe contextul social, psihologic, cultural şi istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009: 46), în asistenţa socială pe caracteristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate (Bocancea, 2011). În domeniul ştiinţelor sociale, şi-a constituit un set de principii, valori şi caracteristici definitorii:

• conduitele, reacţiile, acţiunile oamenilor se desfăşoară în contexte sociale (personale, culturale, economice, etice) particulare şi nerecurente;

• schimbarea şi dezvoltarea socială au ca principal motor motivaţia persoanelor şi grupurilor pentru nou şi viaţă mai bună;

• nu există corespondenţă deplină între reprezentările intelectuale (stiinţifice) generalizante şi realitatea socio-umană concretă;


28


• existenţa şi comportamentul în context social, economic, psihologic, cultural, moral, juridic determinat este adevăratul obiect de cunoaştere sau de intervenţie al ştiinţelor şi practicilor sociale.

Contextualismul sociologic s-a afirmat el însuşi prin mai multe orientări şi paradigme sau are multe în comun cu interacţionismul şi construcţionismul (Thomas, 1996).

Promotorii interacţionismului social subliniază aspectul că societatea, sistemele sociale şi umane sunt produsul interacţiunii umane, indivizii la rândul lor se explică prin interacţiunea cu ceilalţi indivizi şi cu sistemul social din care fac parte, în principal prin sistemul de valori, norme şi simboluri sociale, culturale morale etc. (interacţionismul simbolic, Blumer, 1969). Societatea/ comunitatea este produsul acţiunii şi interacţiunii umane, este produsul modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile personalităţii lor (Endler şi Parker, 1992: 183).

Construcţionismul social reliefează faptul că organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea, vulnerabilitatea socială sunt produse/creaţii umane (Cojocaru, 2005: 48), procese, construcţii dinamice complexe, ontogenetice şi nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau procese predestinate. „Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate componentele culturii – limbile, religia, miturile, arta, familia cu regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci inovaţii” (Zamfir, 2009: 8). În perspectivă constructivistă copilul, în procesul de învăţare socială, nu este reprezentat ca un învăţăcel pasiv, sau ca un element amorf în sistemul familial sau grupul de învăţare ci ca un actor al propriei dezvoltări şi emanicipări personale (Harel şi Papert, 1991). Acesta își dezvoltă deprinderi şi conduite adaptative în mod activ prin interacțiunile dinamice cu mediul psihosocial, cu ceilalţi membrii ai comunităţii. Învățarea socială şi adaptarea sunt văzute ca procese active de


29


construire de noi comportamente, „negociate” cu mediul social, de devenire şi asimilare culturală creativă (Lock şi Strong, 2010: 5). Comunicarea şi interacţiunea personală concretă, senzorială, având, în acest sens, rol crucial, intervenind direct în activitatea de construire ontologică sau psihologică (constructe personale/sociale) a realităţii sociale. Din această perspectivă, comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a realităţii socio-umane, în care părţile îşi ajustează reciproc conduitele, atitudinile, personalitatea, ataşamentele.

Atât sociologia interpretativă cât şi interacţionismul sau construcţionismul social, precum şi alte orientări care reliefează importanţa factorilor microsociali, locali, dinamici, existenţiali sau umani în determinismul şi existenţa socială sunt parte a microsociologiei. Ramură a sociologiei care cercetează, cu prioritate legităţile microgrupului şi contextului sociouman particular, cu accent pe procesele subiective, relaţiile şi fenomenelor interpersonale (Garfinkel, 2006). În asistenţa socială abordarea microsociologică nu este o opţiune ci o necesitate. Asistenţa socială ca teorie este de fapt o teorie a microsistemului social sau persoanei/comunităţii vulnerabile în context sociouman. Instituirea sistemului naţional de asistenţă socială, a legislaţiei specifice, a politicilor universale şi instituţiilor de protecţie socială a condus, pe lângă efectele pozitive indubitabile, la o denaturare/diluare a misunii şi practicii originare a asistenţei sociale. Reîntoarcerea la context, la microgrup, familie, la persoană, unde se află adevăratele surse explicative şi resurse de adaptare socială ori reabilitare, este una dintre tendinţele implacabile şi benefice al asistenţei sociale contemporane şi viitoare.


30


Secţiunea 3ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ EXISTENŢIALISTĂ

Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi epistemologică insuficient utilizată în sociologie sau asistenţă socială atunci aceasta este teoria existenţialistă. Din cauza expresiei aparent sofisticate categoriile acesteia au pătruns destul de puţin în ştiinţele sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi exploatată tot mai mult în viitor.

Existenţialismul, curent şi teorie fenomenologică importantă, îndeosebi în filosofie, este legat de numele unor mari gânditori precum Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de Beauvoir, Merleau-Ponty şi mulţi alţii. A făcut din studiul omului şi existenţiei sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind şi la constituirea unei orientări fenomenologice în sociologie, în principal prin Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este, alături de fenomenalism, sursa filosofică principală a orientărilor contextualiste sau microsociologiei. Se afirmă prin creştererea interesului pentru cercetarea realităţii sociale concrete, pentru existenţa socială.

A impus primatul existenţei omului ca individ şi unicitate în societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici, acum, astfel, într-un context sociouman existenţial determinat (Sartre, 2000). Fiinţa (umană), aşa cu este ea, rezultă din asimilarea ontogenetică a experienţelor sociale, din interacţiunea cu celălalt concret. Fiind, un produs al mediului, existenţei, trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de acestea, constituind o unitate ontologică cu mediul.


31

http://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Husserl

http://ro.wikipedia.org/wiki/Maurice_Merleau-Ponty

http://ro.wikipedia.org/wiki/Maurice_Merleau-Ponty

http://ro.wikipedia.org/wiki/Simone_de_Beauvoir

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Heidegger

http://ro.wikipedia.org/wiki/Soeren_Kierkegaard


Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul dezbaterilor problema existenţei umane, a existentului uman concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau antropologice privind limitele fiinţei umane concrete în context social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa, fragilitatea fiinţei umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa nefiinţei şi a vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de nesiguranţă, instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate existenţială şi neadaptare socială (Frankl, 2009).

Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie, conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul destin conform aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între excludere şi adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar, cu un pol negativ - suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la marginalizare sau chiar sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea, realizarea personală şi socială, împlinirea, adaptarea socială.

Unele dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi existenţialiste au fost preluate şi adaptate de către sociologie şi asistenţa socială, chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială abstractă generalizatoare este înlocuită prin concepte precum existenţă socială, realitate umană, fapt social (Comte, 2009, Durkheim, 2004), problemă socială, suferinţă umană etc. Astfel, în ceea ce s-a consacrat, până la urmă, ca sociologie existenţialistă, nu structura, funcţia sau macro-organizarea socială/societală abstractă sunt teme de interes ci existenţa socială şi umană ca atare, existenţa ca existenţă, existenţa socială în sine, singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5). Atenţia se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele culturale, etnografice, antropologice sau psihologice. Devianţa este expresia unei


32


angoase/excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii de impas sociouman existenţial şi nu expresia unor neadaptări structural-funcţionale într-o societate aproric reglată. În perspectiva sociologiei şi asistenţei sociale existenţialiste sunt interesante situaţiile unice şi particulare de sărăcie, marginalitate, devianţă etc, descrise în multitudinea de factori şi elemente de expresie sau cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale socioumane temporare (Tiryakian, 1962).

Secţiunea 4SOCIOLOGIA UMANISTĂ

Elemente ale gândirii sociologice umaniste pot identificate încă din reflecţiile şi scrierile marilor antici Socrate, Platon sau Aristotel. Subliniem în acest context ideea lui Platon, expusă în „Republica”, după care rolul fundamental al statului (cetăţii) este acela de a asigura dreptatea şi binele individului, de a realiza compatibilizarea dintre interesul public cu cel individual.

Ideile şi metodele sociologiei interpetative, existenţialiste sau interacţioniste s-au constituit în bază şi resursă importantă pentru instituirea, ca disciplină distinctă în cadrul sociologiei, a sociologiei umaniste. Apariţia acesteia este legată de numele lui Florian Znaniecki. Esenţa acestei sociologii este dată de preocuparea ştiinţifică pentru studiul valorilor şi semnificaţiilor culturale ale interacţiunii sociale, rolului personalităţii/intereselor individuale în organizarea/funcţionarea socială, în comunitate/societate. Se afirmă în mod declarat ca opoziţie la universalismul sociologic, structural-determinism, pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv generalizatoare, care minimalizează personalitatea şi valorile intrinsec umane în ecuaţia explicativă a fenomenelor sociale.


33


Printre preocupările importante se află: urmărirea modului în care trăiesc, iubesc, suferă şi interacţionează în mod concret oamenii; ce relaţii de ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie, prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere; rezilienţa, copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme, adaptarea la schimbare sau reacţia în faţa unor crize sau evenimente majore; cum îşi reglează interactiv conduitele şi simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială (legile, valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile, ideologiile).

Sociologia umanistă reprezintă sistemul social, societatea, grupul social, familia, organizaţia profesională ca o uniune de individualităţi/personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor umane particulare, a ontologiei contextului psihosocial nou creat (Znaniecki, 1969). Atunci când se analizează grupul familial, de exemplu, tip de grup care interesează în mod special în asistenţa socială atenţia se focalizează pe existenţa familială socioumană empatetică şi pe relaţiile singuare de ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre membrii acestuia. Abordarea este apropiată de psihosociologie, totuşi atât fenomenele de cogniţie interpersonală, de atribuire, identificare, de comunicare, cât şi de influenţă socială sau adaptare/conformare se descriu în termeni mai degrabă uman-ontologici, decât psihosociologici (Lawson şi alţii, 2007). Diferenţa nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În abordarea umanistă accentul cade pe raporturile unice instituite prin interacţiune contingentă preponderent empatetică şi pe relaţiile sociale între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a).


34


Secţiunea 5COMUNITATEA ŞI PERSOANA/PERSONALITATEA – CATEGORII ŞI RESURSE CONTEXTUAL-UMANISTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE DE CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ

În perspectivă contextualist-umanistă (în care se include şi cea existenţialistă) o comunitate socială, umană, ori, mai simplu, socioumană, este de fapt o interacţiune singulară complexă, profundă, în care sunt antrenate mii şi milioane de combinaţii între elemente şi factori umani, sociali, culturali, psihologici, etnografici, economici etc. Această complexă şi unică interacţiune determină apariţia unor structuri, procese şi situaţii de grup aproape imposibil de modelat nomologic. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, unitatea, adaptabilitatea şi funcţionalitatea grupului social, al comunităţii (Healy, 2007). Sublinierea este necesară în principal în analiza situaţiilor sociale problemă ori a sistemului client. Aceaste singularităţi şi specificităţi sunt condiţionate şi de factori precum proximitatea, logistica şi temporalitatea lor inconfundabilă. Se ajunge, în consecinţă, prin emergenţă şi sinergie ontologică, la instituirea unor onto-sisteme locale, sub-comunităţi, precum:

• Sistemul socio-afectiv. Relaţiile socio-afective din comunităţi reprezintă principalul factor intern de coeziune şi durabilitate, în principal în grupurile mici, în familie. Instituie ataşamentul interpersonal şi de grup. Sunt relaţii cu o forţă socială extraordinară. Comunităţile compacte în care relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar membrii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare, adaptare, performanţă sau de comportament (Stangor, 2004).

• Sistemele cultural şi economic. Cuprinde: sisteme de concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; religia; limba, obiceiurile, ritualurile etc; relaţiile şi condiţiile economice specifice etc.


35


• Sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: litere şi cuvinte de amor propriu, limbajul, expresii uzuale specifice; imaginile cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile faciale, gesturile membrilor familiei; apercepţiile şi reprezentările referitoare la personalitate, caracter, comportament, interese ale celorlalţi; caracteristici de sex, vârstă, profesie; reprezentările şi judecăţile sociale etc.

• Sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status ideografice. Chiar dacă, de exemplu, prin natura ei familia este un grup mic informal, constituit preponderent în mod spontan dar şi sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul acesteia, se instituie ontogenetic, raporturi ideografice ierarhice, de sarcină, poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul (structural) social de copil/fiică/fiu copilul este „cineva” în „universul” familial, este unic şi este parte ontologică doar a „acestei” familii.

Onto-sistemele socioumane sunt forme de existenţă specifică, locală, determinată şi singulară, sunt parte, sau contribuie la formarea macro-sistemului social ori societal. Specificul şi unicitatea acestuia rezultă din combinaţia absolut unică a elementelor şi onto-sistemelor dar şi din unicitatea existenţială a fiecărui factor. Grupul social devine o entitate distinctă în colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face parte, dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali. Chelcea (2008: 184) utilizează în acest sens sintagma „sentimentul de noi”. În aceiaşi ordine de idei, Moghaddam (1998) atribuie grupurilor primare, în speţă grupurilor familiale, caracteristici precum interacţiunea personală (faţă în faţă), identificarea puternică a membrilor cu grupul, relaţii afective puternice, precum şi durată îndelungată de convieţuire.

Aşadar, precum se vorbeşte de o ontologie a persoanei, se poate vorbi şi despre o ontologie a grupului social sau comunităţii. Realitatea socială, aşa cum este ea la un moment dat, este produsul unor circumstanţe


36


şi oportunităţi socio-culturale, psiholgice şi economice determinate şi irepetabile (Weissman, 2000). Comunitatea sau situaţia problemă se descriu prin caracteristicile membrilor dar şi prin aspecte de ordin cultural particular, diferenţiindu-se şi asemănându-se de celelalte în moduri absolut unice. Prin raportare la comunitatea lărgită şi societate dobândesc specificitate culturală, socială, psihosocială, economică etc. (Collins şi alţii, 2010).

În asistenţa socială a familiei, cu precădere, factorii psihosociali şi umani contextuali, precum spaţiul personal, învăţarea socială, identitatea sau conceptul/sentimentul de familie, ataşamentul, empatia sunt foarte importanţi. Primii ani de viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt indestructibil legaţi de un anumit spaţiu fizic, un anumit teritoriu, de un anumit design habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, care îl condiţionează fundamental, creând împreună cu alţi factori de ordin simbolic, cultural sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu personal. Hall (1966) propune, pentru a delimita cadrul spaţial şi social propriu al unei persoane, conceptul de proximitate. Atât conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni psihologice sau culturale particulare. Literatura de specialitate subliniază aspectul că adaptarea socială a copilului este şi expresia unui lung proces de influenţă şi învăţare socială a regulilor şi valorilor specifice mediului în care creşte. Între copil şi agentul de influenţă/învăţare socială se stabilesc atât relaţii sociale formale cât şi informale, afective, particulare, intime, unice.

Un alt factor, de mare importanţă în sociologia contextualist-umanistă şi asistenţa socială contemporană îl reprezintă individualitatea umană, persoana, personalitatea.Tot mai mulţi sociologi consideră personalitatea umană un factor crucial al determinismului social sau vulnerabilităţii, sociologia fiind, în ultimă instanţă, o ştiinţă a omului.


37


Aspectul este magistral ilustrat de marele sociolog român Traian Herseni (1982: 51):

„Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen colectiv, de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză omenesc: a neglija adevărul acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a face o teorie din ce în ce mai înstrăinată de realitate”.

Teoria umanistă a personalităţii se impune şi diferenţiază de alte abordări printr-o serie de aspecte precum o focalizare semnificativă pe studiului Eului şi individualităţii personale (Zlate, 1999), reprezentarea personalităţii ca resursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, sursă de libertate şi responsabilitate socială. Compatibilitatea şi congruenţa dintre dintre personalitate şi mediul de viaţă fiind factor crucial ai adaptării şi eficienţei sociale. Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei ontologice personalitate-comunitate predispune la nedezvoltare, nefericire şi opţiunea pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la apariţia/formarea unei personalităţi disfuncţionale, la anomie şi (auto-) excludere socială (Rogers, 2008).

Secţiunea 6PROBLEMA SOCIALĂ/UMANĂ ÎN PARADIGMA SOCIOLOGICĂCONTEXTUALIST-UMANISTĂ A ASISTENŢEI SOCIALE


38


Paradigma sociologică contextualist-umanistă explică şi abordează normalitatea, problema socială, vulnerabilitatea, rezilienţa ca teme mai degrabă umane decât pur sociale, societale. Atenţia se focalizează în principal pe cauzele, realităţile, problemele şi experienţele nemijlocite ale comunităţilor şi persoanelor: injustiţia socială, lipsa solidarităţii umane, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, conflictele, violenţa, carenţele morale, egoismul, suferinţa, nefericirea, trauma, eşecul, tragedia.

Normalitatea este asociată cu normalitatea socioumană, cu definiţiile privind drepturile omului, fericirea, autonomia, integritatea psihosocială, justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor interumane, normalitatea ontologică şi morală a comunităţilor. Comunitatea socială optimă convieţuirii şi afirmării umane, funcţionează şi ca un sistem de relaţii empatetice, simboluri, valori care trebuie să-şi aibă originea, în mare măsură, în personalitatea membrilor şi în contextul socio-cultural, fiind, aşadar, implicaţi atât factori interni psihologici, cât şi externi, socio-culturali. Comunitatea socială optimă, normală, funcţională, umană este mai mult decât un simplu ansamblu de structuri şi relaţii interpersonale, sociale, este un univers existenţial de o complexitate enormă, în care se formează şi operează specific ataşamentele comune, timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile, juisanţa. Este o entitate care se formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp, un mediu securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale existenţiei umane individuale şi colective: cognitive, afective, spirituale, sociale, morale, economice, estetice, ludice, religioase etc. Au loc complexe procese de compatibilizare, complementalizare, intercunoaştere, interacceptare, de reciprocitate şi solidaritate (Zamfir, 2008: 5). Se instituie cadre particulare de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri comune.

Comunitatea socioumană optimă, normală şi funcţională realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie


39


şi spirit, dintre economic şi cultural. Unitate reflectată simultan în personalitatea individului şi existenţa comunităţii. Persoana şi comunitatea funcţionează prin mecanisme onto-psiho-sociale unice şi unitare, în care au loc procese de comunicare/interacţiune (sinergică) informaţională, emoţională, spirituală. Între comunitatea socioumană şi persoanele care o compun trebuie să se instituie un echilibru, un optim existenţial şi funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi neconflictual atât trebuinţele personale cât şi cele colective sau funcţionale.

Comunitatea socioumană normală are, aşadar, pe lângă o valenţă ontologică sau formativă importantă, şi una terapeutic-preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor unei comunităţi împreună, într-un sistem comun de valori, orientaţi spre eficienţă şi adaptare socială/profesională.

Fiind un sistem complex de sub-comunităţi afective, culturale, morale poate avea şi influenţe nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau excluziunii/marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini anti-sociale, sau poate fi slab organizată, nefuncţională, imatură. În toate cazurile membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau inadaptare socială/morală.

Cum adaptarea socioumană presupune dobândirea de către actori a unor seturi de deprinderi umane specifice de convieţuire, de relaţionare/comunicare, o setare axiologică corespunzătoare, o structurare onto-personală, bio-psihologică şi socio-morală congruentă cu sistemul de valori şi ataşamente colective, cu sistemul de sub-comunităţi, cu personalităţile celorlalţi membri ai comunităţii se va interpreta, aşadar, problema socioumană, vulnerabilitatea, nedezvoltarea, marginalitatea socială, devianţa şi ca o insuficientă integrare sau ca o excludere din


40


sistemul de ataşamente, valori, idei, credinţe, obiceiuri, afinităţi al entităţii sociale din care, persoana sau comunitatea, face parte. Anormalitatea şi apariţia problemei socioumane se asociază cu vicierea relaţiilor interumane, cu lipsa justiţiei sociale şi solidarităţii umane, cu violenţa şi anomia socială, cu nedezvoltarea personală şi organizaţională, cu lipsa empatiei şi ataşamentului, cu suferinţa, cu nefericirea, cu drama şi tragedia, cu impasul existenţial şi eşecul persoanei/comunităţii (Ştefăroi, 2012).

Aşadar, dacă în perspectivă sociologică structural-funcţionalistă vulnerabilitatea sau problema socială derivă în principal din procesele de dezorganizare societală (Dynes şi alţii, 1964) ori ca abatere de la normele, legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adopate de majoritatea populaţiei (Durkheim, 2005) teoriile sociologice contextualist-umaniste o explică şi prin disfuncţiile socio-culturale şi umane ale comunităţilor ori persoanelor.

Maltratarea copilului, marginalizarea socială, abanandonul familial, sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea şi abandomnul şcolar, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa sunt fără îndoială efecte ale deficienţelor de sistem, de structură şi funcţionare a societăţii, dar fiecare persoană este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului arbitru şi conştiinţei, o fiinţă umană, în care se află multe dintre explicaţiile vulnerabilităţii (Munteanu şi Muntean, 2011) sau este parte a unei comunităţi socioumane concrete, mai mult sau mai puţine optime pentru convieţuire/adaptare socială sau împlinire personală (Ştefăroi, 2012).

În concluzie se poate afirma că rezilienţa individuală este puternic condiţionată de gradul de dezvoltare al personalităţii, de voinţa şi activismul persoanei, de atitudinea faţă de viaţă şi muncă, de nivelul de socializare sau de participare la viaţa grupului în care convieţuieşte, în timp ce rezilienţa comunităţii depinde de nivelul şi calitatea culturii organizaţionale şi de gradul de solidaritate umană al acesteia. După cum,


41


se poate afirma că rezilienţa individuală este condiţionată de cea colectivă, şi invers (Ştefăroi, 2012).

Secţiunea 7TEORII ŞI METODE CONTEXTUALIST-UMANISTE ÎN PRACTICA ŞI POLITICA ASISTENŢEI SOCIALE DE CRIZĂ ŞI POST-CRIZĂ

În general abordările contextualiste, existenţialiste şi umaniste fac apel la teorii care valorifică resursele umane ale comunităţilor şi persoanelor, cultura organizaţională, voinţa, ataşamentul, participarea, acţiunea, fericirea (Ştefăroi, 2012).

Teoriile dezvoltării personale şi socioumane/organizaţionale propun dezvoltarea personală şi socioumană/comunitară ca unul dintre mijloacele şi obiectivele fundamentale ale intervenţiei/schimbării; dezvoltarea personală şi cultura organizaţională fiind resursă inepuizabilă aflată la dispoziţia clientului şi a profesionistului. Există o intercondiţionare puternică între dezvoltarea personală şi cea organizaţională. Dezvoltarea personală solidă, adaptabilitatea, rezilienţa sunt condiţionate crucial de nivelul cultural al comunităţii în care convieţuieşte persoana (clientul) sau de calitatea relaţiilor interpersonale şi de grup (Bradford şi Burke, 2005; Zamfir şi Stoica, 2006).

Teoria participării propune, în asistenţa socială, atât participarea „strategică” a asistentului social cât şi prezenţa sa spontană, nu doar formală sau instituţională, în activitatea de asistenţă socială. Pe de altă parte, experienţa aplicării diferitelor programe şi proiecte de schimbare şi empowerment destinate categoriilor vulnerabile, mai ales a copiilor, arată că eficienţa activităţilor întreprinse este condiţionată şi de gradul de implicare, participare a beneficiarilor (Cloke şi Davies, 1995).


42


Teoria acţiunii opune acţiunea umană şi socială, activitatea, schimbarea structurii, imuabilului (Parsons, 1978), reliefează, în asistenţa socială, aspectul că doar atunci când clientul se autonomizează prin propriile forţe acţiunea terapeutică a profesionistului şi-a îndeplinit obiectivul. Dacă urmăreşte doar obiective comportamentale ori socio-economice punctuale impuse şi nu realizate prin activismul constant şi asumat al clientului atunci este previzibil eşecul „acţiunii” de intervenţie. În virtutea acestei teorii schimbarea este condiţionată de transferul acţiunii de la profesionist la client.

Teoria ataşamentului teoretizează importanţa afectivităţii în relaţiile interumane şi convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce priveşte rolul legăturii de ataşament copil-părinte în formarea armonioasă, eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului (Bowlby, 1979). În organizaţiile de asistenţă socială este interesant de urmărit rolul ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari, între angajaţi şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi stilul managerial.

Teoria fericirii pleacă de la supoziţia că eficienţa şi adaptarea personală/profesională/socială este strâns legată de gradul de fericire al persoanelor şi comunităţilor, bunăstarea psihologic-spirituală fiind un resort de energie şi autodezvoltare/autonomizare (Haidt, 2008), reducându-se astfel gradul de vulnerabilitate socială şi probabilitatea de a deveni client al serviciilor de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009b).

Paradigmele sociologice contextualist-umaniste nu oferă doar cadre teoretice pentru asistenţa socială ci şi metodologice. Metodele bazate pe evidenţe, cele care-şi propun schimbarea, metodele de tip fenomenologic, existenţial sau participativ, metodele umaniste, metodele clinice, multe inspirate sau adaptate din socioterapie sau psihoterapie, sunt tot mai prezente şi mai mult utilizate de şi către profesioniştii din ţara noastră, chiar dacă, este recomadată adaptarea şi aplicarea lor specifică la condiţiile


43


sociale, instituţionale şi profesionale de la noi, ştiindu-se că majoritatea acestor metode sunt „importate” (Ştefăroi, 2012).

Metodele şi practicile bazate pe evidenţe propun, în activitatea concretă a profesionistului, de evaluare sau intervenţie, concentrarea pe realitatea concretă nerecurentă, fenomenologică şi experimentabilă a situaţiei socioumane a clientului (colectiv sau individual). Construcţia tabloului evaluativ porneşte de la ceea ce se identifică ca existent, real şi verificabil. Se realizează preponderent prin activitatea de teren şi prin contactul direct al profesionistului cu realitatea clientului (Payne, 20011: 76).

Fiecare comunitate, grup, persoană are un trecut propriu, cultură şi condiţii socio-economice specifice şi de aceea problemele care intră în atenţia serviciilor de asistenţă socială trebuiesc analizate, abordate şi prin prisma acestor caracteristici. Aplicarea „add literam” sau neadaptată a metodelor se constituie, probabil, în una dintre cauzele eşecului multor programe de asistenţă socială, a creşterii numărului de persoane sau categorii sociale asistate, a eşecului multor proiecte de asistenţa socială preventivă (A. Muntean, J. Sagebiel, 2007: 235).

La nivel de politică socială metodele şi practicile bazate pe evidenţe pot contribui la diminuarea fenomenelor sociale negative, prin adaptarea efectivă a legislaţiei, strategiilor şi proiectelor la specificul naţional, socio-cultural şi problemelor sociale complexe, prin instituirea unor practici şi metode extrase sau adaptate condiţiilor socio-economice şi culturale specifice (Buzducea, 2009). Se impun, în principal, evidenţiarea unor specificităţi socioumane şi caracteristici contextuale precum:

• caracteristici legate de cultura locală, religie, etnie;

• relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice (de ataşament) specifice;• caracteristici ale culturii organizaţionale;


44


• specificităţii psiho-socio-culturale, antropologice şi economice ale problemelor sociale.

În practica curentă de asistenţă socială s-a ajuns la un consens asupra principalelor caracteristici ale activităţii curente ale profesionistului:

• meticulozitate, atenţie şi focalizare pe realitatea concretă, contingentă şi manifestările efective ale clientului;• autoanaliză şi auto-interogare permanentă a profesionistului - dacă ceea ce face este adecvat grupului, persoanei sau problemelor pe care le au şi nu sunt doar activităţi de rutină sau efectuate din constrângere administrativă;• necesitatea monitorizării, înregistrării, catalogării datelor obţinute şi verificării ştiinţifice a eficienţei intervenţiei prin analiza feed-back-urilor;• aptitudini, calităţi, experienţă profesională, umană şi socială a profesionistului adecvate specificului mediului, problemei şi clientului (Smith, 2004: 10-11).

Metodele apreciative şi „pozitive” presupun acţiunea, schimbarea şi atitudinea pozitivă asupra perspectivei de ameliorare a situaţiei clientului colectiv sau individual. Propun părăsirea modelului deficienţei şi conceptul crucial de management prin valori (Cojocaru, 2005: 43, 91). Ancheta socială apreciativă respectă o serie de principii precum principiul construcţionist, al simultaneităţii, principiul poetic, principiul pozitiv sau al anticipării. Principiul construcţionist relevă caracterul relativ şi dinamic al personalitţii şi organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat ci construcţii ocazionate de interacţiunea unui cumul de factori sociali şi psihologici determinaţi. Principiul solicită de la profesionist (asistentul social, sociolog) în demersul de realizare a anchetei sociale, multă imaginaţie şi viziune. Principiul anticipării pleacă de la supoziţia că harta anticipă realitatea. Altfel spus, pentru profesionist este foarte important să aibă proiecte de schimbare, situaţia clientului se va schimba în bine sau şansa


45


este mai mare, dacă există anticiparea, viziunea, optimismul, proiectivitatea, atât la nivel individual cât şi în comunitatea în care trăieşte.

Ancheta socială existenţială se poate concepe în strânsă legătură cu ceea ce s-a consacrat în terapie ca analiză existenţială. Operează cu termeni/categorii precum: impas existenţial, criză existenţială, sens existenţial, anxietate existenţială, sistem axiologic, dialog existenţial, scenariul existenţial etc. Analiza/ancheta existenţială nu abordează clientul (individual sau colectiv) ca pe un caz patologic; în această abordare „nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţial” (Mitrofan şi Buzducea, 2005: 133). Ancheta socială existenţialistă poate fi cu succes utilizată de către profesionistul social în managementul situaţiilor sau problemor sociale, în asistenţa socială a copilului, în procedurile specifice de management de caz (măsuri de protecţie), ori pur li simplu în activitatea clinică de intervenţie şi reabilitare socială ori psihologică. Prin analiză socială existenţială asistentul social, psihologul, sociologul pot lucra la construcţia unui nou modus vivendi, adaptat realităţii concrete, locale - psihosociale, culturale, naţionale - cu instrumente contextual-existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial. Presupune:• analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale, culturale şi

psihosociale actuale;• identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas

existenţial, criză existenţială colectivă sau individuală, pierderea sensului, a reperelor axiologice, etice şi culturale ale comunităţii;

• analiza legăturilor dintre anxietatea existenţială individuală/colectivă şi problema socială.

Fără îndoială lista posibilelor „analize” sociale existenţiale este mult mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare, însă ancheta conduce la metode sau tehnici de intervenţie, în scop ameliorativ, precum: stabiliea unui nou sistem axiologic, examinarea problemelor sociale


46


concrete, reconstrucţia realităţii socio-culturale, analiza şi clarificarea valorilor etc. Utilizarea acestora în activitatea asistentului social sau sociologului se realizează în strânsă legătură celelalte laturi ale situaţiei de dificulate şi, prin corelare (complementar), cu metodele mai consacrate din sociologie şi asistenţa socială (Ştefăroi, 2012).

Metodele şi practicile umaniste operează cu principii precum: promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi profesionistului, complexitatea fiinţei şi comunităţii umane, flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului, profesionistului şi comunităţii, dezvoltarea Self-ului şi valorificarea potenţialului de spiritualitate al personalităţii umane, promovarea securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei şi comunităţii (Payne, 2011). Sunt considerate motive de intervenţie: tulburările grave ale solidarităţii, relaţiilor empatetice şi de ataşament, cultura organizaţională precară, imaturitatea spirituală şi culturală, conflicte grave frecvente, marginalizarea, needucarea copiilor, discriminarea etc. Schimbarea, cu accent pe umanizarea grupului, ca proces fundamental în intervenţia socială (Sandu, 2009: 35-36), reprezintă una dintre ţintele principale ale intervenţei. Obiectivul esenţial nu este acela a ameliora situaţia materială şi socială prin ajutoare, ci de a reface demnitatea şi autonomia clientului individual sau colectiv prin reabilitare spirituală şi dezvoltare psiho-socio-culturală (March, 2004). În asistenţa socială clinică sunt tot mai mult utilizate tehnicile de grup precum

Grupul de învăţare („Training group"), Grupul de întâlnire („Encounter - Group"), Grupul centrat tematic („Theme-Centred-Group"), Grupul de confruntare („Confrontation - Group") şi altele.

Atât în procesul de evaluare cât şi în cel de intervenţie cruciale sunt şi calităţile profesionistului - asistentului social, sociologului, psihologului, educatorului, managerului social etc. În perspectiva valorilor umanist-contextualiste profesionistul din asistenţa socială are o pregătire teoretică fundamentală multiculturală, flexibilă, tolerantă, este lipsit de


47


prejudecăţi, are o cultură socială, ştiinţifică şi spirituală solidă, nu operează cu şabloane, teorii ştiinţifice rigide sau metode depersonalizante. (Lynch şi Hanson, 2004). Calităţi personale precum spiritul de observaţie, şimţul estetic, comunicativitatea, agreabilitatea, spiritul democratic, adaptabilitatea, respectul pentru viaţa, fericirea şi valorile celuilalt, capacitatea empatetică ridicată (Collins şi alţii, 2010: 119), personalitatea matură, deschiderea spre noi idei şi valori (Healy, 2007) sunt predictori cruciali ai unei eficiente evaluări şi intervenţii în spiritul valorilor umaniste, existenţialiste, sociologic-contextualiste. De fapt, toate aceste calităţi personale, fac parte, din ceea ce s-a consacrat în literatura asistenţei sociale ca sistem de atitudini, cunoştinţe şi deprinderi necesare oricărui lucrător social (Neamţu, 2004: 28).

Doar în măsura în care aceste calităţi sunt prezente la profesionişti se poate aştepta ca practica asistenţei sociale să conducă la schimbări sau ameliorări consistente şi durabile la nivelul comunităţii sau clientului. Paradigmele sociologice contextualiste, existenţiste şi umaniste le presupun şi le promovează. Este vorba de categorii şi valori ale profesionistului (asistent social, sociolog, psiholog, îngrijitor etc) dar, identificabile ca valori, mijloace sau obiective şi la nivelul comunităţii sau clientului. Asistenţa socială post-criză, postmodernă, umanistă, viitoare va primordializa, foarte probabil, aceste valori, paradigmele contextualist-umaniste, teoriile şi metodele specifice, calităţile umaniste şi multiculturale ale profesioniştilor, după cum, va promova şi explicaţia sociologică contextualist-umanistă a normalităţii şi problemei sociale ori indicatori de bunăstare şi calitate a vieţii precum gradul de fericire, calitatea relaţiilor interumane, cultura organizaţională, empatia, ataşamentul, starea de spirit a populaţiei, optimismul etc. Indicatorii calitativi sau intensivi nu vor mai fi expuşi în umbra celor cantitativi ci, foarte posibil, vor deveni indicatori fundamentali ai normalităţii, bunăstarii şi nivelului de trai. Şi rolul politicilor ori serviciilor de asistenţă socială


48


deplasându-se de la simplul ajutor economic compensator şi solidar la a determina optimizări/ ameliorări ale climatului sociouman din comunitate, contribuind astfel atât la creşterea bunăstării spirituale şi materiale, dar, constituind astfel şi un important mijloc de prevenire a apariţiei problemelor umane şi sociale.

Secţiune 8ASISTENŢA SOCIALĂ UMANISTĂ

Dacă există un concept de asistenţă socială, aplicabil unei asistenţe sociale de criză şi post-criză, care să se fundamenteze epistemologic-axiologic pe paradigmele ori valorile contextualist-umaniste atunci acest concept este cel de asistenţă socială umanistă. Sintagma este foarte rar întâlnită în literatura şi practica socială din ţara noastră, chiar dacă categoriile şi valorile acestei teorii sunt prezente în literatura şi practica efectivă de asistenţă socială.

Conceptul şi teoria sistenţei sociale umaniste a pătruns decisiv în literatura ştiinţifică şi profesională occidentală prin volumul „Humanistic Social Work. Core Principles in Practice”, de Malcom Payne (2011). În istorica apariţie, asistenţa socială umanistă se asociază cu drepturile fundamentale ale omului, dezvoltarea personală şi spirituală, creativitarea, responsabilitatea şi justiţia socială, identificând, ca principale surse/ modele teoretice şi metodologice microsociologia, gândirea umanistă şi fenomenologică, filosofia existenţei/ fiinţei (umane), psihologia/ psihoterapia existenţial-umanistă, psihologia transpersonală şi constructivismul social. Un concept cheie al lucrării şi al teoriei asistenţei sociale umaniste este cel de fiinţă (valoare) umană. În lucrare se subliniază de multe ori aspectul că interacţiunea profesionist-client este de fapt o relaţie inter-umană, empatetică şi mai puţin „profesională” iar


49


succesul intervenţiei este crucial, determinat de calitatea acestora şi mai puţin de resursele şi tehnologia utilizată. Autorul critică excesul de tehnicism metodologic şi simplitatea epistemologică în reprezentarea clientului sau a contextului social, propunând concentrarea pe resursele umane şi spirituale/ culturale ale actorilor (client individual sau colectiv, asistent social) şi comunităţii, pe care asistenţa socială umanistă le consideră adevăratele resurse ale reabilitării (Ştefăroi, 2012: p. 163).

Noi, în articolul „Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa socială” (Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, 2009, Editura Polirom) am prezentat succint conceptul de asistenţă socială umanistă, aşezând în prim plan, ca şi idee forţă a acestuia, reprezentarea/ abordarea umanistă a clientului şi profesionistului. Am dezvoltat conceptul şi teoria în articolul „Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială umanistă”, apărut în numărul 1, 2012, al aceleiaşi reviste.

Prin instituirea conceptului-sistem de asistenţă socială umanistă se marchează trecerea într-o nouă fază, în care orientarea umanistă îşi consolidează şi îmbogăţeşte prezenţa efectivă în teoria şi practica asistenţei sociale şi face din sintagma asistenţă socială umanistă mai mult decât o asociere ocazională a unor termeni, un concept sistem, o teorie şi o paradigmă teoretico-metodologică distinctă de asistenţă socială, desigur în concertul şi completarea celorlate sisteme teoretico-metodologice, la fel de importante (Ştefăroi, 2012: 164).

Acest nou concept şi teorie de asistenţă socială este o mare provocare şi oportunitate şi pentru asistenţa socială din România. Sistemul asistenţei sociale din România, precum şi literatura de specialitate au fost nevoite ca, într-un timp relativ scurt, să realizeze ceea ce în alte sisteme s-a realizat în multe decenii sau chiar secole. Abordarea, s-a concentrat însă pe aspectele formale (juridice), instituţionale, metodologice sau teoretice generale, tinzând să piardă din vedere „obiectul” de intervenţie sau cercetare: clientul în sine, ca personalitate, individualitate, fiinţă umană


50


concretă, suflet, viaţă socială. Altfel spus, a predominat abordarea formală sau cantitativă. Paradigmele sociologice contextualiste, umaniste, precum şi teoria asistenţei sociale umaniste se alătură eforturilor tot mai evidente, atât în plan instituţional/ organizatoric cât şi ştiinţific/ academic sau profesional, de deplasare a accentului de pe abordarea cantitativă spre cea calitativă, adică de pe administrare pe satisfacerea nevoilor „umane” concrete ale clientului (persoană, comunitate), reprezentat nu atât instrumental sau simbolic, cât prin atribute demne de calitatea de om, precum: personalitate plenară, fericire, demnitate, dezvoltare personală, auto-actualizare, integrare socială/ umană, solidaritate socială etc. – categorii ale noilor orientări, tot mai prezente în literatura şi practica din toate domeniile sociale.

Totuşi nici paradigmele sociologice contextualist-umaniste, nici asistenţa socială umanistă nu susţin vreo ideologie, doctrină sau orientare politică. Faptul că acestea dobândesc importanţă în perioade de criză nu înseamnă că sunt soluţii conjuncturale sau instrumente teoretic-ştiinţifice justificative pentru anumite măsuri sau tipuri de politică socială. Dimpotrivă teoriile şi soluţiile pe care le promovează sunt profund umaniste, respectă drepturile fundamentale şi demnitatea umană, au valenţe de universalitate, pot fi valori teoretice şi practice pentru orice societate cu atât mai mult pentru societatea mileniului III. Pentru că aceste paradigme sociologice ca şi conceptul de asistenţă socială umanistă identifică şi valorifică o resursă universală, miraculoasă, ancestrală, inepuizabilă, insuficient exploatată, chiar se poate spune că este cea mai mare bogăţie a umanităţii sau unei naţiuni, şi este foarte disponibilă: resursa UMANĂ. Identificabilă atât la nivelul persoanei/ personalităţii, prin creativitate, spiritualitate, empatie, altruism, voinţă, inteligenţă, hărnicie etc cât şi la nivelul comunităţii prin tezaurul de valori culturale şi morale, prin ştiinţă, filosofie, religie şi, cu precădere, prin solidaritatea umană.


51


BIBLIOGRAFIE

1. Blumer, H. (1969), Simbolic interaction: Perspective and method, Englewood Cliffs, NY, Prentice Hall,.

2. Bocancea, C. (2011), Dimensiunea contextualistă a asistenţei sociale, în Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială, Ed. A II-a, Iaşi, Editura Polirom.

3. Bowlby, J. (1979), Attachment and loss: Vol. 2. Separation: Anxiety and anger, New York, Basic Books.

4. Bradford, D.L. (2005), Burke, W.W., Organization Development, San Francisco, Pfeiffer.

5. Buzărnescu, Ş. (1995), Istoria doctrinelor sociologice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.

6. Buzducea, D. (2009), Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinte globale si practici locale, Iaşi, Editura Polirom.

7. Chelcea, S. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi, Editura Polirom.

8. Cloke C., Davies M. (1995), Participation and empowerment in Chid Protection, London, Pitman.

9. Cojocaru, Ş. (2005), Metode apreciative in asistenta sociala. Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Iaşi, Editura Polirom.

10. Collins, D., Jordan, C., Coleman, H. (2010), An Introduction to Family Social Work, Belmont, Brooks/Cole.


52


11. Comte, A. (2009), A General View of Positivism, Cambridge University Press.

12. Dynes, R., Clark, A., Dinitz, S., Ishino, I. (1964), Social Problems, Dissensus and Deviation in an Industrial Society, New York, Oxford University Press.

13. Durkheim, E. (2005), Sinuciderea. Studiu Sociologic, Bucuresti, Editura Antet.

14. Durkheim, E. (2004), Sociologia - regulile metodei sociologice, Bucuresti, Editura Antet.

15. Endler, N., Parker, J. (1992), Interactionism revisited: Reflections on the continuing crisis in the personality area, în „European Journal of Personality”, 6, pp. 177-198, http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf

16. Frankl, V. (2009), Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială, Bucureşti, Editura Trei.

17. Garfinkel, H. (2006), Seeing sociologically, Boulder, CO, Paradigm Publishers.

18. Haidt, J. (2008), Teoria fericirii. Atinge-ţi scopul cu înţelepciune, Bucureşti, Editura Amaltea.

19. Hall, E. (1966), The Hidden Dimension, New York, Anchor Books.20. Hanson, M.J. (2004), Ethnic, culturale and language diversity in

intervation settings, în Lynch, E.W., Hanson, M.J., Developing cross-cultural competence: A guide for working with children and their families (3rd ed.), Baltimore, Brookes, pp 1-3.

21. Heidegger, M. (1995), Timp şi Fiinţă, Bucureşti: Editura Jurnalul Literar.

22. Herseni, T. (1982), Sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.


53

http://www.librarie.net/autor/34706/jonathan-haidt


23. Harel, I., Papert, S. (1991), Constructionism, Norwood, Ablex Publishing Corporation.

24. Healy, L.M. (2007), Universalism and Cultural Relativism in Social Work Ethics, în „International Social Work” 50(1), pp 11-26., http://isw.sagepub.com/content/50/1/11.

25. Kotarba, J.A., Johnson, J.M. (2002), Postmodern existential sociology, Walnut Creek, CA, Alta Mira.

26. Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O. (2007), Contributions to Social Ontology, New York, Routledge.

27. Lock, A., Strong, T. (2010), Social constructionism: Sources and stirrings in theory and practice, New York, Cambridge University Press.

28. Lynch, E.W. (2004), Hanson, M.J., Developing cross-cultural competence: A guide for working with children and their families (3rd ed.), Baltimore, Brookes.

29. Mărginean, I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Editura Polirom.

30. Mitrofan, I., Buzducea, D. (2005), Analiza existenţială sau drumul către sens, în Mitrofan, I. (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie, Bucureşti, Editura Sper, pp 132-154.

31. Mjoset, L. (2009), The contextualist approch to social science metodology, în David, B., Ragin, C.C. (coord), The SAGE hanbook of case-based metods, London: SAGE Publication Ltd., pp. 39-68.

32. Moghaddam, F.M. (1998), Social psychology, New York, W.H. Freeman end Company.

33. Muntean A., Sagebiel J. (2007), Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Iaşi, Editura Polirom.

34. Munteanu, A., Muntean, A. (2011), Violenţa, trauma, rezilienţa, Iaşi, Editura: Polirom.


54

http://isw.sagepub.com/content/50/1/11


35. Neamţu, G. (coord) (2011), Tratat de asistenţă socială, Ediţia a II –a, Iaşi, Editura Polirom.

36. Payne, M., Humanistic Social Work, London: Palgrave Macmillan, 2011, http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm.

37. Payne, M. (2011), Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi, Editura Polirom.

38. Parsons, T. (1978), Action Theory and the Human Condition, New York, Free Press.

39. Rogers, C.R. (2008), A deveni o persoana, Bucureşti, Editura Trei.40. Sandu, A. (2009), Orientari metodologice privind dezvoltarea

culturala a comunitatilor etnice, Iaşi, Editura Lumen.41. Sartre, J.P. (2000), Căile libertăţii, Bucureşti, Editura Rao.42. Schutz A. (1972), The Phenomenology of the Social World, London,

Heinemann Educational Books.43. Smith, D. (2004), Social work and evidence based practice, London,

Jessica, Kingsley.44. Stangor, C. (2004), Social groups in action and interaction, New.

York, Psychology Press.45. Ştefăroi, P. (2007), Specificul managementului (eficient) în domeniul

asistenţei sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr. 3, Iaşi: Editura Polirom.

46. Ştefăroi, P. (2008), Tulburări de dezvoltare socio-afectivă a copilului instituţionalizat, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1-2, Iaşi: Editura Polirom.

47. Ştefăroi, P. (2009), Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa sociala, în „Revista de Asistenţă Socială”, Nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 9-33.

48. Ştefăroi, P. (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi, Editura Lumen.


55

http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm


49. Ştefăroi, P. (2012), Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială umanistă, Revista de Asistenţă Socială, Nr. 1, Iaşi: Editura Polirom, p.161-174.

50. Tiryakian, E.A. (1962), Sociologism and existentialism, two perspectives on the individual and society., Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall.

51. Thomas, S.C. (1996), A sociological perspective on contextualism, în „Journal of Counseling and Development”, JCD, July 1, 74(6), 529-541, http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.

52. Znaniecki, F. (1969), Humanistic Sociology, Chicago, University of Chicago Press.

53. Weber, M. (2001), Introducere in sociologia religiilor, Iaşi, Institutul European.

54. Weissman, D. (2000), A social ontology , London, Yale University Press.

55. Zamfir, C., Stoica L. (2006), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom.

56. Zamfir. E. (2008), The new human model proposed by humanist pychology. Types of conflict resolution, în „Revista de asistenţă socială”, nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 3-28.

57. Zlate, M. (2002), Eul şi Personalitatea, Bucureşti, Editura Trei.


56

http://www.librarie.net/editura/Institutul%20European

http://www.librarie.net/editura/Institutul%20European

http://www.librarie.net/carti/11357/Introducere-in-sociologia-religiilor-Max-Weber

http://www.librarie.net/autor/492/max-weber

http://openlibrary.org/search?publisher_facet=Prentice-Hall

http://openlibrary.org/search/subjects?q=Englewood%20Cliffs,%20N.J



57

Date post:	27-May-2018
Category:	Documents
Upload:	vuongdien
View:	229 times
Download:	0 times

Petru Stefaroi CONTEXTUALIST-HUMANISTIC SOCIOLOGICAL...

Documents