Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

303

VASILE PÂRVAN – HISTORIAN AND THEORETICIAN OF HISTORY

Claudiu Holdiș PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca - Baia Mare Northern University

Center

Abstract: Vasile Pârvan is an history metaphisician. He opens new paths in historical research. For

him the historical spring is foundation of research. He emphasised the method of research and the

comprehension of facts and people. History is for him a way of living. The shaping of humanity involves a series of aspects, and history will attempt, with all the means at its disposal, the

reconstruction of the background and the causes generating the event. Human life phenomena are

part of the un iversal rhythm and the cosmic laws are responsible for the life of humanity

Keywords: method of research, comprehensions, history, vibrating rhythm, historical facts;

Filosofia istoriei și teoria istoriei conțin reflecții profunde în privința cunoașterii a ceea

ce se numește evoluția umanității în timp. Există păreri împărțite potrivit cărora ,,teoria

istoriei ar fi o preocupare intrinsecă, de autoreflecție a istoricilor asupra domeniului lor de

activitate, în timp ce filosofia istoriei este extrinsecă, prin faptul că se definește ca analiză

filosofică asupra istoriei, făcută de filosofi.‖1Aserțiunea mai sus citată conține însă o confuzie,

observată de Bertrand Russell, potrivit căruia ,,împrejurările în care oamenii trăiesc determină

într-o măsură însemnată filosofia lor, dar și reciproc, filosofia lor determină în mare măsură

împrejurările vieții lor‖2. Istoricii vor respinge însă includerea filosofiei istoriei în istorie,

analizele filosofilor nu se pot înscrie decât extrinsec în planul metodologiei istoriei. Michel de

Certeau considera că cercetarea istorică nu este alceva decât un proces de semnificare, iar

informațiilor obținute din sursele timpului istoric, trebuie să li se dea o interpretare, ba chiar

un sens. Istoricul nu cunoaște faptele, el știe doar sensul acestora, adică ceea ce este notabil3.

Discuția cu privire la delimitarea netă a domeniilor trenează de două secole, însă ,,dincolo de

orice sistematizare carteziană, persistă ideea fundamentală(realitatea, necesitatea, direcția) că

esența cunoașterii umane are drept obiect un tot, și anume ansamblul gândirii, acțiunii și

conceptualizării naturii umane. Cunoașterea pare a fi un fenomen general de identificare a

naturii umane, prin urmare, oricâte domenii distincte sau mai puțin distincte am formaliza, ele

converg în același proces fundamental: cunoașterea‖4. Implicarea filosofieii în procesul

cunoașterii istorice și a istoriei în general, nu este un lucru dorit de către istorici. Aceștia

consideră că filosofia are la bază doar comentariul teoretic, pe alocurea abstract, care nu are la

bază în mod nemijlocit studiul izvoarelor sau mărturiile credibile. Istoricul consideră că are în

zona cercetării și a studiului un material imens, concret pe care îl poate supune filtrului

propriului studiu, drept pentru care comentariul sau interpretarea filosofică ar fi aici de prisos.

Până în acest punct argumentele ar putea fi de partea istoricului. Apropiindu-ne de procedeul

1 Stoenescu, Alex Mihai, ,,Introducere în studiul istoriei‖, Editura RAO, București, 2013, p. 256; 2 Russell, Bertrand, ,,Istoria filosofiei occidentale‖, vol I, Editura Humanitas, București, 2005, p. 8; 3 Stoenescu, Alex Mihai, op. cit. , p. 257; 4 ibidem p. 258;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

304

scrierii istoriei și a analizei acestuia, filosofia oferă unele elemente aproape indispensabile

istoricului5. Secolele XVIII și XIX reprezintă adevărate descătușări de energie intelectuală și

socială în toate sferele și compartimentele umanității. Studiile care apar generează adevărate

curente de gândire, care sfârșesc prin a se impune împreună cu promotorii lor și în spatial

românesc. Domeniul teoriei și filosofiei istoriei, în țara noastră prinde un avânt deosebit,

având la bază și anumite realități politice destul de sumbre. Marii nostri istorici și filosofi nu

rămân nesimțitori în fața valului european al neliniștilor și căutărilor continue pe plan

intelectual, științific. Personalități precum Xenopol, Iorga, Hașdeu, Pârvan, Blaga, ca să îi

enumerăm pe cei mai importanți, vor avansa problemele interioare cu care se confruntă

istoria: scop, metodă, obiectivitate din partea istoricului.Totul pentru a ușura oarecum

procesul cunoașterii istorice. Părerile sunt totuși împărțite, iar dezbaterea ideilor se impune în

scrierile epocii. Istoricul și istoria trebuie să aibă un loc aparte în identitatea fiecărui popor.

Istoria este amintirea unei tradiții demult apuse, a vremurilor de glorie dar și a celor de

restriște. ,,Nu există metodă a istoriei deoarece istoria nu are nici o exigență: atâta vreme cât

sunt povestite lucruri adevărate, ea este satisfăcută. Ea nu caută decât adevărul, dar nu este ca

o știință, care caută rigoarea. Nu impune norme, nu se sprijină pe nici o regulă a jocului,

pentru ea nimic nu este inacceptabil. Aceasta este caracteristica cea mai originală a genului

istoric. Poate cineva sa-și închipuie că este de ajuns să enunți ,,marea teoremă a lui Fermat și

să o verifici cu ajutorul calculatoarelor electronice ca să faci aritmetică? Să constați că

magnetul atrage fierul ca să faci fizică? Ai face cel mult istorie naturală. Există desigur un

câmp al fenomenelor fizice, și mișcarea de exemplu de la Aristotel până la Einstein, a fost

întotdeauna socotită că aparține acestui câmp; dar nu este de ajuns ca realitatea unui fenomen

din acest câmp să fie recunoscută pentru ca fenomenul să intre ipso factum în corpusul fizicii,

adică cel mult ca problemă; însă aceasta ar fi de ajuns pentru un fapt istoric‖6. Este afirmația

care se vrea extrem de argumentată și autosuficientă a unuia dintre contemporanii noștri, o

teorie care se mișcă extrem de sensibil în câmpul cercetării istoriei. Subiectul este delicat,

controversat, cunoașterea istorică suscitând dea lungul timpului numeroase controverse. Unor

păreri contrare și polemizări nesfârșite, le va opune Pârvan credința sa în: ,,(...) ideea unor

înnoiri care să depășească maniera descriptiv-empirică a istoriei tradiționale‖7. Procesul

cunoașterii istorice este unul marcat de o serie de obstacole, iar depășirea acestora se poate

face doar cu eforturi generate de adevărate florilegii informaționale. Aici, se impune cu mare

forță activitatea istoricului, aceasta nefiind în viziunea pârvaniană un subiect contemplativ.

Istoricul este artizanul unor construcții de o mare imensitate și măreție, acestea fiind obiectul

deplinei cunoașteri, deoarece: ,,(...) toate izvoarele istorice fără nici o excepție - fie ele

literare, monumentale ori etno-psihologice – sunt fragmentare, fie ca intenție fie ca execuție,

fie ca păstrare‖8. În acest sens, continuă, Pârvan cu privire la aceleași izvoare istorice

fragmentare care trebuiesc reconstruite : ,,(...) istoricul trebuie să le completeze cu propriul

său suflet‖9. Înoirile în epistemologia istoriei trebuie să aducă sens unor noi căi de cunoaștere,

unor atitudini fervente și creatoare din partea generațiilor care se ocupă cu descifrarea

trecutului, pentru că ,,(...) rostul și cel de pe urmă scop al istoriei e restabilirea adevărului în

ce privește faptele omenești din cele mai vechi timpuri și până azi. E o știință de reconstituire

a celor ce au pierit ca organisme vii și de la care nu ne-au rămas decât resturi sau mărturii, pe

baza cărora să putem induce adevărata lor ființă. O carte de istorie deci va fi înainte de toate

5ibidem p. 261; 6 Veyne, Paul, ,,Cum se scrie istoria‖, Editura Meridiane, București, 1999, p. 20;

7 Catargiu, Virgil, ,,Vasile Pârvan – filozof al istoriei‖, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 71; 8 Pârvan, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Editura Socec, București, 1913, p.

14;

9 ibidem p. 14;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

305

o încercare de a reface, cu ajutorul celor rămase de la bătrâni, viața și faptele lor‖10

. Pentru

Pârvan, istoria în totalitatea ei reprezintă îndemnuri la reflecția continuă, la analiză profundă

și la reconstrucție care nu poate fi doar ideatică și expresivă: ,, Continuul contact cu ruinele

părăsite și uitate rămase din vechile lăcașuri de mândrie, încredere, strălucire și glorie

omenească, m-a îndemnat a cugeta cu melancolie la nestatornicia tuturor bucuriilor noastre.

În continua dezagregare și reîntoarcere în sânul materiei amorfe a tot ce a fost o clipă

întruchipat și însuflețit de geniul omenesc creator, m-am deprins a vedea doar două lucruri

vrednice de străduințele și iubirea noastră; cultul pios al amintirii lăsate în resturi și ruine de

cei trecuți la cele eterne (...) cultul entuziast al geniului omenesc, continuu învins și continuu

din nou biruitor în lupta cu elementele inerte ale materiei noastre, pe care muritorii,

însuflețind-o cu jertfa vieții lor, o silesc să le dea lor, celor plăpânzi și vremelnici, un trup mai

trainic, de stâncă și de aramă, spre a-și închide în el sufletul lor cel însetat de nemurire și a-l

trece astfel într-un fel de viață postumă, supraumană și cvasidivină, din veac în veac, în

curgerea infinită a timpului, ca un memorial credincios a ceea ce a fost odată existența lor

numai omenească, în spațiul și în formele acordate cu atât de mare zgârcenie de destin‖11

.

Pentru Pârvan istoria nu este o știință, fiind mai mult o atitudine în fața forțelor și atributelor

conferite de real: ,,Precum nu poți înțelege arta prin filozofie ori prin religie, pentru că ea e o

entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici

prin artă nici prin ceea ce contemporanii numesc ,,știință‖ și cu atât mai puțin prin filozofie.

Istoria e, ca și religia, arta și filozofia, o atitudine în fața lumii și a vieții. Această atitudine a

umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea

primului gând de dualitate antropomorfă: om și lume‖12

.

Cunoașterea istorică, modalitățile acesteia, au ocupat prim planul preocupărilor

gânditorului român. Acesta nu se împotrivește posibilității unei explicații a procesului istoric,

dar la care se adaugă intuiția ca instrument deosebit de eficace aflat la îndemâna istoricului.

Intuiția, ,,gândul creator‖, darul de a apercepe spiritualul, toate acestea i se cer istoricului: ,,

După cum în filosofie raportul dintre aparent și existent ca și cauză primă nu pot fi decât

unice, neexistând decât un singur adevăr de care se poate apropia filosoful mai mult sau mai

puțin în ostenelile sale de a-l vedea, tot așa, în istorie, linia unei deveniri nu poate fi decât una.

Cercetătorul istoric se apropie, în silința sa de a de a găsi adevărul, cu atât mai deplin de

dânsul cu cât sufletul său e absorbit de marea lumină a ideilor și sentimentelor omenești

creatoare, vibrând infinit de sensibil la cea mai ușoară a lor atingere de undele vibratorii ale

propriului său suflet. Se cere istoricului(...) darul de a apercepe spiritualul, maleabilitatea

adaptării la idei cât mai disparate, sistematizarea ideologică și formală a diferitelor deveniri

ale gândurilor, sinteza spirituală istoric-creatoare.‖13

Istoricul este omul legat de devenirea

vieții, de ritmul cosmic, fiind un creator care posedă o ,,natură de artist‖după cum afirma

Iorga. Prin intermediul actului creator de care trebuie să dea dovadă istoricul, ca subiect

cunoscător, ne sunt relevate nouă adevăratele valori, adevăratele fapte și fenomene,

adevăratele deveniri. Nimic din elementele care constituie viața individului și a colectivului

sau a grupului din care face parte, nu stă în afara interesului cercetării istoriei: ,,Mase și

indivizi, materie și spirit, animalitate și umanitate, natură și cultură, în reciproca lor influență:

iată obiectul brut de cercetare al istoricului. Devenirea vieții: iată obiectul ideal al cercetării

lui. Ritmul spiritual față de inerția materiei, iată criteriul lui de valorificare a fenomenelor

vieții‖14

10

Pârvan, Vasile, ,,Rolul monografiilor în studiile istorice‖, în ,,Luceafărul‖, III, 6, p. 133; 11 Pârvan, Vasile, ,,Scrieri‖, București, 1981, p. 197; 12 Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003, p. 56;

13 ibidem p. 63; 14 ibidem p. 68-69;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

306

Pârvan este gânditorul care a fost preocupat de raportul obiect-subiect în cunoaștere,

demersurile sale explicative fiind relevante în acest sens. După istoricul nostru, există două

căi de analizare și decriptare a materialului istoric. Prima cale se referă la tendința de a

înregistra și oferi brut materialul descoperit, acesta fiind subiectul cunoașterii istorice. A doua

cale reliefează rolul creator al istoricului, care este acela a unui constructor al imaginii de

ansamblu și organizator al respectivului material. Se disociază clar în viziunea pârvaniană

două atitudini. Prima la care facem referire este cea dominată de empiric. Acesta nu este

altceva decât: ,,(...) un fenomen al vieții omenești‖ care ,,ne apare ca istoric, ia aspectul

evolutiv, când intră într-o succesiune de fapte ce se petrec într-un timp dat‖15

. Această cale

oferă istoricului o viziune incompletă, generând nesemnificativul: ,,Perspectiva aceasta a

faptelor succesive crează iluzia optică istorică a unei interdependențe a acestor fapte, care

adesea în realitate nu sunt decât juxtapuse. Istoria empirică e un fel de cronologie raționalistă

care se silește să dovedească prin argumentări general omenești, de filosofie ori de simplu

bun-simț, că evenimentele anului 2 derivă logic din evenimentele anului1‖16

. Cei care

practică acest mod empiric al cercetării trecutului, nu sunt interesați de perspectiva

valorizatoare a omului, a condiției umane în întregul ei. Faptele omului sunt reduse la ceva

concret și extrem de sărac, nefiind înconjurate de nimic, formând un sens scientist sec și

aproape gol. Lumea contemporană se rătăcește pe acest drum întortocheat și cețos al

empirismului, care se dorește formator de opinii și devine nepăsător la suferința de care este

cuprinsă Ideea care își cere ,,trupul cu care să se coboare în lume‖17

. Pârvan se va ridica

împotriva acestui mod irelevant de a concepe cercetarea istorică, împotriva metodologiei

exagerate, concluzionând în propria sa manieră: (...) creatorul zilelor noastre luptă implacabil

cu forma spre a o sili să cuprindă cât mai întregă ideea de foc inițială. Și de multă preocupare

de formă, rătăciții în lumea gândurilor, cei ce n-au iubit niciodată ideea, cred că doar forma e

totul. Și lumea contemporană întreagă trăiește o vreme a formelor, a idolilor morți luați drept

zeii înșiși și toată știința și filosofia și arta nu mai e decât pură morfologie metodică. Cum

după o formulă dată chimistul reconstruiește un corp, tot astfel cu membra disiecta, artistul,

cugetătorul, istoricul, după metoda cu care a fost dresat în școli, compune cu ușurință,

repeziciune și perfectă liniște de suflet nenumărate opere moarte. Ce pot toți oamenii aceștia

ști de chinul creării sub imperiul demonului lăuntric?‖¹³. Exagerând lipsa viziunii și a

perspectivelor, în continuarea criticii sale la adresa istoriei empirice, Pârvan continuă: ,,(...)

alexandrinismul acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și

metode, nu e în esența lui diferit de cel antic. Problemele de formă se nasc întotdeauna atunci

când ideile sunt puține și slabe, când omul se simte epigon al altor vremuri superioare, când

atitudinea lui în fața lumii și a vieții e luată din cărți ți tradiții, iar nu din propriul suflet

luptător. El ar trebui să știe că în timpurile sublime orice formă e numai un efect al ideii, orice

metodă numai un plan personal și pur subiectiv de stabilire a drumului spre

transsubstanțializarea ideii‖(...) Și până și atitudinea istorică, adică sintetizator evolutivă a

gândului, ca și atitudinea filosofică, adică valorificator- cosmică a lumii și vieții, au decăzut la

o simplă atitudine utilitar practică, de urmărire a faptelor și ideilor umane ca a unor simple

materiale brute, clasificate, etichetate și înmagazinate metodic ca niște fosile găsite în pământ

și expuse apoi paleontologic. A face știință astăzi se cheamă ,,a strânge materiale‖. Se uită că

nu poate strânge materialul decât acela care îl înțelege și valorifică principiar, cauzal, efectiv.

Real-criticismul înțelept ca gând prim, și vechi ca însuși Socrate, deplin îndreptățit ca sistem

de înțelegere a lumii, numai pe baza perfectei și adâncii ei cunoașteri efective, a dus în

epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al tuturor necchemaților, care adună fără nici un spirit

15 ibidem p. 70; 16 ibidem p. 70; 17 ibidem p. 53;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

307

superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce le cade sub simțuri, fiindu-le total indiferent și

neinteligibil de-i caracteristic, ori zadarnic și mut‖18

.

Cealaltă atitudine este aceea creatoare, care aduce și oferă universalul, Cosmosul,

devenirea. Toate acestea implică real-istoricul ca fenomen al vieții oamenilor. Astfel: ,,(...) un

fenomen al vieții omenești ia aspectul care să-l facă valorabil ca devenire, numai atunci când i

se poate găsi linia ritmică din care face parte: fenomenul în sine încetează de a fi istoric în

clipa în care rămâne izolat de devenirea supraordonată lui, din care el e un singur fragment.

Ca atare atitudinea și mentalitatea istorică nu poate vedea fenomene, ci deveniri: vieți întregi.

Odată avută viziunea unei deveniri, diferitele fenomene izolate din care se compune, real, iar

nu aparent, se ordonează de la sine în ondularea lor vibratorie‖19

. În vreme ce istoria empirică

va căuta cauze și efecte, iar de aici legi de funcționare și de succesiune a evenimentelor,

atitudinea istorică și creatoare admite: ,, ca dată legea însăși a devenirii, lege cosmică, iar

nu strâmt particularistă, și, pe baza acestei legi a vibrației și ritmului universal caută a urmări

în diferitele deveniri istorice intensitatea și tempoul specific fenomenului fiecărei deveniri.

Întocmai cum în ,,căldură‖, ,,lumină‖, ,,magnetism‖, legea însăși a existenței fiecărei energii e

dată, și urmărești în fenomenele izolate numai aplicările legii supreme a vibrațiilor materiei,

tot astfel în ,,arta‖, ,,religia‖, ,,filosofia‖, ,,istoria‖ omenească ai a urmări în aceste atitudini

specifice ale sufletului omenesc creator numai aplicările felurite ritmice ale legii supreme a

vibrației spirituale‖20

.

Parvan trasează istoriei mai multe sarcini și obiective, preocupându-se în mod asiduu

de sensul acesteia. Referindu-se la drumul pe care va apuca istoria, aflată în mâinile unei noi

generații, Pârvan sublinia: ,,Pe ce drum va apuca noua confraternitate spirituală? Cele vechi,

mereu umblate, bine bătute, netede, duc toate în mlaștina materialismului vulgar. Iar

drumurile noi sunt numai indicate de cugetătorii solitari. Construirea lor e tot opera răbdătoare

a tovărășiilor numeroase de ucenici ai noului gând‖21

. Istoria este o adevărată lumină

călăuzitoare, faptele spiritului omenesc fiind cele care vor predomina asupra mateirei: ,,

Bogaţi de nesfârşitul tuturor luminilor aprinse de cei ce dintru început şi fără de sfârşit au

creat lumina, noi copiii unei clipe — totuşi vecinice: în renaşterea ei perpetua din cele ce au

fost, în nesfârşirea ei de iubire spre cele ce vor fi — strălucim de lumina întreagă a sufletului

omenesc întreg, dela cel dintâiu care a trăit, până la cel din urmă care va trai, unul. Ci de n-ai

fi tu, Clio, ca râmele ìn noroiu, asa ne-am târî ìn ìntunerecul unei singure vieți, cu dimineaţă şi

seară, cu zi şi cu noapte. Tu singură ne faci bogaţi, tu singură ne ridici peste noi, tu singură ne

înveciniceşti, — Clio, mărire ție!‖22

. Istoria aduce în atenția tuturor trecutul, prezentul și

viitorul iar, singura procupare a ei este ,,devenirea creatore‖, pentru că ,,nu fenomenele au a-i

ajuta la urmărirea devenirii, ci devenirea în totalul ei, după legile generale cosmice, care o

determină (..)‖23

. Umanitatea se află într-o continuă căutare și are o multitudine de aspirații și

căutări, odiseea spiritului acesteia aducând și generând un soi de prometeism. Vorbim de

năzuințe care sunt strâns legate de acest prometeism plin de speranțe oglindite în istoria-

realitate. Aceasta la rândul ei are o amplă și fidelă proiecție în ceea ce se cheamă istoria-

cunoaștere: ,,Dar cu ochii tăi mari, adânci şi blanzi, dumnezeească Clio, zână a devenirii

gândului, tu priveşti crearea prin om a altei lumi, alta decât cea aspră, cea cruda, cea

muritoare, ce ne-au făcut-o zeii. Cu cântec epic tu glorifici, cu cântec liric tu mângâi, pe

copilul tău, cu suflet din cer şi trup din pământ, omul, şi tu blândo, tu buno, povesteşti... ce a

fost viaţa oamenilor. Tu, Clio, culegi de pe morminte fiorile uscate şi ni le faci iară vii,

18

ibidem p. 53; 19 ibidem p. 70; 20 ibidem p. 71; 21 ibidem p. 36; 22 Pârvan, Vasile, ,,Memoriale‖, Editura Cultura Națională, București, 1923, p. 165; 23 Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003, p. 62;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

308

înflorind proaspete, ca cicoarea pe lanuri, în roua dimineţii. Tu, Clio, încălzeşti cu focul tău

trupurile de demult adormiţilor şi îi faci iară vii, trăind din nou puternic in lumea lor şi

năvălind plini de viaţă in lumea noastră: cu sângele încă lunecând pe armurile lor, cu patima

încă aprinsă în privirile lor, cu visul încă palpitând in făptura mâinilor lor. Şi între noi

oamenii, cei plăpânzi, cei trecători, nemurirea coboară, ca raza din cer‖24

.

Omul în timp și spațiu, evoluția culturală a umanității sunt coordonatele surprinse de

Părvan, acestea fiind de fapt caracteristicile obiectivului major al istoriei: ,, Istoria e

manifestarea tendinței spre nemurire, inerentă omului; ea arată în chip logic-evolutiv viața

sufletului omenesc în înfățișările sale din toate locurile și timpurile, reconstituind astfel

metafizic sufletul Umanității‖25

. Studiul istoriei, nu a izvorât și nu va izvorî, pentru Pârvan

dintr-o formulă academică, dimpotrivă, această materie a fost pentru el obiectul unei reflecții

continue, pentru că omul este cu adevărat marele creator al lumii spiritual-culturale: ,,Alături

de intuiția geniului, care pătrunde fulgerător cutare taină a forțelor naturii și supune noua

energie scopului cultural uman, stă răbdătoarea observație populară, care prin cine știe ce

minte destul de modestă făcând suma unor rătăciri, greșeli și pagube, născocește prima

unealtă, primul meșteșug, prima industrie, desigur simple, primitive, dar totuși superioare

puterii slabe a animalului-om. Iar aceste născociri cresc omului facultățile modelatoare,

cultivatoare și- ca atare- creatoare de deveniri energetice și spirituale‖26

. Cunoașterea istorică

în sine, capătă unele accente exclusive atunci când caută a: ,, a ilumina cu puterea propriului

geniu măcar o parte din (...) obscura poveste a devenirii sufletului omenesc, spre a putea cel

puțin bănui care va fi capătul suferințelor și rătăcirilor noastre‖27

. Ca și crez al său,

transformat în adevărată lege, se impune evoluția lumii spiritual-culturale, aceasta trebuind

cercetată în straturile sale cele mai adânci. Numai așa în demersul nostru vom simți că partea

lacunară începe să se subțieze și atitudinea generată de ideile pe care istoricul le are a priori,

iese încet la iveală. Este vorba de o construcție, de o renaștere a unei noi lumi de mult apuse

pe care istoricul o relevă cu mijloacele adecvate atitudinii creatoare. Din această lume lipsesc,

ne arată Pârvan, legile de succesiune. Este un punct de vedere foarte important, luat fiind în

discuție de istoricii de mai târziu. Motivația lui în acest sens fiind aceea că, numai valorile

istorice trebuie luate și analizate. Valorile istorice sunt capabile să ofere nenumărate

răspunsuri deosebite prin unicitatea lor, ele stând la baza eșafodajului creat de istoric:

,,Deosebirea esențială între istorie și celelalte atitudini creatoare ale omului stă în însuși

izvorul de inspirație și materialul de prelucrare al ei. În vreme ce, pentru artă ori știință, natura

e obiectul și ținta supremă a prelucrării creatoare, pentru istorie, cultura e singurul obiect

posibil. Căci numai unde începe cultura, adică manifestarea reformatoare umană în mediul

natural cosmic, acolo începe istoria‖28

.

Istoricul fiind sinonim cu ,,cosmicul din om‖, are drept domenii de cercetare și analiză

,,temporalul‖ și ,,spațialul‖ istoric și nu cel biologic, sau sociologic. Aici, în viața tumultoasă

a umanității ,,spiritul, adică energia universală‖ erupe în ,,vibrarea și ritmul mulțimilor

contemporane‖29

, pentru că: ,,Unde nu e devenire și unde nu e înflorire a vieții nu e istorie.

Cum însă viața omenească intensă nu poate fi decât prin spirit, unde nu e viață spirituală, nu e

istorie‖30

. Truditorul pe tărâmul istoriei are în fața sa milioane de substanțe cărora trebuie să

24 Pârvan, Vasile, ,,Memoriale‖, Editura Cultura Națională, București, 1923, p. 165; 25 Pârvan, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman‖, Ed. Socec, București, 1911, p.

14; 26

Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003, p. 90-91; 27 Pârvan, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman‖, Ed. Socec, București, 1911, p.

14 și următoarele; 28 Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003, p. 90-91; 29 ibidem p. 61 30 ibidem p. 60;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

309

le verifice traiectoriile și să le urmărească efectiv adevărata forță. Aici intervine ,,ritmul

spiritual‖. Spiritul ,,(...) forța creatoare în sine, e un fenomen nu numai istoric, ci în aceeași

vreme contemporan; ideile creatoare elene sunt valori istorice așa de intense, încât, prin partea

lor de spirit general omenesc, ele devin valori oarecum etern omenești și deci perpetuu

valabile‖31

. Astfel ,,schimbarea aspectului natural al spațiului terestru prin activitatea

culturală a omului va crea o întreagă serie de fenomene cu lungă rezonanță spirituală, adică de

valori istorice specifice. Aici intră de pildă toată cultura așa-zisă materială a umanității, toate

descoperirile, investițiile și aplicările tehnicii, tot așa-numitul progres științific al omenirii‖32

.

Avem un Univers istoric imens, plin de energie, ritm, vibrație ondulatorie, toate acestea fiind

constantele devenirii sau ale unui spirit creator. Nu este vorba de un Univers alcătuit din

virtualități lipsite de chip, care dau naștere unor obiectivări diferite; creația omenească

reprezentată de ritmul spiritual evoluează, iar fenomenele la fel în funcție de factorul

devenirii: ,,Istoricii, ca și artiștii și filosofii, sunt-îndeobște-simplii oameni ca oricare alții. Și

cum arta și filosofia-ca punct de vedere- mereu alta de la epocă la epocă și de la popor la

popor, rămânând aceeași numai în legile ei fundamentale de existență și creare, tot așa istoria

e mereu alta, de la un timp la altul, de la un popor la altul, de la un individ la altul. Când viața

indivizilor singuratici, când viața tulburată a maselor, când isprăvile marilor conducători la

violențe și ucideri pentru întemeierea de imperii ale robiei, când viața simțirii religioase

atotprecumpănitoare, când viața economică a omenirii, sunt obiectul de predilecție ale

cercetărilor istoricilor‖33

. Ceea ce e precumpănitor în ceea ce el numește devenire, este

spiritul aducător de energie, care transformă cu ajutorul atitudinii creatoare. Istoricul pornește

desigur de la observarea fenomenului izolat, iar de aici el trebuie, împins de legile generice

cosmice, să aibă cunoașterea deplină a legăturilor existente în întregul eșafodaj, privirile sale

fiind mereu în legătură cu universalul: ,,Pentru istorie nu fenomenele izolate, ci devenirea

totală fiind singura preocupare a atitudinii ei creatoare, este evident că că nu fenomenele au a-

i ajuta la urmărirea devenirii, ci devenirea în totalul ei, după legile generale cosmice, care o

determină, are a caracteriza și valorifica fenomenele izolate. Iar aceste fenomene, ele însele,

nu sunt decât inseparabila continuitate(iar nu cumva, hăcuirea în tic-tacuri ,,succesive‖) a

liniei unice ascensional-descendente a devenirii vieții spirituale, analoage, dar imens mai

bogate în vibrații, ca viața naturii, ea însăși inseparabil continuă în linia vieții ei eterne‖34

.

Istoricul va pleca de la analiza fenomenului izolat, acesta fiind doar o parte a intregului

existent dat, a devenirii totale. Între fapte, adevăratele legături existente obiectiv, necesită o

anumită atenție, iar descifrarea acestora reprezintă unul dintre obiectivele istoricului. Istoria

nu este ceva pe care o putem așeza undeva la suprafața procesului universal și nu o putem

grefa de rădăcinile trainice ale existenței. Ca ,,dramă care se săvârșește în eternitate‖35

, istoria

suferă o serie de transformări, fiind scena unui cămp de luptă între curente și forțe, care se

întrepătrund sfârșind a se destrăma și a renaște, hrănindu-se cu energiile unui întreg Cosmos,

a ,,ritmului vibrant‖ pârvanian. Este greu de spus, în cazul acestui aparent haos, care este forța

sau energia de a cărei importanță atârnă balanța fenomenelor semnificative; este greu de

descifrat direcția și sensul fenomenelor și stabilirea unei ierarhii atât de necesare sondării

profunzimilor existenței omenești. Istoria autentica nu este uniformă, ea avansează doi

termeni, din care este departe de a crea o sinteză: accidente și regularități36

. Termenii nu sunt

izolați, interacționarea și înlănțuirea lor este dovedită, generând un anume determinism

construit progresiv. Faptul istoric, o anumită epocă, un anumit curent, nu pot apărea de două

31

ibidem p. 85; 32 ibidem p. 83; 33 ibidem p. 69; 34 ibidem p. 62; 35 Berdiaev, Nikolai, ,,Sensul istoriei‖, Editura Polirom, Iași, 1996, p. 79; 36 ibidem p. 79;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

310

ori în aceleași condiții, având aceleași cauze sau efecte; nu avem similarități în lumina și

natura identicului în această privință. Avem în accepțiunea părvaniană a istoriei, fapte de o

anumită profunzime și chiar dacă ele nu sunt identic repetabile, sunt supuse totuși unor legi

aflate în directă legătură cu natura inexorabilului. Despre legi, Pârvan, arată că acțiunea, la fel

ca și existența lor, reprezintă un dat aprioric. Vorbind despre deosebirea dintre istoria

empirică și atitudinea istorică creatoare, istoricul admite ,,ca dată legea însăși a devenirii, lege

cosmică‖ în strânsă legătură cu ritmul și ,,tempoul‖ fiecărui fenomen. Și la Hegel admitem o

istorie apriorică, despre un Dumnezeu care guvernează această lume, iar esența acestei

guvernări este relevată tocmai de istoria universală. Aceasta din urmă are, în accepțiunea lui

Hegel caracteristicile unei teodicee, în sensul desfășurării în timp și spațiu a spiritului divin.

La Pârvan, în contrapondere, subliniem existența unei istorii al cărei corespondent este

procesul real, caracterizat prin ritmul care condiționează structura însăși a materiei: ,,Precum

nu e trup fără spațiu, așa nu e spirit fără ritm. Evoluția spiritului omenesc e istoria ritmului

vieții creatoare. Cultura omenească e ritm solidificat în fapte. Cercetând faptele găsești ritmul.

Materia universală condiționează prin structura ei intimă ritmul care o va vivifica. Curenți de

înaltă tensiune nu trec prin o materie. Spirit intens vibrator nu se coboară decât în anume

construcții cerebrale‖37

. Istoria ca examinare a procesului real, a realului în general, comportă

o anumită dificultate, presupunând un efort de conceptualizare din partea istoricului. Acest

efort este necesar pentru a oferi datele atât de necesare reconstituirii unui enume eveniment.

Aici, Pârvan nu se referă însă la modalitatea reconstruirii imaginii trecutului și nici la

instrumentarul istoricului, accentul punându-se pe legea sau legile care se exercită în

profunzimea faptelor sau fenomenelor. Legea universală care stă la baza întregii societăți

omenești, reprezintă un perpetuum mobile, o condiție sine qua non a naturii tuturor

fenomenelor care apar dea lungul curgerii timpului. Cum am arătat, fenomenele istorice nu

sunt identice, fiecare avănd anumite particularități, conduse fiind de legi. O caracteristică

importantă, a cestei legi universale, care generează o anumită conductibilitate a energiei

ritmului specifică devenirii, este, în accepțiunea lui Pârvan, lupta dintre diferențial și integral.

Această luptă face parte integrantă dintr-un proces mai amplu, acela al constituirii umanității

într-un mare tot unitar, dincolo de granițele trasate de națiuni, pentru că: ,,(...) nimeni nu poate

defini națiunea ca realitate. Și totuși, cu orice preț caută s-o proiecteze în spațiul și timpul

uman ca o realitate contemporană. Nu bagă de seamă că ea e numai o sinritmie de deveniri

paralele, general-omenești; deveniri biologice, deveniri sociale, deveniri economice, deveniri

culturale, deveniri politice. (...) O regrupare a umanității peste națiuni a existat întotdeauna și

se face și astăzi. Ideea națională elenică a fost înecată în ,,cosmopolitismul‖ elenic, cea

romană în imperiul roman, cea național-barbară în ,,catolicismul‖ creștin, cea național-

burgheză modernă în imperialismul neoroman‖38

. Astăzi avem o cu totul altă înfățișare a

condițiilor procesualității națiunilor, în sensul transpunerii peste realitățile existente a

elementului supranațional. În această etapă, Pârvan subliniază ,,(...) continua luptă între

diferențial și integral, care creează toate marile deveniri istorice, și al cărei ritm mai slab ori

mai intens constituie suprema valorificare a fenomenelor evolutive, spiritual umane‖39

.

Faptele istorice, în metafizica pârvaniană, nu dau dovadă de un anume izolaționism

extrem de strict, fără nici un element de comunicare sau comuniune. Dimpotrivă, faptele

istorice care au un vădit conținut spiritual, sunt legate într-o manieră indisolubilă de celelate

fenomene universale, formând chiar o unitate. Conținuturile spirituale ale faptelor istorice duc

la transformarea acestora în fenomene ale ,,devenirii spirituale‖, care ,,și-ar avea legi de

dezvoltare specifice lor, în vreme ce, dimpotrivă, ritmul devenirii spirituale nu e decât unul și

37 Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003, p. 121; 38 ibidem p. 67; 39 ibidem p. 67;

Iulian Boldea (Editor) – Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017, eISBN: 978-606-8624-12-9

311

același cu eternul ritm cosmic, maxima intensitate a vibrațiilor dând maxima intensitate a

vieții și maxima influențare în timp și spațiu a mediului în care se produce vibrația‖.40

În acest

sens istoricul pornește la un drum destul de sinuos, care marchează de fapt o coborâre: de la

devenirea cosmică la devenirea istorică. De la ,,entitatea metafizică a devenirii infinite‖ la

,,devenirea vieții omenești spirituale, atât în aspectele ei individuale cât și în cele colective‖41

.

Istoricul are două puncte de referință, în jurul cărora trebuie să graviteze, neeludând

însă acțiunea legilor universale. Pe de o parte avem manifestările particulare, iar pe de alta

există formele și fenomenele. Este vorba de particular, de general și de aceleași legi de factură

cosmică. Pârvan cere istoricului să reflecteze indelung asupra celor două aspecte și să nu

cadă în extremitățile care apar. Una ar fi istoria strict evenimențială fără stabilirea unor ample

semnificații, abstractizări, etc. Cealaltă ar fi individualitatea faptului istoric, ridicat la rangul

cel mai înalt și considerat elementul de supremă importanță în construcțiile materialiste,

mecaniciste sau economice. fenomenului studiat.

BIBLIOGRAPHY

CĂRȚI

Berdiaev, Nikolai, ,,Sensul istoriei‖, Editura Polirom, Iași, 1996;

Catargiu, Virgil, ,,Vasile Pârvan – filozof al istoriei‖, Editura Junimea, Iași, 1982;

Pârvan, Vasile, ,,Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman‖, Editura Socec,

București, 1913;

Pârvan, Vasile, ,,Scrieri‖, București, 1981;

Pârvan, Vasile, ,,Idei și forme istorice‖, Editura Cartea Românească, București, 2003;

Pârvan, Vasile, ,,Memoriale‖, Editura Cultura Națională, București, 1923;

Stoenescu, Alex Mihai, ,,Introducere în studiul istoriei‖, Editura RAO, București, 2013;

Russell, Bertrand, ,,Istoria filosofiei occidentale‖, vol I, Editura Humanitas, București, 2005;

Veyne, Paul, ,,Cum se scrie istoria‖, Editura Meridiane, București, 1999;

ARTICOLE

Pârvan, Vasile, ,,Rolul monografiilor în studiile istorice‖, în ,,Luceafărul‖, III, 6;

40 ibidem p. 61; 41 ibidem p. 60;