După ce îmi umpleam în sfârşit burtica, mă îndreptam încet spre casă. Foarte greu, pentru că aveam multe picioruşe minuscule. Dar nu mă grăbeam şi mă bucuram de aerul proaspăt. Ajungeam acasă seara, îndopată cu mâncare, la cuibul meu confortabil, unde mă încovrigam ca o minge şi priveam ceva timp luna înainte de a adormi. Iar apoi în dimineaţa următoare, porneam în următoarea călătorie. Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase. Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucurie. Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase. Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucu- rie. Aventura minunată a fluturelui Betty!
Transcript
Emily’s Story
The people gave the dwarves grass and fruit seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. Because the people were too big for the island they had to leave again. But before they left, the dwarves gave them a couple of their hardworking fliers as a thank-you present. The people were touched by this. And so, to never forget what a wonderful island they had discovered, from then on they called the fliers ‘butterflies’."The little girl listened intently to the story. I was also fascinated by the tale. So that's why people call us that. One day I'd like to see the island of my forebears. I think I'll set off now. Perhaps I'll find it.
I'm Emily and I'm a little flier. I spend the whole day flying out and about in the world. Sometimes
I get tired and take a little break on a colourful flower or blossoming tree. Then I eavesdrop on people. They call me and my friends butterflies. I don't understand that. Sure, I fly, but I don't care about butter at all! I do believe that butter is actually something people like to eat. Golden, shiny stuff they like to spread on bread, either to eat it by
itself or together with something else on top. Why they think I look like butter is beyond me.
My wings are bright red with blue spots. My body is black. I've got nothing in common with butter! I'm curi-
ous to know how it is I got this strange name. I carefully move forwards. A window is open. Inside, it smells of cake
and cocoa. I fly in and treat myself to a swig of cocoa. I also have a little bit of cake. Then I see a small girl. She looks at
me with big eyes. I fly over and light upon her finger. She shouts with delight and a bigger person, her mum, comes into the room. "Mum! Why is it called a butterfly?" The child wants to know. I like this girl. That's exactly what I want to know, too. "Oh that's easy, dear," says her mum and begins to explain.
The people gave the dwarves grass and fruit seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. Because the people were too big for the island they had to leave again. But before they left, the dwarves gave them a couple of their hardworking fliers as a thank- you present. The people were touched by this.
Emily’s StoryOnce upon a time there was an island.
On the island lived lots and lots of tiny dwarves. They only had cows.
There was hardly any grass, no fruit and no vegetables – only butter and water. The grass was given to the cows to eat. Their houses, clothes and everything else were made from butter. But they had
small pets. They were called graceful fliers. The graceful
fliers pulled their airships. The dwarves didn't walk any-
where. They always flew.
One day a ship with big people arrived at the island. They looked about at ev-erything and were astonished. They gave the dwarves some cloth, which the dwarves used to make clothes. The people gave the dwarves grass and fruit
seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. But the people were far too big for the
small island. They had to leave again. As a goodbye
present the dwarves gave them a couple of their graceful fliers. The
people were touched by this. And so that they never forgot the island, from then on, they called
the fliers butterflies.
Lena and the secret of the Butterflies
My name is Lena. My parents and I live in a small house at the edge of a large meadow. I like to play catch and hide-and-seek there with my friends. In the summer, when it's warm and all the flowers are in bloom, we see a lot of butterflies there. They are colourful and their wings glow in the light. We're always so happy to see them and we love to chase them. One evening, when I came home, I wanted to know from my mum why butterflies are so colourful and why they always make me and my friends so happy. Mum didn't know. Dad couldn't tell me either. Didn't anyone know? I went to bed
feeling a little sad. No one could answer my questions. The next day I went out early to play. It was the summer holidays.
I saw an old woman in the middle of the meadow among all the flowers and butterflies. I slowly approached her. I was a little
uncertain. Mum always says you shouldn't talk to strangers. But the old woman seemed nice. And apart from that, I could run faster than
her. So I went up to her and said, "Hello, I'm Lena. What are you doing?"
The woman looked at me for a long time and smiled. "Hello Lena. I'm Sofia and I'm talking to the butterflies." "Butterflies can't talk!" I said,
annoyed. This woman was certainly fibbing. A little uncertainly, I said, "If you can talk to them, then tell me why they're so colourful and why they make me so happy!" Sofia laughed again and replied, "Oh, that's easy. This butterfly here is called Beeper and he's already 196 hours old. He knows everything. I can ask him." Then she closed her eyes and hummed quietly.
The butterfly she called Beeper slowly settled on her outstretched hand. His little head seemed to incline forwards slightly. After a while, which seemed like forever to me, she opened her eyes and Beeper fluttered away. Sofia smiled softly. "Beeper has told me everything. Do you want to know what the secret of the butterflies is?" "Of course!" I exclaimed. I was already itching with impatience. "Very well then, listen carefully and don't inter-rupt." And she began to tell me the secret: "Every butterfly is born brown and bland. So, to get their colours, every young butterfly has to pass a small test. Early in the morning, when the sun is rising and dew still covers all the plants, the butterfly has to find a spider's web with a hole in the middle. The hole has to be large enough for it to be able to fly through. Once the butterfly has found such a spider's web, it must fly through it. Spider webs have magical powers, as I'm sure you already know. The web can judge the butterfly's character and as soon as the butterfly has flown through, it receives its colours. If it has a kind character, its wings become almost completely red. If it loves being free, they become more blue. But the spider's web doesn't only give it its colours. It also gives it a task. Butterflies have to help people laugh more. If a person has a problem or is sad, a butterfly is sure to fly by. From its small wings it casts a magical dust that makes people happy. Butterflies are like miniature messengers of joy." And with these words, Sofia got up. "Now you know the secret of the butterflies. Keep it safe and don't tell anyone else about it." Giddy from hearing the story, I cried after her, "But why isn't anyone allowed to know? And how can I talk to butterflies, too? Is everything you told me true?" But Sofia had already gone and couldn't hear me anymore. And just as I started to feel a little sad because I had so many unanswered questions, a butterfly flew past. I couldn't take my eyes off of it and I was immediately happy again. Singing, I went back home.
Then suddenly, something quite unusual happened. All at once I had the strong urge to crawl along a nice, thick branch and find a place to hang for a while. I dangled back and forth, not noticing the delicate thread coming from my head winding itself around me until I was completely cocooned by it. My caterpillar body was gone, I couldn't see anything anymore and I felt somewhat weightless. How long it went on, I don't know. At some point I noticed that I had slender feet and a long feeler. On top of that, I was wrapped in something wide and colourful. What was it?
It's slowly becoming quite cramped in here. I want to stretch and move about. Suddenly, I hear a noise, like something is tearing somewhere. I turn to the side a little. There! Above me, I can see a small hole in my cocoon. Sunlight shines through it. I can smell spring and freedom. I'm very excited. I want to get out. I push here a little; I push there a little more. I've done it! I'm free. I breathe deeply and enjoy the feeling of the sun on my beautiful wings. Wings?! Hold on! I have to take a closer look at this. That's right! I have beautiful wings and a velvety, slender body. I look dazzling. I wonder if I can fly? I think I'll simply just try. I bravely let myself fall and spread my wings. But I don't fall. Just the opposite. I glide almost silently through the air. I can't believe it. I've transformed from a small, somewhat chubby caterpillar into a graceful, beautiful butterfly. From now on I'll call myself Betty Butterfly!
Dim light envelops me. I think the sun is just coming up. But I'm not completely sure. It could also be moonlight. I can't see too much because for weeks now I've been hanging upside-down from a kind of stick, inside a silk shell. I like to think back to when my life was full of colour and joy.
Back then I was Betty the happy, well-fed, splotchy, little cater-pillar. Every day, as the sun came up, I would crawl from my warm, cosy knothole in a huge broadleaf tree. Protected by the large leaves, I'd warm my round tummy in the sun. And then I'd set off on a little journey. Sometimes I'd go to the delicious bramble bush in the garden next door, sometimes to the broad-leaf tree opposite and sometimes to the luscious hazel bush on
the ground below. I'd look for the greenest and most beautiful leaves and really enjoy eating them. I have to admit, I was a little
greedy guts! I really did eat too much! It was as if I knew that one day I would have to hang from a stick without
anything to eat or drink at all. So, it really was lucky that I had such an insatiable appetite.
Once my little tummy was finally full, I would slowly make my way home. It was very hard work with all my many tiny, little feet. But I took my time and enjoyed the fresh air. I would arrive home in the evenings stuffed full of food at my cosy nest and roll myself up into
a ball and watch the moon for a while before falling asleep. And then the next morning I'd
set off on my next journey.
Betty’s greatadventure!Povestea Emiliei
Copilul vrea să ştie. Îmi place fetiţa asta. Este exact ceea ce
vreau şi eu să ştiu. "O, simplu, draga mea," spune mama ei şi începe să explice.
Sunt Emilia şi sunt o mică zburătoare. Îmi petrec întreaga zi zburând de colo-colo prin
lume. Uneori obosesc şi iau o mică pauză pe o floare colorată sau pe un copac înflorit. Apoi trag cu urechea la oameni. Ei ne numesc pe mine şi pe prietenii mei fluturi. Nu înţeleg de ce. Desigur, zbor, dar nu-mi pasă deloc de unt! Cred că de fapt untul este ceva ce le place oameni-
lor.
O chestie aurie, strălucitoare, pe care le place s-o întindă pe pâine, s-o mănânce fie simplă, fie
cu ceva deasupra. Chiar nu înţeleg de ce cred ei că arăt ca untul.
Aripile mele sunt de un roşu strălucitor cu pete albastre. Corpul meu este negru. Nu am nimic în comun cu
untul! Sunt curioasă să aflu cum se face că am primit acest nume ciudat. Mă deplasez cu grijă înainte.
O fereastră este deschisă. Înăuntru miroase a prăjitură şi a cacao. Zbor înăuntru şi mă delectez cu o înghiţitură de cacao. Iau şi o bucăţică de prăjitură. Apoi văd o fetiţă. Mă priveşte cu ochii măriţi.
Zbor şi aterizez pe degetul ei. Strigă de
încântare, iar o persoană mai în vârstă, mama ei, intră în cameră.
"Mamă! De ce se cheamă fluture?"
Şi astfel, pentru a nu uita niciodată ce insulă minunată descoperiseră, de atunci au numit micile
zburătoare ‘fluturi’."Fetiţa a ascultat cu atenţie povestea.
Şi pe mine m-a fascinat. Deci de aceea ne spun oamenii aşa. Într-o zi
mi-ar plăcea să văd insula strămoşilor mei. Cred că o să pornesc chiar acum. Poate am s-o
găsesc.
"A fost odată ca niciodată o insulă. Pe insulă locuiau o puzderie de pitici mărunţei. Aveau
o mulţime de vaci. Nu prea se găsea iarbă, nu erau fructe şi nici legume – numai unt şi apă. Iarba puţină pe care o aveau era dată ca hrană vacilor. Hainele lor, casele şi toate celelalte erau făcute din unt. Aveau de asemenea nişte mici animale de companie.
Nişte mici zburătoare graţioase care trăgeau navele spaţiale ale piticilor - căci aceştia nu mer-
geau pe jos, ci zburau. Într-o zi pe insulă a sosit o navă cu oameni mari. Se uitau cu atenţie la tot şi erau
foarte uimiţi. Le-au dat piticilor nişte pânză, pe care piticii au utilizat-o pentru a face haine. Oamenii le-au dat
piticilor seminţe de iarbă şi de fructe, pe care piticii le-au folosit pentru a sădi câmpuri de iarbă şi pentru a creşte fructe în livezi.
Piticilor li s-a părut minunat. Deoarece oamenii erau prea mari pentru insulă, au trebuit să plece din nou. Dar înainte de a pleca, piticii le-au dăruit o pereche din micile lor zburătoare harnice, drept mulţumire.
Oamenii au fost impresionaţi.
Povestea Emiliei
Povestea EmilieiA fost odată ca niciodată o insulă. Pe insulă
locuiau o puzderie de pitici mărunţei. Aceştia aveau numai vaci.
Nu prea se găsea iarbă, nu erau fructe şi nici legume - numai unt şi apă. Cu iarba erau hrănite vacile. Hainele lor, casele şi toate cele-lalte erau făcute din unt. Dar aveau mici animale de com-panie.
Acestea erau numite zburătoare graţioase. Micile creaturi trăgeau
navele spaţiale ale piticilor. Piticii nu mergeau pe jos. Ei
zburau întotdeauna.
Într-o zi pe insulă a sosit o navă cu oameni mari. Se uitau cu atenţie la tot şi erau uimiţi. Le-au dat piticilor nişte pânză, pe care piticii au folosit-o pentru a face haine.
Oamenii le-au dat piticilor seminţe de iarbă şi de fructe, pe care
piticii le-au utilizat pentru a sădi câmpuri de iarbă şi pentru a creşte fructe în livezi. Piticilor li s-a părut minunat.
Însă oamenii erau mult prea mari pentru insuliţă. A trebuit să
plece din nou. Ca dar de rămas-bun, piticii le-au dat o pereche din
zburătoarele lor graţioase. Oamenii au fost impresionaţi. Şi pentru a nu uita insula niciodată, de
atunci încolo au numit micile zburătoare fluturi.
versiune SCURTĂ
Lena and the secret of the Butterflies
Mă numesc Lena. Locuiesc cu părinţii mei într-o căsuţă la marginea unei pajişti mari. Îmi place să mă joc acolo de-a v-aţi ascunselea cu prietenii mei. Vara, atunci când este cald şi florile sunt înflorite, vedem o mulţime de fluturi acolo. Sunt coloraţi, iar aripile lor lucesc în lumină. Întot-deauna ne bucurăm atât de mult să-i vedem şi ne place mult să alergăm după ei. Într-o seară, când am ajuns acasă, am vrut să aflu de la mama de ce
sunt fluturii aşa coloraţi şi de ce ne fac întotdeauna pe mine şi pe prietenii mei atât de fericiţi Mama nu
ştia. Nici tata n-a putut să-mi spună. Nimeni nu ştia? M-am dus la culcare
un pic tristă. Nimeni nu ştia să-mi răspundă la întrebare. Ziua următoare
m-am dus la joacă devreme. Era vacanţa de vară. Am văzut o femeie în
vârstă în mijlocul pajiştii, printre fluturi şi flori. M-am apropiat încet de ea. Nu prea eram sigură.
Mama spune întotdeauna că nu trebuie să vorbeşti cu persoane pe care nu le cunoşti. Dar bătrâna părea de treabă. Şi în plus, puteam să fug mai repede decât ea. Aşa că m-am dus la ea şi i-am spus: "Bună, eu sunt Lena. Ce faceţi?"
Femeia m-a privit timp îndelungat şi a zâmbit. "Bună, Lena. Eu sunt Sofia şi vorbesc cu fluturii." "Fluturii nu pot vorbi!" am spus, enervată. Femeia cu siguranţă spunea minci-uni. Un pic nesigură, am spus: "Dacă puteţi vorbi cu ei, atunci spuneţi-mi de ce sunt atât de coloraţi şi de ce mă fac atât de fericită!" Sofia a râs din nou şi a răspuns: "O, asta e simplu. Fluturele acesta se numeşte Beeper şi are deja 196 de ore. El ştie totul. Îl pot întreba." Apoi a închis ochii şi a murmurat foarte încet. Fluturele pe care îl numea Beeper s-a aşezat încet pe mâna ei întinsă.
Lena and the secret of the Butterflies
Căpşorul lui părea să se încline uşor înainte. După un timp, care mie mi s-a părut o eternitate, ea a deschis ochii, iar Beeper s-a îndepărtat bătând din aripi. Sofia a zâmbit uşor. "Beeper mi-a spus totul. Vrei să ştii care este secretul fluturilor?" "Desigur!" am exclamat. Deja nu mai puteam de nerăbdare. "Foarte bine atunci, ascultă cu atenţie şi nu mă întrerupe." Şi a început să-mi spună secretul:
"Fiecare fluture se naşte maro şi neutru. Deci pentru a-şi obţine culorile, fiecare fluture tânăr
trebuie să treacă un mic test. Dimineaţa devreme, atunci când răsare soarele, iar roua acoperă încă
plantele, fluturele trebuie să găsească o pânză de păianjen cu o gaură în mijloc. Gaura trebuie să fie
suficient de mare încât fluturele să poată trece prin ea. După ce găseşte o astfel de pânză de păianjen, fluturele
trebuie să zboare prin ea. Pânzele de păianjen au puteri magice, ceea ce sunt sigură că ştii deja. Pânza poate să
aprecieze caracterul fluturelui, iar imediat ce fluturele zboară prin ea, îşi primeşte culorile.
Dacă acesta are un caracter blând, aripile sale devin aproape complet roşii. Dacă îi place mult să fie liber, acestea devin mai mult albastre. Dar pânza de păianjen nu-i dă numai culorile. Îi dă şi o sarcină. Fluturii trebuie să-i ajute pe oameni să râdă mai mult. Dacă cineva are o problemă sau este trist, un fluture cu siguranţă va zbura prin apropiere. De pe aripioarele sale împrăştie un praf magic ce-i face pe oameni fericiţi. Fluturii sunt ca nişte mesageri în miniatură ai bucuriei." Şi cu aceste cuvinte, Sofia s-a ridicat. "Acum ştii secretul fluturi-lor. Păstrează-l în siguranţă şi nu-l spune nimănui altcuiva." Ameţită de povestea auzită, am strigat după ea: "Dar de ce nu trebuie să ştie nimeni? Şi cum pot să vorbesc şi eu cu fluturii? Ceea ce mi-ai spus este adevărat?" Dar Sofia plecase deja şi nu mă mai putea auzi. Şi chiar când începeam să mă întristez puţin deo-arece aveam atât de multe întrebări fără răspuns, un fluture a trecut în zbor. Nu mi-am putut lua ochii de la el şi am fost imediat fericită din nou. Cântând, m-am întors acasă.
După ce îmi umpleam în sfârşit burtica, mă îndreptam încet spre casă.
Foarte greu, pentru că aveam multe picioruşe minuscule. Dar nu mă grăbeam şi mă bucuram de aerul proaspăt.
Ajungeam acasă seara, îndopată cu mâncare, la cuibul meu confortabil, unde mă încovrigam ca o minge şi priveam ceva timp luna înainte de a adormi. Iar apoi în dimineaţa următoare, porneam în următoarea călătorie.
Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase. Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucurie.
Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi
lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un
fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase.
Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucu-rie.
Aventura minunată a fluturelui Betty!
Ia te uită! Deasupra mea, văd un orificiu mic în coconul meu. Prin el străluceşte soarele. Simt miros de primăvară şi de libertate. Sunt foarte emoţionată.
Vreau să ies. Împing un pic aici, un pic dincolo. Am reuşit! Sunt liberă. Respir adânc şi mă bucur de senzaţia soarelui pe frumoasele mele aripi. Aripi?! Staţi puţin! Trebuie să mă uit un pic mai bine la asta. Aşa e! Am aripi frumoase şi un corp catifelat şi suplu. Arăt extraordinar.
Mă întreb: oare pot zbura? Cred că pur şi simplu o să încerc. Îmi dau drumul cu curaj şi îmi desfac
aripile. Şi nu cad. Dimpotrivă. Plutesc prin aer aproape fără zgomot.
Nu-mi vine să cred. M-am transformat dintr-o omiduţă oarecum durdulie într-un fluture superb şi graţios. De acum înainte, mă numesc Fluturele Betty!
Apoi brusc s-a întâmplat ceva destul de neobişnuit. Dintr-o dată am simţit nevoia puternică de a mă târî de-a lungul unei ramuri groase şi drăguţe şi de a găsi un loc unde să atârn ceva timp.
M-am legănat înainte şi înapoi, fără a observa firul delicat care îmi ieşea din cap şi se înfăşura în jurul meu până când m-a transformat complet într-un cocon. Corpul meu de omidă dispăruse, nu mai vedeam nimic şi mă simţeam cumva mai uşoară.
Nu ştiu cât a durat. La un moment dat, am observat că am picioare subţiri şi o antenă lungă. În plus,
eram înfăşurată în ceva larg şi colorat. Ce era asta?
Aici e din ce în ce mai înghesuit. Vreau să mă întind şi să mă mişc. Brusc, aud un zgomot, ca şi cum ceva se rupe undeva. Mă întorc puţin într-o parte.
Aventura minunată a fluturelui Betty!
Emily’s Story
The people gave the dwarves grass and fruit seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. Because the people were too big for the island they had to leave again. But before they left, the dwarves gave them a couple of their hardworking fliers as a thank-you present. The people were touched by this. And so, to never forget what a wonderful island they had discovered, from then on they called the fliers ‘butterflies’."The little girl listened intently to the story. I was also fascinated by the tale. So that's why people call us that. One day I'd like to see the island of my forebears. I think I'll set off now. Perhaps I'll find it.
I'm Emily and I'm a little flier. I spend the whole day flying out and about in the world. Sometimes
I get tired and take a little break on a colourful flower or blossoming tree. Then I eavesdrop on people. They call me and my friends butterflies. I don't understand that. Sure, I fly, but I don't care about butter at all! I do believe that butter is actually something people like to eat. Golden, shiny stuff they like to spread on bread, either to eat it by
itself or together with something else on top. Why they think I look like butter is beyond me.
My wings are bright red with blue spots. My body is black. I've got nothing in common with butter! I'm curi-
ous to know how it is I got this strange name. I carefully move forwards. A window is open. Inside, it smells of cake
and cocoa. I fly in and treat myself to a swig of cocoa. I also have a little bit of cake. Then I see a small girl. She looks at
me with big eyes. I fly over and light upon her finger. She shouts with delight and a bigger person, her mum, comes into the room. "Mum! Why is it called a butterfly?" The child wants to know. I like this girl. That's exactly what I want to know, too. "Oh that's easy, dear," says her mum and begins to explain.
The people gave the dwarves grass and fruit seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. Because the people were too big for the island they had to leave again. But before they left, the dwarves gave them a couple of their hardworking fliers as a thank- you present. The people were touched by this.
Emily’s StoryOnce upon a time there was an island.
On the island lived lots and lots of tiny dwarves. They only had cows.
There was hardly any grass, no fruit and no vegetables – only butter and water. The grass was given to the cows to eat. Their houses, clothes and everything else were made from butter. But they had
small pets. They were called graceful fliers. The graceful
fliers pulled their airships. The dwarves didn't walk any-
where. They always flew.
One day a ship with big people arrived at the island. They looked about at ev-erything and were astonished. They gave the dwarves some cloth, which the dwarves used to make clothes. The people gave the dwarves grass and fruit
seeds, which the dwarves used to sow fields of grass and grow fruit in orchards. The dwarves thought this was great. But the people were far too big for the
small island. They had to leave again. As a goodbye
present the dwarves gave them a couple of their graceful fliers. The
people were touched by this. And so that they never forgot the island, from then on, they called
the fliers butterflies.
Lena and the secret of the Butterflies
My name is Lena. My parents and I live in a small house at the edge of a large meadow. I like to play catch and hide-and-seek there with my friends. In the summer, when it's warm and all the flowers are in bloom, we see a lot of butterflies there. They are colourful and their wings glow in the light. We're always so happy to see them and we love to chase them. One evening, when I came home, I wanted to know from my mum why butterflies are so colourful and why they always make me and my friends so happy. Mum didn't know. Dad couldn't tell me either. Didn't anyone know? I went to bed
feeling a little sad. No one could answer my questions. The next day I went out early to play. It was the summer holidays.
I saw an old woman in the middle of the meadow among all the flowers and butterflies. I slowly approached her. I was a little
uncertain. Mum always says you shouldn't talk to strangers. But the old woman seemed nice. And apart from that, I could run faster than
her. So I went up to her and said, "Hello, I'm Lena. What are you doing?"
The woman looked at me for a long time and smiled. "Hello Lena. I'm Sofia and I'm talking to the butterflies." "Butterflies can't talk!" I said,
annoyed. This woman was certainly fibbing. A little uncertainly, I said, "If you can talk to them, then tell me why they're so colourful and why they make me so happy!" Sofia laughed again and replied, "Oh, that's easy. This butterfly here is called Beeper and he's already 196 hours old. He knows everything. I can ask him." Then she closed her eyes and hummed quietly.
The butterfly she called Beeper slowly settled on her outstretched hand. His little head seemed to incline forwards slightly. After a while, which seemed like forever to me, she opened her eyes and Beeper fluttered away. Sofia smiled softly. "Beeper has told me everything. Do you want to know what the secret of the butterflies is?" "Of course!" I exclaimed. I was already itching with impatience. "Very well then, listen carefully and don't inter-rupt." And she began to tell me the secret: "Every butterfly is born brown and bland. So, to get their colours, every young butterfly has to pass a small test. Early in the morning, when the sun is rising and dew still covers all the plants, the butterfly has to find a spider's web with a hole in the middle. The hole has to be large enough for it to be able to fly through. Once the butterfly has found such a spider's web, it must fly through it. Spider webs have magical powers, as I'm sure you already know. The web can judge the butterfly's character and as soon as the butterfly has flown through, it receives its colours. If it has a kind character, its wings become almost completely red. If it loves being free, they become more blue. But the spider's web doesn't only give it its colours. It also gives it a task. Butterflies have to help people laugh more. If a person has a problem or is sad, a butterfly is sure to fly by. From its small wings it casts a magical dust that makes people happy. Butterflies are like miniature messengers of joy." And with these words, Sofia got up. "Now you know the secret of the butterflies. Keep it safe and don't tell anyone else about it." Giddy from hearing the story, I cried after her, "But why isn't anyone allowed to know? And how can I talk to butterflies, too? Is everything you told me true?" But Sofia had already gone and couldn't hear me anymore. And just as I started to feel a little sad because I had so many unanswered questions, a butterfly flew past. I couldn't take my eyes off of it and I was immediately happy again. Singing, I went back home.
Then suddenly, something quite unusual happened. All at once I had the strong urge to crawl along a nice, thick branch and find a place to hang for a while. I dangled back and forth, not noticing the delicate thread coming from my head winding itself around me until I was completely cocooned by it. My caterpillar body was gone, I couldn't see anything anymore and I felt somewhat weightless. How long it went on, I don't know. At some point I noticed that I had slender feet and a long feeler. On top of that, I was wrapped in something wide and colourful. What was it?
It's slowly becoming quite cramped in here. I want to stretch and move about. Suddenly, I hear a noise, like something is tearing somewhere. I turn to the side a little. There! Above me, I can see a small hole in my cocoon. Sunlight shines through it. I can smell spring and freedom. I'm very excited. I want to get out. I push here a little; I push there a little more. I've done it! I'm free. I breathe deeply and enjoy the feeling of the sun on my beautiful wings. Wings?! Hold on! I have to take a closer look at this. That's right! I have beautiful wings and a velvety, slender body. I look dazzling. I wonder if I can fly? I think I'll simply just try. I bravely let myself fall and spread my wings. But I don't fall. Just the opposite. I glide almost silently through the air. I can't believe it. I've transformed from a small, somewhat chubby caterpillar into a graceful, beautiful butterfly. From now on I'll call myself Betty Butterfly!
Dim light envelops me. I think the sun is just coming up. But I'm not completely sure. It could also be moonlight. I can't see too much because for weeks now I've been hanging upside-down from a kind of stick, inside a silk shell. I like to think back to when my life was full of colour and joy.
Back then I was Betty the happy, well-fed, splotchy, little cater-pillar. Every day, as the sun came up, I would crawl from my warm, cosy knothole in a huge broadleaf tree. Protected by the large leaves, I'd warm my round tummy in the sun. And then I'd set off on a little journey. Sometimes I'd go to the delicious bramble bush in the garden next door, sometimes to the broad-leaf tree opposite and sometimes to the luscious hazel bush on
the ground below. I'd look for the greenest and most beautiful leaves and really enjoy eating them. I have to admit, I was a little
greedy guts! I really did eat too much! It was as if I knew that one day I would have to hang from a stick without
anything to eat or drink at all. So, it really was lucky that I had such an insatiable appetite.
Once my little tummy was finally full, I would slowly make my way home. It was very hard work with all my many tiny, little feet. But I took my time and enjoyed the fresh air. I would arrive home in the evenings stuffed full of food at my cosy nest and roll myself up into
a ball and watch the moon for a while before falling asleep. And then the next morning I'd
set off on my next journey.
Betty’s greatadventure!Povestea Emiliei
Copilul vrea să ştie. Îmi place fetiţa asta. Este exact ceea ce
vreau şi eu să ştiu. "O, simplu, draga mea," spune mama ei şi începe să explice.
Sunt Emilia şi sunt o mică zburătoare. Îmi petrec întreaga zi zburând de colo-colo prin
lume. Uneori obosesc şi iau o mică pauză pe o floare colorată sau pe un copac înflorit. Apoi trag cu urechea la oameni. Ei ne numesc pe mine şi pe prietenii mei fluturi. Nu înţeleg de ce. Desigur, zbor, dar nu-mi pasă deloc de unt! Cred că de fapt untul este ceva ce le place oameni-
lor.
O chestie aurie, strălucitoare, pe care le place s-o întindă pe pâine, s-o mănânce fie simplă, fie
cu ceva deasupra. Chiar nu înţeleg de ce cred ei că arăt ca untul.
Aripile mele sunt de un roşu strălucitor cu pete albastre. Corpul meu este negru. Nu am nimic în comun cu
untul! Sunt curioasă să aflu cum se face că am primit acest nume ciudat. Mă deplasez cu grijă înainte.
O fereastră este deschisă. Înăuntru miroase a prăjitură şi a cacao. Zbor înăuntru şi mă delectez cu o înghiţitură de cacao. Iau şi o bucăţică de prăjitură. Apoi văd o fetiţă. Mă priveşte cu ochii măriţi.
Zbor şi aterizez pe degetul ei. Strigă de
încântare, iar o persoană mai în vârstă, mama ei, intră în cameră.
"Mamă! De ce se cheamă fluture?"
Şi astfel, pentru a nu uita niciodată ce insulă minunată descoperiseră, de atunci au numit micile
zburătoare ‘fluturi’."Fetiţa a ascultat cu atenţie povestea.
Şi pe mine m-a fascinat. Deci de aceea ne spun oamenii aşa. Într-o zi
mi-ar plăcea să văd insula strămoşilor mei. Cred că o să pornesc chiar acum. Poate am s-o
găsesc.
"A fost odată ca niciodată o insulă. Pe insulă locuiau o puzderie de pitici mărunţei. Aveau
o mulţime de vaci. Nu prea se găsea iarbă, nu erau fructe şi nici legume – numai unt şi apă. Iarba puţină pe care o aveau era dată ca hrană vacilor. Hainele lor, casele şi toate celelalte erau făcute din unt. Aveau de asemenea nişte mici animale de companie.
Nişte mici zburătoare graţioase care trăgeau navele spaţiale ale piticilor - căci aceştia nu mer-
geau pe jos, ci zburau. Într-o zi pe insulă a sosit o navă cu oameni mari. Se uitau cu atenţie la tot şi erau
foarte uimiţi. Le-au dat piticilor nişte pânză, pe care piticii au utilizat-o pentru a face haine. Oamenii le-au dat
piticilor seminţe de iarbă şi de fructe, pe care piticii le-au folosit pentru a sădi câmpuri de iarbă şi pentru a creşte fructe în livezi.
Piticilor li s-a părut minunat. Deoarece oamenii erau prea mari pentru insulă, au trebuit să plece din nou. Dar înainte de a pleca, piticii le-au dăruit o pereche din micile lor zburătoare harnice, drept mulţumire.
Oamenii au fost impresionaţi.
Povestea Emiliei
Povestea EmilieiA fost odată ca niciodată o insulă. Pe insulă
locuiau o puzderie de pitici mărunţei. Aceştia aveau numai vaci.
Nu prea se găsea iarbă, nu erau fructe şi nici legume - numai unt şi apă. Cu iarba erau hrănite vacile. Hainele lor, casele şi toate cele-lalte erau făcute din unt. Dar aveau mici animale de com-panie.
Acestea erau numite zburătoare graţioase. Micile creaturi trăgeau
navele spaţiale ale piticilor. Piticii nu mergeau pe jos. Ei
zburau întotdeauna.
Într-o zi pe insulă a sosit o navă cu oameni mari. Se uitau cu atenţie la tot şi erau uimiţi. Le-au dat piticilor nişte pânză, pe care piticii au folosit-o pentru a face haine.
Oamenii le-au dat piticilor seminţe de iarbă şi de fructe, pe care
piticii le-au utilizat pentru a sădi câmpuri de iarbă şi pentru a creşte fructe în livezi. Piticilor li s-a părut minunat.
Însă oamenii erau mult prea mari pentru insuliţă. A trebuit să
plece din nou. Ca dar de rămas-bun, piticii le-au dat o pereche din
zburătoarele lor graţioase. Oamenii au fost impresionaţi. Şi pentru a nu uita insula niciodată, de
atunci încolo au numit micile zburătoare fluturi.
versiune SCURTĂ
Lena and the secret of the Butterflies
Mă numesc Lena. Locuiesc cu părinţii mei într-o căsuţă la marginea unei pajişti mari. Îmi place să mă joc acolo de-a v-aţi ascunselea cu prietenii mei. Vara, atunci când este cald şi florile sunt înflorite, vedem o mulţime de fluturi acolo. Sunt coloraţi, iar aripile lor lucesc în lumină. Întot-deauna ne bucurăm atât de mult să-i vedem şi ne place mult să alergăm după ei. Într-o seară, când am ajuns acasă, am vrut să aflu de la mama de ce
sunt fluturii aşa coloraţi şi de ce ne fac întotdeauna pe mine şi pe prietenii mei atât de fericiţi Mama nu
ştia. Nici tata n-a putut să-mi spună. Nimeni nu ştia? M-am dus la culcare
un pic tristă. Nimeni nu ştia să-mi răspundă la întrebare. Ziua următoare
m-am dus la joacă devreme. Era vacanţa de vară. Am văzut o femeie în
vârstă în mijlocul pajiştii, printre fluturi şi flori. M-am apropiat încet de ea. Nu prea eram sigură.
Mama spune întotdeauna că nu trebuie să vorbeşti cu persoane pe care nu le cunoşti. Dar bătrâna părea de treabă. Şi în plus, puteam să fug mai repede decât ea. Aşa că m-am dus la ea şi i-am spus: "Bună, eu sunt Lena. Ce faceţi?"
Femeia m-a privit timp îndelungat şi a zâmbit. "Bună, Lena. Eu sunt Sofia şi vorbesc cu fluturii." "Fluturii nu pot vorbi!" am spus, enervată. Femeia cu siguranţă spunea minci-uni. Un pic nesigură, am spus: "Dacă puteţi vorbi cu ei, atunci spuneţi-mi de ce sunt atât de coloraţi şi de ce mă fac atât de fericită!" Sofia a râs din nou şi a răspuns: "O, asta e simplu. Fluturele acesta se numeşte Beeper şi are deja 196 de ore. El ştie totul. Îl pot întreba." Apoi a închis ochii şi a murmurat foarte încet. Fluturele pe care îl numea Beeper s-a aşezat încet pe mâna ei întinsă.
Lena and the secret of the Butterflies
Căpşorul lui părea să se încline uşor înainte. După un timp, care mie mi s-a părut o eternitate, ea a deschis ochii, iar Beeper s-a îndepărtat bătând din aripi. Sofia a zâmbit uşor. "Beeper mi-a spus totul. Vrei să ştii care este secretul fluturilor?" "Desigur!" am exclamat. Deja nu mai puteam de nerăbdare. "Foarte bine atunci, ascultă cu atenţie şi nu mă întrerupe." Şi a început să-mi spună secretul:
"Fiecare fluture se naşte maro şi neutru. Deci pentru a-şi obţine culorile, fiecare fluture tânăr
trebuie să treacă un mic test. Dimineaţa devreme, atunci când răsare soarele, iar roua acoperă încă
plantele, fluturele trebuie să găsească o pânză de păianjen cu o gaură în mijloc. Gaura trebuie să fie
suficient de mare încât fluturele să poată trece prin ea. După ce găseşte o astfel de pânză de păianjen, fluturele
trebuie să zboare prin ea. Pânzele de păianjen au puteri magice, ceea ce sunt sigură că ştii deja. Pânza poate să
aprecieze caracterul fluturelui, iar imediat ce fluturele zboară prin ea, îşi primeşte culorile.
Dacă acesta are un caracter blând, aripile sale devin aproape complet roşii. Dacă îi place mult să fie liber, acestea devin mai mult albastre. Dar pânza de păianjen nu-i dă numai culorile. Îi dă şi o sarcină. Fluturii trebuie să-i ajute pe oameni să râdă mai mult. Dacă cineva are o problemă sau este trist, un fluture cu siguranţă va zbura prin apropiere. De pe aripioarele sale împrăştie un praf magic ce-i face pe oameni fericiţi. Fluturii sunt ca nişte mesageri în miniatură ai bucuriei." Şi cu aceste cuvinte, Sofia s-a ridicat. "Acum ştii secretul fluturi-lor. Păstrează-l în siguranţă şi nu-l spune nimănui altcuiva." Ameţită de povestea auzită, am strigat după ea: "Dar de ce nu trebuie să ştie nimeni? Şi cum pot să vorbesc şi eu cu fluturii? Ceea ce mi-ai spus este adevărat?" Dar Sofia plecase deja şi nu mă mai putea auzi. Şi chiar când începeam să mă întristez puţin deo-arece aveam atât de multe întrebări fără răspuns, un fluture a trecut în zbor. Nu mi-am putut lua ochii de la el şi am fost imediat fericită din nou. Cântând, m-am întors acasă.
După ce îmi umpleam în sfârşit burtica, mă îndreptam încet spre casă.
Foarte greu, pentru că aveam multe picioruşe minuscule. Dar nu mă grăbeam şi mă bucuram de aerul proaspăt.
Ajungeam acasă seara, îndopată cu mâncare, la cuibul meu confortabil, unde mă încovrigam ca o minge şi priveam ceva timp luna înainte de a adormi. Iar apoi în dimineaţa următoare, porneam în următoarea călătorie.
Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase. Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucurie.
Mă învăluie o lumină slabă. Cred că soarele tocmai răsare. Dar nu sunt foarte sigură. Ar putea fi şi
lumina lunii. Nu pot vedea prea bine deoarece de săptămâni întregi am atârnat cu capul în jos de un
fel de băţ, în interiorul unei cochilii de mătase.
Îmi place să mă gândesc înapoi la momentul în care viaţa mea era plină de culoare şi de bucu-rie.
Aventura minunată a fluturelui Betty!
Ia te uită! Deasupra mea, văd un orificiu mic în coconul meu. Prin el străluceşte soarele. Simt miros de primăvară şi de libertate. Sunt foarte emoţionată.
Vreau să ies. Împing un pic aici, un pic dincolo. Am reuşit! Sunt liberă. Respir adânc şi mă bucur de senzaţia soarelui pe frumoasele mele aripi. Aripi?! Staţi puţin! Trebuie să mă uit un pic mai bine la asta. Aşa e! Am aripi frumoase şi un corp catifelat şi suplu. Arăt extraordinar.
Mă întreb: oare pot zbura? Cred că pur şi simplu o să încerc. Îmi dau drumul cu curaj şi îmi desfac
aripile. Şi nu cad. Dimpotrivă. Plutesc prin aer aproape fără zgomot.
Nu-mi vine să cred. M-am transformat dintr-o omiduţă oarecum durdulie într-un fluture superb şi graţios. De acum înainte, mă numesc Fluturele Betty!
Apoi brusc s-a întâmplat ceva destul de neobişnuit. Dintr-o dată am simţit nevoia puternică de a mă târî de-a lungul unei ramuri groase şi drăguţe şi de a găsi un loc unde să atârn ceva timp.
M-am legănat înainte şi înapoi, fără a observa firul delicat care îmi ieşea din cap şi se înfăşura în jurul meu până când m-a transformat complet într-un cocon. Corpul meu de omidă dispăruse, nu mai vedeam nimic şi mă simţeam cumva mai uşoară.
Nu ştiu cât a durat. La un moment dat, am observat că am picioare subţiri şi o antenă lungă. În plus,
eram înfăşurată în ceva larg şi colorat. Ce era asta?
Aici e din ce în ce mai înghesuit. Vreau să mă întind şi să mă mişc. Brusc, aud un zgomot, ca şi cum ceva se rupe undeva. Mă întorc puţin într-o parte.
