AUGUST–SEpTEMBRIE2014

Anul XXIV286–287

Nr. 8–9

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIUl EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCUmembru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactoriMaria PRICOPIStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEGIUl DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsSENATUl ROMÂNIEI – SESIUNE SOlEMNĂ

Ionel-Valentin Vlad, 150 de ani de la constituirea Senatului Românieişi de la instituţionalizarea sistemului parlamentar bicameral în România . . . 5ISTORIE şI TRADIŢIE ÎN SENATUl ROMÂNIEI

Dan Berindei, Senatul în istoria României . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7Mircea Duţu, Senatul României – for de exprimare a elitelor naționale . . . . . . . .10Ioan Alexandru, Bicameralismul parlamentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .16

UNIVERSITATEA DIN BUCUREşTI lA MOMENT ANIVERSARIonel-Valentin Vlad, Universitatea din Bucureşti şi Academia Română

la 150 de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20SUB CUpOlA ACADEMIEI

Cristian Hera, Congresul anual al Asociaţiei Medicale Române, eveniment de prestigiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .22

Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu, un model princiar . . . . . . . . . . . .23Solomon Marcus, Creierul uman: o veche cunoştinţă

şi o permanentă mirare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .26Mircea Duţu, Dreptul la mediu în paradigma

drepturilor umane fundamentale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33CUlTURĂ şI CIVIlIZAŢIE

Alexandru Surdu, De la caligrafie la Filocalie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .38OpINII

Emilian M. Dobrescu, Elemente pentru construcţia unui nou model educaţional . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43pERSONAlITĂŢI CUlTURAlE

Alexandru Zub, O restituție istorico-memorială de prestigiu: Gheorghe Boldur-lățescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47pROIECTE ACADEMICE

Păun Ion Otiman, Dan Dubină, Teme academice – proiect de extensie academică al Filialei Timișoara a Academiei Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .50

Valeriu D. Cotea, O carte-bilanț: proiecte și teme academice. Retrospectivă 2006–2014 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .53

Constantin Dropu, O lucrare care confirmă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .55INSTITUTE AlE ACADEMIEI ROMÂNE

Horia-Nicolai Teodoresu, Institutul de Informatică Teoretică al Academiei Române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .58ISTORIE

Octavian Roske, Radu Ciuceanu, Daniel Barbu, Condiția monumentului sub regimul comunist 1980–1985 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60

Alexandru Porţeanu, O semnificativă instituţie politică românească din 1914 privind Transilvania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .68

4

EVOCĂRIZeno Gârban, petre Spânul – la un moment de tranziţie metodologică

pentru cercetarea ştiinţifică în biologia agricolă şi medical-veterinară . . . . . . 72Petre Dan-Străuleşti, petre p. Negulescu, preşedinte al Adunării Deputaţilor . . . .76Robert Păiuşan, pe marginea unui (nou) proiect Manoilescu . . . . . . . . . . . . . . . . . 83Mihaela Dragu, Maria Rafailă, „Un mare savant și un mare umanist“ . . . . . . . . . 85

IN MEMORIAMDan Hăulică (1932–2014) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89ÎpS Nicolae Corneanu (1923–2014) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90

CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91ApARIŢII lA EDITURA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93GHID pENTRU AUTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95

5

Senatul României – sesiune solemnă

150 de ani de la constituirea SenatuluiRomâniei şi de la instituţionalizarea sistemului parlamentar bicameral în România*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la înfiin-ţarea Parlamentului Principatelor Române Unite, înbaza Statutului dezvoltător al Convenţiei de laParis, adoptat prin plebiscitul din luna mai 1864 şipromulgat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la3 iulie acelaşi an. Răspunzând unei nevoi interne atânărului stat român, camera superioară a Parlamen-tului, una dintre cele mai vechi instituţii similare dinEuropa, primea ca menire fundamentală „ocrotireadispoziţiilor constitutive ale noii organizaţiuni aRomâniei“, prin exercitarea rolului ponderator,de echilibru între puterile statului, asigurarearespectului drepturilor şi libertăţilor fundamen-tale ale românilor şi aplicarea consecventă a legiifundamentale. Potrivit statutului său astfel conferit,prin intermediul senatorilor de drept şi desem-naţi, era „camera de reflecţie“, care a constituit şi unveritabil for de exprimare a tuturor straturilor socie-tăţii româneşti, în frunte cu elitele sale politice,juridice şi cultural-ştiinţifice, între care se vornumăra mulţi membri ai Academiei Române.

Doresc să remarc un moment important în con -so lidarea rolului Senatului în Parlamentul României,după Marea Unire, elaborarea şi adoptarea Con-stituţiei Regatului României din 1923, Constituţieeuropeană potrivită cu specificul Ţării.

Rolul Senatului era definit clar şi cu atribuţiispecifice, importante pentru dezvoltarea democraticăa Ţării şi afirmarea interesului naţional. Senatoriiaveau competenţă şi experienţă, trebuind să aibăvârsta peste 40 de ani.

Subliniez şi faptul că membri ai Casei Regale,reprezentanţii principalelor culte, în frunte cupatriarhul României, preşedintele AcademieiRomâne şi alte persoane cu merite bine definiteerau senatori de drept şi, citez: „fiecare universitatealegea, din sânul său, prin votul profesorilor săi,câte un senator“. Mai avem astăzi aceste prevederi?

Prin elitele pe care le avea, Senatul a contribuitla controlul instituţional, la luarea unor decizii im -portante la momentele potrivite şi, în final, la creş-terea interbelică a României. Sechelele dictaturii co -mu niste de tip sovietic impuse după cel de-al DoileaRăzboi Mondial, printre care şi desfiinţarea Senatu-lui, mai precis înfiinţarea unei Mari Adunări Naţio-nale (instituţie unicamerală), mai uşor de manevratde partidul unic, nu se sting nici automat, nici printrecerea timpului, dacă nu se fac schimbările nece-sare. Pentru a ajunge din nou la o democraţie euro-

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului României (17 iunie 2014, Parlamentul României)

peană modernă, compatibilă şi cu trăsăturile noastrenaţionale, trebuie să păstrăm bicameralismul şisă redăm Senatului atribuţiile sale tradiţionale.

La data de 12 iunie 2014, Academia Română şiSenatul României au organizat un simpozion ştiinţi-fic dedicat istoriei şi tradiţiei bicameralismului par-lamentar în România, în care reputaţi istorici, juriştişi alţi specialişti în materie au prezentat o opiniecvasi-unanimă: şi în ţările europene care sunt maiapropiate de spiritul românesc, Senatul rămânesimbolul bicameralismului parlamentar, păstră-tor fidel al tradiţiilor noastre democratice şi pro-motor consecvent al intereselor naţionale.

Alegerea senatorilor ar trebui să fie diferită decea practicată astăzi. Atribuţiile Senatului ar trebui săfie legate de reprezentarea bună a comunităţilor

locale istorice şi de echilibrarea unor demnităţiimportante ale Statului.

Sesiunea solemnă organizată la ParlamentulRomâniei, consacrată jubileului Senatului şi siste-mului parlamentar din România, se doreşte a fi,deopotrivă, un omagiu pentru ceea ce a fost şi o spe-ranţă în viitorul vieţii parlamentare din România.

În numele Academiei Române, adresez domnuluiPreşedinte al Senatului României, domnilor senatoriai României şi distinşilor participanţi la această sesiune,un călduros „la mulţi ani!“ şi mari realizări înmisiunea pe care o aveţi: exercitarea rolului ponde-rator, de echilibru între puterile statului, asigura-rea respectului drepturilor şi libertăţilor funda-mentale ale cetăţenilor Ţării, promovarea şi apă-rarea interesului lor.

6

Senatul României (imagine din interior)

7

Istorie şi tradiţie în Senatul României

Instituţiile României moderne au fost constituitesuccesiv în secolul al XIX-lea. Prima fază a proce-sului de reformă l-a reprezentat perioada Regu -lamen tului organic, cea de-a doua, decisivă, a fost adomniei lui Alexandru Ioan Cuza. Principele Carolavea să continue această acţiune, beneficiind şi derăgazul unei lungi domnii. A avut loc, în vremea luiCuza şi apoi a domnitorului şi regelui Carol I, în pri-mul rând o grabnică aliniere a Principatelor Unite lainstituţiile moderne. Au fost utilizate modele occi-dentale, de preferinţă cele ale ţărilor latine, în primulrând franceze, dar şi italiene ori belgiene (Belgia eraconsiderată atunci tot o ţară latină). Acest lucru afost realizat cu măsură şi judecată, plecându-se nunumai de la modelele importante, ci avându-se învedere şi experienţa şi tradiţiile ţării. Jurnaliştii rea-lizatori ai acestei opere au avut o pregătire de nivelcorespunzător, în parte dobândită prin studii pestehotare, dar mai ales şi-au înţeles misiunea şi i s-audăruit cu simţiri patriotice. Privită peste un veac şimai bine, această operă merită cinstire şi admiraţie.Din păcate, iată un model care s-a cam uitat!

Statul modern a fost construit piesă cu piesăajutându-se ţara, în acea vreme, la o grabnicăaliniere instituţională. Dar, în luna mai 1864, avea săse intre într-o gravă criză politică, determinată dedivergenţele dintre domnitor şi Adunare, divergenţeprovocate în bună măsură de sistemul electoralextrem de restrictiv, instituit de puterile garanteeuropene în 1858, care făcea ca politica de reformesă fie stăvilită. A avut loc atunci lovitura de stat adomnitorului şi a primului său ministru MihailKogălniceanu. Sistemul instituit prin Convenţia dela Paris din 1858 a fost reformat, un „statutdezvoltător“ devenind „un act adiţional“ al Con -venţiei, urmărindu-se a se realiza o „reaşezare aechilibrului între puterile Statului“. Un plebiscit alnaţiunii, organizat după modelul bonapartist al luiNapoleon al III-lea, a legitimat schimbarea fun -damentală care s-a realizat.

În afara Adunării elective a fost instituită „Adu-narea ponderatrice“, un „Senat“, care era alcătuitdin membri de drept şi din cei numiţi de domnitor.Mitropoliţii, episcopii, primul preşedinte al Curţii deCasaţie şi cel mai vechi dintre generalii activi repre-zentau cea dintâi categorie. Acestora li se adăugau64 de membri numiţi de domnitor, „jumătate dintrepersoane recomandabile prin meritul şi experienţalor“, iar cealaltă jumătate numiţi tot de domnitor,dar aleşi dintre membrii Consiliilor generale alejudeţelor. La doi ani, urma să fie reînnoită o treimedintre membrii numiţi. Mitropolitul primat era „dedrept“ preşedintele Senatului, doi vicepreşedinţifiind numiţi de domnitor dintre senatori. MembriiCorpului ponderator primeau trei galbeni pe zi întimpul sesiunilor. Proiectele de lege votate de Adu-narea electivă urmau a fi supuse Senatului, care leanaliza, le adopta, sau venea cu amendamente; deasemenea, îi revenea să constate dacă proiectul încauză era „compatibil cu dispoziţiunile constitutiveale noii organizaţiuni“. Tot Senatului îi revenea, dealtfel, potrivit Statutului, să „ocrotească dispo ziţiu -nile constitutive ale noii organizaţii“ a ţării.

După plebiscit, la începutul verii, domnitorul aefectuat o vizită la Constantinopol, obţinând de laputerea suzerană şi de la reprezentanţii puterilorgarante consfinţirea reformelor efectuate, cu unelemodificări sau adăugiri la Statut. A fost condiţionatănumirea directă a celor 32 de senatori de către dom-nitor, dar şi justificarea de către ei a unui venit anualde 800 de galbeni, ceea ce a reprezentat o limitareimpusă din afară, iar reînnoirea mandatelor s-a sta-bilit la trei ani.

Senatul din 1864 a fost creat pentru a consolidapoziţia domnitorului şi a funcţionat ca un instrumentde dominaţie, deşi au fost auzite şi în sânul său unelevoci opoziţioniste. După înlăturarea domnitoruluiAlexandru Ioan Cuza, Locotenenţa domnească, con-siderându-l înfeudat domnitorului înlăturat, i-aîntrerupt activitatea până ce Constituţia a fost

Senatul în istoria României*Acad. Dan Berindei

* Comunicare susținută la Simpozionul cu tema „150 de ani – istorie și tradiție în Senatul României. Bicentenarul parlamentar în România. Tradiție și perspective“ (12 iunie 2014, Aula Academiei Române)

elaborată şi adoptată. Constituţia din 1866, rezultatatunci al compromisului patriotic al forţelor politice,a stabilit ca puterea legislativă să se exercite colec-tiv de domnitor şi de Reprezentaţiunea naţionalăformată din Senat şi Adunarea naţională. Ca şi aces -teia din urmă, Senatului nu i se mai impunea condu-cerea, ci el îşi desemna preşedintele, vice preşedinţiişi biroul; de asemenea, se stabilea că membrii săierau aleşi câte doi de judeţ, în două colegii, unul alproprietarilor rurali cu venit funciar de minimum300 de galbeni, iar celălalt al orăşenilor proprietaricu venituri între 100 şi 300 de galbeni. Acestora li seadăugau câte un membru desemnat prin votul profe-sorilor celor două universităţi (din Bucureşti şi Iaşi).De asemenea, erau de drept membri ai Senatului:moştenitorul tronului (de la 18 ani, dar cu drept devot doar de la 25 de ani), mitropoliţii şi episcopii.Condiţiile pentru alegerile de senatori erau destul dedure; candidaţii tronului trebuiau să fie români,bucurându-se de drepturi civile şi politice, să fiedomiciliaţi în România, să aibă 40 de ani şi un venitde 800 de galbeni anual.

De cens, erau dispensaţi cei care fuseserăpreşedinţi sau vicepreşedinţi ai Adunării, deputaţii atrei sesiuni, generalii şi coloneii cu vechime de treiani, foştii miniştri sau agenţii diplomatici ai ţării,preşedinţii de la Curtea de Casaţie; de asemenea,titularii de diplome de doctori sau licenţiaţii careşi-au exercitat profesiunea minimum şase ani.

Senatorii nu erau retribuiţi. Ei erau aleşi pentruopt ani, dar se „înnoiau“ pe jumătate prin tragere lasorţi, la patru ani. Esenţial era însă faptul că, în nouasa alcătuire din 1866, Senatul apărea ca o instituţienedependentă de puterea executivă şi nu mai era înraporturile de subordonare anterioare. În timpuldomniei lui Carol I, Senatul şi-a îndeplinit misiunea,a numărat în rândurile sale personalităţi de vârf aleso cietăţii româneşti şi activitatea sa s-a doveditîntr-ade văr benefică şi ponderatoare.

În deceniile următoare anului 1866, aveau să semai aducă unele corectări, care au mai atenuatnuanţa exclusivistă a instituţiei. În anul 1884, regi-mul electoral a fost modificat, schimbare operatăîn Constituţie, dar şi într-o nouă lege electorală. ÎnColegiul I erau cuprinşi cei cu un venit anualminim de 2000 lei, iar în Colegiul II cei cu un venitanual între 800 şi 2000 lei, precum şi patentarii declasa I şi II. Foştii demnitari erau scutiţi de censpentru Colegiul I şi magistraţii şi titraţii universi -tari pentru Colegiul II. Pentru Senat erau aleşi 110senatori.

Vremurile erau însă în schimbare la începutulsecolului XX. Se impunea un proces de demo cra -tizare şi de trecere la un nou sistem, care săcorespundă evoluţiei societăţii. Forţele politice erauconştiente de acest lucru (şi mai ales lucidul IonelBrătianu). Astfel, la sfârşitul Primului Război Mon-dial, printr-un Decret-lege din 16 noiembrie 1918,modificat apoi la 22 decembrie acelaşi an, s-a acor-dat dreptul la vot egal, direct şi secret tuturorbărbaţilor. A fost un moment de cotitură, cânddesăvârşirea unităţii statale a ţărilor, dar şi necesita-tea de a se trece la o nouă fază cu ansamblullocuitorilor ţării şi în primul rând cu o ţărănime, caretrebuia înzestrată cu pământ, dar şi chemată să-şiexprime opţiunile, au dus la noua reglementare asistemului constituţional al României.

Prin Constituţia din 29 martie 1923 a fostadaptată cea din 1866 la noua situaţie social-politică, fiind însă păstrată organizarea adoptată cuo jumătate de veac mai înainte. Au fost menţinutecele două adunări, respectiv Senatul şi Adunareadeputaţilor, ampla lărgire a dreptului de votreflectându-se în stipulaţiile noii Constituţii.

Numărul senatorilor de drept a fost sporit şi s-amenţinut vârsta de minim 40 de ani pentru alegereasenatorilor. Cei aleşi trebuiau să fie cetăţeni români,exercitând drepturile civile şi politice şi avânddomiciliul în România. Membrii aleşi în consiliilejudeţene şi cei din consiliile municipale alegeau câteun senator de judeţ. De asemenea, membrilor Came-relor de comerţ şi industrie, de muncă şi deagricultură le revenea să aleagă senatori, dar nu maimulţi de şase. Fiecărei universităţi îi revenea alege-rea unui senator de către profesorii respectivi.

Numărul senatorilor de drept era sporit, Senatu-lui recunoscându-i-se parcă mai accentuat, princompoziţie, nu numai funcţia de legiuitor, ci şi ceade sfătuitor înţelept, alcătuit din elite reale alenaţiunii. Moştenitorul tronului, dar cu drept de votdoar de la 25 de ani, mitropoliţii, episcopii ortodocşişi greco-catolici, capii confesiunilor „recunoscutede stat“, inclusiv reprezentantul musulmanilor, darşi preşedintele Academiei Române erau senatori dedrept. Aceleiaşi categorii îi aparţineau foştii prim-miniştri cu o vechime de minimum patru ani, foştiiminiştri cu o vechime de şase ani chiar în guvernărideosebite, foştii preşedinţi ai corpurilor legiuitoaretimp de opt sesiuni, senatorii şi deputaţii aleşi înzece legislaturi, primii preşedinţi ai Curţii deCasaţie vreme de cinci ani, generalii care au exerci-tat comanda unei armate în război timp de minimum8

trei luni, foştii şefi ai Marelui Stat Major şi inspec-torii generali de armată cel puţin patru ani, în ordi-nea vechimii şi a vacantelor existente; mai erauadăugaţi preşedinţii adunărilor naţionale de laChişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia din 1918.

În perioada interbelică, a funcţionat Parlamentulbicameral cu un Senat reprezentativ, exercitându-şiatribuţiile complete şi contribuind la dezvoltareaţării. În cadrul său s-au manifestat personalităţiremarcabile ale vremii, deşi într-o măsură mai micădecât în perioada anterioară, când accesul era mailimitat. Sistemul democratic al României se apropiaînsă, din păcate, de încheiere, fenomen, de altfel,care într-un fel sau altul a avut loc în toate statelezonei în aceeaşi perioadă. Perioada lungă de aban-don a democraţiei avea să fie inaugurată prinacţiunea regelui Carol al II-lea, din 27 februarie1938, când a fost „edictată de rege“ o nouă Consti -tuţie prin care a fost înlocuită cea din 1923 şi princare i se conferea domnia personală, în conformitatecu năzuinţele sale de putere.

Noua Constituţie a fost supusă votului naţiunii la24 februarie, spre „bună ştiinţă şi învoire“, un actpur şi simplu formal, prin care se instaura dictaturaregală. Erau senatori de drept: moştenitorul tronuluide la 18 ani, căruia de data acesta, nu i se limitadreptul de exercitare a mandatului, principii familieiregale majori, patriarhul, mitropoliţii şi episcopii,inclusiv cei greco-catolici şi capii confesiunilorrecunoscute de stat, senatorii de drept recunoscuţipână atunci. Alţi senatori erau numiţi de rege şi, deasemenea, alţii erau aleşi de corpurile constituite înstat, fiind eligibili bărbaţi, dar şi femei. Mandateleerau fixate la nouă, dar cele ale senatorilor aleşi sereînnoiau cu o treime la fiecare trei ani. La 9 mai1939, o nouă lege electorală a înlocuit votul univer-sal prin votul restrâns al cetăţenilor de 30 de ani,cărora li se cerea să fie înscrişi în organizaţiile pro-fesionale reprezentate în Parlament.

În anul 1940, regimul regelui Carol al II-lea s-aîncheiat. La 5 septembrie 1940 regele a fost obligatsă suspende Constituţia din 1938. Începând din 6septembrie domnia a fost preluată de principelemoştenitor Mihai, care a preluat tronul. Dar,totodată, a fost inaugurată dictatura generalului IonAntonescu, în cadrul căreia regimul parlamentar n-amai existat sub nicio formă.

După aproape o jumătate de deceniu, din 23august 1944, a avut loc lovitura de stat, cu speranţarevenirii la un sistem democratic. A fost restauratregimul constituţional din 1866 şi 1923 prin Decre-

tul din 2 septembrie 1944. În realitate, s-a intrat,însă, pe un nou făgaş, ţara găsindu-se sub ocupaţie;apoi, puterea politică a fost preluată la 6 martie 1945de un guvern dominat de comunişti, instrument alocupantului. În toamna anului 1946 au avut localegeri, în bună măsură manipulate, dar numai pen-tru Adunarea deputaţilor, nu pentru Senat.

La 30 decembrie 1947, a avut loc abdicarearegelui Mihai, iar în primăvara anului 1948 s-a tre-cut la o nouă Constituţie. De data aceasta, a fostinstituită o Mare Adunare Naţională, ca organsuprem al puterii de stat, căreia îi revenea să aleagăprezidiul ei, dar şi să formeze guvernul. Deşi, în rea-litate, viaţa politică adevărată şi democratică nu maifiinţa; Senatul n-a mai fost păstrat nici formal, ci afost suprimat. La 13 aprilie 1948 a intrat în vigoareConstituţia Republicii Populare Române, în careSenatul nu mai figura, ca şi în Constituţiile urmă -toare ale perioadei totalitare.

După marea răsturnare din decembrie 1989, prinDecretul-lege al Consiliului Provizoriu al UniuniiNaţionale, din 14 martie 1990, s-a decis alegereaprin vot universal, egal, direct şi secret, liber expri-mat, a viitorului Parlament „alcătuit din Adunareadeputaţilor şi Senat“. Celor două adunări le reveneasă elaboreze noua Constituţie în şedinţe comune,îndeplinind funcţiile de Adunare Constituantă.Constituţia a fost adoptată la 21 noiembrie 1991 şiapoi aprobată prin referendum naţional la 8 decem-brie 1991.

Prin Constituţie s-a revenit în România, de dataaceasta ca republică, la sistemul bicameral, Parla-mentul urmând să fie alcătuit din Cameră şi Senat,alese pentru mandate de patru ani. Constituţia stabi-lea alegerea birourilor permanente ale celor douăCamere, formarea grupurilor parlamentare şi acomisiilor, ca şi modalitatea de desfăşurare a lucră -rilor sesiunilor, a şedinţelor comune, ca şi cea deadoptare a legilor. S-a reintrat astfel într-o ordineconstituţională şi legală.

În anul 2003 s-a procedat la revizuirea Consti -tuţiei astăzi în vigoare. Sistemul bicameral a fostmenţinut, ca şi rolul şi funcţiile Senatului. Estevorba de o instituţie de bază a României, care împli -neşte un veac şi jumătate de fiinţare. Evoluţiaistorică a Senatului scoate în relief însemnătatea şifuncţiile sale, serviciile pe care le-a adus ţării şinaţiunii române şi utilitatea sa. Vechile instituţii tre-buiesc respectate, iar activitatea lor necesară să fieevidenţiată. 9

Inspirat după modelul actului constituţionalfrancez din 2 decembrie 1851, care vedea în acesta„o a doua cameră formată din toţi reprezentanţiiţării, puterea ponderatoare, gardianul pactului fun-damental şi al libertăţilor publice“, Senatul Româ-niei înfiinţat prin Statutul dezvoltător al Convenţieide la Paris din 7/19 august 1858, de la 3 iulie 1864primea drept misiune, aşa cum se releva în MesajulTronului de la deschiderea activităţii sale, pe aceeade a evita „ciocnirile între puterile statului“, de a lemenţine în echilibru şi de a nu se aduce atingere„pactului fundamental şi libertăţilor publice“.

Pentru îndeplinirea unei atari meniri excepţio -nale, era nevoie de o reprezentare corespunzătoareîn rândurile membrilor săi a tuturor straturilor socie-tăţii româneşti, în frunte cu cele menite şi capabilesă exprime tradiţia, să asigure stabilitatea momentu-lui şi să perceapă perspectivele devenirii sociale.

Fără îndoială, cele mai pregătite pentru îndepli-nirea unui asemenea rol erau împreună elitele poli -tice, administrative, judecătoreşti, militare şi cul -tural-ştiinţifice ale ţării. Pentru că senatorii erauchemaţi, înainte de toate, să dovedească o bunăcunoaştere a realităţilor, să purceadă la o judecatăcumpănită, bizuindu-se pe experienţă şi pregătireaprofesională. Şi nu în ultimul rând, să fie animaţiîntotdeauna de patriotismul autentic şi să urmăreascăneabătut interesul naţional.

În răspunsul său la mesajul domnitorului, camerasuperioară a Reprezentanţei naţionale îşi asuma pedeplin o asemenea responsabilitate: „Senatul nu vapierde niciodată din vedere că misiunea sa cea maiimportantă este aceea de a înconjura Tronul detoate garanţiile ce pot asigura ţării liniştea şi stabi-litatea, de a menţine echilibrul pentru puterile sta-tului, precum şi de a apăra, pentru a le întări, pac-tul fundamental şi libertăţile noastre publice“.

1. Potrivit art. VII al Statutului dezvoltător, Adu-narea Ponderatrice (Corpul Ponderator) se compunea,

pe lângă mitropoliţii ţării, episcopii eparhioţi, întâiulpreşedinte al Curţii de Casaţie, de cel mai vechi din-tre generalii armatei în activitate şi din 64 demembri, care erau numiţi de Domn „jumătate dintrepersoane recomandabile prin meritul şi experienţalor“ şi cealaltă jumătate dintre membrii consiliilorgenerale ale districtelor şi anume unul de fiecarejudeţ. Mitropolitul-primat al României era de dreptpreşedintele camerei superioare a Parlamentului.Astfel, prin instituirea sistemului parlamentar bica-meral se deschidea calea participării elitelor societă-ţii româneşti la procesul de adoptare a principalelorhotărâri politice ale statului, iar experienţa şi capaci-tăţile lor erau puse în slujba interesului public. Res-ponsabilitatea conferită „camerei de reflecţie“ erauna pe măsura componenţei noii structuri: „ocroti-rea dispoziţiilor constitutive ale noii organizaţiuni aRomâniei“. După ce preciza că „Membrii amându-rora Adunări reprezintă naţiunea, iar nu numaijudeţul sau localitatea care i-a numit“ (art. 38).Legea fundamentală stipula în art. 77 că „MembriiSenatului nu primesc nici o dotaţiune, nici indemni-tate“.

În îndeplinirea misiei sale constituţionale astfelîncredinţate, la finitul fiecărei sesiuni, Senatul puteapropune Domnului „îmbunătăţirile ce le socoteatre buitoare în diferitele ramuri ale administraţiei“.Totodată, orice proiect votat de Adunarea Electivă,afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, se impu-nea şi Corpului Ponderator spre „a preţui dacă estecompatibil cu dispoziţiile constitutive ale noii orga-nizaţiuni“.

Constituţia din 1 iulie 1866 acorda statutul demembru de drept al Senatului, Moştenitorului Tro-nului în vârstă de 18 ani, însă cu drept de vot de la25 de ani, mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi (art.76), prevedea că universităţile din Iaşi şi Bucureştitrimiteau fiecare câte un membru în „camera dereflecţie“, ales de profesorii lor (art. 73) şi instituia

10

Senatul României – for de exprimare a elitelor naționale*Mircea Duțu**

*Comunicare susținută la Simpozionul cu tema „150 de ani – istorie și tradiție în Senatul României. Bicentenarul parlamentar în România. Tradiție și perspective“ (12 iunie 2014, Aula Academiei Române)

**Prof. univ., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“

o dispensă de cens pentru a fi ales pentru „cei cudiplomă de doctorat sau de licenţiat de orice spe-cialitate care în timp de şase ani vor fi exercitat pro-fesiunea lor“ (art. 75 lit. e). Aşadar, după modul dealegere şi desemnare, deveneau senatori personali-tăţi reprezentative din domeniile politic, militar,diplomatic, juridic şi cultural-ştiinţific. Reprezen-tanţii autorizaţi ai clasei politice româneşti a timpu-lui aşteptau, aşa cum remarca omul politic conser-vator N. Blarenberg ca Senatul să asigure „proprie-tăţii, talentului şi inteligenţei, serviciilor îndelungi...,tuturor superiorităţilor sociale o sferă de acţiuneproprie“.

Prin legea de revizuire a Constituţiei din 8 iunie1884 se dispensau de cens, spre a face parte dinColegiul I, o serie de alegători pe baza funcţiilordeţinute (foştii şi actualii deputaţi şi senatori, gene-ralii şi coloneii, înalţi magistraţi), doctorii şi licen-ţiaţii în orice specialitate, care şi-au exercitat profe-sia timp de şase ani, precum şi membrii AcademieiRomâne (art. 68).

Constituţia României Mari din 28 martie 1923aducea, spre adecvare la noile realităţi ale societăţiiromâneşti de atunci, o serie de modificări în privinţareprezentării elitelor în Senat. Astfel, fiecare univer-sitate alegea, din sânul său, prin votul profesorilorei, câte un senator (art. 71), erau senatori de drept„în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi în biserică“:Moştenitorul Tronului (de la vârsta de 18 ani, cu votdeliberativ de la 25 de ani împliniţi), mitropoliţiiţării şi episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxeromâne şi greco-catolice, capii confesiunilor recu-noscute de stat şi preşedintele Academiei Române(art. 72). Mandatul acestor senatori înceta odată cucalitatea sau demnitatea care le atribuia dreptul.Totodată, deveneau senatori de drept, în anumitecondiţii, foştii preşedinţi de Consiliu, foştii preşe-dinţi ai Corpurilor legiuitoare, foştii senatori şideputaţi aleşi în cel puţin zece legislaţiuni, indepen-dent de durata lor, foştii prim-preşedinţi ai Curţii deCasaţie şi Justiţie, generalii în rezervă şi în retragere,foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale din Chişi-nău, Cernăuţi şi Alba Iulia care au declarat Unirea.Legea electorală din martie 1926 a înscris în catego-ria senatorilor de drept şi pe preşedintele ConsiliuluiDirigent al Transilvaniei, care a funcţionat dindecembrie 1918 până în aprilie 1920. Verificareaîndeplinirii condiţiilor senatorilor de drept se făceade o comisie compusă din preşedinţii secţiilor Înal-tei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub preşedenţia prim-preşedintelui acesteia. Ca o expresie a rolului de

cameră de reflecţie, de corp ponderator, menit săexprime, dincolo de nevoile prezentului, învăţămin-tele trecutului şi să aibă în vedere exigenţele viito-rului, pentru Senat dreptul la vot era recunoscuttuturor cetăţenilor de la vârsta de 40 ani (art. 68).

Se poate observa deci că paleta senatorilor dedrept s-a lărgit şi diversificat, Senatul devenind cuadevărat un organism politic reprezentativ pentruelitele politice, militare, juridice, spirituale şi cultu-ral-ştiinţifice ale ţării şi prin aceasta un factor deconsolidare a unităţii României Mari şi de moderni-zare a acesteia.

În fine, legea fundamentală din 27 februarie1938 aducea mici modificări categoriei senatorilorde drept, incluzând în rândurile lor şi pe toţi princi-pii Familiei Regale, majori, patriarhul şi mitropoli-ţii, iar senatorii de drept recunoscuţi până atunci îşipăstrau calitatea.

2. În virtutea dispoziţiilor constituţionale şi con-form legilor electorale şi statutelor sale, SenatulRomâniei s-a bucurat de-a lungul timpului de o aleasăreprezentare a elitelor româneşti, cu precădere acelor din sfera cultural-ştiinţifică. Fie pe calea votu-lui, fie mai ales ca senatori de drept sau desemnaţide Academia Română, universităţi sau cultele recu-noscute în stat, reprezentanţii lor au găsit în cadrulsenatorial şi dezbaterea parlamentară un mediu pro-pice de exprimare şi impunere a punctelor de vederecalificate privind organizarea Statului, dezvoltareasocietăţii româneşti, ori promovarea intereselor şiaspiraţiilor profesionale, „de corp“, specifice. Deasemenea, istoria camerei parlamentare superioarene arată, în acest context, şi contribuţia remarcabilăa elitelor intelectuale la dezvoltarea instituţională astatului, înnoirea legislativă şi promovarea domenii-lor de manifestare a creaţiei ştiinţifice şi activităţiiculturale, asimilarea continuă a noului şi pozitivului,sub unghi critic în devenirea societăţii româneşti.Aşa cum remarca un autor „Cei mai mulţi senatoriau exprimat puncte de vedere izvorâte din convin-geri proprii, dar strâns legate de programele politiceşi ideologice ale partidelor pe care ei le reprezen-tau. Cu toţii erau însă de acord, indiferent de pozi-ţia ocupată pe eşichierul vieţii politice, că trebuierăspândită ştiinţa de carte şi se impun create condi-ţiile egale de afirmare culturală în rândul tuturorlocuitorilor, ca o condiţie indispensabilă a progre-sului statului şi dezvoltării personalităţii fiecăruicetăţean“1. Sub aspect procedural, sesiunea parla-mentar-senatorială era deschisă prin prezentarea Mesa-jului Tronului şi discuţiile pe marginea răspunsului 11

cuvenit din partea camerei superioare şi în cadrulsesiunilor, pe lângă chestiunile de politică generală,erau prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică,şi probleme de ordin ştiinţifico-cultural. Prin meca-nisme specific parlamentare – discuţii, rapoarte,interpelări – senatorii dezbăteau ori cereau guvernu-lui să răspundă şi să dea socoteală şi asupra unorsubiecte legate de viaţa culturală a societăţii. Uneleproiecte de lege au presupus în elaborarea şi defini-tivarea lor, consultarea specialiştilor din domeniilede interes, iar reprezentanţii „de specialitate“ s-aumanifestat drept promotori ardenţi ai soluţiilornovatoare, menite să asigure progresul general alţării. Am putea conchide astfel că viaţa parlamenta-ră a României a cunoscut, îndeosebi prin cea deru -lată de Senat, şi o riguroasă dimensiune cultural-şti-inţifică, promovată cu precădere de reprezentanţiilegali ai elitelor culturale şi ştiinţifice ale ţării.

3. O serie de preşedinţi ai Academiei Române, înconsiderarea activităţii politice şi prestanţei lorpublice, au deţinut şi demnitatea de preşedinţi aiSenatului. A fost cazul unor personalităţi, precum:Nicolae Kretzulescu (1889–1890 Senat, 1872–1873,1895–1898 Academia Română), Dimitrie A. Sturdza(1897– Senat, 1882–1884 Academia Română), Pe -tre. S. Aurelian (1902–1908 Senat; 1901–1904 Aca -de mia Română), ori Alexandru Lapedatu (1936–1937 Senat; 1935–1938 Academia Română). La felşi rectorul Universităţii din Iaşi, Traian Bratu a con-dus camera superioară a Parlamentului României înmai multe legislaturi, în perioada interbelică(1929–1931).

De asemenea, mai mulţi academicieni au fostaleşi preşedinţi ai Senatului: Nicolae Gane (1897–1899), Constantin Bosianu, membru de onoare alAcademiei Române (1879), Paul Bujor (1919–1920), Mihail Sadoveanu (1931–1932), NicolaeCostăchescu, membru de onoare (1936), NicolaeIorga (1939), Alexandru Bârlădeanu (1990–1992).Senatorii academicieni au desfăşurat o bogată activi-tate parlamentară, folosind adesea tribuna înaltuluifor politic spre a exprima şi promova interese majoreale societăţii româneşti a timpului. Din lunga listă aacestora, menţionăm numele lui Vasile Alecsandri,Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Iacob Negruzzi,Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Emil Racoviţă, C.Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Ion Coteanu.

Dintre liderii politici reprezentativi, care auexercitat mandatul de senator, s-au aflat: LascărCatargiu, Alexandru Lahovari, Nicolae Filipescu,Al. Marghiloman, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voievod;

generali: Ştefan Golescu, Cristian Tell, AlexandruAverescu, Constantin Prezan; prelaţi: patriarhulMiron Cristea, episcopul catolic Iuliu Hossu, rabinulşef Iacob Niemirower; înalţi magistraţi (foşti prim-preşedinţi ai Curţii de Casaţie): C.E. Schina, Corne-liu Manolescu-Rîmniceanu, Victor Romniceanu,O. Nicolescu. Nu în ultimul rând, se impune evocatăîn acest context pleiada generaţiilor de mari jurişti,fondatori de şcoală, consilieri indispensabili în rea-lizarea marilor reforme constituţional-legislative şiactori parlamentari imbatabili în demersul de pro-gres al societăţii româneşti, dintre care amintim per-sonalităţi, precum: Gheorghe Costa-Foru, C. Bosianu,Vasile Boerescu, A. Pascal, Constantin Dissescu,P.P. Negulescu, N. Titulescu, V.V. Pella.

4. Unul dintre primele acte semnificative aleSenatului de păzitor al unităţii statale şi for de expri-mare a interesului naţional l-a constituit respingerea,după ce fusese adoptat de Adunarea Deputaţilor şicerut de Domn, a proiectului de lege privind tran -sferarea sediului Curţii de Casaţie la Iaşi. O problemăspinoasă deschisă încă din 1862. Convenţia de laParis din 1858 prevăzuse, ca şi în cazul celorlalteinstituţii fundamentale ale Principatelor Unite, cainstanţa supremă să-şi desfăşoare activitatea la Foc-şani. Ulterior însă, odată cu consolidarea evoluţiilorspre unirea deplină, s-a impus tot mai mult idea sta-bilirii şi a sediului Înaltei Curţi la Bucureşti, alăturide cele ale guvernului şi parlamentului. Totuşi, dis pu - tele au continuat, moldovenii văzând în stabilireaCurţii de Casaţie la Iaşi un fel de recompensă senti-mentală pentru compromisurile pe care le făcuserăîn privinţa altor instituţii ale Unirii, în favoareamuntenilor. Aşa se face că, încă din ajunul instalăriiîn funcţie a supremei instanţe, la 27 martie 1862, încapitala Moldovei se declanşează manifestaţii pu -blice de nemulţumire, iar un grup de deputaţi mol-doveni depun o propunere de lege de desemnare aIaşului ca reşedinţă a Casaţiei, căci astfel „s-ararunca sămânţa dezbinării pe pământul Unirii“.

Reacţiile de împotrivire la o asemenea măsurăau venit chiar şi din partea unor parlamentari mol-doveni, precum A. Panu, M. Kogălniceanu ori Gr.M. Sturza. Primul, dând dovadă de înalt patriotismşi ales spirit unionist declara: „Iaşii este oraşul naş-terii mele şi a părinţilor mei; este căminul familieimele, dar sunt mai presus de toate Român şi omonest şi nu pot primi această propunere fiindcă nueste justificată.“ Iar M. Kogălniceanu adăuga:„ceea ce Dumnezeu a unit, să nu încerce oamenii adespărţi“.12

După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, la 3aprilie 1866 la Iaşi au reizbucnit tulburări grave,solicitându-se redeschiderea problemei sediuluiCasaţiei, iar pentru a domoli spiritele guvernul a re -luat oficial chestiunea. Chiar noul domnitor, Carol I,proaspăt sosit în ţară, promitea a reda oraşului„drepturile ce i se cuvin ca la o a doua Capitală aŢării“.

Numai domolite, protestele moldovenilor s-aureluat periodic, inclusiv în plan guvernamental şiparlamentar, ajungându-se astfel ca guvernul săadopte un jurnal prin care concluziona că „Strămu-tarea Curţii de Casaţie la Iaşi era, dar, mai alesmenită a ridica materialmente acest oraş, a intro -duce în el o mai mare viaţă intelectuală şi, în fine, aîntări mai mult unirea prin o mai întinsă legăturăîntre noi cu toate celelalte părţi ale Ţării.“ Votat deAdunarea deputaţilor în martie 1867, proiectul delege privind transferul Curţii de Casaţie la Iaşi aîntâmpinat o puternică opoziţie în Senat. Argumen-tele aduse împotriva lui porneau de la aprecierea cămutarea instanţei supreme, fie şi provizoriu, de laBucureşti, unde îşi aveau sediul şi „vârfurile“ celor-lalte puteri ale statului, ar fi adus o perturbare aadministraţiei justiţiei şi, lucrul cel mai grav, ar fiafectat unitatea politică a ţării, tinzând spre separa-tism. Pus la vot în aprilie, şi dincolo de apartenenţapolitică a unora dintre membrii săi, proiectul delege era respins „de la luarea în considerare“ cu 33de voturi contra 19, iar Senatul ţării îşi îndeplineaastfel misiunea de păstrător al tradiţiei, păzitor alunităţii statului român şi promotor al idealurilor salede progres. Deşi domnitorul şi-a arătat nemulţumi-rea faţă de decizia Camerei superioare şi promiteareluarea problemei, aceasta nu s-a mai întâmplatniciodată.

Un moment semnificativ în implicarea „inteli-ghenţiei“ naţionale în destinele ţării pe calea activi-tăţii parlamentar-senatoriale l-a constituit dezbate-rea şi adoptarea primei legi a minelor, în 1895,menită să promoveze depăşirea de România „a sta-diului de ţară exclusiv agrară“ prin „valorificareabogăţiilor naturale ale subsolului“. Dincolo de dez-baterile juridice de importanţă publică excepţionalăprivind dreptul de proprietate asupra solului şi sub-solului şi implicaţia statului, au contat în moddeosebit şi aprecierile venite din partea nucleuluiştiinţifico-academic. Astfel, acad. Petre S. Aurelianafirma că, în perspectivă, o asemenea „ramură eco-nomică trebuie să constituie baza dezvoltării uneiadevărate industrii naţionale“, iar profesorul mine-

ralog Petru Poni atrăgea atenţia asupra tendinţeiraportorului parlamentar al legii de a pune accentulîn mod exagerat pe descoperirea minelor de aur şiargint, fără a se preocupa aşa cum se cuvine de altebogăţii ale subsolului, poate chiar mai importante,precum resursele de petrol şi cărbune, esenţiale pen-tru întemeierea unei industrii prelucrătoare repre-zentative pentru România.

5. Membrii supremului for academic s-au expri-mat adesea specific în cadrul lucrărilor camereisuperioare, promovând uneori iniţiative legislativelegate de preocupările lor literare ori ştiinţifice. Aşa,de exemplu, literatul şi profesorul de drept comer-cial la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, IacobNegruzzi a propus în 1888 un proiect de lege pentruacordarea unei pensii de stat lui Mihai Eminescu, iarprintre comediile scrise de el se numără şi una cutitlu semnificativ: O alegere la Senat. La rândul său,senatorul Emil Racoviţă a sprijinit eforturile profe-sorului Al. Borza, directorul Grădinii Botanice dinCluj (devenit membru post-mortem al AcademieiRomâne în anul 1990) de înfiinţare şi proclamare aprimelor parcuri naturale şi monumente ale naturiiîn ţara noastră şi a susţinut în Senat adoptarea primeiLegi pentru ocrotirea naturii din România, în 1930.

O semnificativă rezonanţă parlamentară, soldatăcu legiferarea, a avut-o disputa ştiinţifică vizândamenajarea regiunii inundabile a Dunării de laînceputul veacului al XX-lea. Speculând genialaambiţie a marelui inginer Anghel Saligny de a rea-liza opere inginereşti majore, şi în spiritul domi-nant al vremii, savantul agronom G. Ionescu-Şişeşti a impus, pentru mai bine de 25 de ani, con-ceptul şi proiectul îndiguirii totale (generalizată) aDunării, astfel că Parlamentul a adoptat, în 1910,după dezbateri aprinse, Legea pentru punerea învaloare a pământurilor din zona inundabilă aDunării. În baza acestui act normativ s-au desfăşu-rat ample activităţi de asanare a luncii fluviului,urmărindu-se deopotrivă recuperarea unor terenuripentru agricultură şi realizarea de lucrări vizândprevenirea inundaţiilor. În replică, marele natura-list Grigore Antipa a publicat în 1910, lucrareaRegiunea inundabilă a Dunării. Starea ei actualăşi mijloacele de a o pune în valoare, prin care apromovat teza menţinerii şi exploatării în condi -ţiile naturale ale zonei, cu utilizarea unor digurimobile, concepţie preluată pe fond, în materie deprevenire şi combatere a efectelor inundaţiilor deultimele documente ale UE. Drept urmare, în 1929 13

Parlamentul, în frunte cu Senatul, adoptă Legeaadministrării pescăriilor statului şi amelioraţiunileregiunii inundabile a Dunării.

În sfera vieţii culturale, o largă rezonanţă înperioada anilor 1930 a avut-o dezbaterea parlamen-tară vizând crearea unui cadru juridico-instituţionaladecvat al acestui important domeniu al vieţii sociale.

În calitatea sa de ministru al instrucţiunii, culte-lor şi artelor, acad. Dimitrie Gusti supunea, în apri-lie 1933, spre dezbatere Senatului proiectul de legereferitor la organizarea culturii, menit „să realizezeo coordonare şi o intensificare a sforţărilor culturaleale statului şi ale neamului românesc“. Se pornea dela premisa şi realitatea că preocupările de organizareculturală crescuseră atât în România, cât şi în cele-lalte ţări, mai cu seamă după Primul Război Mon-dial, când munca intelectuală era chemată, alături demunca manuală, să lucreze la refacerea lumii. Toateevoluţiile pozitive înregistrate în legislaţia şi institu-ţiile culturale după Marea Unire erau astfel regânditeşi amplasate într-un cadru unitar, menit să stimulezecreaţia spirituală naţională şi să contribuie la afir-marea sa în dialogul cultural internaţional. Proiectulde lege ridica, printre altele, problema constituirii Se -natului Cultural, format din 45 de membri, conceputca un amplu Consiliu al culturii naţionale, din caresă facă parte, între alţii, reprezentanţii ministerelorcu atribuţii în materie, ai instituţiilor autonome decultură, ai Academiei Române şi universităţilor.Organismul urma să se implice în alcătuirea unuiplan general de activitate în domeniu şi în promova-rea lui consecventă.

Intervenind în cadrul dezbaterilor parlamentare,academicienii-senatori Nicolae Iorga şi ConstantinRădulescu-Motru aduceau consideraţiuni importante.Astfel, savantul istoric sublinia nevoia stimulăriicreaţiei naţionale, organizării temeinice a „sfântu-lui domeniu al culturii naţionale“ şi formula, înacest sens, interesante sugestii de ordin instituţio-nal-legis lativ. La rândul său, autorul teoriei „perso-nalismului energetic“, a venit cu câteva consideraţiimenite să risipească confuziile care se făceau decătre cei mai mulţi opozanţi din Senat, când eravorba să se discute o asemenea lege. După o seriede observaţii punctuale, distinsul academician con-chidea că preconizata lege „stabilea un cadru pen-tru activitatea culturală a ţării“ şi constituia unînceput bun „prin care putem spune că am ajutat larăspândirea culturii în popor“. La sfârşitul dezba-terilor, Dimitrie Gusti prezenta chiar o listă de per-sonalităţi culturale care urmau să facă parte din

Senatul Cultural al Ministerelor, cu rezerva că lip-sesc multe nume vrednice de a figura acolo: NicolaeIorga, dr. Constantin Angelescu, Simion Mehedinţi,Ion Simionescu, George Enescu, Grigore Antipa,Octavian Goga, Iuliu Moldovan, Ion Petrovici, Şer-ban Ţiţeica, Liviu Rebreanu, Ştefan Ciobanu, Ale-xandru Borza, Ion Nistor. Desigur, insolita structurănu era concepută, ca statut şi rol încredinţat, ca unSenat politic, ci drept unul al reflecţiei culturale şiideilor creatoare, care să influenţeze politica oficialăculturală. Din păcate, ca orice iniţiativă generoasă,nici aceasta nu a reuşit să prindă viaţă: adoptat deSenat, proiectul a rămas la această fază, ca urmare aschimbării guvernului, adoptarea sa fiind amânatăsine die.

Nu putem ignora nici faptul că parcurgerea Dez-baterilor Senatului conduce la concluzia că majori-tatea covârşitoare a senatorilor de drept au oferitacestei instituţii nu numai prestigiul propriei perso-nalităţi, ci şi abordări profesioniste şi de înaltă ţinutăintelectuală, au venit cu propuneri concrete, valo-roase din punct de vedere practic, la multiplele pro-bleme cu care s-a confruntat România timp de şaptedecenii şi jumătate, de la 1864 la 1940. Instituţiilereprezentative – precum Biserica, Justiţia, Armata,Academia Română, Universităţile – au putut să-şiexprime direct, în cel mai înalt for politic al ţării,puncte de vedere şi să vină cu soluţii adecvate laproblemele dezbătute.

6. Prezenţa elitelor culturale în rândurile mem-brilor Senatului României, mai ales în calitate desenatori de drept sau desemnaţi, dar uneori şi aleşi,a însemnat nu numai calea participării lor la dezba-terea şi rezolvarea treburilor ţării, posibilitateaexprimării şi susţinerii intereselor şi năzuinţelor cor-purilor profesionale cărora le aparţineau, ori contri-buţia intrinsecă la calitatea travaliului parlamentar şia rezultatelor sale, dar, uneori şi un veritabil act decreaţie, de cultură. Mulţi dintre aceştia, valorificândexperienţa de la catedră a discursului academic sauchiar elocinţa judiciară, au creat şi dezvoltat la tri-buna Senatului şi a Camerei Deputaţilor retoricaparlamentară românească. În acest mod, mai alesSe natul, bucurându-se şi de prezenţa reprezentanţi-lor elitelor intelectuale ale ţării a reprezentat „şcoalade formare“ a retoricii parlamentare româneşti.Senatori precum Mihail Kogălniceanu, Titu Maio-rescu, Nicolae Iorga ori Barbu Ştefănescu-Dela-vrancea au afirmat prin arta şi priceperea lor, pusăcel mai adesea în slujba interesului general şi cu pre-cădere a celui naţional, o retorică inconfundabilă,14

după regulile şi rangul tehnicii şi ştiinţei autenticeielocinţe, care s-a dovedit o armă veritabilă de luptăpolitică şi afirmare a ideilor înaintate.

Aşa, de exemplu, talentul oratoric parlamentar aluniversitarului Titu Maiorescu era descris astfel decelebrul maestru al barei şi dramaturgiei româneşti,Barbu Ştefănescu-Delavrancea: „S-a suit la tribună.Toţi încremenesc pe unde au apucat. Priveşte lung şităios. Nu se aude nimic. Nu mişcă nimic. A vârâtmâna în redingotă: Domnilor! Au răsunat primelefraze. Un glas limpede, cald, muzical, stăpânit. Caun violoncel vechi pe care ar cânta un maestru glo-rios, desfăşurându-şi fantezia pe a doua sau a treiacoardă şi evitând pe cea dintâi cu pasiunile ei şi pecea de-a patra cu nemulţumirile ei profunde. Apă-sând pe unele, subliniind pe altele şi odihnindu-sepe cuvintele care îi slujesc de concluzie şi de sinteză.Subiectul, adversar sau ideie, e strâns ca într-uncleşte. Legătura se face cuvânt cu cuvânt, frază cufrază, period cu period, parte cu parte, până seîncheie. Şi încheierea se impune oricărei minţi, ami-cului şi inamicului. Orice discurs este un silogism.“

O caracterizare făcută în urmă cu aproape 100 deani de stenograful parlamentar Henri Stahl, el însuşiom de cultură oferea o asemenea clasificare a orato-rilor români: oratori care puteau oricând improvizaun bun discurs (Barbu Ştefănescu-Delavrancea,Take Ionescu, Nicolae Iorga), oratori care ţineau dis-cursuri bune, dar neimprovizate (M.G.. Cantacu -zino, Simion Mehedinţi), oratori care citeaudiscursu rile aidoma unor cărţi, lucrări literare (TituMaiorescu, Al. Marghiloman), debateuri, cei care,fără pretenţii de talent oratoric, ţineau discursuricombative asupra unei teme date (P.P. Carp, SpiruHaret, N. Filipescu), oratori care gesticulau (PetreMisir) şi, în fine, oratori imposibil de stenografiat(P.S. Aurelian, A.D. Xenopol).

Şi pentru că suntem la momentul aniversar nunumai al Senatului României, dar şi al CentenaruluiPrimului Război Mondial care, prin consecinţelesale, avea să contribuie la realizarea idealului MariiUniri a Românilor şi aici, în Aula Academiei Române,voi încheia referirile vizând retorica, exemplificând

cu un fragment ilustrativ din discursul Războiul şidatoria noastră, rostit la 2 septembrie 1916 de avo-catul, senatorul şi academicianul Barbu Ştefănescu-Delavrancea: „Domnilor! Academia Română, ceamai înaltă instituţie de cultură a ţării, înfiinţată în1866, a avut ca scop fundamental nu numai unitateamorală şi intelectuală a românilor de pretutindeni.Ea, simbol premergător al aspiraţiilor noastre, aizbutit să întreţie flacăra unui patriotism integral,care nu cunoaşte hotarele artificiale ale României,ci, săltând peste Carpaţi înfrăţea de fapt pe aceicare erau fraţi de drept“.

7. Orice moment aniversar, impune şi unele con-cluzii, ca o sinteză a ceea ce a fost şi, eventual, oprevestire a ceea ce ar putea urma. Din perspectivaistoriei este de remarcat faptul că introducerea siste-mului parlamentar bicameral prin înfiinţarea Sena-tului poartă la noi, în conjunctura politică dată deacum 150 de ani, o anumită particularitate. Într-ade-văr, dacă în celelalte ţări ale lumii „camera supe-rioară“ era percepută ca o structură conservatoare,de menţinere a statu quo-ului politic şi, în orice caz,ostilă schimbărilor bruşte şi radicale, la noi adopta-rea Statutului dezvoltător..., „certificatul de naştere“al acesteia a fost necesar tocmai pentru depăşireablocajului legislativ-parlamentar şi din nevoia conti-nuării marilor reforme aferente modernizării statuluiromân. Numai în urma modificărilor constituţionaleastfel realizate, domnitorul Unirii a putut să promo-veze legea rurală, să asigure adoptarea marilorcoduri legislative şi celelalte acte reformatoare dinperioada 1864–1866. Sub această pecete identitarăde promovare a progresului şi cu contribuţia majorăa elitelor naţionale, Senatul României s-a manifestatde-a lungul celor 100 de ani de activitate desfăşuratăpână acum – între 1864 şi 1940 şi după 1990 – ca unveritabil for de dezbateri şi promovare a tradiţiilor şiinteresului public.

Notă1 G. Sbârnă, Viaţa culturală şi învăţământul în dezbaterile

Senatului în perioada interbelică, în vol. Istoria Senatului Româ-niei, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p. 303.

15

Sărbătorirea celor 150 de ani de existenţă a Se -na tului, camera superioară a Parlamentului Româ-niei, a prilejuit din nou punerea în discuţie a siste-mului bicameral adoptat în Constituţia ţării noastreşi o revigorare a confruntării de idei, de argumenteşi de soluţii, posibil a fi adoptate cu prilejul viitoareirevizuiri a Constituţiei.

Această confruntare a fost declanşată încă deacum zece ani, dar mai accentuat după revizuireaconstituţională din 2003. Nu voi relua întreaga isto-rie a acestei adevărate polemici alimentată de evi-dente interese politice şi mă voi limita a readuce înatenţia celor interesaţi principalele aspecte puse îndiscuţie.

Numărul 3 din 2010 al „Revistei de Drept Pu -blic“ a fost dedicat în cea mai mare parte bicamera-lismului.

Şi-au spus/scris opiniile prof. Dan-ClaudiuDănişor, analizând disputa doctrinară dintre prof.Tudor Drăganu, adeptul monocameralismului, şiprof. Antonie Iorgovan susţinătorul bicameralismu-lui, apoi alţi teoreticieni (printre care şi eu, ca susţi-nător al opiniei acestuia, deci al bicameralismului).

În opinia mea, din punct de vedere teoretic, darşi practic, se pun, printre altele, şi următoarele pro-bleme:

- problema unei aşa-zise antinomii între tezasuveranităţii unice şi indivizibile şi organizareaputerii legiuitoare sub forma bicamerală;

- problema riscului unor blocaje între cele douăcamere, generate şi de naveta proiectelor de legi din-tre camera inferioară şi cea superioară;

- problema celerităţii activităţilor parlamentaregenerate de dubla examinare a proiectelor;

- problema dublării cheltuielilor alocate funcţio-nării celor două camere;

- problema forţei tradiţiei în democraţia consti-tuţională.

Există un simbol al democraţiei reprezentative,acesta este cel al Parlamentului, organ colegial princare se exprimă voinţa întregii populaţii. Ca atare,simbolul nu se poate disocia de democraţiile consti-tuţionale care sunt în marea lor parte construite înjurul Parlamentului sau pornind de la aceasta. Oriceatingere adusă organizării, alcătuirii sau funcţionă-rii Adunării reprezentative devine sinonim cu unatac sau o lovitură la adresa democraţiei.

De principiu, justificarea împărţirii funcţiei le -gis lative în două camere constă în căutarea unuiechilibru mai bun al puterilor şi în dorinţa de a evitao posibilă derivă a corpului legislativ.

Să rediscutăm mai întâi argumentul tradiţie,apoi să încercăm o scurtă comparaţie a situaţiei Par-lamentului României cu structura parlamentelor şicu numărul de parlamentari (raportate la dimensiu-nea populaţiei) din state membre ale Uniunii Euro-pene.

A existat o voce în doctrina noastră, care susţi-nea că „tradiţia organizării forului reprezentativ înistoria constituţională a poporului român fixează oAdunare unicamerală, ideea celei de a doua Camerefiind introdusă în secolul al XIX-lea“1. Această tezăeste evident incorectă şi lansată pro causa; ea poatefi combătută cu argumente ce ţin de istoria exerci-ţiului puterii publice în România, iar bicameralismulpoate fi considerat ca fiind propriu acestei istorii şi,ca atare, este tradiţional (Regulamentele organice,Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Con-stituţiile care au urmat: 1866, 1923, 1938), cuexcepţia perioadei comuniste.

Prin urmare, teza absenţei unei tradiţii bica -merale în România este incorectă şi vădit tributarăunei anumite opţiuni politice.

O scurtă comparaţie a situaţiei ParlamentuluiRomâniei cu structura parlamentelor şi cu numărulde parlamentari (raportate la dimensiunea popu -

16

Bicameralismul parlamentar*Ioan Alexandru**

*Comunicare susținută la Simpozionul cu tema „150 de ani – istorie și tradiție în Senatul României. Bicentenarul parlamentar în România. Tradiție și perspective“ (12 iunie 2014, Aula Academiei Române)

**Preşedintele Centrului de Excelenţă Academică din cadrul Uniunii Juriştilor din România

laţiei) din state membre ale Uniunii Europene, neconduce spre următoarele observaţii:

- Jumătate din statele UE au parlamente bicame-rale.

- După căderea Cortinei de Fier, statele care aufăcut parte din fostul bloc comunist au optat, în ceamai mare parte, pentru un parlament unicameral cuexcepţia Sloveniei, care la o populaţie puţin pestedouă milioane de locuitori are parlament bicameralcu 130 de parlamentari.

- Toate cele șase state cu populaţie mai mare caa României au parlamente bicamerale, iar ţara cla-sată sub România are tot parlament bicameral.

- Din cele cinci state care au populaţie peste10 000 000 de locuitori, două au parlament bicame-ral, iar trei au parlament unicameral.

Altfel spus, - din cele 13 state cu populaţie de peste 10 000 000

de locuitori, numai trei au parlament unicameral; - din statele cu populaţie de 10 000 000, sau

chiar mai mică, trei au parlament bicameral. Cât pri-veşte statele nordice – Suedia, Norvegia, Finlanda,Danemarca – opţiunea acestora s-a îndreptat cătreun parlament unicameral, în urma reformelor con-stituţionale. Nu trebuie să uităm liantul politico-con-stituţional care a legat aceste state în diferitemomente ale istoriei lor.

·Finlanda a făcut parte din Imperiul suedez 600de ani şi a fost disputată pentru o perioadă lungă detimp atât de Imperiul suedez, cât şi de cel rus.

·Norvegia s-a reunit cu Danemarca în 1380 pen-tru 400 de ani, după care, în anul 1814, a fost ane xatăSuediei până în 1905.

·Suedia nu a îmbrăţişat dintotdeauna formulaunicamerală. În anul 1866, printr-o lege organică, seinstituia un parlament bicameral, prin care se înlo-cuia vechiul regim al stărilor.

·Danemarca până în 1953, a optat pentru formulabicamerală. Constituţia din 1953 avea să aboleascăCamera superioară, iar Folketinget-ul, compus din179 de membri, a devenit Camera unică a Parla-mentului.

Problema care se pune şi care a agitat spiriteleeste dacă, într-adevăr, bicameralismul românesc esteîn prezent în dificultate şi cât de bine ar fi reprezen-tată populaţia României de o singură Cameră, caresă fie compusă dintr-un număr de doar 300 de par-lamentari.

Este foarte adevărat că părerea cvasiunanimă îndoctrină este că, într-un stat unitar, bicameralismulse justifică în măsura în care Camerele au roluri şifuncţii diferite.

Pornind de aici, profesorul Tudor Drăganu apre-cia că revizuirea Constituţiei din 2003 instaureazăun sistem care se pretinde bicameral, dar care funcţi o - nează în mod curent ca un sistem unicameral, con-damnat să încalce, prin anumite aspecte ale lui, celemai elementare principii ale regimului parlamentarşi care cuprinde în sine pericolul producerii în viitora unor grave disfuncţionalităţi în înfăptuirea activi-tăţii legislative.

A urmat referendumul din 2009, privind tran -sformarea în parlament unicameral cu 300 de par-lamentari. La acesta au răspuns afirmativ circa7 000 000 (respectiv la prima întrebare 6 740 213 şi7 765 573 la cea de a doua).2

Opinia doctrinei a fost că electoratului român nui-au fost furnizate suficiente informaţii cu privire laavantajele şi dezavantajele introducerii unui sistemunicameral în România, iar în ceea ce priveşte rezul-tatele privind reducerea numărului de parlamentarinu pot fi considerate relevante, deoarece problema-tica reducerii numărului de parlamentari a fost aso-ciată cu reducerea numărului de cheltuieli de labugetul statului şi cu ineficienţa Parlamentului,două elemente la care electoratul român s-a arătatîntotdeauna sensibil.

Întrebarea care s-a pus este dacă rezultatele refe-rendumului constituie pentru autorităţile statului oobligaţie de rezultat. Răspunsul meu este NU, datefiind condiţiile în care a fost conceput felul în care afost manipulat electoratul.

Alte argumenteUn parlament unicameral, care să fie compus

dintr-un număr de 300 de parlamentari, nu poate asi-gura reprezentativitatea tuturor curentelor politice şiar oferi puţine şanse minorităţilor naţionale.

Un parlament unicameral, cu un număr redus deparlamentari şi dominat de un partid politic, nupoate asigura un climat democratic. Statele din Uni-unea Europeană, care au optat pentru un sistem uni-cameral, au un număr redus de populaţie, de aceeaconsider că pentru România eliminarea uneia dintrecamere şi stabilirea unui număr maxim de 300 deparlamentari nu reformează modul de funcţionare aparlamentului, ci doar reduce gradul de reprezenta-tivitate a electoratului român. 17

Printre avantajele bicameralismului, amintesc:- Două camere se vor împiedica reciproc să

devină un eventual suport pentru un regim autoritar,evitându-se astfel o dictatură.

- Prin analiza legilor de către două corpuri delegiuitori, există premisele creşterii calităţii actuluilegislativ.

- Bicameralismul este singurul sistem care poateîmbina în mod eficient principiul reprezentării lanivel naţional cu principiul reprezentării la nivelteritorial.

- Bicameralismul permite reprezentarea minori-tăţilor naţionale în Parlament care nu întrunesc înalegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate înParlament, să aibă dreptul la câte un loc de deputat,în condiţiile legii electorale.

- Creşterea eficienţei controlului asupra executi-vului, atunci când acesta se realizează prin interme-diul a două camere.

Giovanni Sartori scria într-o carte de referinţă îndomeniu, Ingineria constituţională comparată, fap-tul că „bicameralismul este preferat monocamera-lismului pe motiv că cele două camere prezintă sigu-ranţă, iar concentrarea întregii puteri legislativeîntr-un singur corp este nu numai periculoasă, ci şinejustificată: pentru că doi ochi sunt mai buni decâtunul singur, iar din prudenţă se doreşte ca fiecareproces de decizie să fie controlat şi îngrădit“3.

Este foarte adevărat că actuala reglementare abicameralismului românesc nu este prea fericită, dinurmătoarele motive considerate în doctrină a fimotive temeinice de schimbare:

- Parlamentul bicameral al României se pare căeste singurul din Europa în care atât senatorii, cât şideputaţii sunt aleşi prin acelaşi sistem de vot, directde către cetăţeni, reprezintă aceeaşi populaţie şi auun mandat comun de patru ani.

- Modificarea făcută în 2003 a încercat să intro-ducă diferenţierea funcţională a celor două Camere,dar alternanţa dintre postura de cameră de decizie şicameră de reflecţie este una care nu elimină princi-piul de bază al bicameralismului egalitar consacratîn 2001.

Mai sunt şi alte critici, cum ar fi cele legate deadoptarea tacită, sau de cheltuielile prea mari.Toate, însă, nu privesc sistemul bicameral în sine, citipul de bicameralism ales de Constituţia din 1991 şiapoi de Legea de revizuire a Constituţiei din 2003.

Prin urmare, ţinând cont de faptul că bicamera-lismul este mai potrivit pentru România şi pentru a

îmbina tradiţia noastră cu inovaţia din statele cudemocraţie consolidată, apreciez că ar trebui făcutedoar următoarele modificări faţă de situaţia prezentă:

1. Revizuirea reprezentativităţii Camera Deputaţilor ar trebui să reprezinte naţiu-

nea. În Senat să fie reprezentaţi, pe de o parte, per-sonalităţile care au ocupat înalte funcţii în stat sau înforuri academice şi universitare şi, pe de altă parte,o reprezentare a unităţilor administrativ-teritoriale şia autorităţilor administraţiei publice locale.

Camera Deputaţilor ar trebui să fie formată dinpersoane alese prin vot universal, egal, direct, secretşi liber exprimat. Senatul ar trebui să fie format dinsenatori de drept şi senatori aleşi indirect în cadrulcolegiilor judeţene şi locale.

Senatorii de drept se regăsesc în tradiţia româ-nească, dar şi în organizarea contemporană a Sena-telor din diverse state europene (Italia, Irlanda).

Ar putea fi senatori de drept: preşedintele Aca-demiei Române, reprezentanţi ai universităţilor deprestigiu din ţară, foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie care au ocupat un număr de aniaceastă funcţie, capii cultelor recunoscute oficial,foştii preşedinţi ai camerelor, care au ocupat aceastăfuncţie un anumit număr de ani, precum şi alte per-sonalităţi ale vieţii publice.

Majoritatea din Senat să fie formată din repre-zentanţi ai colectivităţilor locale, care vor ajungeastfel să îşi exprime interesele în forul legislativ18

suprem al statului român, similar cu ceea ce se în -tâm plă în camerele superioare din alte state unitare(Franţa, Spania, Olanda, Slovenia etc.).

2. Revizuirea duratei mandatuluiTrebuie făcută o distincţie între durata mandatu-

lui membrilor celor două camere, astfel încât mem-brii Senatului să aibă un mandat mai mare (şase aniîn Franţa şi Cehia, de exemplu), iar Senatul să poatăfi reînnoit pe jumătate după o anumită perioadă.

3. Revizuirea atribuţiilor prin adoptarea princi-piului bicameralismului inegalitar, prin punerea înevidenţă a unor domenii în care fiecare din celedouă Camere să poată decide singură. Achiesăm laopiniile domnului profesor Dan-Claudiu Dănişor,exprimate încă din 2007, potrivit cărora anumiteacte normative pot fi examinate şi votate doar deSenat (legile privind guvernarea locală; ratificareatratatelor internaţionale şi legile care vizează politicaexternă, în general; avizarea proiectelor de acte le -gis lative care urmează să fie adoptate la nivelul Uni u - nii Europene de Parlamentul European şi Consiliu,

conform protocolului privind rolul parlamentelornaţionale în Uniunea Europeană, anexat Tratatuluide la Lisabona; numirea unor judecători, a Avocatu-lui Poporului etc.).

În concluzie, ne exprimăm convingerea că înprivinţa sistemului parlamentar, modelul de urmatpentru România este cel al statelor unitare cu demo-craţie consolidată. Observăm că în aceste state, par-lamentul este o instituţie care doreşte să asigure unechilibru între reprezentarea intereselor naţionale şilocale, între electivitate şi raţiune, instituind acea„rezervă ştiinţifică“ strict necesară pentru o bunăguvernare. Prin existenţa a două camere se reuşeştemodelarea voinţei naţiunii, prin intermediul raţiuniide stat.

Note1 Cr. Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Ed.

Economică, Bucureşti, 2002, p. 330.2 Detalii în lucrarea I. Alexandru, C. Gilia, I.V. Ivanoff, Sis-teme politico-administrative europene, ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu,Bucureşti, 2008.3 G. Sartori, Ingineria constituţională comparată, InstitutulEuropean, Iaşi, 2008, p. 251.

19

Clădirea Parlamentului României

Se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea Univer-sităţii din Bucureşti, în baza Decretului Domnescpromulgat de Domnitorul Alexandru I. Cuza. Răs-punzând unei nevoi interne a tânărului stat român,trei facultăţi existente (Litere şi Filosofie, Drept, Şti-inţe) se uneau într-o Universitate, care avea ca menirefundamentală emanciparea tineretului prin studiisuperioare în ţară, formarea elitelor Ţării, fără alimita accesul acestora de starea lor materială sau deeventuale stipendii (condiţii impuse de studiile launiversităţi din străinătate).

Într-un stil concis, Decretul Domnesc prevedeaca Universitatea să se administreze autonom, recto-rii şi decanii să fie aleşi de profesori, din rândul lor.Şi să nu uităm, profesorii Universităţii vor alege dinrândurile lor şi un membru al Senatului (camereiponderative) Parlamentului Ţării.

O Universitate este caracterizată în primul rândde slujitorii ei, de profesorii ei. Toţi au fost remarca-bile personalităţi culturale ale României. Voi începecu Titu liviu Maiorescu, avocat, critic literar,eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scrii-tor, prim-ministru al României între anii1912–1914, ministru de interne, membru fonda-tor al Societăţii Academice Române (20 iulie1867), vicepreşedinte al Academiei Române(1880–1884) şi rector al Universităţii între anii1892–1897, personalitate remarcabilă a Româ -niei sfârșitului secolului al XIX-lea și începutuluisecolului al XX-lea. Îi vor urma alţi 21 de rectori aiUniversităţii, care vor fi membri ai AcademieiRomâne (şi ce nume!): Nicolae Iorga (1871– 1940),istoric, rector al Universităţii (1929–1932); IoanAthanasiu (1868–1926), fiziolog, membru cores-pondent al Academiei Române, rector al Universită-ţii (1915–1920); Horia Hulubei (1896–1972), fizi-cian, membru titular al Academiei Române, rector al

Universităţii (1941–1944); Daniel Danielopolu(1884–1955), medic, membru titular al AcademieiRomâne, rector al Universităţii (1944); petre p.panaitescu (1900–1967), istoric, membru cores-pondent al Academiei Române, rector al Universi-tăţii (1940–1941); Alexandru Rosetti (1895–1990),lingvist şi filolog, membru titular al AcademieiRomâne, rector al Universităţii (1946–1949); IorguIordan (1888–1986), lingvist şi filolog, membrutitular al Academiei Române, rector al Universităţii(1957–1958); Simion Stoilow (1887–1961), mate-matician, membru titular al Academiei Române, rec-tor al Universităţii (1944–1946); Ilie Murgulescu(1902–1991), chimist, membru titular al AcademieiRomâne, rector al Universităţii (1949–1950); Nico-lae Sălăgeanu (1907–1988), botanist, membru titu-lar al Academiei Române, rector al Universităţii(1954–1957); Gheorghe Mihoc (1906–1981), mate - matician, membru titular al Academiei Române, rec-tor al Universităţii (1963–1968); Nicolae Dan Cris-tescu (n. 1929), matematician, membru titular al Aca-demiei Române, rector al Universităţii (1990–1992)şi alţii.

Aproape 200 dintre profesorii Universităţiidin Bucureşti au fost şi sunt membri ai Acade-miei Române. Voi remarca patriotismul acestor pro-fesori care, după terminarea unor studii strălucite, auoptat pentru formarea unor generaţii de intelectualiromâni, pentru a răspunde misiunii Universităţiicerute de Ţară. Amintesc pe câţiva dintre profesoriimei de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea deFizică (pe care i-am avut după terminarea Politehni-cii din Bucureşti, Facultatea de Electronică) şi înacelaşi timp ctitori ai Institutului de Fizică al Aca-demiei, în 1949, apoi de Fizică Atomică (IFA) de laMăgurele: acad. Horia Hulubei (1896–1972); acad.Eugen Bădărău (1887–1975); acad. şerban Ţiţeica

20

Universitatea din Bucureşti la moment aniversar

Universitatea din Bucureşti şi Academia Română la 150 de ani*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea solemnă a Universităţii din Bucureşti(16 iulie 2014, Aula Magna a Universităţii)

(1908–1985), vicepreşedinte şi preşedinte interimaral Academiei Române; prof. Ion I. Agârbiceanu(1907–1971), membru corespondent al AcademieiRomâne, şef de catedră şi la Institutul PolitehnicBucureşti; acad. Radu Grigorovici (1911–2008),vicepreşedinte al Academiei Române; acad. IoanUrsu (1928–2007), director general al IFA ş.a.

Platforma de Fizică de la Măgurele a rămas pânăastăzi cel mai puternic centru de cercetare avansatăal României, unde s-a deplasat şi Facultatea de Fizicăa Universităţii, urmând exemplul unor mari labora-toare naţionale din S.U.A. şi din alte ţări dezvoltate.

În Universitatea din Bucureşti au studiataproape 300 de viitori membri ai AcademieiRomâne dintre cei 1111 de membri din ţară dintoate timpurile (inclusiv membri post-mortem).

În sfârşit, 21 de membri ai Academiei Româneau fost distinşi şi cu titlul de doctor honoris causaal Universităţii din Bucureşti.

Se cuvine amintită şi o altă legătură între Uni-versitatea Bucureşti şi înaltul for academic al ţării.Din 1868 şi până în 1898, Academia Română, lipsităde un sediu propriu, a fost găzduită într-o aripă aPalatului Universităţii, opera arhitectului AlexandruOrăscu (1857–1869). Strada Academiei din apropiereaminteşte şi astăzi despre această legătură care aexistat între cele două instituţii de cultură şi de edu-caţie ale ţării. Aici se afla şi biblioteca Academiei şitot aici se desfăşurau adunările ordinare şi extraor-dinare ale supremului for ştiinţific al ţării.

Aici, în martie 1890, a avut loc şi un momentistoric cu adânci semnificaţii: primirea prinţuluimoştenitor al Italiei, Vittorio Emmanuel al III-lea(1869–1947), un mare iubitor al ştiinţelor şi un dis-tins numismat, ca membru de onoare al AcademieiRomâne. Era primul membru al Casei Regale a Ita-liei care vizita Regatul României, condus de marele

Rege Carol I. Preşedinte al Academiei era MihailKogălniceanu. Avea loc, aşadar, întâlnirea între viito-rul rege al Italiei, primul rege al României indepen-dente şi unul dintre principalii artizani ai Unirii Prin-cipatelor Române. După câteva zile, principele Ferdi-nand de Hohenzollern-Sigmaringen (1865– 1927),viitor rege al României, va fi ales membru de onoareal Academiei Române în acelaşi local al Universită-ţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti are însă şi un pre-zent prestigios, demn de această mare istorie. Voimenţiona doar legătura puternică a Universităţii cudouă proiecte de cercetare prioritare ale României înStrategiile europene Europa 2020 şi Orizont 2020:Strategia Europeană a Dunării şi Infrastructura deLumină Extremă (ELI) de la Măgurele, ultima fiindo facilitate europeană cu trei piloni în statele dinzona central-estică a Uniunii Europene: în România,Republica Cehă şi Ungaria.

În final, vă transmit cele mai înalte aprecierişi cele mai bune urări din partea mea şi a colegi-lor mei din Academia Română pentru calitateaînaltă a activităţii didactice şi ştiinţifice pe care odesfăşuraţi, recunoscută în ţară şi în străinătate.Să aveţi şi să educaţi acelaşi patriotism luminatîn integrarea României în Uniunea Europeană!

la mulţi ani! Vivat Academia, vivat AlmaMater!

BibliografieDan Berindei, Istoria Academiei Române, Ed. Academiei

Române, Bucureşti, 2006.Dorina Rusu, Dicţionar – Membrii Academiei Române

1866–2010, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010.Dorina Rusu, Istoria Academiei Române în date, Ed. Acade-

miei Române, Bucureşti, 1997.

21Universitatea Bucureşti

22

Sub cupola Academiei

Îngăduiţi-mi să transmit salutul AcademieiRomâne participanţilor la Congresul anual al Aso-ciaţiei Medicale Române. Felicit pe colegul nostru,Constantin Ionescu-Târgovişte pentru faptul căorganizează acest congres anual cu atâta dăruire şioriginalitate de fiecare dată. Cu originalitate, pentrucă astăzi (în afara congresului, sau în cadrul congre-sului) are loc şi comemorarea marelui domnitor şimodel princiar – aşa cum îl numeşte academicianulRăzvan Theodorescu – Constantin Brâncoveanu.

De fiecare dată mă bucur şi apreciez faptul căacest congres, organizat anual, începe cu prezentareacelor trei mari corifei: Davila, Creţulescu şi Polizu;Creţulescu, membru fondator şi de două ori preşe-dinte al Academiei Române. De asemenea, apreciezcă de fiecare dată, deschiderea are loc în AulaMagna şi va continua în Biblioteca AcademieiRomâne. Colaborarea Asociaţiei Medicale Românecu Biblioteca Academiei Române devine tradiţio -nală şi m-aş bucura ca aceasta să fie continuată.

Mă bucur, de asemenea, că la această manifes -tare este prezent în permanenţă – una dintre perso-nalităţile marcante – profesorul Constantin Bălăcea-nu-Stolnici, membru de onoare al Academiei Române,care va prezenta o comunicare extrem de intere -santă, Politica externă a lui Constantin Brânco -veanu, politică din care, personal, cred că trebuie săînvăţăm şi astăzi.

În cadrul sesiunii comemorative, profesorulOctavian Buda va prezenta Umanismul medical înperioada brâncovenească. Umanismul medical, înaceastă perioadă, se pare că nu mai este la nivelulcelui din perioada brâncovenească şi, cred eu, că toţicei care locuim şi trăim în această ţară trebuie să nepunem speranţe mari, încredere şi să sprijinim şti inţamedicală, comunitatea medicală, pentru că avemmare nevoie de aceasta.

Este pentru prima dată când la Congresul Socie-tăţii Medicale Române participă preşedintele Secţieide ştiinţe medicale a Academiei Române, academi-cian Victor Voicu. Mă bucură prezenţa membrilorAcademiei Române, dar m-ar bucura şi mai multprezenţa unui mai mare număr de membri ai Secţieide ştiinţe medicale, secţie cu cel mai mare număr demembri, membri corespondenţi şi de onoare.

Salut prezenţa celui mai tânăr membru cores-pondent al Academiei Române, profesor IrinelPopescu. Să rămâneţi mereu în aceeaşi stare deactivitate, colaborare cu Secţia de ştiinţe medicaleşi cu Academia Română, pentru că prin secţiile ei,Academia Ro mână îşi menţine şi păstrează spiritulde cunoaştere şi recunoaştere în cadrul societăţiinoastre.

Congresul anual al Asociaţiei Medicale Române, eveniment de prestigiu*Acad. Cristian HeraVicepreşedinte al Academiei Române

* Cuvânt de deschidere rostit la Congresul anual al Asociaţiei Medicale Române (10 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

23

S-a scris mult despre ce au însemnat în istorie,pentru cultură şi pentru credinţă, protectorii şi prin-cipii Renaşterii. Se ştie că în epicentrul acesteia,Florenţa quattrocentistă, familia Medici s-a ilustratprin cele trei principii ale mecenatului său – înfru-museţarea „patriei“ („patriae decus“), sporirea spri-jinului pentru cei apropiaţi („familiae amplitudo“) şidezvoltarea artelor („incremento artium“)1, pentruca un secol mai târziu, tot în cetatea de pe Arno,secretarul cancelariei florentine Niccolò Machia-velli să redacteze un manifest pentru acelaşi neammedicean care este faimosul „Il Principe“, un întregcapitol, al optsprezecelea, fiind despre cre dinţa prin-cipelui care „să-ţi pară că este numai milă, numaifidelitate, integritate de caracter şi credinţă în Dum-nezeu“2.

Prea puţini cărturari europeni dintre cei care s-auaplecat asupra sensurilor şi mijloacelor mecenatuluidin România şi Baroc – în cuprinsul unei disciplineumaniste speciale denumite „iconologie“ – ştiu câteceva despre felul în care, într-un mic principat alEstului continentului, care nu era nici neatârnat şinici supus deplin în vremea Turcocraţiei – mai pre-cis spus în anii sfertului de veac ce nu au precedentşi au urmat lui 1700 –, acest fenomen socio-culturalde vastă amploare s-a manifestat prin impulsul datde un cârmuitor izvoditor de stabilitate, într-un evmişcător şi nesigur, căruia imperiul Habsburgilor i-aconferit titlul de „Reichsfürst“, iar Sublima Poartăi-a oferit domnia pentru o viaţă, pe care tot iataganulavea să o curme dramatic. În spiritul şi litera amin-titelor precepte mediceene, principele care se intitulasonor, pe medaliile de preţ pentru el cizelate „Con-stantinus Bassarab de Brankovan“, şi-a aureolatdomnia prin nobleţea meşteşugurilor artistice pecare le-a încurajat şi patronat, a înfrumuseţat plaiu-rile Ţării Româneşti ca nimeni altul, de la RâmnicuSărat până la Hurezi, conturând – prin zugravii, pie-trarii şi constructorii săi – acel stil panromânesc care îi

poartă numele. De asemenea, voievodul a ajutat sen-sibil la sporirea prezenţei culturale a apropiaţilordomniei, din Buzău până în Mehedinţi, de la vecheastirpe a Cantacuzinilor care l-au sfătuit, asistat şi tră-dat în cea mai firească manieră nobiliară, până lamembrii mai recentelor neamuri ale Cândeştilor,Drugăneştilor sau Brăiloilor.

În fine, în înţelesul machiavelic, fiul lui Papa dinBrâncoveni şi al Stancăi Cantacuzino şi-a doveditcredinţa în Dumnezeu prin gestul suprem al muce-niciei sale şi a fiilor săi, într-un chip care a impre-sionat o Europă pentru care exotismele turceşti aucuprins şi barbaria execuţiei din ziua Sf. Marii aanului 1714, a celui pe care un autor din Franţa luiLudovic al XV-lea îl ştiuse ca „le Prince Bessarabe“.

Un principe autentic al vremurilor de tranziţiecătre modernitate era Brâncoveanu. Cel care într-untimp al nesiguranţei îşi scruta viitorul pe căi oculte

Constantin Brâncoveanu, un model princiar*Acad. Răzvan Theodorescu

* Alocuţiune susţinută la Congresul anual al Asociației Medicale Române (10 aprilie 2014, Aula Academiei Române)

ale astrologiei, consultând horoscoape şi pronos -ticuri, dar care într-un timp al istorismului baroc pri-vea cu orgoliu către trecutul bizantin spre care cobo-rau rădăcinile neamului său matern: de unde veneastema cu acvila bicefală cioplită în piatra portaluluice face trecerea din pridvor în pronaosul bisericiimari a mănăstirii Hurezi, de unde se isca galeria deportrete cantacuzineşti din aceeaşi încăpere litur -gică, de unde, în fine, prezenţa în aceeaşi lavră vâl-ceană, în Casa Cărţilor, cum numeşte pisania zugră-vită la 1708 biblioteca monastică, a volumelor deizvoare greceşti medievale din celebrele Corpusbyzantinae historiae publicat cam tot pe atunci laParis de către părintele bizantinologiei Charles DuCange du Fresne.Aşa cum am arătat şi cu alt prilej3, atenţia acor-dată Bizanţului era şi o privire către începuturileortodoxiei, al cărei patron, Constantin Brâncoveanu,se voia pe urma unor Neagoe Basarab şi VasileLupu; mai mult, începuturile creştinismului însuşierau scrutate în acest mod, de unde şi gustul cu totulparticular pentru cultul patronului princiar care eraomonimul întemeietor al Constantinopolului în vea-cul al IV-lea şi primul împărat creştin Constantin celMare (se ştie, în Evul Mediu oriental şi occidentaldeopotrivă, socotirea unor suverani drept „noi Con-stantini“ era un loc comun al textelor, cu ecouri îniconografie). Tipăriturile brâncoveneşti abundă înasemenea referiri: Orânduieliile slujbei sfinţilorConstantin şi Elena – cu gravuri şi evocări ale tri-umfului crucii împotriva lui Maxentius, subiect ceconstituia chiar partea centrală a unei scene zugră -vite în amintitul pronaos hurezean – era tipărită la

Snagov, în 1696, în anul următor, tot aici, fiindimprimat în limba greacă un Discurs panegiric des-pre împăratul Constantin cel „asemenea cu aposto-lii“, prin grija lui Antim Ivireanu, acelaşi cărturar şiierarh care în 1701, aşijderea în greceşte, tipăreşte laBucureşti Cuvântul panegiric la marele Constantin,iarăşi cuprinzând gravuri, rostit de Ştefan Brânco-veanu, coconul domnesc care îşi asemăna tatăl cu„isapostolul“ fiu al împărătesei Elena.

Apropiat mereu de Constantin cel Mare, fiul luiPapa din Brâncoveni va fi din nou asociat simboliccu fiul lui Constantius Chlorus – ca altădată Ştefancel Mare – în iconografia cu limpezi substraturiistori site din mereu evocatul pronaos de la Hurezi:se ştie că scena, de altminteri amplă, a victoriei con-stantiniene de la Pons Milvius, la 28 octombrie 312,împotriva păgânului Maxentius, sub semnul uneicruci amintite în izvoare, intrate în legendă şi recu-noscute oficial în anul următor prin nu mai puţincelebrul edict de la Milano, a fost, nu întâmplător,pictată pe acelaşi perete răsăritean din narthexulunde se afla şi tabloul ctitoricesc dominat de siluetalui Constantin Vodă, „noul Constantin“ al sfârşituluide secol XVII; după cum prezenţa perechii împără-teşti protobizantine Constantin şi Elena, cu personajesanctificate şi proteguitoare în mai toate criteriilebrâncoveneşti – în icoane, în pictura murală, înargintării liturgice – nu poate fi fără legătură cuaceastă mentalitate a epocii. De numele acestui prin-cipe valah se leagă şi noutatea arhitecturii reziden-ţiale – suntem în epoca în care în Europa engleziiinventau cuvântul „confort“, iar francezii pe cel de„confortabile“ – o arhitectură găsită în vechi centre

24 Palatul Mogoşoaia

25

politice încărcate de prestigiul istoriei, precum Târ-govişte sau Bucureşti, în imediata vecinătate a aces-tora – la Doiceşti şi la Mogoşoaia unde, în pisaniadin 1702, apare, pentru întâia oară în limba română,termenul de „palat“ – la jumătatea distanţei dintrecele două capitale – în venerabile aşezăminte legate deistoria neamului lui Preda postelnicul – cum ar fiBrâncovenii ce au dat şi numele familiei princiare – însfârşit, în plin Bărăgan, la Obileşti sau la miazănoaptede munţi, pe pământ ardelean, la Sâmbăta de Sus.4

Acest ctitor munificient şi fastuos monarh5 –„un rusé Salomon danubien“ l-a numit un cunoscutistoric de artă străin, încercând, îmi închipui, o fu -gară incursiune psihologică înaintea portretelorbrâncoveneşti6 – şi-a marcat prin texte, dar mai alesprin imagini, legitimitatea cârmuirii sale într-unveac baroc de ridicări şi căderi vertiginoase, de teri-bile încercări, de nesiguranţă compensată prin fac -tice străluciri somptuoase. Era o marcare necesară,prin invocarea unor strămoşi iluştri – zugrăviţi laHurezi, la Târgovişte, la Potlogi – într-un spirit isto-rist ce fusese deja cel al Apusului Renaşterii şi alBarocului, dar pe care îl descoperim şi pe meridia-nul românesc în jurul lui 1600 încă, difuzându-setreptat în mai toate mediile sociale libere, în seco leleXVII şi XVIII, ca un semn al desprinderii ireversi-bile de timpurile medievale.

Înţelegerea civilizaţiei româneşti din jurul lui17007 drept epoca hotărâtoare a trecerii spre evulmodern, fără cezuri, fără răsturnări spectaculoase,într-un lent dar hotărât gest de sincronizare cu restulculturii europene – tot mai mult ştiute de româniprin lecturi şi prin călătorii – şi-a câştigat, e sigur, totmai mulţi adepţi. Iar în centrul ei, a devenit nece -sară, în ultimul timp, istoricilor, istoricilor artei şiistoricilor literari desluşirea exactă a personalităţiiBrâncoveanului, monarhul dătător de măsură – prin

el însuşi, prin cărturarii şi artiştii Curţii de care aînţeles să se înconjoare – pentru ceea ce însemnaaici, cu trei veacuri în urmă, ştiinţa îmbinării tradi-ţiei cu înnoirea, a ideii dinastice şi a fastului aulicexprimate în arhitectura religioasă şi rezidenţialăsau în pictura murală, cu sentimentul cel nou aldemnităţii omului de merit, indiferent de obârşie, aomului care începe a şti să ducă o existenţă confor-tabilă şi „civilizată“ în pas cu Europa.

Înnoire a formelor, tradiţionalism al structurilorartistice, privire către un trecut medieval nimbat deglorie basarabească, dar şi către contemporanii careîncercau să-şi exprime pe calea artei cultura supe-rioară şi locul de excepţie dobândit în societateamunteană – este cazul Cantacuzinilor înrudiţi cu„prinţul aurului“, ei înşişi pregătind epoca aceastanemijlocit şi împlinind-o apoi printr-un mecenatartistic cu tonalitate distinctă – sfertul de veac decârmuire brâncovenească, între 1688 şi 1714 aînsemnat mai ales, schiţarea unei expresii culturale„naţionale“, în care posteritatea a vrut să vadă, cumândrie sau nostalgie, reperul întrupării unui spiritlocal în morfologii originale, inconfundabile înaceste părţi de lume.

Vremea aceasta era pentru Blaga, ne amintim,un „minunat amestec de renaştere şi bizantinism, debaroc şi de orientalism“, „o aluzie reconfortantă laceea ce ar fi putut să fie o epocă de adevărată (isto-rie) românească“8. Mai mult, însă, ea a fost o reali-tate impresionant de organică în anii eflorescenţeistilului brâncovenesc, modelatoare a viitorului de-alungul a cel puţin un secol în sfera formelor plasticeşi literare, inspiratoare a unui „revival“ de modernă,romantică încercare de captare a „sufletului naţio-nal“ în pragul secolului trecut. Într-un cuvânt, earămâne o piatră de hotar în istoria trecerii românilorde la medievalism la modernitate.

Note1A. Chastel, Art et humanism à Florence au temps de Lau-

rent le Magnifique, Paris, 1959, p. 15.2Principele, ed. Ed. N. Façon, Bucureşti, 1960, p. 66.3Constantin Brâncoveanu între „Casa Cărţilor“ şi „Ie vropa“,

ed. II, Bucureşti, 2012, p. 64, cu textul care urmează.4Ibidem, p. 93.5Ibidem, p. 75.6H. Focillon, L’ancien art roumain, în Moyen Age. Survivan-

ces et réveils, Montreal, 1945, p. 190.7Pentru această încheiere, R. Theodorescu, op. cit, p. 19.8Spaţiul mioritic în Trilogia culturii, ed. D. Ghişe, Bucureşti,

1969, p. 236.

Biserica Mănăstirii Potlogi

pariul creierului uman: a se înţelege pe sineNu-mi mai dau seama de când am început să

mă mir de isprăvile creierului, de cel al meu, în pri-mul rând. Iar aventura creierului uman, în încerca-rea de a se înţelege pe sine, mi se pare de o îndrăz-neală deosebită şi mă întreb dacă nu cumva este, înbună măsură, programată eşecului. Secolul trecut astat tot mai mult sub semnul autoreferinţei, cu sta-tut de păcat în raport cu logica tradiţională, darautoreferinţa în care se află creierul uman parede-a dreptul scandaloasă pentru o minte prizonierăculturii anterioare secolului trecut. A convieţui cuautoreferinţa este o probă decisivă pentru o mintemodernă.

Condiţia noastră de fiinţe macroscopiceSuntem antrenaţi să observăm, să cercetăm ceea

ce se află în afara noastră, condiţia noastră de fiinţemacroscopice ne limitează capacitatea de investi -gare la acele situaţii în care există o diferenţă clarăîntre subiect şi obiect, între noi şi rest. De aici, difi-cultatea – aparent imposibilitatea – de a ne înţelegepe noi. Şi totuşi, suntem nevoiţi să transgresămaceastă limitare.

Ce constatăm, urmărind istoria?Constatăm că fiinţa umană s-a angajat mereu în

proiecte aparent imposibile, o mare parte din creaţiaumană a fost o luptă cu imposibilul. Încercarea de ane înţelege creierul este în bună măsură de aceastănatură. Desigur, pentru partea strict anatomică nebazăm pe ceea ce se observă la creierul altora, darpentru modul de funcţionare situaţia se complică.

Altă dificultate: complexitatea prea mareCreierul este un exemplu tipic de complexitate

prea înaltă faţă de posibilităţile de care dispunem.Conexiunile neuronale formează o lume guvernatăde numere prea mari pentru a le putea controla. Am

impresia că cele mai multe cunoştinţe pe care leavem despre funcţionarea creierului, despre legă -tura dintre minte şi creier, au statut de ipoteze care,în funcţie de observaţiile şi experimentele acumu -late, devin mai mult sau mai puţin plauzibile. Des-pre numărul neuronilor din creierul uman aflăm dinWikipedia o estimare de ordinul a 100 de bilioane(deci puterea de exponent 11 a lui 10), numărulsinapselor corespunzătoare fiind de ordinul a 100 detrilioane (puterea de exponent 14 a lui 10). Faţă deaceastă sursă, provenită din anul 1988, o sursă ulte-rioară, din anul 2009, propune o estimare de ordinula 86 de bilioane de neuroni în creierul uman.

Distincţia medical-nemedicalNu mi-e foarte clară. Îl trecem în istoria medici-

nei pe Pitagora, pentru modul în care a mizat peacţiunea curativă a muzicii? El considera că aceastaeste prima condiţie a muzicii, de a vindeca boli.Figurează oare Pitagora în vreo istorie a medicinei,cu această chestiune? Cât şi ce anume din proble-matica acestui organ atât de enigmatic cum este cre-ierul aparţine medicinei?

Strategia black-boxÎntr-un fel, interesul pentru problemele creieru-

lui s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, chiardacă folosirea termenului creier se pare că a întâr-ziat (vorbesc de acea direcţie de preocupări pe careeu am frecventat-o). Evident, poate că din altedirecţii lucrurile se prezintă altfel, dar am observatcă s-a adoptat următoarea convenţie tacită: Dinmoment ce nu prea înţelegem ce se întâmplă în inte-riorul creierului uman, să încercăm o strategie peocolite – să urmărim comparativ ce anume pătrundeîn creier şi ce iese din el. S-a lansat astfel o meta -foră care a apărut odată cu cibernetica, metaforacutiei negre, black box, deci creierul este ca o cutiecu interior întunecos, nu ştim ce se întâmplă în ea,dar putem să examinăm ceea ce intră în această

26

Creierul uman: o veche cunoştinţă şi o permanentă mirare*Acad. Solomon Marcus

* Comunicare invitată la Congresul anual al Asociaţiei Medicale Române(10 aprilie 2014)

27

cutie şi ceea ce iese din ea; pe baza acestor intrărişi ieşiri, încercăm să explicăm, să înţelegem activi-tatea creierului.

platon şi AristotelAceastă procedare indirectă a funcţionat de-a

lungul întregii istorii. La Platon, din câte cunosc, nuapare cuvântul creier, dar apare corpul, care este dinlumea materială şi sufletul, din lumea ideilor plato-niene. Ideile, în doctrina platoniană, sunt eterne, elereprezintă adevărata realitate, sufletul este acolo şiel este nemuritor, numai corpul are extensiune întimp şi spaţiu. Există o multiplicitate de suflete;această idee reapare şi la Aristotel, care elaborează oierarhie a diferitelor funcţii ale plantelor, animalelorşi oamenilor şi, cu referire la ea, considera diversetipuri de suflete, începând cu sufletul nutritiv,comun întregii lumi vii.

Aristotel se desparte de platonLa Aristotel, însă, lucrurile se schimbă: apare

mintea, una din principalele entităţi care au interesatomenirea în legătură cu creierul. La Aristotel, min-tea este o facultate a sufletului, iar acesta din urmăaparţine corpului şi moare odată cu corpul. Dupăcum se vede, recunoscându-l pe Platon drept mento-rul său, Aristotel a adoptat, uneori, cu totul altă con-cepţie decât aceea a maestrului său. Discipolul, pen-tru a demonstra valoarea sa, trebuie să se arate capa-bil de a se desprinde de cel care i-a fost mentor.Unele dintre ideile lui Aristotel se regăsesc în anu-mite doctrine care ţin azi de domeniul Inteligenţeiartificiale, care revine tot la un mod de a cercetaactivitatea creierului uman.

Creierul, la Descartes; principiul dualismului Primul autor, în direcţia mea de preocupări, la

care apare explicit referirea la creier, ca entitate ana-tomică, este René Descartes (1596–1650); acestaconsidera că mintea exercită control asupra creieru-lui. O face prin glanda pineală – principalul sediual sufletului şi locul în care se formează toate gân-durile noastre.

La Descartes, apare principiul dualismului; min-tea este altceva decât trupul, mintea este distinctă dematerie, dar o influenţează pe aceasta. După Des-cartes, mintea şi trupul sunt forme diferite ale uneientităţi unice – substanţa. Trupul este substanţăexistentă în timp şi spaţiu, în timp ce mintea, simţi-toare şi gânditoare, nu are extensiune nici spaţială,nici temporală.

leibniz, analogia şi informaţiaUrmătorul autor – poate cel mai important pre-

cursor al actualelor preocupări de inteligenţă artifi-cială, de informatică teoretică – este Gottfried Wil-helm von Leibniz (1646–1716), la care apare o ade-vărată filosofie a minţii (la o editură românească sepregăteşte editarea întregii opere a lui Leibniz). Elconsideră că nu există o interacţiune a minţii cu tru-pul, ci numai o relaţie necauzală de armonie, deparalelism, de corespondenţă între minte şi trup. LaLeibniz apare o idee care va parcurge secolele cei-au urmat, aceea de a se încerca să înţelegem acti-vitatea creierului uman prin analogii.

Ideea de a te centra pe analogie este centrală întoate disciplinele informaţionale care au înflorit în adoua jumătate a secolului trecut. Calculatorul cautăsă fie un analog al creierului uman, nu să reproducăspecific diversele sale componente anatomice; con-tează analogia în modul de funcţionare, de exemplu,funcţia de memorare. Ca şi în matematică, analogiaeste aici punctul cheie.

limbajul la leibnizO altă idee de bază la Leibniz este limbajul –

oglinda în care se reflectă activitatea creieruluiuman – idee de foarte mare actualitate, pentru cătoate cele ce s-au întâmplat în domeniul discipline-lor informaţionale au la bază centrarea pe limbaj.Limbajul este cea mai fidelă oglindă a minţiiumane. O analiză a semnificaţiei cuvintelor ne dez-văluie operaţia prin care mintea ne ajută să înţele-gem lumea. Leibniz a formulat un plan al unei limbiuniversale, construit cu simboluri care exprimă con-cepte, idei şi reguli logice; el ne-a atras atenţia călimbajul natural este plin de neglijenţe, de impurităţişi nu poate funcţiona ca limbaj al ştiinţei; într-ade-văr, de la Leibniz încoace limbajul ştiinţei nu maieste limbajul natural singur, ci este limbajul naturalsuplimentat cu o componentă artificială. Leibnizeste cel mai important precursor al Inteligenţei arti-ficiale.

Kant şi formele aprioriceLa Immanuel Kant (1724–1804) apare o idee

nouă, şi anume aceea că dincolo de minte şi materieexistă o lume a formelor a priori (cum ar fi spaţiulşi timpul) preprogramate în creier; le numeşte formeapriorice. Kant a primit, în această privinţă, o con-testare majoră, prin apariţia geometriilor neeucli -diene, a căror joncţiune cu teoria relativităţii a arătatcă modul de reprezentare a spaţiului este determinatşi de aspecte de natură fizică.

HuxleyThomas Huxley (1825–1895) consideră că min-

tea conştientă este un produs lateral (un epifeno-men) al creierului (idee curentă la mulţi teoreti-cieni). Dacă mintea este sau nu un produs integral alcreierului, iată o întrebare care, probabil, va fră-mânta omenirea mult timp de acum înainte şi nucred că se va ajunge la un răspuns general acceptat.

proiectul lui George Boole În secolul XIX, ideea de analogie, pe care a

accentuat-o Leibniz, revine în forţă prin GeorgeBoole (1815–1864) – adjectivul boolean este curentastăzi în informatică, logică, matematică. GeorgeBoole încerca să demonstreze că între patru activi-tăţi, care sunt toate legate de activitatea creierului,există o analogie deplină. Cele patru activităţi sunt:gândirea, logica, limbajul şi algebra. Dar, pentru aputea demonstra această analogie, este obligat la uncompromis – să reducă algebra la ceea ce s-a numitalgebră binară, algebră bazată pe două variante:zero-unu; da sau nu. Începând cu secolul trecut, s-aadoptat sintagma algebră booleană.

Karl popper despre problema minte-corpKarl Popper (1902–1994) distinge trei aspecte

ale acestei probleme: lumea minţii, lumea materieişi lumea creaţiei minţii, în care intră, de exemplu,matematica. Popper examinează interacţiile acestortrei lumi.

Creierul-maşină la TuringÎn secolul XX, prin cel considerat azi bunicul

informaticii, Alan M. Turing (1912–1954), devinepredominantă o idee nouă, şi anume de a concepecreierul uman prin intermediul unei metafore noi –metafora maşină – o maşină la care, conform filoso-fiei anterior explicate, nu ne preocupăm prea multde ceea ce este în măruntaiele ei, ci de ceea ce intrăşi iese, maşina ca input-output device. Aceastămaşină simulează o nouă activitate a creieruluiuman, al cărei preludiu se află încă la Leibniz, şianume cum calculează mintea umană, dar noutateape care el o aduce constă în a imagina o idee de cal-cul aplicabilă nu numai numerelor, ci unor simbo-luri de natură nespecificată. Este un progres imens,pe care Turing îl realizează pur şi simplu simulândmodul senzorial-intuitiv în care fiinţa umană proce-dează atunci când efectuează cele mai elementareoperaţii aritmetice. Să rămâi la această reprezentarea calculului cu care ne-a obişnuit aritmetica şcolară,dar în acelaşi timp s-o extinzi de la numere la sim-

boluri abstracte, deci de natură arbitrară, iată unpariu care părea greu de a fi câştigat, dar pe careTuring l-a câştigat prin maşina construită de el pehârtie, în 1936–1937.

John von Neumann şi creierul electronicMaşina Turing îi permite lui John von Neumann

(1903–1957) să construiască, în 1948, primul calcu-lator electronic pe bază de program, după o imensăactivitate prealabilă, oglindită în cartea sa postumăThe Computer and the Brain, în care avem un întregprogram de simulare a activităţii pe care o efectueazăcreierul uman sub aspectul calculabilităţii. Calcululconceput de Turing şi investigat de von Neumanneste atât de general, de cuprinzător, încât este foartegreu să găseşti activităţi mentale care să nu intre înraza sa de acţiune.

Shannon: logica este inginerieClaude Shannon (1916–2001), vine cu o teză de

master uluitoare, în care stabileşte o altă analogie,care avea să facă istorie. O analogie care şi la noi înţară a avut un rol mare, după Al Doilea Război Mon-dial, prin şcoala lui Grigore Moisil, analogia dintrelogică şi circuitele electrice din inginerie (anticipatăde C.S. Peice Collected Works 5:421-4: the surpri-sing palallelism between Boolean calculations andelectrical switches). Dintr-o dată, se scurtcircuiteazălegătura dintre două domenii care erau consideratela poluri opuse: logica, o speculaţie abstractă, fărănicio aplicaţie practică, aşa cum era privită de mile-nii, şi circuitele electrice – o preocupare ingine -rească de fiecare zi; iată că aceste două activităţi auun numitor comun, care le aduce în aceeaşi albie.

Activitatea nervoasă privită ca un calcul logicDeceniul al cincilea al secolului trecut este

perioada marilor explozii. În 1943, W. McCulloch şiW. Pitts publică o lucrare (în revista „Bulletin ofMathematical Biophysics“), al cărei titlu este de-adreptul surprinzător pentru cercetările privind creie-rul uman: A logicalcalculus of the ideas immanentin nervous activities“, dar în ordinea de idei inaugu-rată de Turing, von Neumann şi Shannon. Se pro-pune un model matematic al neuronului, apare ideeaunei reţele de neuroni artificiali. La scurt timp, îndecembrie 1951, S.C. Kleene publică la Rand Cor-poration, în California, o lucrare care precizeazălocul reţelelor nervoase în contextul teoriei automa-telor finite, aflate atunci la primii paşi. Titlul estesemnificativ; Representation of events in nerve nets28

29

and finite automata, deci activitatea sistemului ner-vos superior este în esenţă de tipul unui automatfinit, o maşină relativ simplă, care uneşte logica for-mală şi activitatea nervoasă superioară.

Chomsky: lingvistica este psihologie cognitivă Acesta este pariul propus de Noam Chomsky

(1928– ) în 1956, prin invenţia gramaticilor gene-rative. Iniţial motivate de problemele limbilor natu-rale, aceste gramatici se dovedesc a fi, la începutuldeceniului al şaptelea al secolului trecut, instru-mentul de care era nevoie pentru constituirea uneiteorii a limbajelor de programare la calculator.Lingvistica este, în concepţia lui Chomsky, acea dis-ciplină care ne explică în ce fel creierul uman îşimanifestă competenţa sa în folosirea limbajului.Reia pariul lui Leibniz, pe care îl înnoadă cu unulmai vechi, care vine de la indieni şi cu unul mairecent, care vine de la Descartes.

O nouă înţelegere a procesului de învăţareNu mai este deci vorba de lingvistica descrip -

tivă, care se învaţă la şcoală, ci de una generativă,care se bazează pe o nouă idee, pe o nouă înţelegerea procesului de învăţare; acesta nu mai poate firedus la o interacţiune a unor stimuli şi răspunsuri(pe o atare reprezentare s-a bazat teoria matematicătradiţională a învăţării, în care şcoala românească deteoria probabilităţilor a avut mari succese, prinsavanţi ca Octav Onicescu, Gheorghe Mihoc,Marius Iosifescu, Radu Theodorescu). Mai trebuieadăugată interacţiunea elementelor înnăscute cucele dobândite în cursul vieţii, ca rezultat al interac-ţiunii cu mediul. Creierul uman moşteneşte o serieîntreagă de competenţe de tipul unor maşini genera-tive, care corespund diverselor activităţi umane şiele trebuie explicitate şi înţelese.

Trei stadii în dezvoltarea creierului umanPaul D. MacLean (A Triune Concept of the

Brain and Behaviour, University of Toronto Press,1974) emite ipoteza a trei faze în dezvoltarea creie-rului uman şi implicit a trei componente ale creieru-lui actual. Faza cea mai veche este creierul reptilian,responsabil de comportamentul instinctual, agresiv,dominant. Creierul al doilea este cel paleo-mamifer(sistemul limbic), responsabil de comportamentulemotiv implicat în alimentare, reproducere şi com-portament parental. Al treilea, cel mai recent creier,este neo-cortexul, care face deosebirea dintre om şicelelalte mamifere. Intervalul dintre cel de al doilea

şi cel de al treilea creier nu a fost suficient de mare,de aceea, o anumită înclinare paranoidă a omului, nua putut fi evitată. Drama omenirii nu-şi are oare unadin surse în faptul că la o mare parte a ei, comporta-mentul este dominat şi acum de primul şi de al doi-lea creier, de instincte şi emoţii şi prea puţin deraţiune?

Un creier ipotetic: gramatica universalăÎncă de la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut,

m-a atras implicarea gramaticilor generative şi auto-matelor finite în studiul activităţii neuronale. Amconsacrat acestei probleme o întreagă secţiune încartea mea Gramatici şi automate finite (EdituraAcademiei Române, 1964). La Primul Congres alAsociaţiei Internaţionale de Semiotică (Milano,1974) am contribuit cu o lucrare în colaborare cu unmedic, Eugen Celan, Sémiotique du diag nostic(publicată la paginile 436-439 din volumul editat deS. Chatman, Umberto Eco şi J.M. Klinkenberg Pro-ceedings of the First Congress of the InternationalAssociation of Semiotic Studies, Mouton.TheHague, 1979), în care sindromele sunt reprezentatedrept cuvinte pe alfabetul simptomelor, iar mulţimeaexamenelor clinice se constituie într-un limbaj pealfabetul respectiv.

Dar cea mai semnificativă dintre propunerilemele a fost, cred, aceea pe care am publicat-o, încolaborare cu Cristian Calude şi Gheorghe Păun,The universal grammar as a hypothetical brain(„Revue Roumaine de Linguistique“ 24, 1979, 5,479 – 489). Problema era următoarea. Fiecare com-petenţă particulară a creierului uman are la bază oanumită gramatică generativă specifică, o maşinăspecifică, dar multitudinea acestor gramatici parti-culare are nevoie de o hipergramatică, o gramaticăuniversală, prin care creierul monitorizează, gestio -nează toate aceste maşini particulare şi la fiecaremoment actualizează funcţionarea unora dintre eleşi închide activitatea altora.

Confruntarea piaget-ChomskyÎn anul 1979 a avut loc o mare dezbatere, între

echipa lui Jean Piaget – cel mai mare psiholog alsecolului al XX-lea – şi echipa lui Noam Chomsky,în legătură cu modul în care trebuie să înţelegemînvăţarea; s-a considerat că principala activitate acreierului uman este capacitatea noastră de a învăţa,aici intră şi capacitatea noastră de a crea. Era con-fruntarea dintre învăţarea înţeleasă ca interacţie destimuli şi răspunsuri şi învăţarea văzută ca interacţie

a unor factori înnăscuţi cu ceea ce dobândim prinexperienţă. E greu de spus că ar fi existat învingătorişi învinşi. Ambele tipuri de învăţare sunt importanteşi ele trebuie să colaboreze.

Traseul ochi – creier – ochiMi-a reţinut atenţia articolul lui Patrick Suppes

Is visual space euclidean? ( „Erkenntnis 36“, 1977,307–421), o sinteză a punctelor de vedere privindnatura euclideană sau neeuclidiană a spaţiuluivizual. Precumpănesc argumentele care favorizeazăa doua variantă a alternativei. Voi aminti de o cartemai veche, privind modul în care copiii percep spa-ţiul: Jean Piaget, B. Inhelder, The Child’s Concept ofSpace, London: Routledge &Kegan Paul, 1956, încare se argumentează ideea conform căreia la copiiifoarte mici proprietăţile topologice şi cele neeucli-diene sunt dominante în modul în care ei îşi repre-zintă spaţiul. Numai după aceea se trece la o repre-zentare euclidiană a spaţiului, care rămâne pe totparcursul vieţii. În acelaşi sens argumentează şiPatrick Heelan (Space Perception in the Philosophyof Science, Berkeley: University of California Press,1983, 163–164). Percepţia vizuală este mai întâineeuclidiană (hiperbolică); numai ulterior, subacţiunea experienţei, devine euclidiană. Dar, inutilpoate să mai adaug, toate acestea rămân ca ipotezeal căror grad de plauzibilitate poate evolua imprevi-zibil.

Ochiul, informatica, neurofiziologia şi psihologiaLa interferenţa acestor discipline, David Marr a

publicat cartea Vision, A computational investiga-tion into the human representation and processingof visual information (New York: Freeman, 1982),unde sunt propuse noi modele de procesare a sem-nalelor vizuale. Monografia lui Marr a determinatun interes proaspăt în domeniul computaţional alneuronului. În continuarea acestei monografii, Marra publicat, în colaborare cu Lucia M. Vaina, artico-lul Representation and recognition of the move-ments of shapes, Proceedings of the Royal Societyof London B. 214, 501–524).

Sistemul nervos şi ereditatea au în comun structura de limbajÎncă de la mijlocul secolului trecut apăruse inte-

resul lingvisticii şi al informaticii matematice pen-tru noile cuceriri din domeniul biologiei eredităţii,relative la bazele nucleotide, la acizii nucleici, la

aminoacizi şi la proteine. Celula biologică şi creie-rul uman, aparent lucruri complet diferite, au dezvă-luit un numitor comun, structura de limbaj, cu gra-maticile şi automatele asociate. Pentru creier, toatăactivitatea nervoasă superioară descrisă prin auto-mate finite revine la considerarea unor alfabete fi -nite şi a anumitor secvenţe pe aceste alfabete. Esteceea ce controlează emisfera cerebrală stângă. Lacelula biologică, ADN-ul are o structură de limbaj,sunt fraze foarte lungi, dar finite, pe un alfabet depatru elemente. Proteinele sunt şi ele fraze pe alfa-betul celor 20 de tipuri de aminoacizi. Toate acesteaintervin esenţial în marele Proiect al GenomuluiUman, încheiat cu succes la sfârşitul mileniului aldoilea, şi în modul în care acizii dezoxiribonucleicifuncţionează ca un calculator.

Neuro-psihicul este dominat de antinomieConform cu Stephane Lupasco (La systemologie

et la structurologie. Le Troisieme Millenaire 7,1983), sistemul se distinge prin abolirea celor treiprincipii ale logicii clasice: identitate, necontradicţieşi terţ exclus. Sunt considerate trei tipuri de sisteme:cele dominate de omogenitate (lumea macrofizicii),cele dominate de heterogenitate (lumea viului) şicele dominate de starea antinomică a echilibruluidintre omogenitate şi heterogenitate (nucleul ato-mic, neuro-psihicul). Nerespectarea echilibruluidintre omogenitatea şi heterogenitatea mentaluluiproduce boala schizofrenie, ca urmare a hipertrofie-rii omogenităţii mentalului; la manii şi depresii, caurmare a hipertrofierii heterogenităţii mentale.

Marvin Minsky: Creierul ca societateUn proces în etape, propus de Marvin Minsky

(The Society of Mind, Cambridge: MIT Press, 1988;2010) , unul dintre fondatorii Inteligenţei artificiale,conduce la un model de inteligenţă care revine lainteracţiunile unor componente numite agenţi şi dincare apare ceea ce Minsky numeşte societatea min-ţii. Sunt analizate în acest fel limbajul, memoria,învăţarea, conştiinţa şi liberul arbitru.

Searle: problema minte-corp nu existăJohn Searle (1932– ) consideră că mintea nu-i

decât un aspect al creierului şi se revendică, înaceastă privinţă, de la Aristotel. Conştiinţa este pen-tru Searle o proprietate fizică, aşa cum sunt digestia şifocul. Oricât de bună ar fi simularea pe calculator adiges tiei, această simulare nu va digera nimic. Oricâtde reuşită ar fi simularea focului pe calculator, nimicnu va arde în mod efectiv, ca urmare a acestei simu-30

31

lări. Cărţile sale (The Mystery of Consciousness,1997, Mind: A Brief Introduction, 2004) sunt de refe-rinţă.

Un substrat cuantic al conştiinţei?De câteva decenii se află în atenţie posibila exis-

tenţa a unui substrat cuantic al conştiinţei umane,deci o fantastică fuzionare a două direcţii, care vindin locuri complet opuse – de la nivelul cuantic, dinfizică, pe de o parte, şi de la nivelul conştiinţeiumane, pe de altă parte. Ideea unei conştiinţe umanecu un substrat de natură cuantică a ocupat o litera -tură întreagă. Există un acord cvasi-general în a con-sidera că sediul conştiinţei este în creierul uman; daracesta este de natură materială, iar cea mai profundăteorie privind materia este cea cuantică, deci ar finatural să ne aşteptăm ca teoria cuantică să aibă uncuvânt greu de spus în ceea ce priveşte conştiinţa.Aşa s-a ajuns la ipoteza unei minţi cuantice, a uneiconştiinţe cuantice. Mi-au reţinut atenţia ideile luiDavid Bohm (Woolness and the implicate order,Routledge & Kegan Paul, London, New York,1980), pe care le-am prezentat în unele cărţi alemele. Pe fizicianul Henry Stapp (de la BerkeleyUniversity of California), renumit specialist îndomeniu, îl invitasem (în calitatea mea de atunci, devicepreşedinte al Asociatiei Internaţionale de StudiiSemiotice) să prezinte o conferinţă pe această temăla Congresul Internaţional de Semiotică de la Ber-keley, din urmă cu 20 de ani. Acum iau cunoştinţă delucrarea lui Roger Penrose şi Stuart Hameroff, Con-sciousness in the Universe: Neuroscience, QuantumSpace-Time Geometry and Orch OR Theory, „Jour-nal of Cosmology“ 14, 2011. Pe de altă parte, fizi-cieni ca David Chalmers şi Victor J. Stenger argu-mentează în defavoarea unei conştiinţe cuantice. Odezbatere din care avem multe de învăţat, indiferentde modul în care ea va evolua.

psihologia inconştientului şi fizicaÎn ordinea de idei de mai sus, mi-a produs o pu -

ternică impresie cartea lui Arthur I. Miller Deciphe-ring the Cosmic Number. The Strange Friendship ofWolfgang Pauli and Carl Jung, W.W Norton&Comp, New York London, 2009. Fizicianul careîncă în anii ‘30 ai secolului trecut prezisese existenţaparticulei neutrino şi psihanalistul care lansase teo-ria inconştientului colectiv, se angajau într-o inte-racţiune care privea legătura profundă dintre fizicainfinitului mic şi inconştientul uman, care, şi el, totîn creier locuieşte.

A descifra mecanismele cerebrale ale creativităţii umaneCu emergenţa noilor discipline cognitive, a apă-

rut şi preocuparea de a se studia efectiv, nu doarmetaforic, mecanismele cerebrale care stau la bazadiverselor tipuri de creaţie umană.

În particular, m-a interesat cartea (o adevăratăBiblie, de aproape 1000 de pagini) apărută în anul2000, de George Lakoff (unul dintre cei mai impor-tanţi lingvişti contemporani), în colaborare cu unpsiholog antropolog Rafael Núňez, care se intitulaWhere Mathematics Comes From. How the Embo-died Mind Brings Mathematics into Being (NewYork, Basic Books, 2000). În această carte, se anali-zează mecanismele cerebrale care stau la baza for-mării marilor concepte matematice, a marilor teo-reme şi teorii matematice. Am ajuns în faza în careştiinţele venite din afara medicinei (dar mai ştim noioare care sunt graniţele medicinei, mai sunt oareclare aceste graniţe?) au depăşit timiditatea şipătrund efectiv în interiorul creierului uman. Acestelucruri se realizează prin colaborări transdiscipli narefoarte îndrăzneţe, prin formarea unor echipe în carese întâlnesc oameni din direcţiile cele mai diferite.Un rezultat central al investigaţiei realizate deLakoff şi Núňez favorizează ipoteza naturii metafo-rice a creativităţii matematice. La un rezultat similara fost condus, pe o altă cale, marele matematicianYuri I. Manin (a se vedea cartea sa Mathematics asMetaphor Providence, American Math. Society,Rhode-Islands, 2007).

Metafora autoreferenţială în creaţia matematicăPe o cale care nu este nici aceea a lui Lakoff-

Núňez, nici aceea a lui Manin, am ajuns la o con-cluzie similară (Solomon Marcus, Mathematics bet-ween semiosis and cognition, pp. 98–135) în Semio-tic and Cognitive Science Essays on the Nature ofMathematics (eds. Mariana Bockarova, MarcelDanesi, Rafael Nunez). Fields Cognitive ScienceNetwork: Empirical Study of Mathematics and Howit is Learned. Muenchen: Lincom Europa, 2012.Arăt, de exemplu, că naşterea conceptelor de numărîntreg, de număr raţional, de număr real s-a realizatprin procese istorice de natură metaforică, metaforacare intervine aici fiind una de natură autoreferen-ţială, în sensul că ea nu se referă la entităţi preexis-tente, ci la entităţi care emerg, se cristalizează chiarsub acţiunea procesului metaforic. Este interesantfaptul că acelaşi tip de metaforă cognitivă intervine

în modul în care se formează, în cele mai diversetradiţii culturale, reprezentarea Divinităţii.

şi cu toate acestea...Şi iată-ne la capătul unui itinerar în care minţi

dintre cele mai luminate, venind din direcţii dintrecele mai diverse şi provenind din momente ale uneiistorii de vreo 2500 de ani, au încercat să aducălumină în ceea ce priveşte creierul uman.

Nu ştiu cât şi ce anume din toată povestea pecare am relatat-o mai sus a depăşit stadiul de ipo tezăexplicativă, deci de ceea ce se apreciază în termenide grad de plauzibilitate. M-am prevalat în mod con-stant, în cercetările mele, de diversificarea funcţio-nală a celor două emisfere cerebrale, am avut impre-sia că acest rezultat ţine de partea de certitudine acunoştinţelor noastre despre creier şi m-am bucurataflând că o universitate americană, California Insti-tute of Technology, se mândreşte de a-l fi avut (caprofesor, ca student?) pe Roger Sperry, autorul aces-tui rezultat (p. 17, în cartea lui Leonard MlodinowFeynman’s Rainbow, Vintage Books, New York,2003). Dar, din anumite direcţii, îmi parvine infor-maţia care demolează sau atenuează considerabil şiacest rezultat. Şi atunci? Atunci, îmi aduc aminte căo mare parte din cunoştinţele vehiculate au statut deipoteză, dar, nu ştiu de ce, acest fapt este ţinutascuns. E mai simplu să vehiculăm o cultură carerămâne fixată în logica lui da sau nu. Dar, drumulcunoaşterii este pasionant tocmai prin ezitările şipoticnirile sale, prin greşelile şi eşecurile sale, careprefaţează aproape inevitabil rezultatele validate deistorie, prin dreptul la starea de îndoială, acea îndo-ială carteziană care ar trebui să se afle la baza tutu-ror acţiunilor umane.

Şi n-am relatat decât un mic fragment dintr-oistorie mult mai bogată, acel fragment care mi-adevenit accesibil prin evoluţia preocupărilor mele.

În mine locuieşte un altulAcest altul este creierul meu. E cu mine tot tim-

pul şi de când mă ştiu. Dar, în acelaşi timp, îmi estestrăin, necunoscut şi rămâne departe de mine. Nu-lpot controla decât într-o anumită măsură, deoareceare de multe ori un comportament greu de înţeles.Vrea să fiu partenerul său într-un joc în care parcăîmi spune: Mie îmi place să mă ascund de tine, ţie

să-ţi placă să mă cauţi! Îţi aminteşti cum te jucai,când erai copil, de-a v-aţi ascunselea? Numai căatunci te jucai tot cu un copil şi îl găseai repede, deexemplu, după un copac. Acum însă trebuie să ştiică te joci cu cineva ale cărui secrete sunt fără sfâr-şit, care s-au acumulat dintr-un trecut foarte înde-părtat, al tuturor generaţiilor care te-au precedat.Dacă te vei strădui – şi eu te voi ajuta – vei descifraunele dintre ele, dar va rămâne mereu ceva care con-tinuă să se ascundă. Plăcerea de a mă căuta, pentrua mă înţelege, să nu te părăsească, aşa cum nu tepărăsea nici în copilărie, când îl căutai pe cel de oseamă cu tine.

Visele, o lecţie de imaginaţieAcest altul mi-a fermecat copilăria şi adoles -

cenţa prin visele care mi-au însoţit somnul; vise ce-aufost o lecţie de imaginaţie prodigioasă, care depăşeaceea ce puteam eu elabora în orele de veghe. Situa-ţia a continuat pe tot parcursul anilor şi caut mereu,dar de cele mai multe ori fără succes, să-mi recupe-rez visele, pentru a-mi înţelege inconştientul. Stau lapândă, în clipele imediat următoare trezirii, atuncicând visul încă nu s-a destrămat de tot, să-l notez şisă reflectez apoi asupra semnificaţiei sale. Îmi dauseama că somnul, visele, inconştientul sunt partene-rul meu de încredere în toate căutările care mă preo-cupă în mod conştient. I-am citit pe Freud şi pe uniidintre cei care i-au urmat, în aventura înţelegeriiinconştientului, dar mărturisesc faptul de a nu figăsit la ei suficient sprijin în a mă înţelege pe mine.

Creierul meu, într-un permanent spectacolAcum, mă delectez contemplând capriciile aten-

ţiei şi memoriei mele, ale amintirilor şi aşteptărilormele. Acelaşi altul, când ghiduş şi glumeţ, când rău-tăcios şi chiar pervers, îmi semnalează că mă are lamână şi că totul este altfel decât cum cred. Imprevi-zibilitatea sa este pentru mine o sursă de permanentămirare şi uimire. Nu rămâne loc pentru plictiseală.Creierul meu este într-un permanent spectacol.

NotăAlexandra Bellow de la Northwestern University USA, mă

informează că în dialogul Timaeus al lui Platon exista o referire la„creier“, drept sediul părţii divine şi nemuritoare a sufletului.

32

33

Dacă dreptul mediului este un drept recent, stu-diat astăzi în toate facultăţile de drept şi nu numai,mediul figurează dintotdeauna printre simbolurileuniversităţii, iar disciplinele juridice printre dome-niile sale fondatoare. Într-adevăr, în cultura noastrăoccidentală, arborii ilustrează, din cele mai vechitimpuri, cunoaşterea. Cu ramurile lor viguroase şifrunzele verzi în permanentă şi rapidă regenerare, eiexprimă cel mai bine poate diversitatea, interdepen-denţa şi, în acelaşi timp, rădăcinile puternice şi uni-tatea cunoaşterii. De aceea, în marile universităţi alelumii, acest simbol constituie pecetea identitară şiexpresia cea mai concentrată a misiunii Şcolii supe-rioare. În Marele Amfiteatru al Sorbonei, de pildă,întâlnim tabloul pe pânză al Arborelui sacru pe carePuvis de Chavannes l-a pictat pentru inaugurareamăreţului edificiu parizian reconstruit în 1889. Elreprezintă Sorbona şi o alegorie a principalelorramuri ale reflecţiei – filosofia, retorica, botanica,geologia, poezia, istoria, matematica ş.a. – care seplimbă degajate prin arborele sacru al cunoaşterii.Chiar dacă reprezentat în această celebră operă deartă doar în ipostaza de artă a retoricii judiciare,dreptul ca ştiinţă nu putea rămâne indiferent ecolo-giei şi a reacţionat atunci când societatea a făcut apella instrumentele sale pentru a zăgăzui raţional agre-siunea umană asupra mediului, ajunsă dincolo delimitele de suportabilitate ale naturii şi să ameninţecu ruperea echilibrelor ecologice fundamentale.

Într-un interviu publicat în revista „Pouvoirs“(2008), filosoful şi epistemologul Michel Serres,membru al Academiei Franceze, afirma tranşant:„Dreptul poate salva natura (...) Dreptul este, poate,o proastă soluţie pentru salvarea mediului, dar altanu există...1“. Demonstraţia ajungerii la o asemeneaconcluzie şi la prefigurarea unei paradigme ecojuri-dice relevante este convingătoare. Ea porneşte de laconstatarea că ştiinţele dure (fizica, chimia, biochi-mia, climatologia etc.) măsoară, observă şi exprimă

proporţiile fenomenului, rezumându-se astfel la răs-punsuri aferente întrebării „cum?“ (se poluează, sedegradează...). Soluţionarea crizei ecologice presu-pune însă mai mult, a răspunde, pe baza acestor con-statări, la pentru „(de) ce se?“ întâmplă aşa, adică aidentifica adevăratele cauze, impulsuri, justificărisocial-umane şi a acţiona pentru gestionarea lorraţională, în sensul exigenţelor imperativului ecolo-gic. Pentru aceasta, răspunsul adecvat şi eficient nueste nici cel de natură economică, nu priveşte piaţaşi organizarea sa, ci apare cel juridic, care impunereglementare şi prioritatea interesului general, pânăla cel uman de specie între specii şi, mai mult decâtatât, al persistenţei vieţii pe planetă, ca formă desolidaritate maximă a viului.

Dincolo de incapacitatea altor discipline de a oface, relevată de autorul Contractului natural2 şiavând în vedere necesitatea asumării acestei respon-sabilităţi de către cineva –, iar nimeni nu o poateface mai bine ca el – dreptul prezintă avantajul unicde a fi o normă, garantată printr-o sancţiune, reală şiefectivă. El este nomos, dar una diferită, într-un felspecial, una devenită ius, adică o normă în căutareaechităţii, a justiţiei şi, prin transgresare în domeniulrelaţiei cu mediul, a echilibrului ecologic, absolutnecesar păstrării ordinii naturale. Aşadar, dreptul şinumai dreptul poate stabili legătura necesară întresocietate şi ecologie şi servi ca instrument de orga-nizare a acţiunii de protecţie şi conservare a mediu-lui. Pentru aceasta el trebuie să devină dintr-un sim-plu instrument de protecţie, un factor organizator şistructurant al unui principiu etic, de solidaritate pla-netară, economic, de gestiune globală şi regulatorcomplex al ansamblului problemelor ecosferei.

Primele reacţii juridice semnificative sub formaunor legi naţionale privind protecţia mediului aparrăzleţ încă de la sfârşitul anilor 1960, iar ConferinţaONU privind mediul uman de la Stockholm (iunie1972) a reprezentat, prin hotărârile sale, cu adevărat

Dreptul la mediu în paradigma drepturilor umane fundamentale*Mircea Duţu**

*Comunicare prezentată la dezbaterea naţională dedicată Zilei Mondiale a Mediului cu tema „Schimbările climatice, mediul şi securitatea alimentară“ (5 iunie 2014, Aula Academiei Române)

**Prof. univ., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“

momentul fondator al Erei ecologice şi al Dreptuluimediului. Sub impulsul său în multe state ale lumii,inclusiv în România, au fost adoptate legi pentruprotecţia mediului şi înfiinţate structuri instituţio -nale de gestionare a noii problematici, la nivel inter-naţional s-a creat Programul ONU pentru Mediu(UNEP), iar începând din 1973, Comunităţile euro-pene şi-au înscris printre preocupările lor imperati-vul ecologic. Primele publicaţii în materie dateazădin anii 1970 şi privesc mai ales subiecte vizândprevenirea şi combaterea poluării în dreptul interna-ţional. În 1975, Academia de Drept Internaţional dela Haga a iniţiat primele cursuri de drept internaţio-nal al mediului, iar profesorul francez J. Lamarquepublica primul manual universitar în domeniu: Droitde la protection de la nature et de l’environnement(Paris, LGDJ).

Şi, totuşi, în 1976 dacă mulţi se întrebau în pri-vinţa statutului, dacă nu cumva dreptul mediului seprezintă ca un simplu drept de regrupare a unorreglementări, fără specificitate, ori estimau absurdpretenţia sa de a fi recunoscut ca o nouă disciplinăjuridică, în ultimii ani se invocă asemenea aserţiunica simple ilustrări ale unor căutări ale începutului şiremarcându-se uimitoarea sa ascensiune se recu-noaşte, fără niciun fel de reţinere, calitatea lui deredutabilă ramură de drept şi solidă disciplină ştiin-ţifică.

Mai mult decât atât, născut la începutul anilor1970 din preocuparea de a adăuga calităţii vieţii,într-un stat visat al bunăstării generale, dimensiuneaunui mediu natural sănătos şi prosper, el devineastăzi – în condiţiile afirmării problemelor ecolo giceglobale, planetare, precum schimbările climatice,starea biodiversităţii, poluarea industrială transfron-talieră, noile biotehnologii care pun în discuţie chiarcontinuarea actualei formule a biosferei – un dreptal supravieţuirii omenirii ca specie între specii, încadrul biodiversităţii actuale.

Într-un sistem din ce în ce mai bine articulat, peniveluri de reglementare, dreptul mediului cuprindeîn prezent, sub aspect cantitativ, în planul dreptuluiinternaţional peste 500 de tratate multilaterale (careprivesc total sau parţial probleme ecologice), la carese adaugă 900 de tratate bilaterale şi numeroasetexte internaţionale fără caracter obligatoriu (rezolu-ţii, recomandări, directive, programe de acţiune,declaraţii ş.a., emanând de la diverse organizaţiiinterguvernamentale), dar cu un rol important înprocesul de cristalizare a viitoarelor norme juridiceinternaţionale în materie.

Dobândind bază de recunoaştere în tratatele con-stitutive şi cu o expresie corespunzătoare în Tratatulde la Lisabona, dreptul UE al mediului cuprinde înprezent mai bine de 250 de directive şi regulamenteprivind apa, aerul, zgomotul, deşeurile, substanţelepericuloase şi natura. Ultimul program de acţiuneprivind mediul al Uniunii, cel de-al 7-lea, adoptat în2013, pentru perioada 2014–2020 şi intitulat semni-ficativ A trăi bine, în limitele planetei noastre, areca obiect „intensificarea contribuţiei politicii de me -diu la tranziţia spre o economie eficientă în utiliza-rea resurselor, cu slabe emisii de CO2, în care capi-talul natural este protejat şi consolidat, şi sănătateaşi bunăstarea cetăţenilor păstrate“.

În plan naţional, dreptul pozitiv al mediului, desorginte în măsură de 80% unional-europeanăcuprinde un ansamblu normativ complex, formatdin reglementări diverse, începând de la dispoziţiiconstituţionale, continuând cu legi, ordonanţe şihotărâri de guvern şi până la ordine ministeriale şiacte ale autorităţilor publice locale.

La toate acestea, se adaugă o jurisprudenţă totmai bogată a Curţii Internaţionale de Justiţie,CEDO, CJUE şi a instanţelor jurisdicţionale naţio-nale ori a Curţii Constituţionale.

Totodată, se cuvin relevate constituirea şi afirma -rea unei doctrine specifice, cu puternice elementeinterdisciplinare, exprimată şi prin publicarea anumeroase lucrări de specialitate, de la tratate şimanuale universitare la monografii şi studii com-plexe, de caz, apariţia revistelor de profil şi înmulţi-rea studiilor şi articolelor pe teme ecologice înpublicaţiile juridice generaliste. Introdus, mai întâicu timiditate, ca disciplină opţională de studiu uni-versitar şi apoi aceasta generalizându-se, dreptulmediului a devenit domeniul de specializare şi per-fecţionare prin studii de masterat, doctorat şi post-doctorale.

Aşadar, putem conchide că dreptul mediului semanifestă astăzi ca o ramură de drept robustă, înplină dezvoltare, dominată de principii specifice,utilizând tehnici speciale de reglementare şi proce-duri particulare de realizare a prescripţiilor sale, cuun mecanism propriu de prevenire şi reparare a dau-nelor aduse mediului, cu norme şi obiective avândun puternic caracter tehnico-ştiinţific.

Unii mai îndrăzneţi, dar poate autentic vizionari,văd însăşi evoluţia fenomenului juridic sub semnulecologiei: născut ca drept al mediului, prin acelenorme primare care reglementau raporturile dintreomul primitiv şi mediul său natural, afirmarea antro-34

35

pocenului a însemnat o alienare a juridicului înacţiunea lui homo faber, pentru a marca o întoar ceredefinitivă şi decisivă prin nevoia lui homo ecologi-cus! Mai mult decât atât, trecerea de la dreptul indi-vidului la dreptul speciei şi, de aici, la dreptul bio -sferei face din dreptul mediului chiar ipostaza însăşide a fi a dreptului, sub forma dreptului ecosferei.

Printre elementele de forţă ale evoluţiei juridicu-lui sub impulsul şi impactul imperativului ecologicun loc important îl ocupă recunoaşterea şi garanta-rea unui drept uman fundamental la un mediu sănă-tos şi echilibrat ecologic. Punctul de pornire l-areprezentat pentru consacrarea sa formală, Declara-ţia de la Stockholm din iunie 1972 care a prevăzut că„omul are un drept fundamental la libertate, la ega-litate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-unmediu a cărui calitate să-i permită să trăiască îndemnitate şi bunăstare“ (Principiul 1). Douăzeci deani mai târziu, Declaraţia de la Rio sublinia că fiin-ţele umane „au un drept la o viaţă sănătoasă“. Lanivel european, după ce Convenţia drepturilor omu-lui din 1950 ignorase consacrarea unui asemeneadrept din motive de prematuritate, Conferinţa euro-peană privind conservarea naturii din 1970 a propuselaborarea unui protocol adiţional la Convenţie,menit să garanteze fiecăruia dreptul de a se bucurade un mediu sănătos şi nedegradat.

Documentul trebuia să consacre dreptul de a res-pira un aer şi a bea o apă lipsite în mod rezonabil depoluare, dreptul de a se proteja contra zgomotelorexcesive şi de alte vătămări, dreptul la un accesrezonabil la litoral, la rural şi la munte. Această pro-punere a fost reluată, tot fără rezultat, de o reco-mandare din 1973 a Adunării Parlamentare a Consi-liului Europei. Au urmat apoi alte tentative, precumproiectul Steiger de protocol adiţional (1973), pro-punerea profesorului J.-P. Jaqué de inserţie a drep-tului la un mediu care nu pune în pericol sănătateaumană, fie în Carta socială europeană, fie în Con-venţia europeană, ori rezoluţia din 30 septembrie2009 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europeicare re clamă, de asemenea, un atare document.

În ciuda, cel puţin deocamdată, a unor iniţiativeşi a absenţei unor dispoziţii privind mediul în Con-venţie, prin ricoşeu, respectiv interpretarea în prin-cipiu a art. 2 – dreptul la viaţă – şi art. 8 – dreptul laviaţă personală –, Curtea Europeană a DrepturilorOmului a recunoscut, în jurisprudenţa sa, o atingerea unui drept legată indirect de protecţia mediului.Astfel, în 1991, Curtea a declarat că protecţiamediului este în mod manifest un scop legitim con-form interesului general. Au urmat apoi secvenţe,

precum calificarea dreptului de a se bucura de o apănepoluată ca un drept cu caracter civil căruia i seaplică art. 6-1 din Convenţie, recunoscându-se astfelunui proprietar un drept subiectiv la un mediu sănă-tos; o vătămare gravă constituie o ingerinţă în viaţaprivată; o atingere adusă mediului poate să violezedreptul la viaţă; dreptul la libertatea de expresie aoperatorilor mediului a fost afirmat în mod constant;în fine, prin hotărârea din cauza Tătar c. România(27 ianuarie 2009) se va merge până la consacrareadreptului de a se bucura de un mediu sănătos şi pro-tejat, utilizând ansamblul dreptului şi practica perti-nentă în materie de mediu, inclusiv principiul pre-cauţiei. Într-o hotărâre din 29 martie 2010, CEDOpreciza că „imperativele economice şi chiar uneledrepturi fundamentale ca dreptul de proprietate, nutrebuie să ajungă a li se acorda prioritate faţă deconsideraţiile relative la mediu“.

Recunoaşterea mediului ca valoare socialămajoră a generat şi o constituţionalizare a sa, în pri-mul rând pe calea recunoaşterii şi garantării unuidrept fundamental la mediu sănătos şi echilibratecologic. În toate statele în care, după 1972, Consti-tuţia a fost revizuită sau s-a adoptat o alta nouă, s-asimţit nevoia să se introducă referiri la mediu, pânăla consacrarea unui drept în favoarea sa. Legile fun-damentale ale Suediei, în 1974, Portugaliei în 1976,Spaniei în 1978, Austriei în 1984, Rusiei în 1993,Germaniei în 1994... au deschis şi marcat drumulconstituţionalizării unui asemenea drept. Se esti-mează că, în prezent, constituţii din peste 179 destate consacră problematica mediului.

De remarcat faptul că procesul de constituţiona-lizare a inclus mai multe aspecte ale protecţieimediului. Astfel, pe lângă consacrarea frecventă aprincipiului dezvoltării durabile, unele legi funda-mentale cuprind referiri la protecţia pădurilor (cea aChinei stipulează obligaţia statului de a efectuareîmpăduriri, cele ale Greciei şi Cambodgiei impunexigenţa conservării, cea a Braziliei acordă o atenţiedeosebită ariilor protejate forestiere, iar cea aBouth anului prevede că cel puţin 60% din suprafaţaţării trebuie să rămână împădurită).

Recent, proclamat de Adunarea Generală a ONU(iulie 2008), dreptul la apă este deja prevăzut expresîn Constituţia Tunisiei din 26 ianuarie 2014.

La noi, o primă recunoaştere, indirectă a fostrealizată prin Constituţia din 8 decembrie 1991, dez-voltată cu una expresă şi completă prin art. 5 dinLegea protecţiei mediului nr. 137/1995. Complinindun asemenea neajuns, în urma reviziurii din 2003,Constituţia României recunoaşte în art. 35(1)

36

„dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şiechilibrat ecologic“, iar art. 5 din OUG nr. 195/2005a consacrat o serie de drepturi-garanţii ale acestuia.În plus, legea fundamentală a ţării stabileşte că pro-tejarea şi ameliorarea mediului constituie o îndato -rire a persoanelor fizice şi juridice. Alte două dispo-ziţii constituţionale au relevanţă în materie: art.44(7) potrivit căruia „Dreptul de proprietate obligăla respectarea sarcinilor privind protecţia mediu-lui...“ şi, respectiv, art. 135(2) lit. e în baza căruiastatul trebuie să asigure „refacerea şi ocrotireamediului, precum şi menţinerea echilibrului ecolo-gic“. Drept garanţii, relevante sunt cele de ordinprocedural constând în accesul la informaţia demediu, dreptul de participare la decizie şi accesul lajustiţie în materie de mediu. Prin exercitarea acestordrepturi-ga ranţii, s-a ajuns la afirmarea şi practica-rea unei veritabile „democraţii ecologice“, formă ademocraţiei participative, concepută ca un corectival democraţiei reprezentative, având ca obiect aso-cierea reprezentanţilor societăţii civile, cu un gradde influenţă variabil, la luarea deciziilor administra-tive. Informarea şi consultarea publicului în cadrulprocesului de elaborare şi adoptare a deciziilorpunctuale sau strategice care privesc mediul gene-rează o democraţie interactivă, bazată pe dialog,implicare responsabilă şi obligarea permanentă aautorităţilor publice de a informa, explica şi daseamă în pri vinţa actelor administrative cu impactecologic pe care le întreprind. În acelaşi timp, recu-noaşterea accesului la justiţie în materie de mediu,asigură justiţiabilitatea celorlalte „drepturi procedu-rale“ ale mediului. Drepturile substanţiale rămânîncă la stadiul de afirmare etică, în aşteptarea statu-tului juridic.

În panoplia drepturilor fundamentale ale omului,dreptul la mediu se înscrie în cea de-a 3-a generaţie,cea a „drepturilor de solidaritate“, care exprimă ce -rinţe majore, interesând pe toţi indivizii şi socie -tatea, în ansamblul său.

Desigur, deşi toate inerente persoanei umane, înexerciţiul şi semnificaţiile lor, drepturile fundamen-tale presupun o anumită ierarhizare, efectuată maiales în cadrul jurisprudenţei instanţelor constituţionale.

Urgenţa ecologică, drepturile generaţiilor vi -itoare, mizele planetare, ecologia umanistă indiso-ciabilă naturii sunt surse moral-etice ale oricăreireglementări juridice şi cu atât mai mult celor deordin constituţional. Nu e de mirare, deci, ca inter-pretarea dispoziţiilor legii fundamentale privindmediul să se sprijine pe o judecată de valoare cu titlu

de ierarhii axiologice, identificându-se „principiimatriciale“, ori „drepturi de prim rang“. Conciliereasemnificaţiilor diferitelor drepturi fundamentale sebazează astfel pe o ierarhie care ţine seama de isto-ria şi mizele societale ale fiecăruia dintre ele.Mediul, prin specificitatea sa şi legătura lui cu viito-rul omenirii, trebuie să beneficieze de o anumităpreeminenţă, ţinând de caracterul său universal,transversal, individual şi colectiv. Şi aceasta cu atâtmai mult cu cât este de domeniul evidenţei că toatedispoziţiile constituţionale nu au aceeaşi importanţăşi nici nu implică aceeaşi demnitate morală şi poli -tică. Ataşată unei asemenea percepţii practice şi ati-tudini teoretice, Curtea Constituţională a Românieia statuat în mod constant, de pildă, că „sub impera-tivul protejării mediului şi al asigurării acestuidrept fundamental, persoanele fizice şi juridice auanumite obligaţii stabilite prin lege“, iar acestea„nu pot fi privite ca încălcări ale unor drepturi fun-damentale... precum dreptul la proprietate“, sau cădreptul la muncă nu este afectuat în substanţa sa demăsurile privind suspendarea activităţii poluante aleunei întreprinderi, cu consecinţele sociale aferente.

Constituţia României nu impune în dreptul con-stituţional român o clausula petrea de genul stipu -laţiei din legea fundamentală a statului Bouthan din2008 care interzice pentru eternitate atingerea de60% din pădurile ţării. Dar, făcând din mediu undrept uman fundamental, prin prevederile sale seadmite că politicile de mediu şi măsurile adoptate înfavoarea sa au un caracter ireversibil. Altfel spus,voinţa de protecţie şi ameliorare a mediului exprimăa contrario refuzul oricărui recul şi al oricărei regre-sii. Este ceea ce instanţele ONU privind drepturileomului interpretează exigenţa de „progres“ ataşatădrepturilor omului.

În faţa ameninţărilor serioase de regresie înmaterie de mediu şi sprijinindu-se pe constituţiilecare recunosc dreptul la mediu, multe curţi constitu-ţionale au consacrat deja principiul neregresiunii.

Este cazul Curţii Constituţionale belgiene, Tri-bunalului constituţional spaniol, dar şi al CurţiiConstituţionale a României. Astfel, în Decizia nr. 80din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislativeprivind revizuirea Constituţiei, s-a considerat căpropunerea de eliminare a obligaţiei statului de areface şi ocroti mediul şi de a menţine echilibrulecologic ar avea ca rezultat suprimarea unei garanţiia dreptului la un mediu sănătos, depăşindu-se limi-tele revizuirii astfel cum acestea sunt prevăzute înart. 152 alin. (2) din legea fundamentală. Astfel,

37

dreptul la mediu sănătos şi echilibrat ecologic şigaranţiile sale constituţionale fac parte din prevede-rile Constituţiei, care nu pot fi modificate în sensuldiminuării cerinţelor lor, pe calea revizuirii.

Dar, neregresiunea nu este numai o consecinţă adreptului la mediu, ea este, de asemenea, expresiaobiectivului dezvoltării durabile; în consecinţă,orice recul în protecţia ecologică ar însemna a lăsageneraţiilor viitoare un mediu într-o stare mai puţinechilibrată şi mai puţin benefică pentru sănătate.Mai mult chiar, principiul precauţiei ar putea să con-stituie unul dintre fundamentele neregresiunii:legiuitorul nu ar putea coborî sub un anumit prag deprotecţie fără a priva de garanţiile constituţionale.Şi, în orice caz, o generaţie nu poate obliga genera-ţiile viitoare la norme juridice mai puţin protectoarepentru mediu decât cele în vigoare.

În mod evident, în raportul dintre mediu şi drep-turile omului, acestea din urmă depind de primul; înconsecinţă, protejarea, prezervarea şi ameliorareacalităţii mediului reprezintă o condiţie prealabilă,necesară chiar realizării efective a multora dintredrepturile umane fundamentale, care nu pot fi exer-citate şi să se dezvolte decât într-un mediu de exis-tenţă favorabil. Într-adevăr, degradarea mediuluinatural este contrară drepturilor omului, pentru căgenerează condiţii de viaţă mai puţin bune pentrudezvoltarea personalităţii şi menţinerea sănătăţiifizice şi psihice a fiinţei umane, afectează nivelul debunăstare şi cadrul de afirmare a demnităţii omului.În acelaşi sens, dar cu o rezultantă mult mai gravădezechilibrele sistemului climatic riscă să conducăla consecinţa limită de a face imposibilă orice exer-citare a drepturilor omului, prin ameninţarea distru-gerii fundamentelor vieţii pe planetă.3

Într-o asemenea perspectivă, recunoaşterea unuidrept la stabilitatea climei, în strânsă conexiune cudreptul la mediu şi ca un aspect nou, autonom alacesteia ar permite garantarea conservării condiţiilorecoclimatice de existenţă şi exercitare a celorlaltedrepturi umane fundamentale, asigurându-le o pro-tecţie „prin ricoşeu“.

Sub raportul consacrării juridice, dreptul umanla o climă stabilă este unul emergent, ale cărui con-tururi rămân de construit. Unele elemente s-au afir-mat deja, drept garanţii ale semnificaţiilor sale, pre-cum obiectivul de a nu se depăşi pragul de creşterecu 2°C a temperaturii medii globale faţă de nivelulepocii preindustriale, obligaţia statelor de a reduceemisiile de gaze cu efect de seră şi a evita încălzireaglobală ş.a. Totodată, preocuparea statelor de a ela-

bora şi adopta, prin acte normative adecvate strate-gii şi planuri de acţiune pentru adaptarea la efecteleschimbărilor climatice exprimă o opinio iuris sivenecessitatis în privinţa recunoaşterii şi garantăriiunui asemenea drept esenţial, din categoria drepturi-lor de supravieţuire a speciei umane.

Progrese importante pe calea cristalizării naturiişi semnificaţiilor juridice ale acestui nou drept fun-damental sunt aşteptate de la Conferinţa de la Parisdin decembrie 2015, chemată să conducă la încheie-rea unui nou Acord global privind reducerea emisii-lor de gaze cu efect de seră şi afirmarea unei noistrategii mondiale în materia schimbărilor climatice.

În orice caz, recunoaşterea şi garantarea sa parimplacabile în măsura în care de o climă stabilădepinde posibilitatea existenţei şi exercitării celor -lalte drepturi umane fundamentale.

Note1 Le Droit peut sauver la nature, entretien avec Michel Ser-

res, în rev. „Pouvoirs“ nr. 127/2008 – „Droit et l’environnement“,Paris, Editions du Seuil, 2008, p. 8.

2 Autor, printre altele, al Le contract naturel, Editions Flam-marion, Paris, 1990 şi Le mal Propre. Polluer pour s’appropier,Ed. Le Pommier, Paris, 2008.

3 A. Suy, Des consequences des changements climatique surles droits humains à la reconnaissance d’un droit humain à un cli-mat stable, în „Changements climatiques et droits humains“ (dir.D. Dormoy et C. Kuyu), Editions Espérance, Paris, 2012, pp.109–118.

A vorbi în zilele noastre, când calculatorul adevenit un instrument cu totul preferenţial, după cea înlocuit maşina de scris, despre caligrafie şi desprescriere în genere, ca şi despre cărţi şi chiar desprebiblioteci, pare a fi o simplă incursiune în istorie, cutoate că progresele tehnice actuale n-au o vechimemai mare de un secol. Filosoful Constantin Noicaapucase în tinereţe tramvaiele cu cai şi trăsurilefolosite ca taxiuri.

Caligrafia (scrierea frumoasă) nu se poate facefără condei şi fără cerneală. Ce-i drept, nici pe vre-mea lui Noica, nu scria oricine frumos, cum n-o maifăcea nici Noica după ce adoptase pixul. Ceea ce nuînseamnă însă că astăzi ar fi pierit admiratorii scrie-rilor frumoase, ai manuscriselor, ca şi ai vechilortipărituri. Şi tot mai des la marile edituri apare înreproducere fotografică o serie de manuscrise, cusau fără transcrierea lor cu caractere de tipar. Şi,fireşte, cu cât sunt mai vechi manuscrisele, cu atâteste şi scrierea mai frumoasă. Căci şi aceasta, la rân-dul ei, are o istorie care, la unele populaţii, se con-fundă cu istoria însăşi, ele născându-se şi pierindodată cu scrisul şi cu scrierile lor.

Pentru noi creştinii, care ne călăuzim după SfântaScriptură, înţelegând prin „scriptură“ scriere şi, res-pectiv, carte scrisă, mai ales Noul Testament, decătre evangheliştii inspiraţi de Duhul Sfânt (to agion

pneuma), cărţile reprezintă materializarea credinţei,pe care nu ne-o putem imagina „trasă pe calcula-tor“. Chiar dacă uneori vedem la emisiuni televizateminunatele scrieri care se păstrează cu sfinţenie înbibliotecile mănăstirilor, sau icoanele făcătoare deminuni, nu le venerăm şi nu ne înclinăm la imagi nilelor filmate, cum n-o facem nici la imaginile de pecalculator, amestecate acolo, în „memoria“ lui, cutoate gunoaiele civilizaţiei. Şi nu este vorba în acestecazuri de refuzul credincioşilor de a se adapta lanoutăţile tehnicii, căci există şi posturi de televi -ziune şi de radio specializate în transmiterea slujbe-lor creştine, mai ales pentru persoanele suferindecare nu se pot deplasa, şi acestora le sunt de marefolos, ceea ce nu înseamnă însă că ar trebui sărenunţăm la biserici, căci acestea sunt locurile sfinteîn care, prin intermediul preoţilor, ne putem împăr-tăşi, fiecare după puterea credinţei sale, din miloste-nia Mântuitorului, ale cărui învăţături sunt scriseacolo în Sfânta Scriptură, din care sunt citite cumare evlavie de către cuvioşii părinţi.

Şi mai ales noi, creştinii ortodocşi români, ar tre-bui să ne mândrim cu scrierile noastre vechi caresunt de o mare frumuseţe şi le întrec pe toate cele-lalte, cu care se mândresc occidentalii şi le tot repu-blică în condiţii tipografice excepţionale. Dar nu tre-buie să uităm că unele dintre primele scrieri teolo -gice le aparţin străromânilor, cum îi numea părin teleIoan Coman pe daco-romanii de la Dunărea de Josşi din Dacia Pontica. Scrierile acestora, dintre seco-lele al IV-lea şi al VII-lea, după legalizarea creşti-nismului şi până la căderea limesului dunărean dinperioada năvălirii slavilor, sunt contemporane cu alesfinţilor părinţi ai Bisericii creştine, începând cuAthanasie şi Vasile cel Mare şi sfârşind cu Jeronimşi Augustin, ceea ce înseamnă o lungă istorie a scri-sului nostru creştin, de aproape două milenii, decând, pe aceleaşi meleaguri daco-romane, Sf. Apos-tol Andrei ne-a adus Lumina Evangheliei.

Pentru a scăpa câteva clipe din ghearele puter -nice ale calculatorului am putea să ne ascundem înMuzeul Primei Şcoli Româneşti care se găseştelângă Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului.38

Cultură şi civilizaţie

De la caligrafie la FilocalieAcad. Alexandru SurduVicepreşedinte al Academiei Române

39

Aici a fost unul dintre centrele cele mai importanteale ortodoxiei din Ţara Bârsei, din Ardeal şi dintoată România. Centrul în care şi-a adunat şi Mitro-politul Andrei Şaguna cele mai importante forţeduhovniceşti şi culturale din toată fosta Împărăţiedaco-romană, cum îi spunea el, din Nordul MăriiNegre până în Panonnia şi din Carpaţi până în Pelo-ponez, de unde s-a născut şi ideea şaguniştilor bra-şoveni de a cere canonizarea acestui mare cavaler alortodoxiei. Aici zac sutele de manuscrise latineşti,greceşti, slovene şi româneşti ale întregii noastrecredinţe. În clădirea veche şi umedă, în care tecuprinde răceala şi în toiul verii, te tot întrebi: cumde au rezistat atâta amar de vreme scrierile acestea,fără să se şteargă, sau să se destrame cu hârtia loraproape lichefiată cu tot? Au rezistat, totuşi, închiseprin beciuri şi zidite prin turle. O parte dintre ele,fireşte, multe fiind aruncate, pe vremea comunişti-lor, alături de alte comori grafice şi picturale, pevalea care curge prin spatele zidurilor de cetate.

Ne ascundem aici, în penumbra răcoroasă a isto-riei, între manuscrise şi cărţi, în care trăieşte de-oviaţă părintele profesor Vasile Oltean şi se tot stră-duieşte să scoată la lumina tiparului câteva dintrecomorile pe care le păzeşte, însoţit de câte un ajutorcare îi stă în preajmă, robit, ca şi el, de pasiunea pen-tru scrierea cea veche. Şi dacă avem răbdarea nece-sară, vom observa că aici, filă cu filă, părintele,transcrie desenând literele manuscriselor, de regulăslavoneşti, reinventând, în felul său, arta dispărută acaligrafiei. Şi ne duce astfel cu gândul până la pri-mele începuturi ale scrierii.

La început a fost scribul sau scriptorul, inspirat,cum zice povestirea, de Cadmos, zeul scrisului. Ori-cum, în vremile trecute nu ştia să scrie oricine, iardin istorisiri şi chiar din vechile reprezentări, reiesecă scriptorul scria după dictare. Că cineva, stăpânul,poate, sau conducătorul era cel care avea ceva descris, dar n-o făcea singur, ci apela de obicei lascriptor. Pe vremea domnitorilor munteni, scriptoru-lui i se mai zicea şi logofăt, acesta fiind şi un gradboieresc, căci nu oricui îi era dat să cunoască tai neledomnitorilor.

Dar, încă de pe timpul grecilor antici, se ştie căpersonalităţile care dictau, fără să fie întotdeauna şi„dictatori“, aveau obiceiul să vorbească repede, iarscriptorul era nevoit să-l urmărească. Specialistul înscrierea rapidă se numea la greci tahigraf. Existauînsă chiar de pe vremea aceea şi stenografi. Stenoînseamnă îngustare, prescurtare. Tahigrafi şi steno-grafi „înregistrau“, ca să zicem aşa, vorbirea celui

care dicta, după care tahigrama sau stenograma tre-buia descifrată şi completată. Abia textul refăcut aldictării urma să fie rescris de către caligraf, să fiescris cât mai frumos pentru a putea fi citit de cătrecei cărora le era destinat. De data aceasta interveneade regulă lectorul, cititorul sau traducătorul (drago-manul), dacă textul era într-o limbă străină.

Unele scrieri sau scripturi, cum le spuneau ceivechi erau destinate mai multor persoane şi, caatare, trebuia multiplicate. Copistul era acela caretranscria manuscrisele. El nu mai avea tihna caligra-fului şi lucra, ca să zicem aşa, „la normă“, făcândadesea şi multe greşeli. Se cunosc şi cazuri, până înzilele noastre, când copiştii scriau în limbi pe carenu le cunoşteau. Din aceste motive a fost necesar săapară corectorul care să îndrepte greşelile, omisiu-nile sau adaosurile. Când existau mai multe manu -scrise ale aceleiaşi lucrări, făcute în locuri şi peri oadediferite, cu variaţiuni ale textelor, trebuia să inter -vină compilatorul, a cărui misiune era aceea de sta-bilire a unei singure variante, cu sau fără adaosurianexe, din celelalte manuscrise. Compilatorul trebuiasă fie un „specialist“ în domeniul de referinţă alscripturilor respective.

Acesta era momentul în care intervenea editorulcare, asemenea părintelui din Şcheii Braşovului,refăcea întregul traseu al scripturii, pentru a pregătiforma finală a cărţii, pe care urma s-o facă publică,dar nu oricum. Astăzi, o încredinţează cuiva cares-o scrie pe calculator şi s-o tehnoredacteze, dardacă scrierea are caractere neobişnuite, atunci tre -buie scanată, imprimată şi multiplicată aşa.

În trecut situaţia era alta, chiar în cazul tipăritu-rilor pe care le făcea, tot în Şcheii Braşovului, Dia-conul Coresi. S-a păstrat tiparniţa lui, lampa şi sfeş-nicele la care lucra cu ajutoarele sale la cioplitul fie-cărei litere.

Înainte de apariţia tiparniţei toată treaba o făceaucopiştii-caligrafi, după ce coala mare de hârtie eraîndoită şi legată în formă de carte. Numai că, de dataaceasta, odată stabilită textura, editarea nu se re -zuma la transcriere, caligraful fiind şi acela care sta-bilea caracterele literelor care trebuia să fie cvasiidentice oriunde apăreau, ceea ce lăsa impresia căerau tipărite, atât cele majuscule, cât şi cele de rând.

Aici intervine ceva cu totul deosebit, mai ales înlegătură cu manuscrisele din secolele al XV-lea şi alXVI-lea, care au fost editate pe teritoriul de astăzi alRomâniei. Apar acum adevărate şcoli de caligrafi,conduse de pictori miniaturişti care concepeau ilus-traţia cărţilor, fiind urmaţi de ajutoarele lor. Se vor-

beşte despre ateliere, numite scriptorii (de la scrip-torie), în care lucrau meşterii caligrafi şi ucenicii lor.De ce ateliere? Datorită faptului că aici se făceaumachetele paginilor de titlu, se făceau picturile ilus-trative, decoraţiunile paginale, se preparau şi seamestecau pigmenţi, era tratată hârtia sau perga-mentul, erau făcute coperţile, scoarţele acestora şimodele pentru ferecăturile lor, care erau realizate înatelierele argintarilor.

Cartea în forma sa finală reprezenta o comoară.Coperţile ferecate în argint şi argint aurit au încrus-tate scene evanghelice. Frontispiciul fiecărui capitolare un model pictural geometric cu numeroase orna-mente colorate, în care predomină roşul, auriul,albastrul sau verdele. Titlul cu majuscule este auriusau roşu. Litera iniţială este mărită, stilizată şi înflo-rată de regulă în culori asortate frontispiciului. Suntutilizate şi cerneluri de diferite culori: aurie şi roşiepentru titluri, litere iniţiale, unele cuvinte cu numede sfinţi, semne de punctuaţie. Textul obişnuit estescris cu cerneală neagră care alternează uneori cualte culori: cărămiziu, albastru, argintiu şi verde.Ilustraţiile la scene biblice sunt colorate fără stri-denţă, urmărindu-se adesea o nuanţă de fond maro-nie sau cenuşie, care poartă, fireşte, şi amprenta tim-pului.

Acestea erau cărţi de cult, utilizate la slujbe înmarile mănăstiri, dar şi obiecte de preţ ale domnito-rilor sau ale boierilor. Numai că toate erau scrise înlimbile de cult sau diplomatice ale vremurilor: înlatină, în slavonă sau în greacă, pe care nu le maivorbea nimeni.

Chiar dacă scriptorul, cum s-a spus, nu cunoştealimba în care scria, de fapt transcria cărţile de cult,mai ales pe cele slavone, preotul care le citea trebuiasă le înţeleagă şi să le poată traduce credincioşilorvorbitori de limbă română. Acesta a fost motivulpentru care, pe lângă sfintele biserici, au apărut şişcolile, la care predau celebrii dascăli, adică cei careciteau şi cântau, alături de preoţi, din cărţile de cult.Prima astfel de şcoală, atestată pe teritoriul de astăzial României, a fost în Şcheii Braşovului, lângă Bise -rica Sf. Nicolae. Tot răul spre bine, s-ar putea spune.Căci, dacă n-ar fi fost limbile acelea necunoscute decult, n-ar mai fi fost necesare nici şcolile în care săfie învăţate.

Dar ceea ce este şi mai important, la şcolile depe lângă biserici se învăţa şi limba română, respec-tiv scrierea şi citirea. Sunt multe documente careatestă acest lucru. Cel mai cunoscut pentru noi estemanuscrisul care conţine Legenda Duminicii din

Codicele de la Ieud. Legenda a fost transcrisă pe ohârtie fabricată în Polonia între anii 1622–1633, daroriginalul transcris are data 6900, adică 1391. Ori-care ar fi vechimea lui, aici este relatată în limba sla-vonă o legendă tradusă şi în româneşte, dar nu ori-cum, ci fiecare propoziţie, cuvânt cu cuvânt, scriseuna sub alta, întâi textul slavon şi sub el textul româ-nesc, cu litere vechi chirilice necursive. Cine nuvrea să înveţe slavoneşte, citeşte numai textul româ-nesc şi se bucură de frumuseţea legendei.

Pe scurt, se spune că undeva în faţa unei biserici,ar fi căzut din cer o piatră. Ea nu era prea mare, darera atât de grea că nimeni nu reuşea s-o mute dindrum. Şi atunci au chemat preoţii să facă slujbe, săvadă ce se întâmplă. Şi n-au reuşit s-o urnească,până când n-a venit Patriarhul. Numai după ce a ţi -nut el slujba, piatra s-a deschis şi din ea au ieşit niştescripturi, în care se spunea că cine a avut puterea şicredinţa de a desface această piatră, să ştie că este unsemn de la Bunul Dumnezeu, ca să cinstească deacum înainte, ziua Sfintei Dumineci. Şi, în fiecareduminică, să iasă, cu mic şi mare, cu tineri şibătrâni, în straie de sărbătoare, să meargă la biserică,să audă Sfânta Slujbă şi să asculte clopotele, caresunt glasul de chemare a lui Dumnezeu pe Pământ.

Preoţii le-au citit, de bună seamă, în limba ro -mână marmaţienilor din Maramureş legenda SfinteiDuminici, căci de atunci şi până în zilele noastre, înfiecare duminică îi vezi pe uliţele satelor, îmbrăcaţiîn straiele lor frumoase, mergând în pâlcuri sprebisericile lor cu turnuri înalte până la cer, în bătaiaclopotelor, prin care îi cheamă pe îngerii Domnuluisă coboare la ei şi să le asculte rugăciunile.

Cu timpul, au fost traduse în româneşte toatecărţile de cult şi, în cele din urmă, Sfânta Scriptură,dar nu din slavoneşte, cum ne-am fi aşteptat, ci dingreceşte, căci timpurile se schimbaseră. După 1610are loc un exod de greci către Ţările Româneşti, şinu este vorba numai de fanarioţii negustori şi politi-cieni care câştigaseră încrederea turcilor, ci şi deultimii cărturari ai grecilor care-şi găseau aici refu-giul. Aşa se face că, la Iaşi şi la Bucureşti, au fostînfiinţate două Academii greceşti, la care predau îngreacă şi latină, printre alţii, şi discipolii ultimuluimare comentator grec al filosofiei lui Aristotel,Teophil Coridaleu. În aceste condiţii, traduceriletextelor biblice în limba română au fost făcute cumare acribie de către cărturarii vremii, cu redareacât mai exactă a sensurilor şi cu exprimarea lor câtmai elevată. Aşa s-au făcut şi aşa au rămas pânăastăzi, adevărate comori ale culturii noastre. Tradu-40

41

cerile acestea, datorită importanţei lor şi a eforturi-lor considerabile prin care s-au realizat, poartănumele, rămase în istoria scrierilor bisericeşti, acelor care au făcut cu putinţă apariţia lor: Biblia luiŞerban (Cantacu zino), Biblia lui Şaguna, Biblia luiAnania.

Cei care au tradus şi diortosit (au îndreptat şi aulămurit traducerile) şi-au pus întreaga viaţă în slujbaacestor îndeletniciri, fiind ei înşişi, ca şi traducătoriiVechiului Testament şi scriitorii Noului Testament,călăuziţi de Duhul Sfânt (to agion pneuma) care esteşi Duhul Adevărului şi Duhul Frumuseţii.

Călăuzindu-se după vechile traduceri ale Bibliei,Constantin Noica zicea, pe bună dreptate că redareaprimului verset din Prologul Evangheliei după Ioan,„En arche en ho logos“, prin: „La început a fostcuvântul“, cum se face în traducerile moderne, nueste nici pe departe atât de corectă şi atât de fru-moasă ca în primele traduceri, în care este utilizatîntru în loc de „în“, rostire în loc de „cuvânt“, şi„era“ în loc de „a fost“: „Întru început era rosti-rea“, la care putem adăuga, după contextul evan-ghelic, în care Divinitatea este şi începutul şi sfârşi-tul, Alpha şi Omega, că românii dispun de un termenpotrivit, la fel de vechi, obârşie, care înseamnă şiînceput şi sfârşit: „Întru obârşie era rostirea“. Seobţine astfel cea mai bună şi cea mai frumoasă tra-ducere a ver setului evanghelic din toate limbilemoderne. O traducere făcută în conformitate cu„duhul limbii ro mâne“.

Faptul că în zilele noastre au apărut tot felul denechemaţi care îşi permit să facă te miri ce corecturi şicomentarii la textele biblice şi chiar la rugăciu nile tra-diţionale este un semn că şi la noi, ca şi în toată Eu -ropa, cum a spus-o şi Karl Marx la începutul celebru-lui Manifest al Partidului Comunist: „Ein Gespenstgeht um in Europa“ („O stafie umblă prin Eu ropa“),a pătruns duhul răului, to pneuma poneron, care acoincis cu începutul scrierilor urâte despre viaţa luiIisus Hristos. Pe scurt, s-au găsit şi se mai găsescîncă savanţi sau nu care consideră că evangheliştiiau greşit şi că viaţa lui Hristos trebuie re scrisă. Decurând, a fost tradusă şi publicată şi la noi cartea luiErnst Renan, din care reiese că Iisus Hristos ar fifost un om obişnuit care dădea sfaturi de cumpătare,dar, nerespectând tradiţiile vremii, a sfârşit prin a fipedepsit cu moartea. Editorii, din motive comer -ciale, i-au pus ca supratitlu Mântuitorul, adică toc-mai ceea ce s-a străduit Renan să in firme că ar fi fostIisus Hristos.

Este interesant faptul că majoritatea autorilor decărţi urâte despre viaţa lui Hristos au fost, într-un felsau altul, continuatori ai filosofiei lui Hegel, ceea cepare curios la prima vedere, căci acesta nu s-a con-siderat niciodată ateu. Ce-i drept, a fost şi el un felde adept, cel puţin în tinereţe, al lui Immanuel Kant,care scrisese despre Religie numai în limitele raţiu-nii, respectiv cu infirmarea minunilor inexplicabileraţional. S-a descoperit însă şi o lucrare a lui Hegeldespre viaţa lui Iisus Hristos care nu diferă de cele-lalte decât prin dimensiunile mai reduse.

A fi creştin înseamnă, după scrierile neotesta-mentare, a crede în (1) Bunavestirea pe care i-oaduce Fecioarei Maria Îngerul Domnului; (2) Naşte-rea lui Iisus Hristos cu fenomenele cosmice şi telu-rice care au însoţit-o; (3) Viaţa Mântuitorului cutoate minunile şi învăţăturile sale până în clipa mor-ţii pe cruce; (4) Învierea şi (5) Înălţarea la Cer. Toatescrierile din care lipsesc aceste credinţe, sau celpuţin una dintre ele, sunt necreştine şi, în măsura încare sunt combătute, din diferite motive, credinţelecreştine sau creştinii care le susţin, scrierile sunt şianticreştine, căci duhul răului se confundă adesea cuduhul anticristului (to pneuma tou antichristou).

Ce-i drept, a nu fi creştin nu înseamnă a fi ateu,ci poţi fi de orice altă credinţă, dar nici a fi ateu nuînseamnă a fi anticreştin, dar în Europa, cea bân tuităde „fantoma“ răului, era vorba de creştinism sauanticreştinism. În ciuda măreţiei speculative a Spiri-tului Absolut, despre care vorbea Hegel, acesta nueste Duhul Sfânt (Spiritus Sanctus) şi, ca atare, nueste nici Duhul Adevărului (to pneuma tes alethe-ias). Din această cauză, atât Hegel, cât şi urmaşiiacestuia au alunecat, cu voia sau fără voia lor, spreanticreştinism, iar scrierile lor pe această temă sunturâte şi au fost scrise cu ură. Ele au stat la baza con-cepţiilor comuniste, revoluţionare, de zdrobire aorânduirilor bazate pe creştinism, au condus la mar-tirizarea miilor de preoţi creştini, cu mult mai răudecât pe vremea persecuţiilor romane şi păgâne dela începutul creştinismului. Oamenii aceştia au gân-dit, au scris şi s-au comportat fără frica de Dumne-zeu. O parte dintre ei şi-au primit deja pedepselecuvenite, dar spiritul răului tot mai bântuie. Se audtot mai des şi mai puternic glasurile profeţilor min-cinoşi, ai falşilor învăţători care se ridică împotrivacărţilor noastre sfinte, fără sfială şi fără frica pedep-sei divine. Îi recunoaştem după urmele murdare pecare le lasă pe oriunde trec şi după scrierile lor urâte.

Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu(arche sophias phobos theou). Căci Dumnezeu este

Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, Eleste Supersistenţa, este Începutul şi Sfârşitul. Creş-tinismul este credinţa noastră în Iisus Hristos, Fiullui Dumnezeu, care este Calea, Viaţa şi Adevărul (hehodos, he zoe, he aletheia). Creştinismul, la început,se numea „Calea“ (he hodos), drumul către Împără-ţia lui Dumnezeu, pe care a purces Fiul Acestuia,Cel provenit dintru Sine şi care s-a întors la Sine.Căci tot El ne-o spune: „Mărturia Mea este adevă-rată, căci Eu ştiu de unde am venit şi unde mă duc“(quia scio unde veni et quo vado).

Nu este uşor să mergi pe urmele lui Dumnezeu,deoarece tu, oricine ai fi, n-ai fost prevestit de Înge-rul Domnului, nu te-ai născut sub priveghereaDuhului Sfânt şi nu vei avea niciodată puterea Aces-tuia, dar credinţa în Iisus Hristos, chiar dacă n-aiavut-o, o poţi dobândi pe calea nesfârşitelor ne -voinţe ale desăvârşirii. Calea pe care au purces Sfin-ţii Părinţi ai Bisericii, sihaştrii, monahii şi preoţiidreptei noastre credinţe, Calea despre care aceştiane-au lăsat cele mai frumoase scrieri. Scrierile des-pre îndumnezeire (teosis), despre încercările apro-pierii de Dumnezeu prin puterea neîntreruptă a rugă-ciunii către Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.

De scrierile acestea trebuie să ne apropiem cumâinile curate, cu suflete cinstite şi cu gânduri bune.Şi, întrucât ele au fost scrise sub inspiraţia DuhuluiSfânt, care este şi Duhul Adevărului, dar şi DuhulFrumuseţii (to pneuma tou kalou) ar trebui să necuprindem şi de dragostea pentru Frumuseţe, căciaceasta înseamnă Filocalia, numele sub care suntcunoscute aceste scrieri: Filocalia sfintelor nevoinţeale desăvârşirii.

Şi, într-adevăr, ce ar putea să fie mai frumosdecât apropierea de Dumnezeu? Şi ce carte să fiemai frumoasă decât aceasta? Cartea noastră de sufletşi pentru suflet, cartea iubirii de frumos şi de înţe-lepciune, cartea dragostei şi a fricii de Dumnezeu.Dra gostea şi frica sunt componente ale cathar -sis-ului, ale purificării şi ale unor trăiri apropiate decele divine. Depinde de noi dacă vrem, sau nu, săluăm cunoştinţă de ele, dacă vrem, sau nu, să urmămşi noi Calea sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii.

Una dintre primele învăţături ale Filocaliei esteaceea că nimeni nu poate de unul singur, fără ajuto-rul lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt şi fără săcunoască Scrierile Sfinte să se apropie de BunulDumnezeu. Că, pentru a porni pe Calea cea Dreaptă,are nevoie de o călăuză şi de o pregătire îndelungatăprin care să se lepede de toate păcatele şi de toate

ispitele. Numai în felul acesta se poate retrage însingurătate, fără să regrete lumea în care a trăit. Anide zile apoi trebuie să se obişnuiască cu viaţa înrugăciune şi pentru rugăciune. Cu „rugăciunea ini-mii“, adresată lui Iisus Hristos pentru iertarea păca-telor, cu numeroasele renunţări la deprinderilelumeşti, la trebuinţele trupului şi la năzuinţele cuge-tului. În felul acesta, se poate realiza starea de con-centrare, de contemplaţie a obiectelor şi a persoane-lor divine, pentru ca, în cele din urmă, dacă i-a fostdat să facă parte dintre cei aleşi, să aibă revelaţiaapropierii de Dumnezeu prin obţinerea HaruluiDivin.

Spre deosebire de meditaţia transcendentală aorientalilor, cum observase şi Părintele Stăniloaie,traducătorul şi editorul român al Filocaliei, isihas-mul ortodox nu este un exerciţiu fizic, un experi-ment pe care să-l poată facă oricine prin impunereaunor exigenţe şi prin antrenamente asemănătoare cucele sportive, pentru obţinerea unor performanţe,eventual spectaculare, cum le realizează fachirii. Isi-hasmul presupune o meditaţie transcendentă, căciDivinitatea creştină este dincolo de noi, în Împărăţialui Dumnezeu, unde nu pătrunde nimeni fără ajuto-rul lui Iisus Hristos. În plus, asemenea Mântuitoru-lui, nimeni care nu se gândeşte la semenii săi şi nuse jertfeşte, la rândul său, pentru mântuirea acestoranu poate să ajungă în preajma lui Dumnezeu.

Nenumărate şi pline de învăţăminte sunt scrieriledespre nevoinţele isihasmului, despre eforturile şimai ales despre numeroasele pietre de poticnire carete întâmpină aproape la fiecare pas, piedicile tot maigrele care te opresc şi de care nu poţi să treci decâtprin rugăciune, prin întărirea credinţei şi mai alesprin ajutorul divin de care nu se poate bucura oricine.

Faptul că majoritatea sihaştrilor nu ajung laHarul Divin, cum nu ajung, decât rar, nici monahiişi preoţii, nu-i împiedică să slujească cu credinţă înnumele învăţăturilor creştine. Sihastrul LaurenţiuStâlpnicul, pe care l-am cunoscut la Muntele Athos,şi care spunea mereu în gând rugăciunea inimii,când l-am întrebat dacă speră să obţină Harul Divin,mi-a răspuns că el se roagă pentru iertarea păcatelor,pentru călugării athoniţi şi pentru toţi creştinii orto-docşi şi speră ca Bunul Dumnezeu să-l ia cât mairepede din această lume.

Poate că cea mai frumoasă învăţătură din Filo-calia sfintelor năzuinţe ale desăvârşirii este aceeacă cine îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, nu-Icere şi lui Dumnezeu să-l iubească pe el.

42

43

Opinii

Fapte care impun un nou model educaţionalOmenirea este cunoscută de mai multe mii de

ani, dar i-au trebuit, de fapt, două milenii, pentru aparcurge elementele esenţiale ale civilizaţiei, aşacum o cunoaştem astăzi: rasa albă a fost cea care acondus aceste schimbări şi a cules principalele lorbeneficii, în domeniile economic, militar şi politic.Nu omitem, la scară planetară, evoluţia şi dezvolta-rea înainte de naşterea lui Christos, a civilizaţiilorchineză, indiană, asiro-babiloniană, egipteană. Ceamai profundă teorie ştiinţifică, a cărei esenţă explicăevoluţia la nivel macro sau micro, apreciem că esteteoria spiralei; la scara istorică, dar şi la nivelulgenetic, spirala este modelul explicativ milenar pen-tru evoluţia omului. De când există Pământul, ome-nirea cunoaşte trei mari civilizaţii: albă, galbenă şineagră, ele însele evoluând de trei milenii în spirală,spirala genetică, economică şi morală.

Mileniul al treilea de la naşterea lui Hristos, celmai profund prin implicarea ştiinţei, tehnologiei şicunoaşterii, aduce cu el mari schimbări planetare:

- impunerea, de fapt revenirea la prevalenţa civi-lizaţiei galbene, reprezentată azi de China şi statelesud-est asiatice, cu tot cortegiul de fapte conexe, peplan economic, social şi moral;

- kiborgizarea omului, adică generalizarea sim-biozei om-tehnică (tehnologie) în însăşi fiinţaumană;

- lupta contra schimbărilor climatice şi folosireape scară largă, în acest sens, a energiilor regenerabile;

- colonizarea altor planete, panspermia cosmicăpământeană.

Perioada nouă a istoriei Terrei, a celor o mie deani ai erei Vărsătorului, în care am intrat în anul2000 este suficient de amplă pentru a permite reali-zarea efectivă a acestor trei tendinţe manifestateîncă din ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Nuputem intui acum direcţia predilectă a unor aseme-nea transformări majore, care depăşesc puterea decreaţie, înţelegere şi cunoaştere a omului. În ciudauriaşelor sale cuceriri ştiinţifice, care i-au marcat

evoluţia, Omul mileniului al treilea este încă unnovice. Lipsa resurselor, accesul limitat la cunoaştere,exacerbarea unor principii morale vetuste, ne limi-tează plenar evoluţia în spirală. În acest prim dece-niu şi prim secol al noului mileniu, ne aflăm în ceamai paradoxală situaţie a existenţei noastre univer-sale.

Omenirea se află într-o situaţie sui generis,nemaicunoscută în ultmii trei mii de ani: cea mainumeroasă generaţie de tineri din întreaga istorie aplanetei este cea de astăzi, cu peste 1,2 miliarde depersoane. Această cifră figurează în rapoartele Fon-dului Naţiunilor Unite pentru Populaţie, în care suntstudiate problemele adolescenţilor şi ale tinerilor,pentru necesităţile cărora sunt alocate puţine resurse.Jumătate din aceste persoane sunt tineri până la 25 deani, 20 % – adolescenţi între 10 şi 19 ani, 85 % sunttineri din ţările în curs de dezvoltare. Fiecare al patru-lea tânăr trăieşte în sărăcie. Anual, 14 milioane defemei tinere nasc, iar complicaţiile din timpul sarciniişi al naşterii duc la mortalitate infantilă. La fiecare 14secunde are loc o infectare cu HIV/SIDA în rândultinerilor, educaţia sexuală fiind un subiect tabu înmulte ţări. În acelaşi timp, guvernele şi statele lumiise confruntă cu costuri noi, antrenate de îmbătrânireapopulaţiei, o problemă importantă, în special în Europa.În Marea Britanie, un sfert dintre copii – 22 % dintrebăieţi şi 28 % dintre fete – sunt obezi sau suprapon-derali. Cele mai dezvoltate ţări ale planetei sunt mar-cate, cum n-au fost niciodată până acum de o „epide-mie de obezitate“, cauzată de hrana ieftină şi bogatăîn factori artificiali, dăunători sănătăţii umane. Redu-cerea volumului pachetelor de alimente este unul din-tre cele şapte angajamente ale primei Carte a alimen-telor şi sănătăţii, publicate de Federaţia Britanică aIndustriei Alimentare (FDF), care cuprinde giganţiprecum Coca-Cola, Kellogg’s sau Nestle; FDF s-aangajat deja să renunţe la majoritatea distribuitoarelorautomate instalate în şcolile primare, sau să etichetezede o manieră mai clară produsele alimentare pe carele vând companiile membre.

Elemente pentru construcţia unui nou model educaţionalEmilian M. Dobrescu*

*Prof. univ., secretar ştiinţific, Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologie a Academiei Române

Conform rapoartelor Fondului Monetar Interna-ţional (FMI), pentru anii 2004–2006, ritmul de creş-tere a economiei mondiale în aceşti ani, cuprins între4 şi 5 % anual, este cel mai mare înregistrat în ulti-mii 30 de ani, în ciuda majorării preţului petroluluila cel mai înalt nivel atins vreodată, de neimaginat înurmă cu 20 de ani! În perioada 2007–2009, ritmulmediu de creştere a economiei mondiale s-a înjumă-tăţit, această diminuare a turaţiei motoarelor econo-mice pregătind criza profundă pe care o parcurgemşi care împinge omenirea către societatea cunoaşte-rii şi a unui nou mod de educaţie a pământenilor –educaţia care este nevoită să ţină seama de resurselelimitate ale planetei.

În materie de noi căi de producţie, outsourcing-ulsau delocalizarea (producerea de bunuri în afarasurselor tradiţionale – definiţie personală a concep-tului încă neintrat în dicţionare) reprezintă o nouătendinţă înregistrată la începutul mileniului al trei-lea. De exemplu, Bangalore, unul din cele mai marioraşe ale Indiei, are o regiune suburbană numităElectronics City, unde numeroşi giganţi ai dome-niului, precum Hewlett-Packard şi Motorola, aubirouri; această zonă a oraşului produce 32% dinveniturile Indiei din outsourcing, venituri anualecare se cifrează pe total la 12,5 miliarde dolariSUA.

În noile condiţii geopolitice şi geostrategice,miturile societăţii de consum, ale societăţii indus-triale şi post-industriale sunt spulberate; ele au gene-rat deficite bugetare publice excesive, de neimaginat(unul din criteriile de convergenţă la Uniunea Eco-nomică şi Monetară europeană, care nu mai poate firespectat de statele membre sau viitoare membre,este existenţa unui deficit bugetar public mai mic de60 % din produsul intern brut). O tendinţă econo -mică de amploare este cea legată de îmbunătăţirileaduse mediului investiţional în China şi în India,care au determinat cea mai substanţială reducere agradului de sărăcie pe care lumea a experimentat-ovreodată. La Congresul anual din 2005 al PartiduluiLaburist din Marea Britanie, Gordon Brown, peatunci ministrul finanţelor, ex-prim ministru alMarii Britanii, a anunţat că „vom achita parteanoastră din datoria multilaterală a ţărilor sărace, încurs de reformă. Solicit şi altor ţări să urmeze acestexemplu, pentru ca ţările care au datorii să fie scutitede acestea“. Reamintim un fapt mai puţin cunoscutşi mediatizat, Marea Britanie este, prin intermediulCommonwealth-ului (Imperiul britanic pe naţiuni,alcătuit din 84 state foste colonii britanice), cel mai

puternic stat al planetei. „La momentul în carenumeroase state sunt obligate să aleagă între a-şirambursa datoria şi a investi în străinătate, educa-ţie şi infrastructură pentru a putea atinge obiecti -vele mileniului, în special reducerea la jumătate asărăciei până în 2015 (fapt ipotetic atunci şi iluzo-riu acum – n.n.), trebuie să facem mai mult“, subli-nia Gordon Brown, fost prim ministru al Marii Bri-tanii, la reuniunea anuală din 2006 a FMI şi a Băn-cii Mondiale.

Istoria individuală şi cea colectivă sunt accele -rate şi dirijate. Oamenii sunt măcinaţi sistematic deo maladie a civilizaţiei actuale, mai puternică decâtSIDA sau SARS, ale cărei efecte nimeni nu le poatemăsura concret – stresul cotidian. Cauzele stresuluisunt diferite, dar consecinţele sunt aceleaşi. În ţărileeconomic avansate, la baza stresului se află tehnolo-giile ultramoderne, intensitatea înaltă a muncii, rit-mul accelerat de viaţă. În ţările în curs de dezvoltareşi subdezvoltate, cauzele stresului sunt determinatede precaritatea nivelului de trai şi de factorii legaţide acesta – nesiguranţa zilei de mâine, dificultăţi dea găsi un loc de muncă, privaţiuni cotidiene etc.Calamităţile naturale, inclusiv problemele climaticegrave ale ultimilor ani, cauzate de reducerea stratu-lui de ozon şi creşterea procentului de bioxid de car-bon din atmosferă, catastrofele ecologice, accidentele,problemele de sănătate ale membrilor familiei suntfactori stresanţi, indiferent de nivelul de trai al celorafectaţi. Omenirea începutului de mileniu este foartestresată. Stresul ne marchează puternic spirala gene-tică, în structura internă a omului se produc modifi-cări substanţiale şi ireversibile.

Descrierea noul model educaţional propusDe-a lungul istoriei sale, Omenirea a parcurs,

pas cu pas, cerinţele realizării unui progres generalnecesar, ale cărui accelerare şi intensitate au cres-cut, cu cât ne apropiem de zilele noastre. Avemconvingerea că ritmul schimbărilor şi nivelul per-formanţei realizărilor umane în noul mileniu, nunumai că vor cunoaşte o creştere semnificativă, darvor cuprinde tot mai mult şi mai profund întregansamblul vieţii şi activităţii umane, indiferent dezona geopolitică şi geostrategică planetară. Produ-cerea, transmiterea şi aplicarea noilor achiziţii alecunoaşterii devin instanţe concrete, care asigurăformarea fiecăruia dintre noi. Am gândit ca nece-sare pentru un nou model educaţional, următoareleprincipii, metode, căi şi măsuri pentru realizareaacestuia:44

45

principii- explicarea sensului şi înţelesului de „societate

a cunoaşterii“;- importanţa mai mare a inovării şi descoperirii

faţă de însuşirea mecanică şi repetarea cunoştinţelor;- adecvarea politicilor educaţionale cu perioada

pe care societatea o parcurge;- planificarea şi predictibilitatea educaţiei;- „extinderea critică“ a educaţiei la distanţă;- primordialitatea practicii în faţa teoriei;- evaluarea şi cuantificarea efectelor.Metode- canalizarea energiilor individuale spre educa-

ţie;- promovarea învăţării prin descoperire;- elaborarea unor programe şi cu responsabilităţi

clare pentru realizare;- elaborarea unor planuri cu termene precise de

realizare;- permanentizarea educaţiei permanente;- promovarea învăţării în mijlocul naturii, sau

prin vizite la obiective;- aplicarea unor sisteme de clasificare şi evaluare.Căi- alocarea a cel puţin 3% din PIB pentru educa-

ţie;- o nouă lege a educaţiei, cât mai cuprinzătoare;- curricule didactice legate de practică, nu de

teorie;- conceperea actului educaţional prin interme-

diul mass media şi a tehnologiilor informatice şi decomunicare;

- încurajarea şi sprijinirea instituţiilor care pro-movează actul educaţional eficient;

- folosirea experienţei în educaţie a ONG-urilor;- promovarea concurenţei şi a clasamentelor în

domeniul educaţiei.Măsuri pentru implementarea modeluluiFactorii responsabili şi indivizii implicaţi direct

în iureşul globalizării se preocupă, direct sau indi-rect, de gândirea şi aplicarea unor măsuri care influ-enţează educaţia şi efectele educaţiei asupra indivi-zilor din diferite ţări ale planetei. În procesul globa-lizării, devastator pentru natura planetei şi fiinţaumană, cele mai urgente măsuri care se impun a filuate pe linie de educaţie, propunem să fie următoa-rele1:

l Implicarea profundă, temeinică şi prognostică asocietăţilor profesionale, cum sunt la noi, Societatea

de Matematică, Societatea de Fizică, Societatea deChimie, Societatea de Biologie, în procesul educa-ţional.

l Accentuarea fenomenului educaţiei pe pregăti-rea practică, pe formarea de competenţe prin expe-rienţe în laborator (chiar şi demonstrative, unde nuexistă baza materială). O preocupare deosebită tre-buie acordată dotării minime, standard, a labo ra -toarelor din şcoli.

l Şcoala, pe diferitele ei niveluri, să ofere accesşi şanse egale tuturor, dar să cultive şi elitele. Săexiste programe speciale pentru elevii/studenţiidotaţi, superdotaţi şi, reciproc, pentru elevii/stu -denţii cu dificultăţi.

l Profesorul, manualul şi computerul trebuie săse susţină şi valorizeze reciproc în procesul deînvăţământ modern. Calculatorul şi TehnologiileInformaticii şi Comunicării (TIC), trebuie să fievăzute ca parte a procesului de învăţământ, şi nu caînlocuitor formal al manualului sau profesorului.

l Calculatorul să fie folosit ca instrument depredare şi învăţare, nu să fie un scop în sine. Folosi-rea calculatorului să fie dinamică, iar profesorul săverifice ipoteze, cu ajutorul computerului, în încer-carea de a justifica teoretic, dar să nu se rezume doarsă citească de pe ecran un text, să prezinte un filmdocumentar sau să facă simple comentarii.

l Imprimarea unui caracter experimental în pre-darea disciplinelor umaniste, mai ales, a celor apar -ţinând ştiinţelor naturii. Înţelegerea educaţiei dinştiinţele exacte şi, în special, din matematică – mijlo-cul principal pentru formarea competenţelor majoreale omului modern: gândirea corectă şi posibilitateaunui raţionament logic în situaţii de orice tip.

l Utilizarea mai profundă a caracterului expe -rimental al ştiinţelor naturii, pentru formareacapacităţii de a trece de la particular la general. Spo-rirea rolului experimentelor pentru a forma gândireaanalitică a subiecţilor, şi nu numai pentru a cultivacompetenţele practice ale acestora.

l Elaborarea unor programe didactice mai puţinîncărcate cu amănunte decât în prezent, care să sebazeze mai mult pe trecerile de la particular la gene-ral, precum şi pe apelul la intuiţie, experiment şi spi-rit critic. Abandonarea focalizării procesului instruc-tiv-educativ pe transmiterea de informaţii saumemorizarea şi redarea automată a acestora în pro-cesele de examinare/evaluare. Eliminarea în totalitate,indiferent de nivelurile şcolii respective, a testelor cusubiecte şi soluţii pre-publicate şi trecerea, în cel dinurmă caz, la teste cu alocare aleatorie (com pu terizată),

46

care să acopere în întregime programa educaţionalărespectivă.

l Dobândirea unor competenţe cheie în ştiinţelenaturii şi cele socio-umane, cum sunt: competenţelepractice, competenţele de învăţare de-a lungul între -gii vieţi, competenţe digitale de mânuire a compute-rului sau a laptopului.

l Centrarea pe nevoile exprimate de mediul deafaceri şi exigenţele de pe piaţa forţei de muncă, pestudierea şi preluarea nevoilor mediului de afaceri înproiectarea curriculară.

l Introducerea educaţiei inovative, saltul la pe -da gogia bazată pe investigare şi descoperire, obser-vare, analiză şi sinteză. Dezvoltarea capacităţii deraţionare a subiectului, înţelegerea desfăşurăriifenomenelor şi nu memorarea lor.

l Dezvoltarea deprinderilor de a acţiona într-osituaţie dată, pe baza informaţiilor şi abilităţilordobândite anterior; actorul educaţional trebuieantrenat să judece în mod autonom o problemă dinviaţa reală, să îşi formeze o opinie şi să găsească unrăspuns.

ConcluziiOmul nu poate rezista în iureşul actual al

globalizării fără o adaptare specifică, în care săînglobeze experienţa sa milenară de cunoaştere,experienţă adaptată la noile condiţii de dezvoltare avieţii pe Pământ. Adaptarea evoluţiei umane laevoluţia actuală a vieţii pe Pământ se poate facenumai prin adaptarea vieţii umane la realităţileactuale ale experienţei umane milenare.

Acest lucru este posibil printr-un nou modeleducaţional bazat pe forme noi de educaţie şi comu-nicare interumană, cum sunt educaţia cu accentepractice, educaţia nonformală, educaţia inclusivă şieducaţia de-a lungul întregii vieţi.

Bibliografie selectivăDobrescu, Emilian M., Educaţie şi globalizare, lucrare pre-

zentată la sesiunea ştiinţifică internaţională cu tema „Antropolo-gia globalizării“, Academia Română, 21 decembrie 2009.

* * *, Educaţia şi criza: Valoarea burselor acordate de JuniorAchievement a crescut cu 75%, la 280.000 de euro, pe site-ulJunior Achievement Romania, vizitat în ziua de 17 decembrie2009.

Khanna, Parag, Lumea a doua. Imperii şi influenţă în nouaordine globală, traducere de Doris Mironescu, Ed. Polirom, Iaşi,2008.

* * *, Manualul calităţii în educaţie, ghid, Institutul de Ştiinţeale Educaţiei, Bucureşti, 2006.

* * *, Management de la Qualité en Éducation, Lignes direc-trices pour l’application de l’ISO 9001:2000 dans l’éducation,Paris, UNESCO, 2009.

* * *, Raport sinteză privind audierea publică din 28 oct.2009, pe tema Formarea de competenţe: o necesitate pentru socie-tatea secolului XXI? (selective), pe site-ul

www.Sinteza_SAR_AA_Siveco_11091752.pdf, vizitat înziua de 17 decembrie 2009.

* * *, România educaţiei, România cercetării, Bucureşti,Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor dindomeniile educaţiei şi cercetării din România, 6 iulie 2007.

Zamfir, Cătălin şi Stoica, Laura, O nouă provocare: dezvolta-rea socială, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

Note1 Apud * * *, Raport sinteză privind audierea publică din 28oct. 2009, pe tema Formarea de competenţe: o necesitate pentrusocietatea secolului XXI? (selective), pe site-ul

www.Sinteza_SAR_AA_Siveco_11091752.pdf, vizitat înziua de 17 decembrie 2009.

47

Personalități culturale

Profesorul Gheorghe Boldur-Lăţescu, al căruicurriculum se leagă îndeosebi de Academia de Şti-inţe Economice, este una dintre marile figurinedreptăţite din ultima jumătate de secol, dacă negândim la anemicul ecou public al cărţilor sale dememorii şi de eseistică angajată. De curând, el afăcut să apară, la New York, un nou volum ilustrativpentru modul său de a discerne şi defini realităţiletimpului, puse mereu în cheie diacronică şi marcatede un spirit format la şcoala marilor tradiţii umaniste1.Este o culegere de eseuri publicate mai întâi în presă(„România liberă“, „Cotidianul“, „Timpul“ etc.), din1995 până în 2011, cu menţiunea expresă că estevorba de opinii ale unui fost deţinut politic, supra-vieţuitor al „fenomenului Piteşti“ (1949–1951), peseama căruia a întreprins deja o minuţioasă analizăcritică1, una ce s-a bucurat de o anume recunoaştere2.

Impresia pe care o produce, chiar şi la o lecturăfugitivă, noua carte a profesorului, asociat de astădată cu mai tânărul Daniel Teodorescu, nepot prinalianţă, este a unei mărturii, la senectute, pe seamaunui „eveniment“ cu semnificaţie specială pentrubiografia proprie, ca şi pentru istoria unei epoci detristă amintire, aceea a regimului totalitar comunistdin România. Este vorba mai întâi de titlul însuşi, încare problema „reeducării“ prin violenţă, destul decontroversată, e definită acum ca un „experiment“şi antamată din perspectiva unui supravieţuitor decisa regândi totul sub unghiul duratei în ansamblu, latrecut, prezent şi viitor, în economia noii serii (Cen-tral and Eastern Europe in Transition) cu rost inte-grativ.

Dacă autorul a ţinut să publice o versiune en -gleză a textelor, este fiindcă avea convingerea că„lumea mare“, îndeosebi cea de peste ocean, trebuiesă cunoască drama României postbelice, având subochi datele esenţiale (inclusiv cele de ordin geopoli-tic, etnocultural, istoric), date pe care le sintetizeazăîntr-o prefaţă destul de consistentă, în care se şienunţă caracterul unic al „fenomenului Piteşti“, caproiect de remodelare prin violenţă a omului.

Prima parte, din cele trei ale cărţii, se intituleazăchiar Omul nou, concept în numele căruia s-au pro-

dus ample schimbări instituţionale. A doua, conti-nuând analiza în acelaşi spirit, se cheamă Omulpost-decembrist, iar ultima, Renaşterea conştiinţeinaţionale, ca fel de a semnala sensul benefic alschimbărilor din 1989, incluzând integrarea Româ-niei în NATO şi în Uniunea Europeană, ca paşi deci-sivi în destinul istoric al ţării.

Numeroase subdiviziuni asigură o anume struc-tură tematică, astfel ca cititorul mai puţin avizat săpoată urmări problemele puse şi deopotrivă reacţiileautorului, ca actant, martor şi analist al unei epoci deintens dramatism. Nu se pot rezuma, sistematic, ase-menea capitole, deşi autorul a avut grijă să pună înfruntea lor sintagme edificatoare şi să facă, eventual,unele menţiuni bibliografice, care să permită şi oextensie analitică. Pânza evenimenţială se întretaie,în acest cadru, cu datele curriculare, cu episoade şifiguri ale recluziunii silnice, evocate anume pentrusubstratul lor paideic.

Arestat în primăvara anului 1949, odată cunumeroşi alţi tineri, autorul a cunoscut asprimilerecluziunii la Rahova, Uranus, Piteşti, ultima închi-soare fiind tocmai cea în care Securitatea, la ordinulMoscovei, pregătea o diabolică acţiune de aşa-zisă

O restituție istorico-memorială de prestigiu: Gheorghe Boldur-lățescuAcad. Alexandru Zub

48

reeducare, folosindu-i chiar pe deţinuţi (în frunte cuEugen Ţurcanu) pentru a impune autocritici, abdi-cări de la crezuri politice şi morale, prin violenţe detot felul, unele nemaiîntâlnite aiurea. Tinerii închişila Piteşti, mai cu seamă studenţi, au cunoscut dinplin tortura şi au practicat-o, la rându-le, spre a-şidovedi ataşamentul faţă de regimul comunist. Seurmărea, prin acest „experiment“, achiziţia de noidate, utile pentru sistemul coercitiv, dar şi anihilareaunei elite în devenire a societăţii româneşti3. Încazul de faţă, originea aristocratică era un motivîn plus de eliminare, adăugat la nonaderenţa poli ticăşi la gesturile ostile faţă de regimul „democrat-popular“.

Monumentala suită de volume despre Genocidulcomunist în România (I–IV, Albatros, 1992–2003)denotă o imensă investiţie de muncă, tărie morală,talent, ca şi versiunea sintetică publicată, în engleză,la New York4, la care autorul a adăugat recent untext mai aparte, mai personal, împreună cu DanielTeodorescu, despre fenomenul reeducării, text lacare ne vom referi mai jos, fără intenţii de analizăsistematică, exhaustivă5.

Cazuistica fenomenului, inepuizabilă practic, secunoştea secvenţial, prin diverse mărturii (D. Bacu,G. Dumitrescu, P. Goma, V. Ierunca etc.), însă G.Boldur-Lăţescu a dorit să adauge propria sa depozi-ţie, ca unul ce fusese tocmai în camera 4 Spital cânds-a declanşat indicibila revărsare de ură, violenţă,bestialitate, fără să cedeze şi a ajuns a se opune efi-cient, mai apoi, în celula 7, în confruntarea cu unuldintre cei mai redutabili torţionari. Tot astfel, laPeninsula, unde începea o altă formă de reeducare,prin depăşiri de normă6.

Orizontul în care autorul îşi înscrie depoziţialegată de comunism şi de parcursul personal în acestcadru, este unul extensiv, menit parcă să îngăduieanalogii relativizante. Comunismul românesc arenote specifice, dar el nu poate fi înţeles, ca oricefenomen istoric, fără a fi contextualizat, pus în rela-ţie cu fenomene similare de oriunde şi de oricând.

Spirit critic în continuă veghe, autorul ştie săvadă slăbiciunile comilitonilor, după cum şi calită -ţile unora dintre cei cu atitudini ostile7. Tabloul ecomplex şi nuanţat, pe verticala istoriei, ca şi pe ori-zontala acesteia, fie şi pe calea unor divagaţii sauparanteze plasate anume în text, pentru a obţine omai bună raportare la real.

Spiritul de clan, în sensul bun al cuvântului, i-adominat diversele iniţiative. Astfel, schimbul episto-lar dintre părinţii săi (col. Boldur-Lăţescu şi Marina

Stroici) a fost inserat în memoriile sale, tot aşa cumla volumul ultim, The Re-education Experiment inRomania, a ţinut să-şi asocieze un nepot, DanielTeodorescu, efect al unei solidarităţi familialedemne de stimă, situaţie la care memorialistul ardori să insiste8.

„Experimentul Piteşti“ comportă desigur nuanţespecifice, însă el n-a fost deloc unic în epocă, dacă neamintim de torţionarii sovietici sau de cei nazişti,nici ei inovatori în absolut, din moment ce iacobiniifrancezi au procedat cu aceeaşi cruzime în Vandeea9.

Cărturar de elită, autorul a ştiut să contextuali -zeze mereu, ideologic sau istoriceşte, fără să facăabuz de erudiţie sau de factologie. În faza relativeidestinderi din anii ’60, el s-a preocupat mai intens defamilie şi de realizări profesionale, ca inginer şi cer-cetător, unul orientat spre logica matematică, dome-niu în care a şi obţinut o amplă recunoaştere10. Bursade cercetare în Columbia şi Stanford (1974) i-a aduso certă extensie de orizont în domeniu. Profesor laAcademia de Ştiinţe Economice n-a ajuns totuşidecât după schimbarea de regim, perioadă în cares-a produs şi o gravă suferinţă (medicală) a soţieisale, Mary, pomenită mereu în text. N-a ocolit însăactivităţile de ordin civic, luând parte la crearea Aso-ciaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Alianţei Civice,sau analizând în presă evenimentele în curs, ca şiproblemele de durată ale poporului român în contextmondial. Cea mai de seamă contribuţie a sa, în nouaetapă, ar putea rămâne suita de volume despre Geno-cidul comunist în România. În acelaşi timp, el erapreocupat de instituţionalizarea deplină a cercetării.

Eseurile pe tema raportului dintre ştiinţă şi reli-gie, publicate în „Revista de politica ştiinţei şi scien-tometrie“11, denotă un angajament spiritual de certăprofunzime, unul forjat de-a lungul anilor şi limpe-zit de încercările, adesea penibile, de care a avutparte. Biografia şi cunoaşterea pozitivă, ştiinţifică secuvin antamate, în cazul său, şi nu numai, indisocia-bil. Merită a fi reprodusă aici concluzia, bazată şi peo vastă literatură, că excesul secularist manifestat înunele cercuri a produs efecte negative în ansamblulcorpului social, după cum s-a putut constata peseama Revoluţiei Franceze şi a altor revoluţii ce auavut loc între timp. Definit, de-a lungul mileniilor,ca homo religiosus, cu o dimensiune sacrală mereuactivă, omul modern a crezut că se poate elibera detutela divină, pentru a-şi impune voinţa şi a refondalumea pe cont propriu. S-a putut proclama chiar„moartea lui Dumnezeu“, ceea ce implica dreptulomului de a nu se simţi constrâns de norme morale.

49

Urmările se cunosc, dacă ne amintim de nespuseletragedii personale şi colective din secolul XX, în careştiinţa şi religia au fost mereu antagonizate. De fapt,sunt „două elemente fundamentale ale efortului decunoaştere, pe care l-au făcut şi îl fac în continuareoamenii din toate timpurile. Ele sunt perfect comple-mentare, potenţându-se reciproc, dacă sunt practi -cate cu inteligenţă şi bună credinţă“12, pe linia uneiatitudini metafizice în continuă resurecţie. În acestspirit, distinsul cărturar a ajuns la concluzia că „omulde ştiinţă, intelectualul, în general, are datoria săfolosească, din plin, imensul «dar» pe care ni l-a datCreatorul: gândirea logică şi relaţională. Cu ajutorulacestora, putem investiga şi înţelege multe din tai neleuniversului şi în acelaşi timp putem tinde spre spiri-tualitatea ce face legătura cu lumea metafizică“13.

Preocupările relative la „omul nou“ sau la„omul postdecembrist“, experienţa recluziunii încondiţii limită, ideile extrase din istorie şi alte disci-pline umaniste, inclusiv teologia, iată orizontul încare profesorul Gheorghe Boldur-Lăţescu şi-aînscris contribuţiile personale, multiple şi sugestive,legate de condiţia cronotopică a omului, fie acestaindivid sau comunitate. Este un tip de reflecţie lacare au ajuns şi alţi contemporani sensibili la topo-surile totalitarismului14. Meritul autorului, la carene-am referit mai sus, merit deloc neglijabil, este dea-şi fi prezentat propria experienţă a recluziunii, atâtde severă, în relaţie cu utopia comunistă a omuluinou şi cu marile teme ale timpului nostru. Nu i-aulipsit, în această acţiune anevoioasă, nici curajul,nici ştiinţa, nici talentul, nici tăria morală. Îi rămâ-nem, fireşte, adânc îndatoraţi.

Note1The Re-education experiment in Romania. A survivor’s views

of the Past, Present, and Future, by Daniel Teodorescu and Gheor -ghe Boldur-Lăţescu, Nova Publisher, New York, 2013, 240 p.(Central and Easter Europe in Transition), infra: The Re-educa-tion.

2Gh. Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România,Bucureşti, Ed. Albatros, I, 1992; II, 1994; III, 1998; IV, 2003, încolabo rare cu Filip Lucian Iorga; idem, The Communist Genocideof Romania, New York, Nova Science Publisher Inc., 2005.

3Raport final (Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dicta-turii Comuniste din România, ed. Vladimir Tismăneanu ş.a.),Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p. 459 sqq.

4V. Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris „Limite“, 1981;Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990 şi alte ediţii.

5 Gh. Boldur-Lăţescu, The Communist Genocide of Romania,New York, 2005.

6 The Re-education.7 Ibidem, p. 156.8 Ibidem, p. 155.9 Ibidem, p. 157.10 Reynald Secher, Vandeea: de la genocid la memoricid,

Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2013.11 Gh. Boldur-Lăţescu, The Logic of Decisions and Manage-

ment of Systems.12 Idem, Ştiinţele şi credinţele religioase, în RPSS, 24/1912;

Logică, ştiinţă şi spiritualitate, ibidem, II, 4/2013, pp. 342–349.13 Idem, Ştiinţele şi credinţele religioase, în RPSS, I, 4/2012,

p. 348.14Ibidem, p. 349.15Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi

torţionari în secolul XX, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996; NicoleValéry-Grossu, Hegemonia violenţei. Comunism, totalitarism,ateism, Bucureşti, Duh şi Adevăr, 2000; Adrian Cioroianu, Comu-nismul românesc, feţele represiunii, în Arhivele Durerii, Bucureşti,Fundaţia Academia Civică, 2000.

50

Proiecte academice

Filiala din Timişoara a Academiei Române, încadrul activităţilor de extensie academică şi univer-sitară, şi-a propus iniţierea, din acest an, pe lângătradiţionala manifestare ştiinţifică bianuală „ZileleAcademice Timişene“, proiectul interdisciplinarTeme academice.

Prin proiectul „Teme academice“ intenţionăm săprezentăm publicului academic, universitar, studen-ţilor, profesorilor şi cercetătorilor, dar şi tuturorcelor care doresc să cunoască din preocupările ştiin-ţifice contemporane sau istorice, printr-o serie deconferinţe de maxim interes, susţinute de personali-tăţi academice, ştiinţifice, culturale şi spirituale dinţară şi străinătate. În acest sens, în luna iunie au fostsusţinute, în Aula Academiei Române – FilialaTimişoara, în faţa unui public numeros, mai multeconferinţe:

1. Conferinţa „O lume fascinantă: lumea mică-lumea nano“ susţinută de acad. Bogdan C. Simio-nescu, vicepreşedintele Academiei Române, directo-rul Institutului „Petru Poni“ din Iaşi şi preşedinteleFilialei Iaşi a Academiei Române (6 iunie 2014).

Academicianul Bogdan C. Simionescu a absol-vit în anul 1971 Institutul Politehnic Iaşi, Facultateade Chimie Industrială, Secţia tehnologia compuşilormacromoleculari. A obţinut titlul de „doctor în şti -inţe“ cu calificativul „cu înalta distincţie“ al Uni-versităţii Catolice din Leuven. Este profesor la Cate-dra polimeri naturali şi sintetici, Facultatea de Ingi-nerie Chimică şi Protecţia Mediului a UniversităţiiTeh nice „Gh. Asachi“ Iaşi, titular al disciplinelorFizica polimerilor, Fizico-chimia polimerilor şi Fizi-co-chimia materialelor compozite. A fost profesorinvitat al Universităţii din Kyoto (Japonia), al ÉcoleNationale Superieure de Chimie de Mulhouse, alÉcole Nationale Superieure des Mines de Paris,Centre de Mise en Forme des Materiaux „SophiaAntipolis“, al Universităţii din Dunkerque (Franţa),al Universităţii din Freiburg (Germania) şi al Socie-

tăţii de Şti inţa Polimerilor (Japonia), profesor invi-tat al Centrului de Chimia Polimerilor din Zabrze(Polonia), Universitatea Montpellier 2, LEMP/MAO al Universităţii din Angers, al Universităţiidin Rouen (Franţa) etc.

A desfăşurat activitatea de cercetare ştiinţifică încadrul Catedrei de macromolecule a UniversităţiiTehnice „Gheorghe Asachi“ Iaşi, la Departamentulde chimie organică şi macromoleculară al Facultăţiide Ştiinţe, Universitatea Catolică din Leuven (Bel-gia) şi în cadrul Institutului de Chimie Macromole-culară „Petru Poni“ Iaşi. Pentru scurte perioade detimp a lucrat şi în laboratoarele de profil ale Univer-sităţii din Kyoto (Japonia), Şcolii Naţionale Supe-rioare de Chimie din Mulhouse, Şcolii NaţionaleSuperioare de Mine din Paris – Centrul de Prelu -crare a Materialelor Sophia Antipolis – (Franţa),Centrului de Chimia Polimerilor, Zabrze (Polonia)şi altele.

Conferinţa s-a bucurat de un succes deosebit dinpartea publicului, format în mare parte din universi-tari din Timişoara, dar şi din alte centre universitareşi de cercetare din România şi străinătate, partici-panţi la simpozionul internaţional de chimie macro-moleculară organizat de Institutul de Chimie al Aca-demiei Române – Filiala Timişoara.

2. Conferinţa „Siguranţă şi risc în contextul dez-voltării durabile a structurilor complexe supuse laacţiuni extreme“, susţinută de profesorul doctor ingi-ner Dan Frangopol, directorul Departamentului deInginerie Structurală şi Arhitectură de la Universita-tea Lehigh, Bethlehem, Pennsylvania (16 iunie 2014,Aula Filialei Timişoara a Academiei Române).

Profesorul Dan Frangopol este absolvent al Uni-versităţii Tehnice de Construcţii din Bucureşti şi dinanul 1969, a obţinut titlul de doctor cu distincţiaMagna cum Laude din anul 1976 la Universitateadin Liege (Belgia). Profesorul Frangopol este doctorhonoris causa al Universităţii din Liege, al Univer-

Teme academice – proiect de extensie academică al Filialei Timișoara a Academiei RomâneAcad. Păun Ion Otiman Dan DubinăMembru corespondent al Academiei Române

51

sităţii Tehnice de Construcţii din Bucureşti, al Uni-versităţii Tehnice Gh. Asachi din Iaşi şi este membrude onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice dinRomânia. Domeniile principale de cercetare în careactivează sunt: aplicarea conceptelor şi metodelorprobabilistice în ingineria civilă şi marină, inclu-zând aici evaluarea siguranţei, proiectarea pe bazeprobabilistice şi optimizarea clădirilor, a podurilor şia construcţiilor navale, monitorizarea structurilor şievaluarea ciclului structural de viaţă, managementulstructurilor şi al infrastructurilor, evaluarea risculuişi a deciziilor de intervenţie, sustenabilitatea infra -structurii şi rezilienţa la dezastre.

Profesorul Dan Frangopol este, de asemenea,profesor onorific al mai multor universităţi de pres-tigiu din lume, printre care universităţile din HongKong, Harbin, Tianjin, Taiwan şi al UniversitățiiTongji din Shanghai. Este un distins membru alASCE, membru al EMI (Institutul de InginerieMecanică) şi al SEI (Institutul de Inginerie Structu-rală), membru al ACI (Institutul American deBeton), IABSE (Asociaţia Internaţională pentruPoduri şi Inginerie Structurală), membru al ISHMII(Societatea Internaţională pentru MonitorizareaInfrastructurilor Inteligente).

Profesorul Dan Frangopol este preşedinte-fon-dator al Asociaţiei Internaţionale pentru Siguranţa şiÎntreţinerea Podurilor (IABMAS) şi al AsociaţieiInternaţionale pentru Inginerie Civilă (IALCCE),director-fondator al Consorţiului de Inginerie Dura-bilă pentru Mediul Construit (COALESCE). Este,de asemenea, vicepreşedinte al Asociaţiei Interna-ţionale pentru Siguranţă şi Fiabilitate (IASSAR).

Dan Frangopol este editor-şef şi fondator alrevistei internaţionale „Structure and InfrastructureEngineering“, este editor-fondator al seriei de cărţiStructures and Infrastructures (CRC Press, Tay-lor&Francis Group, Balkema). De asemenea, esteautor şi coautor al unui număr mare de cărţi şi ca -pitole de cărţi, a publicat peste 300 de articole înreviste şi peste 500 de articole în proceeding-uri deconferinţe. Prof. Frangopol este editor sau co-editoral unui număr de peste 40 de cărţi publicate de edi-turi de prestigiu sau asociaţii profesionale (ASCE,Balkema, CIMNE, CRC Press, Elsevier, McGraw-Hill, Thomas Telford). Este membru în comitetele

editoriale ale unor reviste de prestigiu, a condus şi aorganizat numeroase conferinţe de specialitate.

Prezenţa profesorului Dan Frangopol la Timi-şoara a fost ocazionată de susţinerea unei serii deprelegereri în cadrul programului de Master Interna-ţional Erasmus Mundus „Sustainable Constructionsunder Natural Hazards and Catastrophic Events –SUSCOS“, la care Universitatea Politehnică dinTimişoara este partener, alături de universităţile dinPraga, Napoli, Coimbra, Liege şi Lulea. Studenţi din17 ţări din Europa, Asia, Africa şi America Centralăparticipă în seria 2013/2015 a cursului, în care celde-al doilea semestru se află în derulare la U. P.Timişoara.

3. Prezentarea ediţiei a II-a a cărţii Grăniceriibănăţeni şi Comunitatea de avere (19 iunie 2014,Aula Filialei Timişoara a Academiei Române). Pre-zentarea a fost realizată cu deosebită competenţăde reputaţi istorici ai Banatului: prof. univ. dr.Nicolae Bocşan, fost rector al Universităţii Babeş-

52

Bolyai din Cluj-Napoca; dr. Costin Feneşan, cerce-tător ştiinţific I, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“al Academiei Române, fost director al ArhivelorNaţionale ale României; prof. univ. dr. Va sileDudaş, şeful Secţiei de istorie a Muzeului Banatu-lui din Timi şoara şi dr. Ovidiu Roşu, directorulArhivelor Statului din Caransebeş, autorul uneiexcelente teze de doctorat cu tema Comunitatea deavere din Caransebeş. Toţi istoricii au subliniatfaptul că „această carte de mare importanţă pen-tru cunoaşterea istoriei graniţei militare bănăţene

face parte dintr-un proiect amplu al filialei localea Academiei Române, proiect prin care se urmă-reşte punerea în valoare a unor lucrări de refe rinţăpentru cunoaşterea istoriei românilor bănăţeni şi avieţii comunităţilor româneşti din această parte deţară.“

Cartea scrisă de avocatul Antoniu Marchescueste extrem de bogată în informaţii cu privire la înfi-inţarea regimentelor de graniţă, precum şi cele refe-ritoare la aspectele juridice legate de funcţionareaacestora. Lucrarea evidenţiază contribuţia românilorbănăţeni, la dezvoltarea structurală a comunităţii deavere, la apărarea drepturilor pe care le aveau grăni-cerii bănăţeni, la promovarea instituţiilor şcolareromâneşti din Banat.

Filiala din Timişoara a Academiei Române şi-apropus în cadrul proiectului „Restituiri“, început înurmă cu mulţi ani, editarea mai multor lucrăriimportante despre istoria Banatului, lucrări apăruteîn trecut într-un număr restrâns de exemplare, care,fie s-au epuizat, fie sunt greu de găsit, reeditarea lorfiind mai mult utilă istoricilor din tânăra generaţie.Ediţia de faţă a fost îngrijită şi prefaţată de acade-micianul Păun Ion Otiman, preşedintele FilialeiTimişoara a Academiei Române.

„Am hotărât să publicăm unele din lucrărileistorice deosebite şi am început cu lucrarea Grăni-cerii bănăţeni şi Comunitatea de avere, scrisă de dr.Antoniu Marchescu, în perioada anilor 1930–1940,şi apărută în anul 1941 la Editura Diecezană dinCaransebeş. Suntem de părere că această lucrare,care de fapt cuprinde o perioadă lungă din istoriaBanatului, începând cu luptele de la Mohacs şi pânăîn jurul anului 1940, după cum scrie autorul, este osinteză deosebită care scoate în evidenţă, în primulrând, păstrarea identităţii naţionale româneşti într-operioadă istorică deosebit de lungă, când acesteţinuturi nu au făcut parte politic şi juridic dinRomânia. Este foarte important de menţionat acestlucru pentru cei care cunosc mai puţin istoria aces-tor meleaguri şi, de aceea, considerăm că este oreuşită această acţiune a reeditării“, a declarat, înfinalul prezentării, academicianul Păun Ion Otiman. Biblioteca Filialei din Timişoara a Academiei Române

53

A intrat de ceva vreme în tradiţia AcademieiRomâne marcarea „Zilei Porţilor Deschise“ printr-uneveniment cultural aparte. Anul acesta prilejul a fostonorat de lucrarea academicianului Păun Ion Oti-man, semnificativ intitulată Proiecte şi teme acade-mice. Retrospectivă 2006–2014. Este o carte-bilanţa principalelor realizări înfăptuite cu eforturi înde-lungi şi susţinute de prolificul secretar general în ceiopt ani cât s-a aflat în echipa conducerii AcademieiRomâne.

Dintr-o perspectivă diacronică şi integratoare avalorilor, cartea se deschide cu prezentarea uneiserii de cinci volume iniţiată de conducerea Acade-miei şi sugestiv intitulată Tezaurul AcademieiRomâne, serie care constituie fundamentul continui-tăţii lucrării propriu-zise. Aceste cinci volumecuprind, astfel, tot ceea ce posedă mai de preţ Aca-demia Română: de la cărţi rare, manuscrise şi docu-mente unice, la tablouri, icoane, covoare şi mobilevechi, colecţii numismatice şi obiecte gliptice etc. şipână la donaţiile făcute Academiei Române de-alungul a peste opt decenii. Întreaga această zestre aAcademiei Române va rămâne, astfel, peste ani, nunumai mărturie a respectului şi încrederii de care s-abucurat de-a lungul timpului instituţia academică,dar şi a preocupării conducerii Academiei Româneîn perioada 2006–2014 în permanentizarea acesteiatitudini prin reevaluările întreprinse.

Un alt proiect de care se leagă nemijlocit numeleacademicianului Păun Ion Otiman este acela al res-taurării conacului Berthelot din Ţara Haţegului,donaţie făcută Academiei Române de inimosulgeneral francez, al cărei membru de onoare a fost.Impozanta clădire a cunoscut un tragic destin.Imaginile degradării edificiului inserate în cartevădesc starea extrem de precară în care a fost pre-luată de Academia Română. Cu ajutor financiarextern, s-a realizat refacerea clădirii şi a anexelorsale. Sub directa supraveghere a academicianuluiPăun Ion Otiman, prezent săptămânal pe şantier,într-un timp scurt s-a reuşit reconstrucţia întreguluiansamblu, care şi-a recăpătat strălucirea de odinioară.Din iniţiativa sa, aici s-au pus bazele unui Centru de

Cercetări de Dezvoltare Durabilă şi Biodiversitate.Această adevărată bijuterie din Ţara Haţegului,deopotrivă admirată de vizitatorii străini, ca şi delocalnici, este un adevărat exemplu al modului încare pot fi refăcute vechile clădiri moştenite de laînaintaşi şi utilizate în înalte scopuri ştiinţifice şiculturale.

În recuperarea şi renovarea monumentelor do -nate de-a lungul anilor Academiei, domnul acade-mician Păun Ion Otiman a ştiut să îmbine cu înţe-lepciune respectul faţă de donator cu grija punerii învaloare a patrimoniului arhitectural şi artistic moşte-nit. O dovedesc reuşitele obţinute în recuperareaunora dintre clădirile pierdute în anul naţionalizării,în restaurarea şi transformarea lor în case memo -riale. Un întreg capitol al volumului de faţă, de alt-fel, este consacrat prezentării acestora: Muzeul deartă veche apuseană „Dumitru Furnică-Minovici“,casele memoriale „George Oprescu“ şi „George Că -li nescu“ din Bucureşti, casele memoriale „VasileAlecsandri“ din Mirceşti, „Aurel şi Maria Avramescu“din Otopeni, „Bellu“ din Urlaţi, „Nicolae Titulescu“din judeţul Olt ş.a. Din scurtele prezentări, se poate

O carte-bilanț: proiecte și teme academice. Retrospectivă 2006–2014Acad. Valeriu D. Cotea

54

urmări drumul lung de la donaţie şi până la restau-rarea actuală, drum presărat cu numeroase impasuri,pe care însă academicianul Otiman le-a depăşit cuaparte pricepere şi tact. Cu amărăciune, în schimb,vorbeşte despre abordările nereuşite, în pofidanumeroaselor eforturi depuse, precum Conacul„Maican“ din judeţul Buzău, sau Palatul „Ghica“ dela Căciulaţi.

Între împlinirile de marcă din suita perenizărilorîntreprinse de domnul academician Păun Ion Oti-man, un interes unic suscită Memorialul 1948 –Marea dramă a Academiei Române, situat spre veş-nică aducere aminte în clădirea centrală a AcademieiRomâne. Impresionat de suferinţele şi umilinţele lacare au fost supuşi cei 113 membri ai înaltului forştiinţific al ţării în 1948 (excluşi din Academie şi dinuniversităţi, închişi, torturaţi, unii sfârşindu-şi viaţaîn închisorile comuniste), academicianul Otiman ainiţiat şi concretizat două proiecte menite să rămânăpeste ani un adevărat memento al grozăviilor petre-cute cu peste şase decenii în urmă: Memorialul dinholul Academiei şi cartea despre cei 113 adevăraţimartiri ai instituţiei academice reprezintă un emo-ţionant gest de pioasă aducere-aminte, de respectpentru valorile neamului, de permanentă neuitare…

Aşa l-a gândit academicianul Păun Ion Otiman,aşa este înţeles de noi, cei de astăzi şi aşa va fi înţe-les, neîndoielnic, de cei de mâine.

Eminenţa pregătirii, vasta cultură, soliditateareflecţiei, pasiunea ideilor, autoritatea deciziilorsunt deopotrivă surse şi altor proiecte, concretizateîn câteva volume devenite referinţe permanente.Reţin astfel atenţia cartea consacrată legăturilor din-tre instituţia academică şi Casa Regală, sugestivintitulată Academia Română şi Casa Regală – douădestine paralele; republicarea, după 60 de ani de laapariţie, a cărţii lui Ion Conea, Clopotiva – un satdin Haţeg, deschisă cu un temeinic şi deosebit deinteresant studiu introductiv, personal; reproducereadiscursului de recepţie ţinut în 2007 – o amplă şideosebit de documentată analiză a Vieţii ruraleromâneşti pe lungul drum între Flămânzi şi UniuneaEuropeană sau Drama satului şi a ţăranului românîntr-un secol de iluzii, dezamăgiri şi speranţe; în fine,contribuţia sa referitoare la Parcul Naţional Retezat,problemă considerată „de mare actualitate şi imensăresponsabilitate pentru Academia Română“.

Personalitate complexă, spirit fertil, academicia-nul Păun Ion Otiman s-a aplecat şi asupra unui altproiect important, cel al studiilor postdoctorale, caprograme de pregătire continuă a cercetătorilor deelită în domeniul economiei, imperios necesare însocietatea noastră actuală.

De la alegerea sa în supremul for de ştiinţă şi decultură al ţării şi până în prezent, dar cu deosebire încei opt ani în care s-a aflat în conducerea acestuia,academicianul Păun Ion Otiman a vădit un ataşa-ment fără comună măsură faţă de Academia Ro -mână, probat prin totala dăruire pentru bunul eimers, ca şi prin practica unui adevărat cult al cole-gialităţii. Cele câteva medalioane ale unor membriai Academiei Române scrise cu diferite prilejuri şireunite în cartea pe care o prezentăm, sunt probeonorante. Academicienii Gheorghe Ionescu-Şişeşti,Ionel Haiduc, Cristian Hera şi Toma Dordea, profe-sorii Ioan Munteanu şi Vasile Stănescu, ÎPS NicolaeCorneanu sunt evocaţi cu căldura, cordialitatea şirespectul cuvenit acestor mari personalităţi.

Ca un corolar al ataşamentului faţă de AcademiaRomână, ni s-a părut a fi iniţiativa academicianuluiPăun Ion Otiman din 2011, de a amplasa în faţa clă-dirii instituţiei academice a statuii zeiţei Minerva,simbol al Academiei Române încă de la înfiinţareaei. Operă elogios apreciată a sculptorului MihaiEcobici, statuia zeiţei Minerva completează în modnecesar şi armonios faţada Academiei Române, iaranul amplasării ei va aminti mereu de una dintrecele mai rodnice perioade din istoria AcademieiRomâne.

Conştiinţă activă, spirit fecund, animat de ade-văr şi rigoare, de adânc respect faţă de valorile tre-cutului, angajat total în perenizarea acestora, dom-nul academician Păun Ion Otiman a reuşit, printr-omuncă asiduă, să recupereze, cum s-a văzut, în aniicât s-a aflat în fruntea înaltului for, părţi importanteale zestrei Academiei Române. Paralel, academicia-nul Păun Ion Otiman a dat şi lucrarea Proiecte şiteme academice. Retrospectivă 2006–2014, adevă-rată carte-document, în paginile căreia sunt concen-trate strădaniile şi împlinirile înfăptuite cu devotatădăruire de-a lungul celor opt ani, în numele înalteloridealuri ale Academiei Române. Salutăm, cu aleasăpreţuire şi admirative sentimente, reuşita!

55

La încheierea mandatului, pe durata căruia aocupat funcţia onorantă de secretar general al Aca-demiei Române, domnul academician Păun Ion Oti-man a avut binevenita inspiraţie de a oferi publicu-lui cititor şi, nu în ultimul rând, de a lăsa viitorimiio carte înfăţişând împlinirile peremptorii ale celuimai înalt for de cultură şi ştiinţă al ţării, în răstimpulultimilor opt ani.

Intitulată frust Proiecte şi teme academice –Retrospectivă 2006–2014, cartea se constituie într-unveritabil document care, prin toate cele aproape 600de pagini, distribuite în zece capitole, vorbeşte edi-ficator despre rodnicia echipei care a condus Aca-demia Română în perioada sus pomenită, desprespiritul lucrului bine făcut care a însufleţit înaceşti opt ani atât proiectele, cât şi înfăptuirealor, cauţionând astfel realizările cu care s-a pututprezenta la momentul bilanţier.

Fără a putea fi încadrată în vreun tipar teoreticsau editorialistic şi fără a fi tributară unui cadruunic şi strict metodologic, perspectiva pe care ne-opropune lucrarea se distinge prin lărgimea tematicăşi a orizontului intelectual. Cartea oferă informaţii şiidei dintr-o mare varietate a domeniilor, făcând partedin preocupările de dată mai recentă ale AcademieiRomâne, precum şi o interpretare inedită a acestora.Punctul de vedere dominant lasă esenţialul să ialocul secundarului, faptei ce se substituie vorbei, iarresponsabilitatea să primeze înaintea oricărei perso-nalităţi atunci când este în cauză moştenirea trecutu-lui şi promisiunea viitorului.

Aşa cum se prezintă, cartea, după însăşi mărturi-sirea autorului (pag.13) „nu este, în mare măsură, onouă scriere. Ea cuprinde proiecte, conferinţe, dis-cursuri, eseuri…“ apărute în revista „Academica“şi la Editura Academiei Române, toate reflectândnevoia permanentă a celui mai înalt for ştiinţific şicultural al ţării, de continuitate, dar şi de înnoire, demodernizare şi de progres.

Dând curs funcţiei sale de păstrare, conservare şitezaurizare a celor mai de seamă valori spirituale,artistice şi ştiinţifice din patrimoniul naţional, aflateîn proprietatea sau administrarea Academiei Române,

echipa ei de conducere, s-a consacrat cu osârdie, înperioada pe care o avem în vedere, recuperării şipunerii în valoare a întinsului patrimoniu material şicultural pierdut după dramaticul an 1948. Nu multălume ştie că valori inestimabile, precum clădiri –monumente istorice şi de arhitectură – volume,documente, manuscrise, stampe de cea mai marevaloare şi însemnătate pentru istoria şi cultura româ-nească şi universală, colecţii numismatice şi filatelice,colecţii de pictură, grafică şi sculptură româneascăşi universală, colecţii de artă decorativă românească,europeană şi orientală, colecţii de artă popularăromânească, terenuri agricole şi silvice, imobile, ti tluride valori mobiliare, alcătuiesc împreună TezaurulAcademiei Române, 600 de piese fiind clasifi cateîn categoria Tezaur şi în categoria Fond al Patrimo-niului Cultural Naţional.

Într-o alocuţiune rostită de academicianul Răz-van Theodorescu şi reprodusă în lucrare (paginile 42şi 43), se relevă că, de-a lungul anilor scurşi de laînfiinţarea ei în anul 1866, Academia Română a fostconsiderată de diverşi membri ai societăţii româ-neşti drept locul unde se cade să-şi depoziteze, să-şilase averea. Prin această tradiţie, Academia estebogată, deşi nu avută, e bogată prin aceşti binefăcă-tori, e bogată prin oamenii care au înţeles că Acade-mia este un fel de biserică a neamului românesc.Produce, de-a dreptul, o impresie puternică, ce emo-ţionează, care mişcă, să vezi că domnitorul Alexan-dru I. Cuza şi regii României care au urmat au făcutdonaţii însemnate, că Mihail Kogălniceanu şi Nico-lae Titulescu au lă sat Academiei bunuri importante,că bogătaşi ca Evanghelie Zappa sau cei din famili -ile Elias şi Dalles au dăruit bunuri de mare valoare.Dar, şi mai mult, te impresionează să afli că aseme-nea gesturi de binefacere au făcut şi institutoareaFelicia Cocoş, un funcţionar simplu, Athanasie Ton-coviceanu, o umilă menajeră, Maria Uţa Schiopescu.Îi aflăm ca donatori pe academicienii Odobescu,Hasdeu, Iorga, Pârvan, Babeş, Maiorescu, Hulubei,Moisil, Berindei, numeroşi oameni de seamă ai cul-turii, ai ştiinţei, ai ţării. Spaţiul nu ne îngăduie săenumerăm şi alte exemple, acestea fiind numeroase

O lucrare care confirmăConstantin Dropu*

*Prof. univ. dr., Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ Iaşi

56

(totalul donatorilor depăşind cifra de 300) dupăcum, din aceleaşi considerente, nu ne putem referinici la acele valori de care Academia a fost depose-dată şi care încă nu au putut fi recuperate, între al -tele şi din pricina relei voinţe a unor decidenţi poli-tici majori. Este lesne de înţeles că grija faţă deTezaurul Academiei Române depăşeşte marginileunor simple preocupări materiale, aceasta înscriin -du-se în îndatoririle de prim ordin ale celor chemaţisă o asigure.

Un proiect de mare succes, făcând obiectul unuiîntreg capitol al cărţii, este cel al reabilitării conacu-lui generalului Berthelot, din localitatea cu acelaşinume, şi realizarea Centrului pentru DezvoltareDurabilă „Ţara Haţegului-Retezat“. Ambasado-rul la Bucureşti al Norvegiei, ţară care a finanţatproiectul cu o sumă însemnată, făcea, cu ocaziainaugurării Centrului la 10 octombrie 2011, urmă-toarea apreciere: „Norvegia susţine peste 70 de pro-iecte în România. Cred că proiectul din comunaGeneral Berthelot este unul dintre cele mai bineimplementate şi cu cele mai bune rezultate dintreproiectele noaste din România. M-am întrebat: cumeste posibil? Pur şi simplu, partenerii şi cei care auparticipat în acest proiect, de la A la Z, au fost debună calitate. Este, deci, unul dintre cele mai buneproiecte finalizate în România. Sunt fericit pentruaceasta şi pentru că văd banii norvegieni cheltuiţiatât de folositor“ (pag. 85).

Într-o vreme în care se poate vedea cu ochiulliber, peste tot în ţară, degradarea a nu puţine obiec-tive făcând parte din patrimoniul istoric al ţării, refa-cerea castelului de la Fărcădin şi transformarea luiîntr-un centru de cercetare complexă a zonei Haţeg-Retezat de către Academia Română şi partenerii săi,este o realitate care spune mult şi foarte multe des-pre ceea ce s-ar putea face în numeroase localităţi şilocuri, unde letargia şi dezinteresul factorilor res-

ponsabili au abandonat şi continuă să abandonezedegradării şi distrugerii adevărate monumente pecare trecutul ni le-a lăsat moştenire. Cum bine searată în carte, există la această dată, în pofida difi-cultăţilor economice, „multe mecanisme financiarepentru reconstrucţia patrimoniului istoric şi cultu-ral al ţării. Singura problemă care se pune pentru aajunge la aceste surse este următoarea: să fiecunoscute, accesate şi implementate cu profesiona-lism şi seriozitate“ (pag. 127).

Având ca obiectiv conservarea geo- şi biodiver-sităţii, cunoaşterea agriculturii tradiţional-ecologiceşi dezvoltarea rurală durabilă în Ţara Haţegului-Retezat, proiectul de cercetare ştiinţifică, lansat îniulie 2009 de către Academia Română, a cuprins treidirecţii de cercetare, în care au fost antrenaţi – pen-tru cercetările în teren, prelucrarea materialelor şiredactarea lucrărilor ştiinţifice – 34 de cercetători dela trei institute şi departamente ale Academiei (Insti-tutul de Economie Agrară, Institutul de Biologie şiCentrul de Studii şi Cercetări de BiodiversitateAgrosilvică „Acad. David Davidescu“) şi ale Uni-versităţii Bucureşti (Departamentul de Paleontolo-gie). Activitatea depusă, cercetările de teren s-auconcretizat în 24 de lucrări ştiinţifice publicate înreviste de specialitate din ţară şi străinătate şi şaptecărţi de studii publicate la Editura Academiei Române.

Prin componentele sale de mediu, de bio- şi geo-diversitate, de dezvoltare durabilă a zonei, proiectulrăspunde unor deziderate cu privire la habitat şi con-servarea acestuia în perspectivă largă, toate vădindînsemnătatea şi viabilitatea sa. Ar fi de reţinut căproiectul continuă, de fapt, cercetări ştiinţifice debiodiversitate mai vechi. Profesorul AlexandruBorza, directorul Grădinii Botanice din Cluj, a înfi-inţat în anul 1935 Parcul Naţional Retezat în supra-faţă de 15 000 ha; de amintit anchetele sociologiceîntreprinse în interbelic de Dimitrie Gusti, ale căruicuvinte, citate în carte, merită să fie cunoscute detoţi: „Ce bogată, ce mare sumă de civilizaţie localăse poate culege într-un singur sat de munte, în celmai nepreţuit muzeu etnografic viu, care este ŢaraHaţegului!“

Abundente consideraţii fundamentate ştiinţificsunt cuprinse în capitolul Studii postdoctorale –Program de formare continuă a cercetătorilor deelită în economie – SPODE. Cititorii au aici de câş-tigat nu numai o mare bogăţie de informaţii, dar,ceea ce este mai preţios, pot pătrunde, astfel, în acelsanctuar intim al gândurilor proprii unui om care-şiaduce contribuţia la sporirea tezaurului ştiinţei eco-nomice. Neîndoios, „studiile postdoctorale în eco-

Centrul pentru Dezvoltare Durabilă„Ţara Haţegului-Retezat“

57

nomie sunt o premieră în învăţământul superiorromânesc, având între multe alte obiective şi peacela de a reuni, sub o activitate comună, pe cei maireprezentativi cercetători seniori în domeniul eco-nomic din ţară, în scopul unirii eforturilor de clari-ficare conceptual metodologică, instrumentală şieuristică a cercetării economice româneşti…“ (pag.196). Pentru că una din concluziile rezultate dinimplementarea de până acum a proiectului este căcercetarea ştiinţifică economică „nu a reuşit, încă,să realizeze o sinteză coerentă şi consistentă întreaspectul ei teoretic (cel de filosofie naturală, careaspiră să arate ce sunt lucrurile economice) şi as -pectul ei instrumental (care aspiră să verifice efica-citatea practică a rezultatelor cunoaşterii economice),la fel cum s-a întâmplat şi se întâmplă încă (vezicazul mecanicii cuantice) cu multe alte discipline,efortul de teoretizare a ştiinţei economice este, încă,insuficient“ (pag. 197).

Autorul nu poate eluda constatarea că în cerce-tare se porneşte de la o atitudine contrară celei dinînvăţământ: pe scurt, cercetarea presupune o ştiinţămobilă, în devenire, în timp ce învăţământul presu-pune o ştiinţă cristalizată, fixă. Fără îndoială, înînvăţământ se predau faptele cunoscute, teoriile ela-borate, în timp ce, în cercetare, se urmăreşte desco-perirea necunoscutului.

La fel de bogate în informaţii, date şi comunicărianalitice sunt şi celelalte capitole ale volumului,care tratează subiecte referitoare la restaurareacaselor memoriale şi ale muzeelor AcademieiRomâne, strategiile pentru dezvoltarea ţării,marile personalităţi ale Academiei Române, par-cul Naţional Retezat, managementul economic şifinanciar al Academiei Române, destăinuiri şi

decizii ale autorului. Paginile lucrării se citesc nunumai cu interes, dar şi cu voluptate, cu desfătareasufletească pe care ţi-o dă un text alcătuit de un iscu-sit maestru al croşetării cuvintelor. N-ar fi putut sălipsească dintr-o lucrare cu caracter bilanţier referi-rile la luările de poziţie ale Academiei Române, de-alungul anilor, faţă de stările de lucruri din ţară. Înacest sens, acad. Ionel Haiduc, preşedintele Acade-miei Române în ultimii opt ani, într-un apel cătrepoliticienii de astăzi ai ţării, spunea următoarele: „So -cie tatea românească, în general, şi viaţa politică, înspecial, este dominată de o serie de stări de turbu-lenţă deosebit de dăunătoare activităţilor economice,culturale şi sociale curente, normale şi eficace şi careafectează profund, după cum am văzut, în ultimeleluni, pacea socială a ţării. De fapt, starea de bul-versare pregnantă a vieţii sociale româneşti nu estealtceva decât reculul, reacţia stărilor de gravă şiregretabilă conflictualitate din clasa politică. Absenţadialogului, incapacitatea de negociere, eliminareavoită a discuţiilor constructive în adoptarea soluţii-lor politice, economice şi juridice, promovarea unuidialog nedemn, înjositor şi de neacceptat pentru tri-buna parlamentară sau publică, domină, de multăvreme, atmosfera politică din România…“. Şi maideparte, cu aceeaşi îngrijorare şi responsabilitate:„Pentru buna reuşită a României, prin elaborarea şiaplicarea programelor de dezvoltare, AcademiaRomână îşi oferă experienţa şi expertiza sa, avândca exemplu activitatea în multe momente grele aleRomâniei, a ilustrelor generaţii de academicieni,predecesorii noştri.

Problemele educaţiei, sănătăţii, economiei, şti-inţei şi culturii naţionale, ale exploatării resurselornaturale ale României, în primul rând, în interesulpoporului român, sunt probleme care ne preocupă şipe noi, membrii şi cercetătorii Academiei Române“(pag. 479).

Finalul acestei frumoase şi instructive cărţi con-ţine, şi nici nu se putea altfel, ca o profesiune de cre-dinţă, hotărârea autorului: „Să mă retrag la FilialaTimişoara a Academiei Române, să continui acolo,atât cât va vrea Bunul Dumnezeu, ceea ce am făcuto viaţă întreagă, cercetarea spaţiului rural româ-nesc şi a căilor de dezvoltare durabilă ale acestuia,pentru ameliorarea generală a vieţii locuitorilor dela ţară, locul care m-a generat şi care mi-a dat tăriasă fac ceea ce am făcut timp de jumătate de secol“(p. 562). Mai mult decât un crâmpei dintr-o viaţă,dintr-o lume, dintr-o epocă.

Parcul Naţional Retezat

58

Institute ale Academiei Române

Înfiinţat ca filială şi devenit în 1991 indepen-dent în cadrul Academiei Române, Institutul deInformatică Teoretică al Academiei Române repre-zintă unul dintre cei doi poli de cercetare în ştiinţa şitehnologia informaticii ai Academiei. Forţa ştiinţificăa institutului este comparabilă cu a celor mai bunefacultăţi de profil din ţară şi cu a institutelor similareca domeniu şi mărime din străinătate. Faptic, aceastăforţă este probată prin numărul mare de volumepublicate la edituri de prestigiu din străinătate decătre cercetătorii institutului, prin proprietatea inte-lectuală proprie creată (invenţii, programe protejatedezvoltate şi aflate în proprietatea institutului), prinnumărul în creştere de lucrări apărute în publicaţiicu cotaţie ISI (reviste sau conferinţe cu volumeindexate ISI), SCOPUS şi IEEE, sau în reviste sauconferinţe cu cotaţie DBLP, „Zentralblatt für Mathe -matik“ etc. La toate acestea, se adaugă numărul depre mii ale Academiei Române obţinute de cercetă-torii institutului, şcoala doctorală proprie şi numărulmare de reviste apărute la edituri, precum Elsevier,Taylor & Francisc, Wiley, Springer etc., la care cer-cetători ai Institutului de Informatică Teoretică sunt,sau au fost recent, membri în comitetele de redacţie(editoriale). Capacitatea știinţifică a institutului esteilustrată de randamentul ştiinţific mediu al cercetă-torilor (fig. 1) şi de numărul de cercetători cu titlude doctor sau doctoranzi (fig. 2).

Dincolo de aceste cifre care rezumă superficialactivitatea recentă a institutului, vitalitatea ştiinţificăeste demonstrată prin crearea de concepte, cunoştinţe,metode, tehnici şi instrumente şi de direcţii de cer-cetare. Poate mai important, valoarea institutuluirezidă în generarea de noi capacităţi creatoare, pen-tru viitor, prin pregătirea de tineri cercetători. Foştico legi care şi-au început cariera în institut sunt acumprofesori, conferenţiari, sau şefi de lucrări (lectori)la mai multe universităţi din țară şi din alte ţări; uniidintre ei au avut sau au atribuţii de coordonare încercetare şi învăţământ, la nivel de catedră sau uni-versitate; alţii sunt directori sau fondatori de firme.

Peste 50 de cercetători, de care beneficiază alteinstituţii în prezent, s-au format ştiinţific în Institu-tul de Informatică Teoretică şi aceasta este o semni-ficativă dimensiune umană şi ştiinţifică a capacită-ţii generatoare a institutului.

Institutul de Informatică Teoretică al Academiei RomâneHoria-Nicolai TeodorescuMembru corespondent al Academiei Române

Fig. 1. Indicatori de productivitate ştiințifică

59

Vizibilitatea şi recunoaşterea internaţională estereflectată şi de lista de conferinţe co-organizate deinstitut în ultimii ani. Între anii 2011–2014, institu-tul a participat la co-organizarea de 12 conferinţeinternaţionale, dintre care şase de nivel IEEE:

- SPED 2011, 2013 (conferinţă IEEE); - EHB 2011, 2013 (conferinţă IEEE); - ECAI 2011, 2012, 2013, 2014 (conferinţă

IEEE din 2013);- CONSILR 2011–2014. Suplimentar, tradiţional este organizat un sim-

pozion anual propriu, cu tema Sisteme Inteligente.

În peisajul cercetării IT&C europene şi interna-ţionale, Institutul de Informatică Teoretică poateetala rezultate demne de un profil academic de vârf.Deşi mai tânăr decât multe alte institute, are o efi-cienţă a cercetării mai mare ca număr de lucrări derevistă şi conferinţe indexate, un procent mai marede doctori şi mai multe conferinţe co-organizateanual. Spre exemplu, cu 75% doctori, Institutul deInformatică Teoretică depăşeşte toate institutele deprofil pentru care am avut date disponibile1, iar carandament ştiinţific (exprimat prin număr de lucrăriper persoană în institut), Institutul de InformaticăTeo retică este similar cu Institute of Computer Sci -ence, Polish Academy of Sciences, Warsaw, Poland2şi depăşeşte institute, precum The Institute of Cyber -netics at the Tallinn University of Technology3, sauinstitutul de profil din Grecia, FORTH-ICS4.

La 30 de ani de activitate, cu o personalitateproprie în cercetare, cu o gamă amplă de subdome-nii acoperite şi o dinamică vie, cu disponibilităţi şiresurse tot mai bine valorificate, Institutul de Infor-matică Teoretică este, scalat la numărul de cercetă-tori, o prezenţă semnificativă în domeniul ştiinţei şitehnologiei informaţiei, inclusiv dincolo de contex-tul strict est-european.

Note1 Datele disponibile pe WEB sunt relativ puţine şi în general

nesistematizate, sau incomplete. Pentru majoritatea institutelor, afost necesar să numărăm noi lucrările de pe sursele citate. Nu se facaici comparaţii cu institute cu mult mai mari decât Institutul deInformatică Teoretică, de exemplu cu Max Plank Institut Informa-tik, care are numai la litera A cam toţi atâţia cercetători cât areîntregul nostru colectiv, v. http://www.mpi-inf.mpg.de/people/.

2 V. http://www2.ipipan.waw.pl/index.php/en/3 Conform datelor existente pe pagina web http://www.ioc.ee/wiki/doku.php?id=en:teadus:start și con-

form calculelor noastre. 4 Conform datelor existente pe pagina web http://www.ics.forth.gr/hci/index_main.php?details=1&l=e&

pbl=HCI&lab=HCI&year=2013 şi conform calculelor noastre.

Fig. 2. Nivelul de pregătire profesională a membrilor Institutului de Informatică Teoretică

Institutul de Informatică Teoretică Iaşi

60

Istorie

Motto: „Munca în întuneric (clandestinitate)nu este grea pentru că nu vezi în jur,

ci fiindcă alţii te zăresc de la lumină.“Radu Ciuceanu (1984)

Autorii documentului Condiţia monumentuluisub regimul comunist (vezi AT nr. 1–2/2000,3–4/2000 şi 1–2/2001) nu au fost descoperiţi nicio-dată. Nu ştim nici până astăzi dacă insuccesulinvestigaţiilor declanşate de Securitate, dupădifuzarea primului episod la Radio Europa liberăla 18 iulie 1981, se datorează abilităţii conspirativecu care autorii (Radu Ciuceanu, Octavian Roske,Daniel Barbu) şi-au şters urmele sau, pur şi sim-plu, stângăciei aparatului represiv, probabil preamasiv, prea birocratizat, prea orbit de valuldirectivelor, pentru a extrage din şirul suspecţi-lor, cu o precizie chirurgicală, numele corect.Dacă am deschide astăzi arhivele, probabil am aflamai multe despre investigarea acestui caz.

Am putea analiza impactul difuzării documen-tului, extensia anchetei, măsurile comandate de fac-torul politic şi reacţiile în cercul specialiştilor. Pro-babil că abia atunci vom putea afla în ce măsurăîncărcătura primejdioasă a acţiunii din 1980 s-a topitîn reacţia furioasă a regimului comunist. Cu altecuvinte, ne-ar interesa să vedem dacă prin tot ceeace a întreprins conducerea Partidului Comunist dinRomânia, după mediatizarea actelor de distrugeresau compromitere a patrimoniului naţional, s-au sto-pat acţiuni pe care, la vremea aceea, le condamnamîn faţa opiniei publice de peste graniţă.

Nu mi-aş fi închipuit – în acea noapte de laîn ceput de ianuarie, în 1981, când mă îndreptam ală-turi de mătuşa mea Ştefania Iović, pe peronul Găriide Nord, spre Rapidul de Belgrad, că pachetul cu

foiţe mărunt dactilografiate strecurat într-o pernădintr-un vagon de dormit, reprezenta doar primul actdintr-o piesă care nu avea să se încheie decât în iunie1985, când Nicolae Constantin Munteanu anunţa la„Europa Liberă“ difuzarea unui text intitulat Vasupravieţui Bucureştiul până în 1984? Existau câtevamotive care mă făceau să cred că, odată cu plecareaRapidului de Belgrad, activitatea conspirativă, celpuţin pe această zonă, se va termina. Mai întâi, con-diţiile excepţionale în care lucrasem, scriind dupădictare, adunând informaţii din surse împrăştiate întoată ţara şi aşezând materialul în pagină pe o maşinăde scris învechită, într-o mansardă din strada PopaTatu, sub ochii unei bunici atotrăbdătoare, dar şicomplice la acest demers clandestin, nu erau dincele mai îmbietoare, iar o reaşezare a noastră într-unmediu la fel de ostil mi se părea de domeniul neve-rosimilului.

În al doilea rând, nu ştiam în ce măsură RaduCiuceanu, fost condamnat politic la 15 ani temniţăgrea pentru activitate în rezistenţa armată anticomu-nistă, rămăsese în vizorul Securităţii după difuzareaprimului document la Radio „Europa Liberă“. Erasuficientă o bănuială a Securităţii, pentru ca antenelesupravegherii să fie întinse deasupra vieţii lui RaduCiuceanu, 24 de ore din 24. În aceste condiţii ar fifost curată sinucidere să reînnodăm firul unei cola-borări subversive. Ne-am fi procurat, cu siguranţă,un paşaport cu destinaţia „celularul“ din Rahova.

În sfârşit, chestiunea expedierii unui nou textpeste hotare, rezolvată aproape miraculos în 1981,părea în 1985 de neabordat. Mătuşa mea nu maifăcea naveta spre Bucureşti, între timp bunica mea,grav bolnavă, fusese transportată în capitala Iugos -laviei, iar alt canal de comunicaţie nu apărea la ori-zont.

Condiția monumentului sub regimul comunist 1980–1985Octavian Roske*Radu Ciuceanu**Daniel Barbu***

* Cercetător ştiinţific, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului ** Prof. dr., director, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului ***Prof. univ., Universitatea Bucureşti

61

În ciuda acestor dificultăţi, am pornit din noula drum. Am lucrat de această dată în apartamen-tul din Calea Moşilor, în care locuia Daniel Barbuşi soţia sa Violeta. Primul lor copil, Maria, se vanaşte la scurtă vreme după difuzarea primului epi-sod din Va supravieţui Bucureştiul până în 1984?Cel puţin la capitolul redactare, am fost scutit detot periplul din 1980, când notiţele luate după dic-tare aveau uneori ca suport şi băncile parcurilor.Atât cât se putea, în condiţiile unei ierni aspre, cugaze la minimum şi căldură pe sponci, am avutmăcar siguranţa unui loc pe care Daniel şi Violetal-au transformat pentru o lună de zile, prin inspi-raţie şi devotament, în miezul fierbinte al existen-ţei noastre.

Pentru Radu Ciuceanu, iarna 1984–1985 a fostprobabil cea mai grea, cel puţin din seria celor trăiteîn libertate. Fiecare zi era o luptă de supravieţuire.Ţineam legătura prin apeluri de la telefoane publice.Stabilisem până şi câteva cuvinte cifrate pentrulocuri de întâlnire, iar orele, la rândul lor, se decalaufaţă de cele anunţate în clar. Precauţii oarecum inutile,fiindcă, venind în apartamentul din Calea Moşilor,Radu Ciuceanu ar fi putut aduce cu sine şi echipelede filaj, punând astfel capăt carierei noastre de tineriluptători anticomunişti. Nu au fost frecvente, ce-idrept, aceste întâlniri, fiindcă arheologul Radu Ciu-ceanu era obligat să onoreze cu prezenţa multe şan-tiere de demolare, să tragă cu urechea la şedinţe încare se derulau planuri diabolice de distrugere, săasculte plângerile preoţilor parohi care erau în pra-gul evacuărilor, să înregistreze în minte istorisirilecelor care văzuseră masacrul bisericilor din Bucu-reşti, ofiţeri în armata română, ingineri, şoferi decamioane, buldozerişti, muncitori.

Şi dincolo de aceste prezenţe, mai era una, decare depindea viaţa familiei sale: din 1983, RaduCiuceanu avea un băieţel, soţia fiind brutal eliminatădin TAROM, pentru că avea ca soţ un „fost bandit“;fiindcă, dacă alţii se încălzeau din puţinul scurs peţevile caloriferului, în locuinţa din Băneasa, RaduCiuceanu nu avea de la cine să aştepte căldura. Şi-ofăcea singur, sau murea de frig. Am fost acolo, amvăzut acea instalaţie rebelă, care în cele mai geroasenopţi ceda, transformând camerele aşezate pepământ într-un gheţar. Radu Ciuceanu se lupta s-opună pe picioare, uneori nici nu prea avea cu ce, iarajutoare nu spera să obţină de undeva. „Nu putem săne vedem“, îmi comunica uneori, eu sunându-l, dupăindicaţii, de la un telefon public „trebuie să-mi vinăcărbunii“. Şi nu venea, era o zi pierdută, fiindcă tex-tul nu putea înainta fără acele fragmente de realitate,

aduse din cele mai neaşteptate locuri, cu detalii viiprinse parcă de o cameră ascunsă.

Câtă putere trebuia să aibă acest om, pentru atrece peste mizeria cotidiană, pentru a se instala peaceeaşi lungime de undă cu zeci şi zeci de oamenide la care aduna informaţiile din care se va alcătuitextura documentului Va supravieţui Bucureştiulpână în 1984? Poate tot atâta, cât îi fusese necesarpentru a învinge chinurile de la Piteşti şi Gherla,bătăile de la Craiova, foamea de la Jilava şi fantomadistrofiei de la Văcăreşti.

Condiţia monumentului în spaţiul culturii româneşti1. Funcţia factorului politicÎn spaţiul culturii româneşti, condiţia monume n -

tului se defineşte în paradoxul unei biografii bipolare:în gravitaţia acestui paradox, monumentul reface,aglutinând epoci şi atitudini distincte, o ecuaţie, ală-turând sau dimpotrivă separând efemerul puterii,fulguraţia autorităţii de imanenţa actului creator.Inserat istoric, monumentul conţine o viziune speci-fică regimului politic, o asumare a actului editorial,sau o negare a continuităţii.

Depăşindu-şi epoca, consumând experienţa con-tingentului, monumentul devine semnul unei con-stelaţii spirituale.

Monumentul a receptat în toate fazele sale –geneză, edificare, consolidare, aderenţa la o tradiţie– variaţiile înregistrate de factorul politic în etapelesale metamorfice. În vreme ce reorientările formaleau contribuit la configurarea unei istorii a artelor înRomânia, angajările, mutaţiile şi rocadele regimuluipolitic au trimis în mecanismul patrimonial adevărateunde seismice.

Niciodată meşterii atelierelor domneşti nu şi-aucâştigat un loc în tradiţia românească dislocândmodelele stilistice împământenite. Dimpotrivă, con-tactele culturale au lărgit morfologia plastică autoh-tonă, integrându-se, şi nu agresând şcoli deja accep-tate. În schimb, fluctuaţiile politice, imprevizibile,antrenând după sine masive refluxuri, au acoperit fieepoci incomode, fie ctitori nedoriţi. Şi astfel, învreme ce exerciţiul continuităţii artistice garanteazăsinteza, cenzurile severe impuse de circumstanţepolitice vitrege readuc monumentul ştirbit la răş luiresub regimul primar al efemerului.

Stabilitatea factorului politic poate influenţahotărâtor distribuţia patrimonială a unei epoci.

Marile personalităţi îngăduie mecenatul, alătu-rând reuşitele artistice unei prosperităţi economiceşi unei conştiinţe politice. Cultura capătă, astfel, o

62

funcţie de conservare a valorilor într-un ipotetic tra-iect al continuităţii.

Monumentul este identificat cu atributele per-manenţei, ctitorul exorcizând efemerul într-o reflec-ţie a transcendentului. Stabilităţii politice, guvernă-rii prospere i se adaugă printr-o secretă substituire,monumentul – purtătorul figurii creatoare. Acum sesincronizează programul politic cu demersul formal,generozitatea stăpânului cu dibăcia artistului,instaurându-se ritmica intimă a capodoperei.

Intrarea factorului politic în criză diminueazăînsă ponderea patrimoniului. Chiar şi perioade scurtede instabilitate pot primejdui condiţia monumentu-lui, orice gest găsindu-şi justificare în derularea ful-gurantă a evenimentelor.

Ctitorii îşi pot dărâma propriile edificii, stăpâniiîşi pot renega meşterii. Nimic nu se interpune întreconducători şi monumente, decât cel mult amintireagenerozităţii. Nicio mediere nu amortizează şoculschimbărilor politice, niciun intercesor nu permitemonumentului să câştige în distanţă. În aceste con-diţii, un organ de protecţie patrimonială devine totatât de necesar ca şi bunele intenţii ale factoruluipolitic sau talentul şi prezenţa meşterilor.

Organul de protecţie patrimonială are menirea săîmpiedice imprevizibilul, să amortizeze consecinţeleunor schimbări politice, să asigure de fapt condiţiamonumentului în limitele integrităţii şi imunităţii.Dacă rolul personalităţilor politice în declanşareaunor proiecte de edificare poate fi determinant, nueste mai puţin adevărat că prezenţa unor figurireprezentative în fruntea organului de protecţiepoate asigura patrimoniului un maximum de imuni-tate. Medierea devine atunci investire, iar interce-siunea un dialog al afinităţilor, monumentul asimi-lând atât memoria ctitorului, cât şi pe cea a protec-torului său legal, atât vârsta edificării, cât şi pe cea arestaurării.

Pentru a răspunde funcţiei sale de mediator,organul de protecţie patrimonială trebuie să formu-leze un program teoretic, replică sau ipostază com-plementară a programului politic. Căci, în vreme cestrategia unui regim politic impune monumentului oanumită pondere, aşezându-l sub dominanta uneiargumentări fie ea culturală, naţională sau ideologică,concepţia teoretică a organului de protecţie patrimo-nială conferă monumentului un statut ştiinţific, epu-rat de reminiscenţele unei demonstraţii contextuale,o identitate ce face posibilă aşezarea sa atât într-oscară tipologică, cât şi într-una valorică.

Dar, chiar dispunând de mari personalităţi şi deun program teoretic bine elaborat, organul de pro-

tecţie se poate vedea în imposibilitatea de a acţiona.O legislaţie patrimonială rigidă sau, dimpotrivă,exprimând clauze din cele mai vagi, poate anula atâtabilitatea cercetătorilor, cât şi coerenţa metodelor delucru.

Un cadru juridic care conferă regimului politicposibilitatea de a acţiona, indiferent de poziţiaorganului de protecţie, poate provoca patrimoniu-lui pierderi considerabile. Dimpotrivă, o legislaţiecare precizează atât drepturile factorului politic,cât mai ales suprafaţa de acţiune a organului deprotecţie poate garanta imunitatea monumentuluiistoric şi de artă. Căci, starea monumentelor este,în cele din urmă, proba unei legislaţii patrimoniale,confirmarea eficienţei şi măsura flexibilităţiicadrului juridic.

Monumentul se află, aşadar, sub o dublă influ-enţă, a factorului politic şi a organului de protecţiepatrimonială, legislaţia nefiind decât un scenariu cestabileşte cu precizie atribuţiile fiecăruia dintre ceidoi protagonişti. Esenţial în această delicată ecuaţieeste menţinerea sincronizării şi perpetuarea afinită-ţilor, monumentul reflectând, deopotrivă, atât ambi-ţii şi decizii politice, cât şi ipoteze şi proiecte ştiinţi-fice.

Condiţia monumentului este în măsură să aratecât eşec şi câtă împlinire însoţesc aceste traiecte, câtde mult se ating sau cât de categoric se despart înresorturile lor intime. Şi, odată distincţiile făcute,verdictul este inevitabil. Monumentul îşi judecăatunci ctitorii şi stăpânii, protectorii şi mediatorii,separând intenţiile de gesturi şi sugestiile de fapte.

1.2. Condiţia monumentului. O perspectivă istorică, 1860–1944

Că bunele intenţii ale unei guvernări politice nusunt suficiente pentru a asigura imunitatea monu-mentului şi conservarea patrimoniului o dovedeştefaza de pionierat a structurii instituţionale a Româ-niei.

Regimul Cuza-Kogălniceanu, constrâns să acordeprioritate programului politic, va da preocupărilorpentru patrimoniul naţional o pondere mai restrânsă,întotdeauna subordonată unui program cultural-administrativ general. Astfel, guvernarea Cuza-Kogălniceanu, deşi va aborda un evantai larg de pro-bleme, de la conturarea organismelor de stat şi reformaelectorală până la restructurarea învăţământului şimodificarea ortografiei, ea nu va reuşi totuşi să con-figureze un cadru adecvat protecţiei patrimoniului.Dimpotrivă, unele măsuri cu caracter politico-eco-nomic vor afecta în mod direct numeroase monu-

63

mente istorice. Astfel, secularizarea averilor mânăs-tireşti, măsură de salubrizare economică, oferindsatisfacţie orgoliului naţional, reformă consumată înspatele unei majorităţi zdrobitoare (93 de deputaţidin 96 au consimţit prin votul lor legea), nu va fi dinpăcate dublată, în aplicarea ei pe teren, de o severăsupraveghere a unor organe competente. În absenţaunei instituţii de protecţie patrimonială (comisiaînfiinţată în anul 1859 de Al. Pelimon, Al. Odobescu,C. Bolliac, D. Papaziglu în Ţara Românească nuadusese nici statutul, nici maturitatea necesară pen-tru a dirija un curent de opinie favorabil ocrotiriipatrimoniului), în absenţa unei legislaţii care săreglementeze raporturile statului cu colecţiile şiobiectele de artă bisericească, înstrăinarea sau pier-derea unor valoroase opere de artă vor însoţi îndea-proape aplicarea secularizării, umbrind în felul acestao măsură pe deplin justificată, din punct de vedereeconomic şi politic.

Mai târziu, o parte din obiectele de artă vor fi dinfericire recuperate, mai ales prin intermediul unoriniţiative personale, şi încredinţate Secţiei de artăbisericească a Muzeului Naţional de Antichităţi.Dar, oricum, şocul secularizării ce afectase nu numaimănăstirile închinate, dar şi pe cele pământene, vaconstitui o apăsătoare moştenire pentru viitorii con-ducători ai ţării, cu atât mai apăsătoare cu cât dimen-siunea dezastrului se va profila pe fundalul conştiin-ţei patrimoniale şi sub ochii primului organismautentic de protecţie patrimonială.

Dacă domnia lui Al.I. Cuza subordonează preo-cupările pentru ocrotirea patrimoniului unei seriidense de reforme politice şi economice, pentru prin-cipele Carol monumentul istoric va avea de la începutpondere considerabilă, va fi investit cu precise sem-nificaţii.

Reluând probabil modelul mavrocordin de inte-grare în tradiţia autohtonă – ce altceva este bisericamănăstirii de la Văcăreşti, dacă nu o replică a ctito-rilor de la Curtea de Argeş şi Hurez – Carol I vaidentifica relaţia cu monumentul ca primă condiţiede înţelegere şi asimilare a culturii româneşti. Con-secvent acestui principiu, regele se va ocupa directde starea monumentelor, sugerând fie refacerea unoransambluri, fie construirea altora. Fără să arborezeorgoliul strălucitorului fiu al Exaporitului, Carol I vacăuta mai ales să confere patrimoniului naţionalgaranţia unui cadru juridic stabil şi a unui organcompetent de protecţie. Astfel, după ce în 1874 seînfiinţează o comisie a monumentelor publice, în1892, în urma votării Legii pentru conservarea şi

restaurarea monumentelor publice, se va forma pri-mul organ de protecţie patrimonială: ComisiaMonumentelor Istorice (CMI).

Se stabilesc acum raporturile între monument şiorganul de protecţie, precum şi calitatea de mediatoral instituţiei patrimoniale. Astfel, legislaţia din anul1892 (îmbunătăţită în anul 1913 prin Legea pentruconservarea şi restaurarea monumentelor istorice)prevedea dreptul comisiei de a supraveghea săpătu-rile sau descoperirile arheologice, precum şi dreptulde a inventaria odoarele vechi de la toate mănăsti rileşi bisericile din ţară (prevedere ce ar fi putut salvacu câteva decenii în urmă numeroase obiecte de artărătăcite în timpul aplicării secularizării).

În afară de funcţiile de cercetare, evidenţă, con-servare şi restaurare, Comisiei i se recunoaşte şidreptul de a valorifica monumentele istorice. Astfel,organismul de protecţie patrimonială se ocupa directde organizarea muzeului de artă plastică şi artă reli-gioasă, ca şi de cele regionale, asigurând în acest felcultivarea simţului valorilor istorice şi artistice.

Condusă la început de un consilier intim al suve-ranului, Comisia va înscrie în rândurile ei istorici şiarheologi de talia lui Gr. Tocilescu, D. Onciul, Vir-gil Drăghiceanu, Alex. Lapedatu, iar spre sfârşitulsecolului XIX, pe Nicolae Iorga. Compoziţia pre-ponderent istorică va impune şi coordonatele pro-gramului teoretic. Accentul pe păstrarea monumen-telor, dirijarea lucrărilor spre ansambluri de o valoareistorică, precum şi spre obiective într-o avansatăstare de deteriorare, vor alcătui strategia ştiinţifică aComisiei.

Dar, înfiinţarea unui organ de protecţie şi exe-cuţie, datat de o legislaţie adecvată n-a micşoratcu nimic interesul factorului politic faţă de patri-moniu. Regele Carol I a rămas credincios princi-piilor sale, sugestiile fiind însoţite de intervenţiice s-au dovedit nu de puţine ori salutare. Astfel,în perioada anilor 1900–1901, în timpul crizeieconomice, într-o perioadă de severe restricţiibugetare, suveranul va ceda 20% din venitulCasei Regale pe o perioadă de şase ani pentru aface posibilă continuarea lucrărilor de conservareşi restaurare. Şi, în sfârşit, ca o ultimă probă aautorităţii câştigate de cercetarea patrimoniuluinaţional, în anul 1914, ultimul an de domnie amonarhului, într-o perioadă în care economia eracanalizată spre producţia de război, Vasile Pârvandispunea la Histria de 8000 lei aur pentru campa-nia sa de săpături arheologice (sumă incredibil demare, dacă se ţine cont de faptul că în anul 1917

64

tezaurul Băncii Naţionale era de numai 315 000lei aur).

Maturizarea conştiinţei patrimoniale coincide,aşadar, cu consacrarea unor raporturi de sincronizareîntre factorul politic şi organul de protecţie, cu con-figurarea unui cadru juridic flexibil. De acum încolo,rafinarea metodelor de cercetare devine posibilă,iniţiativa privată şi mecenatul capătă un statut per-manent, monumentul evaluând cu exactitate bună-voinţa, gradul de interes şi adecvarea unor demer-suri de consolidare a structurii patrimoniale.

Fără a fi marcată de schimbări substanţiale juri-dice, perioada interbelică va înregistra o creştere aautorităţii Comisiei în activitatea de supraveghere ainventarului patrimonial. De altfel, în afară de unDecret regal din anul 1919 ce îşi propunea să extindăcompetenţa Comisiei Monumentelor Istorice şi asu-pra obiectivelor aflate în proprietate particulară, pre-cizând în acelaşi timp că „obiectele mobiliare apar-ţinând particularilor nu vor putea fi clasate decât cuconsimţământul posesorilor“, legislaţia patrimonialănu a suferit modificări sensibile. Stabilizarea relaţii-lor dintre organul de protecţie şi factorul politic peun registru al afinităţilor de intenţii şi iniţiative vaîngădui atât dezvoltarea adecvată a tehnicilor de cer-cetare, cât şi extinderea cultivării mecenatului, de lanivel individual până la preocupările unui întreggrup social.

Ca o consecinţă firească a schimbării de per-spectivă în planul cercetării – în această perioadăconcepţia strict istoricistă începe să facă loc unorabordări ce ţin cont, în egală măsură, de criteriul for-mal, cât şi de referinţa culturală – lucrările de con-servare şi restaurare vor alcătui un traseu coerent alreconstituirii identităţii stiliste a unor monumentereprezentative (Sf. Nicolae din Curtea de Argeş, Sf.Treime din Siret, Biserica Buna Vestire a CurţiiVechi din Bucureşti, biserica din Borzeşti, bisericamănăstirii Probota). Rafinarea metodelor de cercetare,precum şi actualizarea instrumentelor de lucru,competenţa unor interpretări, precum şi rigoareaunor intervenţii au contribuit, în cele din urmă, ladirijarea interesului opiniei publice către condiţiamonumentului.

Interesul publicului pentru situaţia patrimoniuluinaţional va acoperi un registru larg de iniţiative, dela sprijinirea directă prin intermediul donaţiilor pânăla investirea unor fonduri considerabile în acţiuni derestaurare sau rectitorire. Atât activitatea de cercetare,investigaţie ştiinţifică, cât şi operaţiunile ample derefacere a unor ansambluri mănăstireşti se vor bu curaîn perioada interbelică de sprijinul masiv al celor

mai diverse categorii sociale. Astfel, studiile lui I.D.Ştefănescu asupra picturii murale din cele trei ţăriromâneşti îşi datorează apariţia în mare măsură spri-jinului acordat de gen. H. Cihoschi, Alex. Vaida-Voievod, Gr. Iunian, Gh. Mironescu şi OctavianGoga. Iniţiativa generalului Paul Theodorescu de arectitori Mănăstirea Dintr-un Lemn (Vâlcea) înmemoria ostaşilor din marină şi aviaţie se aşeza şi easub semnul unei generozităţi ce împlineşte o conşti-inţă devoţională.

Tot acum, patrimoniul se îmbogăţeşte cu nume-roase ctitorii, ce par să continue vechi vocaţii deconsacrare. Noile aşezăminte, ridicate fie în Bucovinaşi Basarabia, fie în fostul regat, înscriu în memorialor numele unor intelectuali, oameni politici, ierarhi,cum ar fi: N. Bursan, Pamfil Şeicaru, Ion Nistor, IonInculeţ, Vasiliu Bolnavu, Stelian Popescu, proto -popul Moţa.

Interesul factorului politic faţă de faciesul patri-moniului naţional va cunoaşte şi el în perioadainterbe lică o creştere spectaculoasă. Odată cadrullegal configurat şi organul de protecţie dus la matu-ritate, factorul politic ar fi putut micşora pondereapreocupărilor sale pentru monumentele istorice. Or,toate iniţiativele luate, de la intervenţiile salutare alemonarhului până la emulaţia unor personalităţi poli-tice au dovedit tocmai menţinerea unei atitudinicristalizate, conturarea unei constante ce va supra-pune atât prevederile legislaţiei, cât şi activitateaComisiei.

Dacă pentru monarhii din familia de Hohenzol-lern ocrotirea patrimoniului făcea parte din preli-minariile unui proces de asimilare şi afirmare aunei culturi, pentru mareşalul Ion Antonescu,monumentul se va înfăţişa mai ales ca un organismviu, articulaţie necesară a spiritualităţii româneşti.În felul acesta, conducătorul României nu facedecât să completeze proiectul precursorilor, de -săvârşind condiţia monumentului, revitalizândceea ce fusese restaurat, reactivând ceea ce fuseseconservat. Astfel, de-a lungul guvernării sale, vorfi repopulate numeroase mănăstiri, vor fi rede -schise biserici – efort de vindecare a rănilor lăsatede aplicarea pripită a secularizării – vor fi înfiinţatetiparniţe, ateliere şi seminarii pe lângă marilemonumente religioase. Mănăstirile Cozia, Tismana,Govora, Secu, precum şi Căpriana, Japca şi Hâr-jeuca din Moldova reîntregită vor fi reinvestite cuatributele lor iniţiale.

Funcţia devoţională, argument esenţial al actuluictitorial, este acum restabilită, alăturată valorii şisemnificaţiei estetice, într-un echilibru ce îngăduie o

65

receptare unitară a monumentului religios de expre-sie românească.

1.3. Condiţia monumentului sub regimul comunist

Pe parcursul a jumătate de secol, condiţia monu-mentului, reflectând în egală măsură atât ecourileunor programe politice, cât şi interesul şi abilitateaspecialiştilor, s-a situat într-un regim al continuităţii.Beneficiind de un cadru deschis celor mai diverseiniţiative, epoca modernă debutează prin conturareaconştiinţei patrimoniale şi consemnează un reper demaxim echilibru în revitalizarea integrală a monu-mentului.

Evoluţia condiţiei monumentului nu a fost lip-sită însă de sinuozităţi: traseu uneori dramatic, de lao domnie animată de cele mai bune intenţii, con-cretizate în ample măsuri economice şi politice, darlipsită de suportul responsabilităţii faţă de patrimo-niul naţional până la o guvernare autoritară ce vaimpune o receptare totală, reafirmând de fapt voca-ţia spirituală a monumentului medieval românesc;traseul reface nu numai acumulările factorului poli-tic, ci şi vârstele organului de protecţie, de la ocomisie de diletanţi fără program şi fără autoritate,până la o instituţie specializată, dublată de o legis -laţie riguroasă, capabilă să sancţioneze cele maimici aberaţii în structura intimă a patrimoniuluinaţional.

Dar, după anul 1944, odată cu ocuparea ţării şiinstalarea unui nou regim, raporturile cu factorulpolitic sunt sever reconsiderate. Proiectat în secu -ritate – atât protectorul său legal, cât şi cadrul juri-dic dispărând în perimetrul unor răfuieli cu trecutul– monumentul va întregistra succesiv şocul vanda-lismului, ignoranţei şi incompetenţei. Se ataca, înprimul rând, ideea de monument, ca sinteză de func-ţii, ca mărturisitor al unei istorii şi spiritualităţi.

Spre deosebire de alte guvernări, partidul comu-nist din România nu va polemiza cu precursorii prinmedierea monumentelor şi a moştenirii culturale, ciprin agresiune mută şi directă. Regimul totalitarinstaurează, de fapt, o retorică stranie, în care disputanu mai revendică istoria ca aliat, ci o proiectează de-adreptul în spatele sârmei ghimpate, sub gheareleexcavatoarelor, sau pe verticala rugurilor. Analogia,termenul de comparaţie sunt înlocuite de practicadiscontinuităţii şi a revendicării absolute. Asimilării,inserării în fluxul cronologiei li se preferă abolireareferinţei, pulverizarea modelului. Despuiat deîncărcătura sa de semnificaţii şi de învelişurile pro-

tectoare ce mărturisesc deopotrivă despre demersurictitoriceşti şi reuşite artistice, monumentul poate fideplasat spre o decodificare liniară, poate fi dislocatşi, cel mai adesea, distrus.

Demolarea îşi va interzice nu numai accesul labiografia victimei, ci, ca o probă a neînrudirii, ea vastatua glorificând aprioric, permanenţa amneziei.Distrugerea memoriei monumentului nu-şi poateîntemeia cronica, abolirea precedentului devenindcodul fundamental al utopiei.

Pentru cei ce distrug, fiecare monument inaugu-rează o serie, pe care acesta, simultan, o şi închide:demolatorii, cetăţeni ai utopiei, instalează pe actuldislocării un timp propriu de referinţă fără anologie.Căci, spre deosebire de întemeietorii Evului Mediuromânesc, care acordau rectitoririlor şi inserării înfluxul tradiţiei dimensiuni aproape rituale, pentrunoul topos politic, orice similitudine de act culturaltranscrie o ameninţare somatică. Tocmai de aceea,distrugerea va invoca o retorică a discontinuităţii,ignoranţa întemeind disimilitudinea ca unică refe-rinţă.

Paradoxal, vertijul survine pe fundalul unui efortde instituire, bisericilor dărâmate, caselor distruse,statuilor dislocate li se alătură anevoios alte clădiri,alte ziduri „deparazitate“ de istorie, sau amintiri„pernicioase“. Dar, renunţând treptat la ritualuldemolator, regimul se vede constrâns să substituiemimica neantizării cu exerciţiul reabilitării. Supapelede comunicare cu trecutul sunt deschise selectiv şipentru prima oară efortul de construire nu mai fun-dează pe un precedent al dislocării, ci pe aderareaabilă la un model. Pe acest fundal de reconsiderarea propriilor abordări ale istoriei, factorul politic con-feră din nou patrimoniului, într-un regim de densăsupraveghere culturală, o parte din privilegiile pier-dute.

Astfel, după aproape un deceniu de interdicţie,fosta instituţie patrimonială este readusă la suprafaţă,evident, cu alte cadre, statut şi sarcini. Ea va aveaîncă de la început o misiune dedicată: pe de o parte,acceptarea unui inventar de monumente grevat devaste campanii de demolare şi dezafectare, iar pealtă parte, declanşarea şi urgentarea unor acţiuni deconservare şi restaurare. Dar, dincolo de peisajulmonumental dezolant, problema restabilirii unorraporturi coerente între factorulul politic şi organulde protecţie se va dovedi prioritară. Tocmai acestlucru va încerca să garanteze şi noua legislaţie patri-monială, reuşind într-o mare măsură, cu sprijinulunor cadre competente, să menţină, atât cât era posi-

66

bil într-un regim totalitar, stabilitatea unei atitudinişi eficacitatea unei activităţi.

Legislaţia patrimonială concentrată în trei actejuridice – H.C.M. 661 din 22 aprilie 1955, Regula-mentul privind păstrarea şi folosirea monumentelorde cultură şi H.C.M. 1160 din 23 iunie 1955 – defi-neşte monumentele drept bunuri de „o importanţăarheologică, istorică, arhitectonică sau artistică,reprezentând dovezi materiale ale dezvoltării cultu-rii de pe teritoriul patriei noastre, sau ale desfăşu-rării unor evenimente de seamă din trecutul său“.

Pentru a sublinia sfârşitul unei epoci de întinsehemoragii culturale, de distrugeri şi mutilări irepa-rabile, noua legislaţie precizează în H.C.M. 661 art.11 că „dărâmarea monumentelor de cultură nu sepoate face decât cu aprobarea prealabilă a Consi-liului de Miniştri dată la propunerea organului com-petent“.

Activitatea de conservare şi restaurare a monu-mentelor va fi asigurată la început de Comitetul deStat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare(CSCAS), ţinând de Ministerul Construcţiilor şi deMinisterul Culturii şi fiind pe lângă AcademiaRepublicii Populare Române. Mai târziu, prerogati-vele CSCAS-ului vor fi preluate de Direcţia Monu-mentelor Istorice.

Noua instituţie patrimonială nu va moşteni auto-ritatea fostei Comisii, iar poziţia de mediator se vadovedi şi cea mai dificilă sarcină a sa. Dispunând,deci, de o mai mică prestanţă ca instituţie, DirecţiaMonumentelor Istorice va căuta să compenseze han-dicapul dependenţei de factorul politic, printr-ointensă campanie de restaurare şi conservare.

În condiţii politice cu totul diferite de cele încare acţionase Comisia într-un climat cultural „puri-ficat“ de rezonanţele trecutului şi pe fundalul unormutaţii sociale ce nu puteau decât să subminezereceptarea unitară a monumentului, Direcţia Monu-mentelor Istorice, prin reprezentanţii săi cei mai deseamă – Grigore Ionescu, Corina Nicolescu, RăzvanTheodorescu, Virgil Bilciurescu, Gil Antonescu,Ioana Grigorescu, Horia Theodoru, Richard Borde-nache, Nicolae Diaconu – va încerca să refacă tradi-ţia fracturată de deceniul demolărilor. Vor urmaaproape 15 ani de cercetări fructuoase, de restaurăricompetente, de sugestii de conservare şi valorifi careculturală şi de introducere a parametrilor ideologiciîn abordarea istorică.

Există, astăzi, tentaţia de a compara nu numaidouă sisteme politice, două regimuri diferite, ci şidouă instituţii de vocaţie ştiinţifică. Ispita ierarhizării,

explicabilă în primul caz, trădează deja degenerareaunei formule în cel de-al doilea.

Direcţia Monumentelor Istorice constituie oconstantă a atitudinii noului organism de protecţie,constantă ce se traduce printr-o datorie severă pen-tru fiecare monument în parte, pentru întreg patri-moniul naţional, unica certitudine a unui topos poli-tic aberant. Căci, în vreme ce activitatea Comisiei sedesfăşura sub zodia emulaţiei şi a asumării moşteni-rii patrimoniale, acţiunile Direcţiei se suprapun uneiepoci a arbitrarului politic şi a dictaturii culturale. Însprijinul acestei epoci, monumentului i se adăuga osemnificaţie, ce derivă din ipostaza dramatică a cer-cetătorului şi restauratorului care, deşi captivi,investesc totul în supravieţuirea mărturiilor trecutu-lui naţional, sfidând regula negaţiei, amneziei şi ero-rii. Cu fiecare tentativă a sa de a reface, de a recon-strui, de a reînălţa, de a constata o prezenţă, Direcţian-a făcut altceva decât să afirme o istorie, o aparte-nenţă, un mod specific de a exista al poporuluiromân. Iată de ce, orice încercare de a aşeza Direc-ţia în umbra magnifică a precursorului ei, Comisiacontrazice însăşi condiţia monumentului.

Direcţia Monumentelor Istorice a reuşit, în scurtasa viaţă, să restabilească demnitatea obiectului deartă în configuraţia unei culturi aflate într-o degrin-goladă a valorilor, fie ele mimate sau obstrucţio nate.Efortul Direcţiei aşază, de fapt, cercetarea şi restau-rarea din această perioadă într-o continuitate depreocupări şi răspunderi faţă de istoria şi arta româ-nească.

Bilanţul Direcţiei descrie o vastă campanie derestaurări, de la mari ansambluri mănăstireşti (Suce-viţa, Hurez, Dragomirna) la biserici (Sf. Gheorghedin Piteşti, Densuş, Sf. Mihail din Cluj), de la edifi-cii civile (Casa de piatră din Hereşti, Hanul domnescdin Suceava), la vestigii antice (Mozaicul roman dinConstanţa).

Compania Direcţiei – incluzând restaurări demare anvergură (numai pentru refacerea cetăţiiFăgăraşului s-au cheltuit între anii 1965–1969aproape 12 milioane lei) – va fi dirijată după celemai noi principii de restaurare, inspirate de Curteade la Veneţia. Astfel, operaţiunile de conservare şirestaurare vor implica, în primul rând, monumen telegrav deteriorate şi cele apreciate după criteriul valo-ric. Desigur că acestui bilanţ i s-ar putea adăuga şi oaltă listă conţinând monumente neglijate sau ocolite,listă ce reflectă condiţia limitată a cercetăto ru -lui-res taurator într-un regim care accepta mesajeletrecutului numai prin filtrul ideologic. Într-o istorie

67

a monumentului, Direcţia îşi poartă această povarăcu decenţa şi înţelepciunea unor ani ce se numărăprin atitudini hotărâte, dar şi prin ezitări, prin ges-turi, dar şi prin tăceri, printr-un devotament care,paradoxal, nu-şi poate refuza abandonul ca dimen-siune a propriei limite.

Tocmai această limită sau, mai degrabă, conşti-inţa de a supravieţui într-o normalitate a limitei valipsi ultimului moştenitor al vechii Comisii: DirecţiaPatrimoniului Cultural Naţional. Înfiinţată în anul1975, organ hibrid ce înghite, anexează şi polarizeazătot inventarul de celule specializate şi independente,de la laboratoarele de restaurare şi oficiile patrimo-niale până la cartea rară, dublată şi de o legislaţieechivocă – Legea 63/1974 şi respectiv Decretul13/1975 al Consiliului de Stat – care, pe măsură ceexaltă ideea de patrimoniu, va deveni tot mai vorace,Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional (DPCN) vamoşteni nu numai realizările fostei instituţii, dar şităcerile şi retragerile ei discrete. Moştenire ce trebuia,în primul rând, corectată în ezitările şi capitulărileei, pentru a fi apoi depăşită în reuşitele şi împlinirileei. Şi atunci, o ambiţie nestăvilită împinge noulorganism patrimonial spre limitele imposibilului,spre o replică grandioasă menită să reamintească deepocile de măreţie ctitoricească ale lui Ştefan celMare sau Constantin Brâncoveanu, spre o depăşirespectaculoasă a tot ceea ce se înfăptuise în acestdomeniu, de la activitatea sârguincioasă a Comisieila răbdarea şi tactul Direcţiei.

Şi DPCN porneşte în îndrăzneaţa sa tentativă, cea căpătăt, chiar de la început, dimensiuni spectacu -lare. Astfel, în întreaga ţară vor funcţiona simultan107 şantiere de restaurare, alte câteva zeci urmând săfie deschise, 600 de specialişti în Bucureşti şi alţi3000 în restul ţării vor supraveghea direct operaţiu-nile ştiinţifice. Se atacă acum ansambluri civile,

cetăţi, palate, castele şi curţi domneşti, precum şimonumente izolate, se încep sau se continuă săpă-turi arheologice, se curăţă fresce, se îndepărteazăacoperişuri sau turle necorespunzătoare, se pun lacale minuţioase proiecte de refacere, se intervine întoate zonele geografice, în toate etajele patrimoniale,se abordează toate tipurile de intervenţii; grandiosproiect, efort fără precedent în analele cercetării,conservării şi restaurării în România.

Dar, replica îndrăzneaţă, ambiţia de a rectitoriprimesc în toamna lui 1977 lovitura de graţie. Ace-laşi regim politic ce găzduise cu numai doi ani înurmă pornirea campaniei, acum, îngrozit de propor-ţiile gestului, ordonă dizolvarea DPCN-ului. Daţijos de pe schele, meşterii sunt alungaţi, şantierelepărăsite, proiectele abandonate. Plătesc acum cutoţii, printr-un exil fără soroc, vina de a fi confundatîngăduinţa cu încurajarea, sugestia cu porunca,asen timentul cu solemnă, vina de neiertat de a fi cititmai mult decât se cuvenea în gestul stăpânului.

Cât a reuşit Direcţia Patrimoniului CulturalNaţional să ridice în ambiţia sa de a reface totul într-untimp cât mai scurt şi cât a reuşit să distrugă prindecesul său subit? Căci, după dispariţia sa, şantie relese vor transforma în mormintele propriilor monu-mente, cei ce le îngrijiseră în cei mai scrupuloşi gro-pari, restaurarea, rectitorirea într-un coşmar ceamestecă fără noimă ploi, ninsori, spulberând ziduri,surpând temelii, topind în uitare chipuri şi rostiri depeste veacuri.

Monumentele sunt lăsate acum să agonizeze,purtând în ele delirantul reflex al trecutului. Lotdintr-un apocalips al culturii, este de a nu priviniciodată, sub niciun motiv şi la niciun îndemnînapoi. Căci, odată cu izgonirea meşterilor, a căzutpeste ţara monumentelor şi prima ploaie de foc.

Monument istoric – Mănăstirea Frumoasa, Iaşi

În Cuvântarea de Anul Nou 1914, episcopulortodox de Caransebeş, Elie Miron Cristea, dădea oexpresie deosebită celor mai profunde gânduri şisimţăminte ale tuturor românilor de atunci. „Eveni-mentele anului trecut ne-au răscolit şi-n sufletulnostru o mulţime de simţăminte, din care s-a crista-lizat nădejdea de mai bine [...]. În asemenea situa-ţie, nădejdea spre mai bine este o mare binefacere,care ne oţeleşte răbdarea şi ne întăreşte mult. Câtedin aşteptările nădejdii de mai bine se vor realiza,vom vedea în curând. O constatare însă putem riscaacum, că viitorul nu trebuie să ni-l temem, scepti-cismului nu trebuie să îi dăm loc în sufletul nostru.Sus inimile, căci – dacă nu mâine – nu peste mult,ce e al nostru trebuie să ni se dee“. Refrenul nădej-dii spre mai bine, subliniat stăruitor, se transmiteaprofund în conştiinţa publică a timpului.

Cuvântarea de întâmpinare a Anului Nou 1914,concepută la sfârşitul anului 1913, era perfect în -dreptăţită, îndeosebi prin prisma sporirii considera-bile a însemnătăţii Vechiului Regat al României, caurmare a celui de al II-lea război balcanic. Aceastaa fost publicată în 1923 în volumul al II-lea de Pas-torale. Cuvântări ale unui episcop român în ţarăsub ocupaţie străină (306 p.). Într-o Notă adăugatăîn pagina 228 a volumului, referitoare la Cuvântareade Anul Nou 1914, fostul episcop de Caransebeş,înălţat atunci în rangul de Mitropolit Primat alRomâniei Mari, mărturisea: „Este semnificativ cumîncă în 1913 am proorocit, simţind că ne aşteaptă unviitor mai bun“.

La o primă vedere, apoi la o revedere şi, maideparte, la o aprofundare oricât de stimulatoare acuvintelor rostite la Anul Nou 1914, am putea fi ten-taţi să facem o legătură directă între rostirea inspiratădin decembrie 1913 – ianuarie 1914 şi Marea Uniredin 1918.

Dar, tumultul şi iureşul evenimentelor de la sfâr-şitul Primului Război Mondial, din perioada imediaturmătoare şi îndeosebi acela al încărcatei şi intensei

activităţi a lui Elie Miron Cristea, nu i-au dat răga-zul necesar, nici chiar autorului inspiratei prorociri,să descifreze semnificaţia – fie şi numai parţială – apremoniţiei sale, mult mai apropiată în timp.

În afară de starea de spirit a românilor, careputeau spera într-o apropiată îmbunătăţire impor -tantă a situaţiei lor, sfârşitul anului 1913 şi începutulanului 1914 era dominat în conştiinţa publică gene-rală şi de o insatisfacţie prelungită, privitoare laimpasul tratativelor politice româno-ungare începuteîncă din 1910 şi care păreau a se tergiversa la infinit.

La 17 februarie 1914, s-a produs ruperea decătre partea română a tratativelor politice româno-ungare, temporizate şi mult prelungite de către par-tea ungară (1910–1914). Acest moment putea în -semna apropierea sfârşitului hegemoniei ma ghiareasupra majorităţii româneşti din Transilvania, per-spectivă care nu era întru totul nerealistă şi care seputea înscrie în linii generale în viziunea schiţată deepiscopul Miron Cristea cu foarte puţin timp înainte,la 1 ianuarie 1914.

Abia în 1943, apreciatul istoric Silviu Dragomira făcut primul pas spre descifrarea sensului maiprofund al evenimentelor din primăvara şi vara anu-lui 1914 pentru situaţia românilor din Transilvania,în care a intuit tendinţa obiectivă ce se îndrepta spredezlegarea lor decisivă. Pentru înţelegerea maiexactă a acestei situaţii, merită luat în considerarefaptul că Silviu Dragomir, care în 1914 era cu 30 deani mai tânăr, avea încă de atunci anumite conexiuniîn mediile politice ale românilor transilvăneni, înspecial cu dr. Ioan Mihu şi cu Vasile Goldiş, iarintuiţia din 1943 era exprimată la aniversarea jubi-liară a Unirii Transilvaniei – marcată însă profundde durerea sfâşierii tragice a României din 1940 – înstudiul Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei(Biblioteca Astra, Sibiu, 1943, p. 4).

„Când la 18 februarie 1914 Comitetul NaţionalRomân închidea definitiv capitolul tratativelor, elsublinia existenţa unui conflict între români şi statul

68

O semnificativă instituţie politicăromânească din 1914 privind TransilvaniaAlexandru Porţeanu*

*Cercetător, Institutul „Nicolae Iorga“, Bucureşti

ungar, invoca importanţa culturală şi numerică a ele-mentului românesc din Transilvania şi preconizarezultatele evoluţiei istorice drept factor determinantal politicii sale viitoare. Finalul Declaraţiunii, redac-tat în preajma marilor zguduiri ce au urmat […]exprima în termeni limpezi hotărârea de a scuturajugul: vor lupta şi mai departe pentru a înlăturanedreptăţile de care suferă poporul român, pentru acâştiga şi asigura drepturile indispensabile existenţeinaţionale, afirmării politice şi izbândirii intereselorsale culturale şi economice. E tot ce trebuie să smulgădin suflet un popor dornic de libertate, la capătulrobiei seculare; lipseşte doar afirmarea dreptului deautodeterminare, formula magică a popoarelor careîşi aşteptau salvarea…“ (subl. ns. – A.P.).

Continuarea acestor intuiţii nu era însă posibilăprea curând. Situaţia în care se afla România în timpulcelui de al Doilea Război Mondial şi apoi în primeledecenii ale regimului dictaturii comuniste nu a permisdezvoltarea necesară şi corespunzătoare a istoriogra-fiei Marii Uniri, al cărei început parţial se situează lamarcarea semicentenarului din 1968, cunoscând oamplificare considerabilă în deceniile următoare.

În anul 1985, apărea volumul Unitatea naţionalăa Românilor în epoca modernă 1821–1918, la Edi-tura Academiei; contribuţia reprezentată de capitolulSpre unitatea politică a tuturor românilor (1878–1918) a fost apreciată prin Premiul Academiei. Înaceastă lucrare, era dezvoltată pentru prima oarăideea intuită de înaintaşi, deşi erau încă prezentelimitările inerente ale epocii comuniste (privindîndeosebi Basarabia, Bucovina, istoria politică ş.a.).

Reluarea acestor preocupări ale autorului studiu-lui de faţă evidenţiază faptul că ruperea tratativelorpolitice româno-ungare constituia un indiciu impor-tant pentru evoluţia spre unica soluţie posibilă aromânilor, adică spre eliberarea naţională prin pro-priile lor puteri.

Trecerea mişcării naţionale a românilor dinTransilvania în faza superioară inaugurată prinadoptarea de către Partidul Naţional Român, în1905, a tacticii „noului activism“, a deschis noi ori-zonturi politice ale luptei de eliberare naţională. Lasfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui deal XX-lea, era aproape deplin conturat conceptulpolitic de România Mare, semnificaţia deosebită aacestuia pentru Transilvania, care reprezenta ele-mentul său constitutiv principal. Amplele serbărinaţionale de la Bucureşti din 1906, au oferit omicroimagine a României Mari. Aniversarea în1909 a semicentenarului Unirii Principatelor a sti-mulat şi ea viziunea perspectivei de întregire naţio-

nal-statală a românilor. Activitatea culturală aASTREI s-a intensificat simţitor atât în amploare,cuprinzând întreaga societate românească transilvă-neană, în profunzime şi până la niveluri înalte deexpresie calitativă, instituţională ş.a., care au fostevidenţiate la congresul din 1911 de la Blaj, consa-crat semicentenarului ei.

Gândirea politică românească modernă făcea şiaceasta progrese remarcabile în Transilvania, cău-tând perseverent soluţii noi, cu privirile îndreptatespre viitor. Perspectiva dezmembrării Imperiuluihabsburgic şi ipotezele asupra unui posibil conflictpolitico-militar major, erau luate în considerare totmai mult, în toate mediile social-politice interne şiexterne. De importanţă esenţială se întrevedeau pen-tru românii din Transilvania perspectivele externeale Vechiului Regat al României, considerate ca vitalepentru viitoarele reconfigurări politice. Aceste per-spective au făcut necesară şi o intensificare cores-punzătoare a relaţiilor directe ale liderilor români-lor transilvăneni cu cercurile politice ale României.

Perceperea şi ecourile acestor evoluţii semnifi-cative, deosebit de importante, au interesat în graddin ce în ce mai mare mediile politice şi opiniapublică internaţională. În acest cadru, cercurile poli-tice ungare au fost cuprinse treptat de o adevăratăpsihoză care, în mod paradoxal, a transformat Parla-mentul de la Budapesta într-o răsunătoare tribună depropagandă în lumea europeană a „pericolului“reprezentat de tendinţele românilor spre realizareaunităţii lor naţional-politice.

Ultima fază a îndelungatelor şi sterilelor tratativepolitice româno-ungare de la începutul anului 1914,culminând cu momentul ruperii lor în 17 februarie1914, cu Hotărârea Comitetului Naţional Românprivitoare la încheierea tratativelor publicată în ziuaurmătoare (18 februarie 1914), au produs ampleecouri în presa română din Transilvania şi în cea dinRegatul României, în presa maghiară din Budapestaşi Ungaria, în presa germană din Austria şi Germa-nia, în numeroase gazete şi publicaţii din alte ţărieuropene. Ecourile lor s-au prelungit în săptămânileşi lunile următoare, antrenând un mare număr dedeclaraţii, interviuri, opinii şi analize, exprimate deunii dintre cei mai importanţi oameni politici ai tim-pului. Faptul că amploarea şi interesul lor era maimare decât până atunci, sau decât cel privitor la alteteme ale agendelor politice curente, putea prevestiinclusiv evenimente sau chiar hotărâri mai impor-tante decât la prima vedere.

Trebuie însă să spunem că analiza textului Hotă-rârii Comitetului Naţional Român publicată la 18 69

februarie 1914 nu îndreptăţeşte apropierea ei de oDeclaraţie în care „lipseşte doar afirmarea dreptu-lui de autodeterminare“, aşa cum o evoca SilviuDragomir sub impresia emoţiei din 1943. HotărâreaCNR făcea o prezentare detaliată a rezultatuluinegativ al tratativelor şi a situaţiei politice create înurma lor, dar păstra un ton moderat în expunere, pre-venind riscurile reale ale unor sancţiuni grave dinpartea autorităţilor.

După parcurgerea acestei faze privind deznodă-mântul tratativelor, au existat manifestări social-cul-turale şi chiar politice româneşti care depăşeau înanumite privinţe nivelul de moderaţie formală şiaparentă, ca urmare a eşuării tratativelor politice.

Parlamentul ungar a înscris în ordinea de zi ches -tiunea naţionalităţilor, care a prilejuit dezbateriaprinse cu o largă participare a reprezentanţilor pozi-ţiilor respective, inclusiv din partea puţinilor deputaţiromâni, inclusiv a celor privind proiectul unei legielectorale defavorabilă naţionalităţilor.

În mai 1914 se împlineau două decenii de lamarele proces de la Cluj al Memorandumului şi almişcării memorandiste, care au marcat o etapăimportantă în istoria luptelor politice ale românilordin Transilvania.

La 6 mai 1914 a avut loc la Dej şedinţa Comite-tului Partidului Naţional Român, care avea la ordineade zi şi „stabilirea unui program de acţiuni politicepentru apărarea şi revendicarea drepturilor noastre“.

După programele politice fundamentale ale PNRdin 1881 şi 1905, acest al treilea program politic,preconizat în 1914, întrunea suficiente premise ce îlputeau îndreptăţi pentru a deveni programul finaldecisiv, de importanţă istorică al PNR şi al tuturorromânilor.

Deoarece preşedintele Comitetului, Gheor ghePop de Băseşti, nu a putut participa din motive de„îndelungată suferinţă“, şedinţa – prezidată desecretarul Comitetului, dr. Vasile Lucaciu – a pro-gramat mai multe adunări populare la Alba Iulia,Câmpeni, Luduş, Caransebeş ş.a.; a luat hotărâri pri-vind poziţia faţă de legea electorală, a de semnatdelegaţii pe lângă principalele organe ale preseiromâneşti din Transilvania; a programat comemora-rea semicentenarului morţii lui Simion Bărnuţiu,care a fost apoi anulată, din cauza izbucnirii războ-iului. Biroul Central al Partidului Naţional a fost sta-bilit la Arad, ceea ce înlesnea luarea operativă a unormăsuri organizatorice şi politice.

În aceeaşi perioadă din primăvara şi vara anului1914, a continuat stăruitor şi activitatea ASTREI,atât la nivelul conducerii ei şi la acela al lucrărilor

culturale de valoare superioară, cât şi în despărţă-mintele ei locale din Transilvania şi Banat.

O semnificaţie deosebită a avut conferinţa dinaprilie 1914 de la Arad, în care cunoscutul fruntaşpolitic Aurel Lazăr a făcut o amplă expunere despreChestiunea de naţionalitate, publicată apoi într-obroşură separată.

Reprezentanţii românilor au fost prezenţi şi îndezbaterile din congregaţiile comitatense, în alteorganizări locale. Viaţa religioasă a românilor dinTransilvania, desfăşurată în cadrul Mitropoliei Orto-doxe de la Sibiu şi al celei greco-catolice de la Blaj,cu eparhiile lor respective, oferea şi aceasta posibi-lităţi de exprimare în sens naţional mai larg.

Ultima întrunire publică românească de la în -ceputul verii anului 1914 a avut loc la Ileanda Mare,având ca orator delegat al PNR pe Valeriu Branişte.

Făcând bilanţul diferitelor forme de manifestarepublică a românilor din primăvara şi începutul veriianului 1914, constatăm că acestea nu au depăşit sub-stanţial nivelul lor de afirmare din perioada ante-rioară. Documentele nu-şi puteau permite să con-semneze indicii politice mai avansate, care lucrau înstraturile mai profunde ale conştiinţei naţionale.Fapt este însă că până la finele lunii iunie 1914 nuau putut să apară semne mai conturate, referitoare lao perspectivă politică superioară.

Toate aceste ample evoluţii de semnificaţii isto-rice importante, cu toate desfăşurările lor evenimen-ţiale şi specifice, inclusiv cu limitele lor, îndreptauineluctabil mersul firesc al stărilor de lucruri spre unorizont nou. Din aceste motive, devine acum destulde plauzibil faptul că ruperea tratativelor politiceromâno-ungare din 17 februarie 1914, nu puteaavea o altă consecinţă, nu putea urma o altă evolu-ţie decât aceea a apropierii obiectivului naţionalsuprem. Analogia istorică cu desfăşurarea eveni-mentelor din 1918 arată şi aceasta că, pentru trece-rea la faza finală, clarificarea politică necesară s-aprodus tot prin ruperea tratativelor româno-ungare.În ajunul Primului Război Mondial, pregătirea isto-rică a Unirii era încheiată în liniile ei principale, darpregătirea acţiunii politice directe în acest scop eraîncă în curs de elaborare. Această tendinţă nu a pututajunge la momentul decisiv, inclusiv din cauză căreorientarea politicii externe a Regatului Românieinu era încă finalizată în întregime.

Capacitatea de autodeterminare a naţiunii atin -sese aproape cotele cele mai înalte, reclamând stărui-tor acţiunea directă. La începutul verii anului 1914, alipsit puţin ca acest mers ascendent al mişcării naţio-nale a românilor să producă „explozia“ politică finală.70

Lipsea însă condiţia esenţială, ce se va realiza întoamna anului 1918 prin înfrângerea militară a Im -periului habsburgic, a Puterilor Centrale. În primă-vara şi la începutul verii anului 1914, atmosfera po -litică generală era încărcată de simţul prafului depuşcă, de iminenţa izbucnirii războiului, care limitaşi ea la maximum orice iniţiativă politică majoră.

Cu toate acestea, românilor transilvăneni nu lelipseau, în 1914, oamenii politici remarcabili, capa-bili să transpună în realitate o intuiţie de felul celeipe care o examinăm aici. În linii mari, erau relativaceiaşi care vor înfăptui în Transilvania MareaUnire din 1918. Potenţialul politic reprezentat denumele liderilor românilor întrunea şi justificaîncrederea în asumarea unor răspunderi decisive.

Glonţul atentatului de la Sarajevo din 28 iunie1914, care a curmat viaţa arhiducelui Franz Ferdi-nand şi a soţiei sale, provocând dezlănţuirea PrimuluiRăzboi Mondial, a spulberat brusc şi în modul celmai dur toate aspiraţiile de eliberare naţionalăşi pe cele social-politice democratice, din cuprinsulîntregului Imperiu habsburgic dualist. Tributul greu şitragic al suferinţelor românilor din Transilvania, aleîntregului popor român, provocate de război, a repre-zentat ultima etapă a istoriei luptei pentru Unire, pre-figurată din prima parte a anului 1914.

* * *Izbucnirea războiului a agravat foarte mult situaţia

românilor din Transilvania. Considerentele moderăriipoliticii ungare faţă de români, impuse de intereselesuperioare ale atragerii Regatului României şi promo-vate stăruitor de la Viena şi Berlin, nu au putut atenuaîn măsură semnificativă gravitatea situaţiei din aniineutralităţii Romaniei (1914–1916).

Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în august 1916, a exacerbat până la paroxismaproape toate formele şi metodele de oprimare a româ-nilor transilvăneni, de represiune militară şi execuţiisumare a oricăror rezistenţe sau împotriviri directe.

Acestor tragedii crescânde li se adăugau cele aleefectelor distrugătoare, devastatoare ale războiului,pentru toate părţile beligerante, culminând cu cele alemorţii, care secera multe sute de mii de vieţi omeneşti.

Încă înaintea capitulărilor sau armistiţiilor ce aumarcat încetarea formală a operaţiunilor militare, întoamna anului 1918 au izbucnit în numeroase zonemişcări cu caracter revoluţionar democratic împotrivarăzboiului, pentru salvarea situaţiei dezastruoase deordin social-economic a majorităţii populaţiei de pre-tutindeni, pentru eliberarea naţională a popoareloroprimate. Aceste mişcări s-au radicalizat accelerat,

determinând restructurări politice majore de amploare,care au impus în bună măsură şi condiţiile păcii.

Românii din Transilvania, care formau dintot-deauna majoritatea populaţiei acestei provincii isto-rice, au reuşit să producă desprinderea totală a ei dincadrele Regatului Ungariei şi ale Imperiului habsbur-gic. Ca urmare a ruperii tratativelor politice finaleromâno-ungare de la Arad (13–15 noiembrie 1918), afost convocată Adunarea Naţională de la Alba Iuliacare, la 1 Decembrie 1918, a proclamat Unirea cuRomânia ca expresie clară, incontestabilă, a eliberăriinaţionale a românilor din Transilvania, a autodeter-minării lor politice liber exprimate în modul cel maidemocratic posibil în acele condiţii.

Unirea Transilvaniei cu România a fost, aşadar,înfăptuită la 1 Decembrie 1918 de către însuşi poporulromân, iar nu ca un act al Marilor Puteri înscris în Tra-tatul de Pace al acestora cu Ungaria, semnat la Trianonîn 4 iunie 1920, ratificat şi intrat în vigoare la 26 iulie1921. Tratatul de la Trianon a consacrat în dreptulinternaţional şi în relaţiile internaţionale faptul împli-nit al eliberării popoarelor oprimate din Ungaria, întrecare şi românii, în principal prin trasarea frontierelornoului stat ungar. Acesta şi-a dobândit astfel pentruprima oară propria sa identitate politică-naţională şi aredobândit – după aproape 400 de ani – independenţadeplină, Ungaria intrând astfel în mod legitim şi demnîn rândul statelor europene libere.

* * *Intuiţia politică – examinată în cele de mai sus –

nu avea şanse reale, nu era plauzibilă pe termenscurt, până în vara anului 1914. Ea putea însă devenio ipoteză de acţiune pe termen mediu în perioadaurmătoare, până în primăvara anului 1915, darnumai cu condiţia menţinerii păcii internaţionale şia unor indicii de diminuare a rezistenţei statuluiungar. Nerealizarea ei nu s-a datorat unor limite pro-prii ale situaţiei românilor, ci – în mod decisiv –izbucnirii războiului, care a amânat-o. ÎnfăptuireaMarii Uniri la sfârşitul Primului Război Mondial avalidat ipoteza termenului mediu.

Analizarea atentă, critic-constructivă, cu discer-nământul ştiinţific necesar, a unei asemenea intuiţiiistorice relevante, poate contribui la aprofundareacunoaşterii istorice.

Reîntorcându-ne la „prorocirea“ rostită la 1 ia -nuarie 1914 de Elie Miron Cristea, se cuvine a-isublinia valoarea spirituală şi naţională a orizonturi-lor atât de înălţătoare, ce urmau să se deschidă gene-ros pentru întregul popor român. 71

O evocare a personalităţii profesorului dr. PetreSpânul (1894–1962), depăşind aspectele istoriogra-fice, poate contribui şi la înţelegerea unui momentdistinct în evoluţia laboratoarelor destinate ştiinţelorbiologice aplicate în domeniul vegetal, animal şimedical-veterinar, semnificând începutul pentrutranziţia metodologică în cercetarea ştiinţifică de lametodele clasice, orientate predilect pe biologiacelulară, spre metodele moderne, bazate pe biologiamoleculară.

O primă turnură s-a produs după anii ’60 ai seco-lului XX, urmată de un important moment care s-aderulat în anii ’75, odată cu aşa-numita „revoluţiemetodologică“ ce a condus la evoluţia spre bioteh-nologiile moderne şi investigarea genoamelor,domenii bine conturate în final de mileniu II şiîn ceput de mileniu III.

Profesorul dr. Petre Spânul – membru corespon-dent al Academiei Române – a văzut lumina zilei ladata de 17 ianuarie 1894 în localitatea Vicovul deJos, judeţul Suceava. A urmat pregătirea la LiceulGerman din Rădăuţi pe care l-a absolvit cu distincţieîn 1913 (fiind al treilea clasat din 180 de candidaţi).A continuat pregătirea universitară la ŞcoalaSuperioară de Medicină Veterinară din Viena(1913–1917).

În ultimul an de facultate a fost asistent voluntarla Catedrele de histologie, biologie şi patologiepiscicolă. În 1917 a obţinut diploma de medic vete-rinar de stat (Rusu, 2010). În perioada 1917–1918,în calitate de medic veterinar, cu gradul de subloco-tenent în armata Imperială Habsburgică, a participatla Prima Conflagraţie Mondială în Regimentul 3ulani şi a însoţit trupe de cavalerie în detaşare pediverse fronturi.

După încheierea conflagraţiei şi formareaStatului Naţional Unitar – prin aderarea Basarabiei(27 martie 1918), a Bucovinei (28 noiembrie 1918)şi a Transilvaniei: Ardeal, Banat, Maramureş (1decembrie 1918) la Regatul România, Petre Spânul(care rememora cu nostalgie aceste evenimente) s-aintegrat profesional serviciilor zooteh nice şi medi-cal-veterinare din cadrul Ministerului Agriculturii şiDomeniilor.

A deţinut funcţiile de inspector zootehnic şisanitar veterinar al Bucovinei (1918–1920) curezidenţa la Cernăuţi, subdirector al Hergheliei de laRădăuţi şi şef al Serviciului Zootehnic în cadrulInspectoratului Bucovinei, din Cernăuţi (1920–1922).

În anul 1921 a revenit la Viena şi la 31 martie1921 a susţinut teza de doctorat, obţinând titlul de72

Evocări

petre Spânul – la un moment de tranziţie metodologică pentru cercetarea ştiinţifică în biologia agricolă şi medical-veterinarăZeno GârbanMembru corespondent al Academiei Române

doctor în ştiinţe medicale veterinare (pregătireaaces tui doctorat a început încă din 1916).

În perioada 1924–1937 a funcţionat ca inspectorgeneral, cu rezidenţa la Bonţida-Cluj, la HergheliaStatului. A considerat importantă formaţia pro -fesională şi în domeniul agricol. În acest scop, aurmat şi pregătirea în cadrul Academiei de ÎnalteStudii Agronomice din Cluj, obţinând, în anul 1939,diploma de inginer agronom

În activitatea profesională, Petre Spânul a adusînsemnate contribuţii şi prin publicarea de cărţi,Noţiuni elementare de exteriorul animalelor domes -tice (1922); Diagnosticul gestaţiei (1926); Con -tribuţiuni la combaterea pestei porcine (1926);Herghelia Naţională Bonţida (1928); Importanţazooeconomiei naţionale (1937) ş.a.

De asemenea, a publicat lucrări de specialitate,Contribution a l’étude de la maladie Acariasisautumnalis (1933); Contribuţii la studiul bolii Der-matosis aestivalis serpiginosa buccarum equi(1933) ş.a. S-a specializat în zootehnie în Austria şiFranţa.

Având o personalitate fermă, instrucţiunetemeinică, activitate prodigioasă în zootehnie şimedicină veterinară, meritele sale profesionale şimanageriale nu au trecut neobservate. Dovadă estenumirea în diverse funcţii şi acordarea unor

distincţii regale în perioada interbelică: Ordinul„Coroana României” în grad de cavaler (1922);Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer (1929);Ordinul „Coroana României” în grad de comandor(1938); Ordinul „Meritul agricol în grad de cavaler”(1938).

Rezultatele profesionale au determinat conduce-rea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor să-lnumească din 1937 şef al Serviciului îndrumărilorzootehnice din Direcţia Zootehnică şi Sanitar-Veterinară a Ministerului şi ulterior inspector gene-ral al zootehniei (1939–1946).

Din anul 1947 a fost titularizat conferenţiaruniversitar la Facultatea de Medicină Veterinarădin Bucureşti, iar în anul 1948 a devenit profesoruniversitar titular. Din această ipostază, profeso-rul dr. Petre Spânul a fost numit rector al nouluiInstitut de Zootehnie şi Medicină Veterinarăînfiinţat la Arad. În această funcţie a fost urmat deprofesorul dr. Ioan Grigorescu – disciplina deanatomie comparată şi chirurgie veterinară (ulte-rior, decan al Facultăţii de Medicină Veterinarădin Bucureşti).

În anii în care au urmat, acest institut a fostintegrat Universităţii de Ştiinţe Agricole (atunciInstitutul Agronomic) din Timişoara. Cu titlu in -formativ se menţionează că această Universi tate

73Domeniul Hergheliei Naţionale Bonţida

s-a înfiinţat prin Decretul Regal nr. 2394 din 30iulie 1945, dat de Regele Mihai I. Iniţial, s-a con-stituit ca o Facultate încadrată în Şcoala Poli -tehnică din Timişoara (înfiinţată în baza Decretu-lui Regal nr. 4822 din 11 noiembrie 1920, dat deRegele Ferdinand I). În anul 1956 prof. dr. PetreSpânul a fost transferat ca profesor la Facultateade Agronomie şi Zootehnie de la Universitatea(Institutul) de Ştiinţe Agricole din Timişoara. Înaceeaşi situaţie, s-au aflat şi prof. dr. Ioan Grigo-rescu (anatomie comparată), prof. dr. Valeriu Pin-tea (fiziologie animală com parată) ş.a.

Activitatea ştiinţifică a profesorului Spânul şi-adobândit recunoaştere publică odată cu alegerea sala 2 iulie 1955 în calitatea de membru corespondental Academiei Române. În noile condiţii create, abeneficiat şi de sprijinul Academiei Române, încadrul căruia exista la Timişoara un compartimentde cercetări ştiinţifice în agronomie şi zootehnie,care a deschis noi orizonturi în activitatea de cerce-tare.

În perioada aceea, Academia R.P.R. a încercatsă-şi reorganizeze reţeaua de institute urmărind săpromoveze teme de interes major pe plan inter -naţional. În aceste condiţii, prin decizia preşe -dintelui Academiei R.P.R. 76/01.11.1951, s-auînfiinţat prímele unităţi de cercetare ale AcademieiR.P.R. la Timişoara, iar ulterior, prin HCM466/1953 a fost înfiinţată Baza de CercetăriŞtiinţifice din Timişoara (Dordea, 1999).

În anul 1958, în cadrul Bazei de Cercetări Şti -inţifice din Timişoara s-a inclus un Laborator deBiologie şi Ştiinţe Agricole coordonat de prof. dr.Petre Spânul, membru corespondent al AcademieiR.P.R., în care au fost iniţiate cercetări interdiscipli-nare (Otiman et al., 2006). De asemenea, s-a creatun post de cercetător ştiinţific cu normă întreagă. Încadrul acestui laborator, a funcţionat tânărulcercetător ştiinţific ing. Ioan Vintilă (astăzi prof. dr.ing. Ioan Vintilă este membru titular al ASAS).

Profesorul Spânul, şeful laboratorului, s-a aflatîn situaţia de-a participa la o „tranziţie meto -dologică“, prin introducerea de aparatură nouă şimetode moderne, care au deschis drum cercetărilorinterdisciplinare.

În cadrul Bazei de Cercetări Ştiinţifice dinTimişoara a fost publicată din anul 1954 revista„Studii şi cercetări ştiinţifice“, Seria Ştiinţe Agricole,v. facsimil 1 (Tome III, 1956). Ulterior, aceasta afost denumită „Studii şi Cercetări de Biologie şiŞtiinţe Agricole”, v. facsimil 2 (Tom VII, 1960).

Se remarcă faptul că problema „tranziţiei meto-dologice“ exista şi în unele institute centrale;exemplu fiind I.C.C.P.T. Fundulea înfiinţat în1962. În cercetarea ştiinţifică, această tranziţie s-acaracterizat prin introducerea şi extinderea unormetode noi în domeniul agrochimiei/agrobiologiei,aplicarea unor metode moderne de investigare anutriţiei minerale şi evaluare a „dozei optime” defertilizare; folosirea nomogramelor în agrochimie;evaluarea translocării elementelor în sistemul sol –îngrăşăminte – plante; utilizarea radiobiologiei înagricultură ş.a.

Menţiuni referitoare la aceste aspecte se aflădiseminate în materialele publicate în volumulomagial dedicat distinsului academician CristianHera (2013). Toate aceste exemple atestă un mo -ment de „tranziţie metodologică“ în ştiinţele agri-cole implementat la nivel naţional după anii ’60 aisecolului XX.

Pentru laboratorul înfiinţat la Timişoara s-arepartizat un spaţiu adecvat în clădirea Bazei deCercetări Ştiinţifice Timişoara (astăzi, clădire aFilialei Timişoara a Academiei Române) şi s-aprocedat la dotarea acestuia cu aparatura necesară(termostat, balanţe, centrifugă, aparatură pentruelectroforeză, fotocolorimetrie, polarografie ş.a.),cu sticlărie şi reactivi (Vintilă, 2014). Astfel, s-arealizat treptat şi o „tranziţie metodologică“ încercetările cu profil de biologie şi ştiinţe agricole.

Autorul acestor rânduri, aflat în ultimul an alFacultăţii de Agronomie şi Zootehnie, la recoman-darea prof. dr. V. Pintea (disciplina de fiziologieanimală comparată) a fost acceptat să efectuezecercetări în Laboratorul de Biologie şi Ştiinţe Agri-cole (coordonat de prof. dr. P. Spânul, membrucorespondent al Academiei R.P.R.) pentru lucrareade diplomă (1962). Astfel, alături de cercetătoruling. Ioan Vintilă, am abordat o tematică – la aceeavreme accesibilă doar în laboratoare de înaltăperformanţă – privind Electroforeza sângelui venossistemic şi mamar în raport cu lactopoieza la bovine.Datele obţinute au fost incluse şi într-o lucrarepublicată în Anuarul universităţii (tipărit la EdituraAgrosilvică Bucureşti). Activitatea în acest labora-tor, docu mentarea ştiinţifică ulterioară şi conjunctu-rile sociale mi-au condus paşii, treptat, dar ferm,spre Facultatea de Chimie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (licenţiat 1973), în dorinţaabordării mai complexe a problemelor de biochimieşi biologie moleculară. 74

La Baza de Cercetări Ştiinţifice din Timişoara,remarcabilă a fost circumstanţa în care între Centrulde Embriologie normală şi patologică (fondat înanul 1952), dependent de Secţia de ştiinţe medicale,coordonat de prof. dr. Benedict Menkes, membrucorespondent al Academiei R.S.R. şi Laboratorul deBiologie şi Ştiinţe Agricole, dependent de Secţia deŞtiinţe Agricole, coordonat de prof. Petre Spânul,membru corespondent al Academiei R.P.R., s-audeschis cooperări în domeniul metodologiei cercetă-rii şi perfectării investigaţiilor în fotocolorimetrie şielectroforeză. În această manieră au fost antrenate şiintegrate tinere cadre didactice şi de cercetare dindomeniul ştiinţelor medicale şi ştiinţelor agricole.

Era o perioadă când – pe plan mondial – încercetarea ştiinţifică din agrobiologie şi biologiaanimală (cu aplicaţii în zootehnie şi medicinaveterinară) se realiza un „tranzit metodologic“ pro-gresiv de la metodele clasice bazate pe morfologie,morfometrie (somatometrie staturală/pon derală),genetică (bazată predilect pe biologia celulară) şi depatologie (orientată pe aparate/sisteme) spre metodemoderne care integrau tehnici fizico-chimice deacurateţe mai apropiate de biologia moleculară(concept formulat în 1939). Noile metode permiteaustabilirea unor parametri predictivi, extindeaucercetările bazate pe biostatistică cu aplicarea teste-lor de probabilitate şi tindeau treptat spre definireaunor „markeri” în agrobiologie şi biologia animală.

În domeniul biomedical se aprofundau cerce -tările bazate pe aplicaţiile analiticii biochimice şimicroscopiei (optice/electronice) în problemeleembriologiei şi teratologiei, precum şi ale patolo-giei biochimice (în boli ereditare/boli dobândite)etc.

Problemele de biologie moleculară au dobânditun interes aparte, odată cu descoperirea structuriichimice a acizilor nucleici (1953), cu progresul cer -ce tărilor asupra relaţiei structură chimică, activitatebiologică (1965). Aceste preocupări au dominatbiologia plantelor, animalelor şi omului şi au con-dus treptat spre domeniul biotehnologiilor moderne(1975–1985).

După stingerea din viaţă a profesorului dr. PetreSpânul, la 7 august 1962, activitatea iniţiată în aceiani în Laboratorul de Biologie şi Ştiinţe Agricole aînregistrat un regres continuu, din cauza subfinan-ţării dotărilor de laborator şi a revistei editate. Ast-fel, deşi a existat un eficient aport ştiinţific şi tehnic

al cadrelor didactice de la Universitatea de ŞtiinţeAgricole (vizibil în revista de profil), treptat activi-tatea laboratorului s-a restrâns fiind în final desfi-inţat. Revista de profil „Studii şi Cercetări deBiologie şi Ştiinţe Agricole” şi-a încetat apariţia.

În prezent, reiterând – la 120 ani de la naştereaprofesorului Petre Spânul, membru corespondent alAcademiei Române – problemele specifice contri-buţiei Laboratorului de Biologie şi Ştiinţe Agricole,devin relevante prin articolele publicate în revistaacestuia (v. coperte facsimilate).

Se poate remarca aportul la dezvoltarea unorcercetări ştiinţifice interdisciplinare cu caracter fun-damental şi aplicativ în domeniul biologiei şi ştiin-ţelor agricole, condiţionat de profilul laboratoruluiexistent în cadrul Bazei de Cercetări Ştiinţifice aAcademiei din Timişoara.

Sub raport istoriografic, după anul 1947Academia Română a fost „reformată” prin creareaAcademiei R.P.R., ca urmare a Decretului prezidial1454 din 12 august 1948 şi pusă în situaţia de aîndepărta 113 membri. După anul 1955, dintreaceştia, au fost realeşi 15 membri (Otiman, 2013).

În perioada următoare, institutele de cercetareale Academiei R.P.R. au fost preluate de diverseministere sau academii de ştiinţe de domenii(medicală, agricolă, tehnică), situaţie care s-aperpetuat până în 1990. Renaşterea AcademieiRomâne, pe vechi temelii, s-a făcut prin Decretul-Lege nr. 4 din 6 ianuarie 1990.

În acest spirit novator a fost percepută şi necesi-tatea înfiinţării Filialei Timişoara a AcademieiRomâne.

Referinţe bibliografice

1. Dordea T., Baza de Cercetări Ştiinţifice – Filiala Timişoaraa Academiei Române, Centru de ştiinţă şi cultură, pp. 9–18, în“Academia Română – Filiala Timişoara: Istoric 1951-1999” (Anton I.,Silaş G., Ed.), Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999.

2. Cristian Hera 80 – O viaţă dedicată oamenilor, Ed. Aca-demiei Române, Bucureşti, 2013.

3. Otiman P.I., Turcuş A., Ciocârlie H., Muntean S. (Ed.),Viaţa academică din Banat: 1866–2006, Ed. Orizonturi Uni ver -sitare, Timişoara, 2006.

4. Otiman P.I. (Coord.), 1948 – Marea dramă a AcademieiRomâne, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2013.

5. Rusu N. Dorina, Dicţionarul Membrilor Academiei Române1866–2010, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010.

6. *** Prof. Dr. Ing. Ioan Vintilă, Imprimeria Mirton, Timi -şoara, 2014.

75

Petre P. Negulescu (n. 14/27 octombrie 1872,Ploieşti – m. 28 septembrie 1951, Bucureşti), filosofşi om politic, personalitate de aleasă cultură, a dat,prin prodigioasa sa activitate didactică şi de cercetareştiinţifică o strălucire discursului filosofic româ-nesc.

După absolvirea în urbea natală a studiilor liceale,tânărul Negulescu se înscrie la Facultatea de Ştiinţea Universităţii bucureştene, unde spera să-şi de -săvârşească, prin studii temeinice, înclinaţia sprematematică. Acest proiect iniţial stabilit ca urmare aunei fericite întâmplări petrecute în viaţa proaspătu-lui student, va fi totuşi abandonat. La insistenţeleunui coleg, Negulescu audiază o prelegere a magis-trului învăţământului filosofic românesc, Titu Maio-rescu, despre clasificarea ştiinţelor. Este momentuladevărului. Prelegerea respectivă va avea un ecoudeosebit în conştiinţa sa, trezind la viaţă disponibili-tăţi intelectuale nebănuite pentru meditaţia filoso -fică. Se va transfera la Facultatea de Litere şi Filo-sofie pe care o va absolvi în 1892, cu lucrarea de li -cenţă Critica apriorismului şi a empirismului, scri -ere care-l va impune ca o promisiune certă în ochiiprofesorului Maiorescu. Acesta, apreciind valoareateoretică a licenţei, îi propune tipărirea, lucru care seva realiza în anul terminal al studiilor universitare.

Mentorul „Junimii“, Titu Maiorescu, după mu -tarea societăţii, în 1876, la Bucureşti, adreseazăinvitaţia tinerilor studioşi, care impresionaseră princapacităţile lor intelectuale, de a frecventa reuniunilecunoscutei grupări literare. Împreună cu SimionMehedinţi, Constantin Giurescu, Mihail Dragomi-rescu, Negulescu răspunde invitaţiei şi, în martie1891, participa pentru prima oară la o asemeneaîntrunire.

Încurajat şi sprijinit de profesorul Titu Maiorescu,personalitate tutelară a filosofiei româneşti, Petre P.Negulescu îşi desăvârşeşte pregătirea ştiinţifică lacelebre universităţi germane şi franceze.

Revenind de la studii, cariera sa didactică cu -noaşte o ascensiune fulminantă. La numai 22 de ani

este numit conferenţiar la Catedra de istoria filoso-fiei moderne şi logică a Universităţii din Iaşi (1894),iar peste alţi doi ani, la 1 ianuarie 1896, ocupă pos-tul de profesor titular la aceeaşi universitate. Dupăpensionarea lui Titu Maiorescu, P.P. Negulescu setransferă la Universitatea bucureşteană (1 ianuarie1910) în locul acestuia la Catedra de istoria filoso-fiei şi enciclopedie filosofică.

Anii şi deceniile care au urmat vor confirmavaloarea ştiinţifică a activităţii didactice şi a întregiisale opere filosofice. Mărturie stau aprecierile celorcare l-au audiat sau i-au studiat valoroasele scrieri.

Anton Dumitriu îl consideră pe P.P. Negulescu„cel mai tipic reprezentant al epocii maioresciene înfilosofie şi în general în cultura românească“1.

Pentru Nicolae Iorga, Petre P. Negulescu era„finul cugetător filosofic, icoană a maestrului săuMaiorescu până şi la cel mai mărunt dintre gesturi,dar mult mai personal în idei şi mai stilist înformă“2.

G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii românede la origini până în prezent, îl definea ca „un Ram-ses de bazalt“3.

„Petre Negulescu, scria Eugeniu Speranţia, estegânditorul sever care nu se lasă ispitit de niciuna

76

petre p. Negulescu, preşedinte al Adunării DeputaţilorPetre Dan-Străuleşti*

*Cercetător ştiinţific, Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu Motru“, Bucureşti

dintre construcţiile factice şi deci silite ale vânători-lor de ipoteze senzaţionale. Parcurgând cu stăruinţăşi amănunţime concepţiile, mai mult sau mai puţinriguroase, emise din toate timpurile şi cu precăderede la Renaştere încoace, cugetarea şi încercărilefiecăruia dintre filosofi sunt analizate, căutându-seînainte de toate motivarea istorică a punctului deplecare“4.

Camil Petrescu, unul dintre studenţii eminenţi ailui P.P. Negulescu, referindu-se în Teze şi antiteze lastructura orelor de curs ale acestuia, făcea următoa-rea remarcă: „timp de cincizeci de minute, cu osupremă corectitudine intelectuală împinsă până laascetism, se identifica autorului expus, în celelaltezece minute întreaga teorie era însă disecată şinimicită ca sub un neînduplecat stilet analitic (...)timp de cincizeci de minute erai treptat convinspână la dorinţa de a deveni adept al lor, pentru cabrusc să te dezmeticeşti la revenirea profesorului şisă-ţi dai socoteala că ai făcut o greşeală aderândtotal. (...) Toată bruma de spirit critic şi exerciţiullogic de care sunt în stare îmi vin din acel joc subţireîn zonele rarefiate ale gândirii“5.

Mihail Manoilescu, colegul de partid (PartidulPoporului) al lui Negulescu nota în Memoriile salecă preţuitul profesor era un „intelectual de 24 decarate, valoare consacrată chiar în lumea veche (încare nu oricine şi nu oricând era socotit bun laorice)“, având „păcatul de a fi pedant, rece, distantşi – pentru un preşedinte de Cameră – prea puţinpopular faţă de majoritate“6.

Alexandru Surdu îl caracterizează pe P.P. Negu-lescu ca fiind „unul dintre cei mai buni cunoscătoriai filosofiei moderne şi contemporane“. Acesta „sedovedeşte şi un teoretician elevat al istoriei filoso-fiei în general, care pune în joc, pentru explicarea,şi nu pentru simpla expunere a doctrinelor filoso -fice, factori economici, culturali, ştiinţifici, artistici,religioşi şi chiar psihici. Aceasta şi pentru faptul căel însuşi a făcut cercetări speciale în legătură cu„Genezele formelor culturii“ (1934), cu referinţăspecială la trecutul filosofic, dar şi în legătură cu„Destinul omenirii“ – lucrare de asemenea monu-mentală“7.

Primirea în Academia Română (membru cores-pondent la 19 mai 1915, membru de onoare la 28mai 1928 şi membru titular la 23 mai 1936) a repre-zentat consacrarea sa ştiinţifică deplină. La 9 iunie1948, prin decret i se retrage această calitate; esterepus în drepturi ca membru titular post-mortem la3 iulie 19908.

În şedinţa Academiei Române din 25 mai 1941,Dimitrie Gusti răspunde discursului de recepţie allui P.P. Negulescu intitulat Conflictul generaţiilor şifactorii progresului. Fondator al Şcolii Sociologicede la Bucureşti, D. Gusti, în intervenţia sa, după cesubliniază calităţile didactice şi ştiinţifice de excep-ţie ale colegului său de Academie, găseşte oportunsă comenteze o întâmplare de natură politică dinviaţa lui Negulescu, comentariu care de fapt este unelogiu adus profilului moral şi probităţii profesio -nale ale acestuia. Întâmplarea s-a petrecut cu dece-nii în urmă, în 1911, în preajma alegerilor legisla tivepe care le organiza primul-ministru de atunci, P.P.Carp. Primind invitaţia de a candida pentru un foto-liu de parlamentar, Petre P. Negulescu declină pro-punerea. Aflând această întâmplare cu adevărat desenzaţie, înţeleptul rege Carol I, participând la orecepţie la care era prezent şi tânărul filosof, care laacea vreme întorcea spatele carierei de politician,„a pronunţat următoarele cuvinte, demne de reţinut:«ar fi un ideal pentru statul nostru ca el să fieguvernat de oameni ce nu vor să facă politic㻓9.

În plan social-politic, viitorul om de stat se vaface cunoscut opiniei publice româneşti prin redac-tarea, pe baza informaţiilor date de Ioan Slavici,împreună cu Simion Mehedinţi, a Memoriului stu-denţilor universitari români privitor la situaţiaromânilor din Transilvania şi Ungaria (1891), edi-tat într-un tiraj de 13 000 exemplare, în limbileromână şi franceză, document demascator al politi-cii şovine, de deznaţionalizare naţională a românilorardeleni dusă de guvernanţii de la Budapesta.Memoriul... va avea un uriaş impact asupra mediilorpolitice, culturale şi universitare europene, care vorcunoaşte, prin intermediul lui, suferinţele şi injusti-ţiile la care era supusă populaţia românească majo-ritară din Transilvania. Paralel, Petre P. Negulescudesfăşoară o rodnică activitate în conducerea Ligiipentru unitatea culturală a tuturor românilor, deve-nită, în decembrie 1914, Liga pentru unitatea poli -tică a românilor10.

Urmând convingerile politice ale ilustrului săudascăl Titu Maiorescu, îl găsim pe Petre P. Negulescuînregimentat, la începutul secolului al XX-lea, înPartidul Conservator, cea de-a doua forţă politicămajoră a României, partid ce forma, împreună cuPartidul Naţional Liberal, vestita „rotativă“ guver-namentală, creaţie a domnitorului/regelui Carol I.

Partidul Conservator, partid care a militat pentruapărarea şi conservarea intereselor economice alemoşierimii, a primit cu ostilitate proiectele de reformă 77

agrară şi reformă electorală propuse de liberali şisusţinute de monarh, la început de veac.

În acest climat politic agitat, în februarie 1914,un grup de profesori universitari conservatori (E.Pangrati, Em. A. Antonescu, Şt. Longinescu, P.P.Negulescu ş.a.) semnează o scrisoare de protestadresată conducerii Partidului Conservator, în careîşi exprimă desolidarizarea faţă de activitatea con-ducerii partidului de respingere a reformelor preco-nizate. Este şi motivul pentru care Negulescu pără-seşte gruparea conservatoare.

** *

În primăvara anului 1918, generalul AlexandruAverescu, bucurându-se de un prestigiu şi o popu -laritate necunoscute în trecut de niciun om politicromân, creează la Iaşi (3/16 aprilie) Liga Poporului.Sloganul noii formaţiuni politice, „Muncă, Cinste,Legalitate“, exercita o forţă de atracţie irezistibilăasupra acelor oameni care doreau sincer „îndrepta-rea ţării“ de toate tarele demagogiei, corupţiei,imposturii şi nepotismului. Peste numai două săptă-mâni, la 17 aprilie, liga se transformă în partid (Par-tidul Poporului). Programul partidului cuprindedeziderate, precum înfăptuirea „reformei agrare“ şia celei electorale „prin acordarea votului universal,direct, secret şi obligatoriu, descentralizarea admi-nistrativă, stabilirea răspunderilor pentru nenoroci-rile care s-au abătut asupra ţării în anii războiului,respectarea Constituţiei (...), dezvoltarea economieinaţionale, o politică externă de pace şi colaborareinternaţională“11.

La 27 martie 1926, odată cu încheierea manda-tului de patru ani, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu demisionează. Regele, după consultăride rutină cu liderii principalelor partide politice,încredinţează formarea executivului de „uniune na -ţională“ lui Nicolae Iorga. În urma unor noi conci-liabule între monarh şi liderul Partidului NaţionalLiberal, generalul Alexandru Averescu va primiînsărcinarea formării viitorului cabinet. În noulguvern, portofoliul Ministerului de Interne, portofo-liu deosebit de important, dacă nu decisiv, în per-spectiva alegerilor parlamentare, va fi ocupat deOctavian Goga, personalitate care va conduce cumână forte scrutinul din mai-iunie, încheiat cu vic-toria zdrobitoare a averescanilor, în cartel electoralcu Partidul Maghiar şi cu Partidul German (votanţi1 366 100, ceea ce însemna 52,09% din cei cu dreptde vot) şi va trimite în Parlament 292 de deputaţi(Partidul Maghiar va primi 15 locuri, iar Partidul

German 8) şi 105 senatori. Liberalii, cu un procentde 7,34%, vor avea 16 deputaţi şi niciun senator12.

În urma acestor rezultate, partidul condus degeneralul Al. Averescu accede pentru a doua oară laconducerea statului.

Făcând parte din grupul de fondatori ai Partidu-lui Poporului, P.P. Negulescu va fi prezent în modconstant pe listele de candidaţi pentru un fotoliu deparlamentar. La alegerile pentru Adunarea Deputaţi-lor, Negulescu va candida din partea PartiduluiPoporului (lista nr. 1) în circumscripţia Prahova.Biroul electoral judeţean înregistrează trei contesta-ţii făcute de partidele aflate în cursa pentru Cameră.Raportul întocmit de Comisia Judeţeană, care a ana-lizat respectivele contestaţii, este supus votului Adu-nării Deputaţilor. Plenul Adunării votează raportulcu 98 bile albe pentru, contra 53 bile negre, fapt carereprezintă în final validarea rezultatelor date deurne. Obţinând 17 684 de voturi, P.P. Negulescu estealesul acestei circumscripţii pentru un loc de depu-tat. Cum legislaţia permitea depunerea unei candi-daturi în mai multe circumscripţii, Negulescu se vaînscrie în cursa electorală din partea judeţului Ilfov,pentru Senat. Şi aici obţine victoria cu 24 233 devoturi exprimate „pentru“. Va opta, în cele din urmă,pentru demnitatea de deputat al circumscripţiei natale,Prahova13.

Sesiunea inaugurală (extraordinară) a nouluilegislativ desfăşurată între 25 iunie şi 15 iulie 1926,este consacrată validării mandatelor de parlamen-tari. Lucrările Adunării Deputaţilor vor fi condusede preşedintele de vârstă, deputatul Partidului Popo-rului, Constantin Meissner, „membru din vecheagardă a «Junimii», aducând din patriarhalul Iaşi onobilă familiaritate şi o notă de demnitate calmă“14.Odată validările de deputaţi încheiate, are loc alege-rea preşedintelui şi a biroului de conducere ai Adu-nării Deputaţilor.

La 10 iulie, Petre P. Negulescu va fi ales preşe-dintele Adunării Deputaţilor (prezenţi 332 deputaţi,votanţi 208, majoritate regulamentară 99, voturipentru 179, voturi anulate 5)15, renunţând la demni-tatea de ministru al Instrucţiunii pe care o deţinea.După anunţarea rezultatului votului, C. Meissner,preşedintele de vârstă, se adresează plenului Adună-rii: „Mă simt fericit că, în numele Camerei, pot feli-cita din toată inima pe d-l preşedinte ce ni l-am ales(Aplauze) (...). Nu-l felicit numai pe d-l Negulescu,vă felicit poate chiar mai mult pe d-voastră, d-lordeputaţi, care l-aţi ales (Aplauze) (...). Profesor uni-versitar emerit, orator de seamă, autor de lucrări de78

filosofie de reală valoare, d-l Negulescu, – spunevorbitorul – reprezintă o însemnată personalitatedin punct de vedere intelectual şi cultural (subl.P.D.-S.) (...). P. Negulescu reprezintă o valoaremorală desăvârşită, înaintea căreia ne închinămmai mult decât înaintea valorii sale intelectuale şiculturale“ (Aplauze)16.

Luând cuvântul, preşedintele ales mărturiseştecă simte „toată povara greutăţilor şi răspunderilorpe care le implică sarcina ce mi-aţi încredinţat (...)O voi face (...) cu toată imparţialitatea, cu respectuldesăvârşit al părerilor fiecăruia (...) cu grijaneadormită a intereselor superioare ale ţării pe carenu trebuie să le pierdem nici o clipă din vedere“17.

În cele 14 luni cât a stat la putere guvernul Ave-rescu (având în compunerea sa „universitari denume mare, ca Ion Petrovici şi Petre Negulescu, şireprezentanţi de calitate ai Vechiului Regat de altă-dată, ca generalul Coandă, Garoflid, Meissner,Mitilineu“20), procesul legislativ a fost modest,departe de aşteptările electoratului.

Primul proiect de lege depus la biroul Camerei afost cel privind modificarea... diurnei parlamentari-lor, proiect care era, desigur, urgent pentru cei aleşi,dar nu şi pentru imperativele sociale şi economicecu care se confrunta societatea românească. Acestdebut nefericit va amplifica imaginea nefavorabilăpe care o avea parlamentul în faţa opiniei publice.Depus la 11 iulie 1926 (era într-o zi de duminică),proiectul intră în discuţia Adunării. Pentru urgenta-rea şi simplificarea procesului legislativ, se cerevotul Camerei dacă proiectul trebuie să treacă numaiprin comisia financiară sau să treacă şi prin secţiuni.Rezultatul este unul previzibil. Deputaţii (majorită-ţii împreună cu cei ai opoziţiei) decid la unison căeste suficient ca proiectul să treacă numai prin comi-sia financiară. Este prima bilă neagră pentru legisla-tivul recent ales19.

Parlamentul averescan – sub conducerea lui P.P.Negulescu – va modifica unele legi adoptate deguvernările liberale anterioare, făcându-le compati-bile cu interesele politice şi economice ale partidu-lui de guvernământ. Este cazul legii regimului ape-lor (aprilie 1927), legea timbrului, a căilor ferate, areorganizării unor ministere etc.

Mihail Manoilescu, subsecretar de Stat la Minis-terul Finanţelor din cabinetul generalului Averescu,aprecia că intervalul 27 martie – 4 iunie 1927 a fostcel mai rodnic în adoptarea unei legislaţii de naturăeconomică necesară bunului mers al societăţii20.Sunt înfiinţate prin legi: Serviciul de Inspecţia Mun-

cii (martie 1927), Camerele de Muncă, „organe dereprezentare şi ocrotire a muncii industriale şicomerciale“ (14 aprilie). Este adoptat un nou tarifvamal (protecţionist) menit a stimula economiaromânească (10 aprilie). O altă lege votată de Parla-ment, cu impact social şi economic major, este cea aarmonizării retribuţiilor bugetarilor. Prin noua regle-mentare s-au stabilit 36 de tipuri de salarii şi clase încare au fost incluşi toţi angajaţii statului. Prin nouareglementare legislativă era lichidată anarhia dintrecut, când lefurile funcţionarilor de la ministerediferite, care desfăşurau aceleaşi activităţi, nu erauegale.

În mai 1927 este votată legea prin care ofiţeriidecoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul“ sunt împro-prietăriţi (fără plată) cu 25 de iugăre (în Transilva-nia), sau 25 de hectare (în celelalte provincii) „depreferinţă pe frontieră“, loturi declarate, prin lege,inalienabile şi indivizibile. Şi agricultura s-a bucuratde atenţia Parlamentului. Au fost înfiinţate Institutulde Cercetări Agronomice şi staţiuni agronomice. Oaltă lege va reglementa organizarea şi funcţionareacorpului agronomic21.

Prezenţa lui P.P. Negulescu în fotoliul preziden-ţial al Camerei a fost una discretă, poate din cauzăcă „valoarea lui umană depăşea mult pe cea poli -tică“22. A căutat şi a reuşit să nu-şi „uzeze“ imagi-nea de intelectual, vorba lui M. Manoilescu, „de 24de carate“, de filosof coborât din turnul de fildeş.Treptele tribunei parlamentare le-a urcat numai laşedinţele care aveau un caracter special, festiv, ca deexemplu: aniversarea unei jumătăţi de secol de laUni rea din ianuarie 1859; prezentarea, la deschide-rea sesiunilor, a Mesajelor Tronului, Adresele Ca -merei Deputaţilor la Mesajele Tronului, răspunsulregelui la Adresele Adunării Deputaţilor; omagiereamemoriei unor oameni politici, telegrame adresatecu diferite ocazii de legislativul de la Bucureşti unorparlamente străine ş.a.m.d.

În analele parlamentarismului românesc, legisla-tivul ales în mai 1926 va fi reţinut ca primul în cares-a folosit apelativul, cu conotaţii peiorative, friptu-rist, fripturişti, apelativ însuşit cu aviditate de opiniapublică şi care a făcut o lungă şi, dacă pot spune, o„rodnică“ carieră. Creaţie a inspiraţiei lui NicolaeIorga, fin şi acid observator al scenei politicii autoh-tone, apelativul definea cum nu se poate mai binenăravurile clasei politice a timpului şi nu numai.

După constituirea guvernului, spune MihailManoilescu în Memoriile sale, într-o şedinţă, genera-lul Averescu cere ministrului Artelor, Vasile Goldiş, 79

să-i acorde o subvenţie vestitului actor de revistăConstantin Tănase, propunere neinspirată, care vaprovoca o aprinsă discuţie în Consiliul de Miniştri.Propunerea generalului era făcută în zilele când laTeatrul de revistă, Tănase, travestit în personajulAverescu, acum bucătar, ademenea, în faţa unui gră-tar, muşterii cu... friptură!23

Scena se inspira dintr-un fapt real, petrecut înrestaurantul Hotelului Băilor din Sinaia. Fiind pre-zent, Manoilescu descrie astfel nefericita întâmplare:„Goldiş, Lapedatu şi cu Lupaş, trebuiau să pleceimediat în Ardeal, se scoală grăbiţi la mijloculmesei şi, scuzându-se, se îndreaptă spre uşă. Înclipa aceea (fatidică, P.D.-S.) intră în restaurant un«maître d’hôtel» stilat, elegant şi disperat că cei treiminiştri nu fuseseră serviţi complet înainte de apleca, le strigă cu o voce respectuoasă, imploratoare:Vă rog, domnilor miniştri, nu plecaţi, că vine «frip-tura!»“24.

În septembrie 1926, au loc alegeri parţiale înjudeţul Bihor, eveniment care va contribui la înăs-prirea relaţiilor dintre partidele pătrunse în legisla-tiv, dar şi la alterarea atmosferei din Camera Depu-taţilor, care şi aşa era departe de a fi una cooperantă,destinsă.

Puterea, recte Partidul Poporului, îl propune înrespectiva circumscripţie, fief, ca de altfel întregulArdeal, al Partidului Naţional (preşedinte IuliuManiu), pe scriitorul Mihail Sadoveanu. Candidatulopoziţiei va fi Dumitru Lascu, personalitate a plaiu-rilor bihorene, luptător în războiul de întregire aneamului, a ţării. Prin aceste propuneri, se garanta oineluctabilă confruntare între cele două tabere, con-fruntare în care s-au folosit – mărturie stau declara-ţiile „beligeranţilor“ – toate metodele şi procedeeleaflate în recuzita luptelor parlamentare, ortodoxesau mai puţin ortodoxe.

La acest scrutin vor fi înscrişi în liste 100 469 decetăţeni; votanţi, mai puţin de jumătate, 45 486,buletine anulate 1584.

Candidatul Partidului Poporului, Mihail Sado-veanu, cu cele 24 970 de voturi obţinute câştigă ale-gerile în faţa lui Dumitru Lascu (Partidul Naţional)creditat cu numai 18 981 voturi25.

În şedinţa din data de 19 noiembrie Iuliu Maniu,Ion Miha lache, Virgil Madgearu, Eduard Mirto,Armand Călinescu şi alţi deputaţi ai opoziţiei con-testă vehement rezultatul anunţat, susţinând că s-aufurat 50 000 de voturi26.

M. Gaşpar (protoiereu ortodox), deputat al opo-ziţiei afirmă că „sistemul (electoral, P.D.-S.) neno-

rocit care stăpâneşte această ţară (proteste pe băn-cile majorităţii, aprobări pe cele ale opoziţiei)...bună până la slăbiciune şi răbdătoare până lalaşitate27 a făcut posibil ca un mare număr deoameni să fie împiedicaţi să-şi exercite dreptul devot“. Vorbitorul afirmă că „sufletul şi conştiinţa d-lui ministru de Interne“ (Octavian Goga – P.D.-S.)suferă în urma acestor grave abuzuri comise. Prac-tic, demnitarul de la Interne, în viziunea deputatuluiGaşpar, „a trântit un pumn în obrazul camaraduluicinstit de pe vremuri şi a siluit voinţa obştească aunui om căruia nimeni nu-i contestă darul primit dela Dumnezeu, dar care a fost în public acuzat că încele mai grele clipe ale neamului său a fost cu sufle-tul în tabăra vrăşmaşilor lui“28. Această afirmaţieeste o aluzie la un articol semnat de Sadoveanu şipublicat în „Universul“, în care căuta să justificegestul lui C. Stere din timpul războiului din 1918.

Deputatul puterii D.P. Papp (protoiereu şi el) înintervenţia sa spune că „sufletul d-lui M. Sadoveanueste unul cu sufletul ţăranului din Bihor (aplauze pebăncile majorităţii). Acolo, în satele de prin văilenoastre, în clipele de seară, din scrierile d-lui Sado-veanu ne-am adăpat noi pentru zilele de astăzi.Dacă în sufletele noastre (continuă deputatul ave-rescan) este o licărire curat românească, avem să o

80

atribuim în mare parte operei literare a d-lui Sado-veanu“29.

La rândul său, noul deputat al majorităţii (M.Sadoveanu) demontează, în intervenţia sa, campaniade discreditare la care a fost supus de către adversa-rii politici, de presa acestora, presă care a catalogatopera sa literară un „munte de maculatură“; că afost însoţit în toată campania electorală de cete debătăuşi, de zbiri, pentru a „dezlănţui o prigoanăcontra nenorociţilor pământului“30.

Dr. Aurel Dobrescu, parlamentar al opoziţiei, îlîntrerupe pe M. Sadoveanu cu o întrebare: „Ce cautăliteratura în societatea I.R.D.P. (societate din indus-tria petroliferă, care îşi desfăşura activitatea înlocalităţile Moreni şi Scorţeni din judeţul Prahova –P.D.-S.)31... E foarte penibil aceasta! Sunteţi înConsiliul de administraţie de la societateaI.R.D.P.?“, întrebare rămasă fără răspuns. În schimb,în colimatorul lui Sadoveanu intră preşedintele Par-tidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu.

„... D-voastră (d-le Maniu – P.D.-S.) v-aţi dusacolo cu otravă, v-aţi dus să-l îndemnaţi (pe popor,P.D.-S.) la revoltă, d-voastră aţi semănat în mijlocullui ură“32, sunteţi, continuă tirul acuzator al luiSadoveanu, „un partid anacronic, din pricină că văcredeţi încă pe vremea ungurilor“, „n-aveţi dreptul(...) să îndemnaţi pe ţărani să treacă peste trupurilejandarmilor“33.

Replica lui Aurel Dobrescu vine imediat. „...Oalegere ca aceea întâmplată la 6 septembrie în...Bihor ar fi trebuit să treacă printr-un vot discret şicu oarecare sfială în această Cameră, pentru căceea ce au însemnat aceşti domni, d. Octavian Gogaşi d. celălalt, membru al Academiei, în Bihor...“.

Dialogul acuzator alunecă în ridicol.Domnul Octavian Goga: Jos Academia (ilaritate,

zgomot).Domnul dr. Aurel Dobrescu: „... atrocităţile pe

care le-au înscenat d. Octavian Goga şi d. MihailSadoveanu ...

Domnul Octavian Goga: Toată Academia (ilari-tate).

Domnul dr. Aurel Dobrescu: „Voi reveni şi asu-pra Academiei... Nimeni nu este împotriva recu-noaşterii meritelor literare ale nuvelistului blajin M.Sadoveanu...

D-lor, întreb pe d. Sadoveanu dacă a avut degând să intre în politică, de ce... atunci când seîmpărţea în mod regulat fripturile oferite de parti-dul d-voastră, de ce nu a venit şi d. M. Sadoveanu săceară şi dumnealui o friptură (întreruperi, zgo-

mot)“34. Vorbitorul aminteşte de o scrisoare măguli-toare a lui Sadoveanu la adresa lui Goga, în careafirma: „Mă asociez cu d-ta la urmărirea scopuriloral truiste de propagandă culturală“, apreciere careeste imediat „taxată“ de Goga prin numirea autoru-lui misivei (M. Sadoveanu) consilier la societateapetrolieră I.R.D.P. cu aproape jumătate milion leitantieme pe an.

Sărbătorirea a unei jumătăţi de veac de la pro-clamarea independenţei de stat a României într-oşedinţă festivă a celor două camere ale legislativu-lui, îi prilejuieşte lui P.P. Negulescu, preşedinteleCamerei Deputaţilor, rostirea unui discurs cu unpronunţat caracter istoric. Vorbitorul aduce cu acestprilej un vibrant omagiu monarhilor români, „feri-citului întru pomenire Carol, cu care începe epocade înălţare a poporului român din vechile principateşi figura prea iubitului şi adânc veneratului RegeFerdinand (adunarea în picioare ovaţionează şiaclamă îndelung. Strigăte puternice: „Trăiască Re -gele“) cu care această repede ascensiune culmi -nează în actul politic suprem al unirii întreguluineam românesc“.

Dând glas sentimentelor de dragoste şi preţuireale întregului Parlament, P.P. Negulescu afirmă că„aceste două figuri vor trăi veşnic în mintea mişcată,respectuoasă, recunoscătoare a posterităţii şi, câtvor mai fi români pe pământ, copiii lor vor învăţa căcei mai mari binefăcători ai neamului lor au fost ceidoi mari întemeietori: al statului independent de la1877 şi al statului întregit de la 1918 – Regele Carolşi Regele Ferdinand I“ (adunarea în picioare, ova-ţionează frenetic). Preşedintele Adunării Deputaţilorîndeamnă asistenţa să nu „uite parlamentul care le-a servit (oamenilor politici care erau la guvernare,P.D.-S.) de instrumentul politic, nici poporul carele-a servit de suport militar şi economic şi, mai ales,de sprijin moral“.

Discursul jubiliar al lui P.P. Negulescu se încheieapoteotic: „Să ne închinăm, cere ilustrul om de cul-tură celor de faţă, dar cu respect dinaintea mariiinstituţii binefăcătoare a parlamentului şi să neprosternăm cu evlavie dinaintea marii comunităţimistice, care se întinde atât de departe în trecut şi înviitor, a neamului românesc“35

„Om atât de superior, inteligent“, după aprecie-rea lui M. Manoilescu, Negulescu dacă ar fi cititreflecţia colegului său de partid (acelaşi Manoilescu)despre discursul prezentat, că a fost „fad şi intermi-nabil ... care a reuşit să golească rând pe rând toatetribunele...“36 81

Profilul spiritual şi moral al lui Petre P. Negu -lescu „format în intimitatea şi sub influenţa lui Ma -io rescu“37, personalitate cu contribuţie de neegalatla procesul „renaşterii noastre“38 naţionale, a mo -delării şi dezvoltării culturii româneşti, era incom-patibil cu manifestările ignobile ale politicianismu-lui petrecute sub cupola parlamentară. Singura posi-bilitate pe care o avea la îndemână preşedinteleNegulescu de a se distanţa de asemenea practici eraîncredinţarea conducerii lucrărilor Adunării Deputa-ţilor celor şase vicepreşedinţi ai săi (Al. Otetelişanu,C.C. Brăiesku, Stan Ghiţescu, N. Bărdescu, Vl.Chiorăscu, Octavian Prie), practică de care a uzitatdin plin pe perioada mandatului.

Note1 A. Dumitriu, Istoria logicii, vol. 4, Bucureşti, Ed. Tehnică,

1998, p. 336.2 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Ed.Minerva, 1976, p. 599.3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până înprezent, Ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 407.4E. Speranţia, Figuri universitare, Bucureşti, Ed.Tineretului,1967, p. 34.5 C. Petrescu, Profesorul şi gânditorul P.P. Negulescu, înTeze şi antiteze, Bucureşti, Ed. „Cultura Naţională“, f.a., pp.151–152.6 M. Manoilescu, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclope-dică, 1993, p. 77.

7 Al. Surdu, P.P. Negulescu – personalitate filosofică, în Con-fluenţe cultural-filosofice, Bucureşti, Ed. Paideia, 2002, p. 117.

8 Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866–2003.Dicţionar, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Enci-clopedică, 2010, p. 728.

9 Răspunsul lui Dimitrie Gusti la discursul de recepţie al luiP.P. Negulescu, intitulat Conflictul generaţiilor şi factorii progre-sului, în Discursuri de recepţie, vol. VI (1936–1948), Bucureşti,Ed. Academiei, 2005, p. 408, volum îngrijit şi Indice general de dr.Dorina N. Rusu.

10 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Bucu-reşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 211.

11 Enciclopedia de istorie a României, Bucureşti, Ed. Mero-nia, 2002, p. 221.

12 I. Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolulXX, Bucureşti, Ed. Paideia, 1999, p. 169; Ion Mamina, Monarhiaconstituţională în România, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2000,p. 268.

13 P.P. Negulescu, Discursuri parlamentare, Ediţie alcătuită,îngrijită, fişe de dicţionar şi note de Petre Dan-Străuleşti, Bucu-reşti, Ed. ProTransilvania, 2009, p. 14.

14 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 25 iunie–15 iulie 1926(în continuare D.A.D.); M. Manoilescu, Op. cit., p. 60.

15 D.A.D., nr. 18, din 28 iulie 1926, şedinţa de sâmbătă (ziua),10 iulie 1926, p. 349.

16Ibidem.17 P.P. Negulescu, Op. cit., p. 115.18 M. Manoilescu, Op. cit., p. 59.19D.A.D., nr. 19, din 29 iulie 1926, şedinţa de duminică

(dimineaţa), 11 iulie 1926, p. 360.20 Mihail Manoilescu, Op. cit., pp. 84–85.21 Istoria României, vol. 8, Bucureşti, Ed. Enciclopedică,

2003, p. 259; M. Rusenescu, I. Saizu, Viaţa politică în România,Bucureşti, Ed. Politică, 1979.

22 M. Manoilescu, Op. cit., p. 60.23Ibidem, p. 59.24Ibidem.25 D.A.D., nr. 5/30 noiembrie 1926, şedinţa din 19 noiembrie

1926, p. 38.26 Ibidem, p. 39.27Ibidem, p. 40.28 Ibidem, p. 41.29 Ibidem, p. 44.30 Ibidem, pp. 45–46.31 Enciclopedia României. Ţara Românească, vol. II, [1938],

p. 334.32 D.A.D., p. 47.33 Ibidem, p. 48.34 Ibidem, p. 49.35 P.P. Negulescu, Op. cit., p. 146.36 M. Manoilescu, Op. cit., p. 90.37 Răspunsul d-lui Dimitrie Gusti, Op. cit., p. 405.38 Ibidem.

82

Personalitate plurivalentă, inegală şi tumultuoasă,Mihail Manoilescu s-a făcut remarcat ca doctrinareconomic şi social, politician, publicist, întreprinză-tor şi profesor.

Activitatea sa ca doctrinar social-economicrămâne indiscutabil componenta cea mai importantăa personalităţii sale. S-a situat în prima parte a acti-vităţii (1919–1930) pe poziţiile naţionalismului eco-nomic, iar în a doua parte (1930–1947), pe poziţiicorporatiste.

Opus magnum al lui Manoilescu, Théorie duprotectionnisme et de l’échange international, înde-obşte cunoscută cu titlul abreviat de Teoria protec-ţionismului, reprezintă scrierea cu cea mai marevizibilitate internaţională din întreaga literatură eco-nomică românească din secolul al XX-lea. Cartea aapărut în ediţie princeps în limba franceză în 1929 şia fost republicată cu mici modificări în engleză, por-tugheză, italiană (toate în 1931) şi spaniolă (1943).O ediţie revizuită şi adăugită, cu un titlu modificat,a fost publicată în limba germană în 1937. Ediţia înlimba română, pregătită de Manoilescu în ultimii aniai vieţii, avea să apară aproape o jumătate de secolmai târziu.

Ideile cărţii sunt dezvoltate în alte aproximativzece studii de completare, apărute în limba românăşi în limbi străine între anii 1931–1947. Acesteaînsumează circa 320 de pagini, adică un volum com-parabil cu cel al cărţii sale de referinţă. Comentari -ile pe marginea cărţii şi a studiilor de completaredepăşesc copios numărul de pagini al scrierilor re -cenzate.

Schumpeter şi alţi istorici ai gândirii economiceuniversale au căutat să-şi explice motivele pentrucare mesajul unor economişti avea o mare trecere înrândul opiniei publice, în timp ce al altora nu sebucura de popularitate. Privit din această perspec -tivă, Manoilescu se înscria în acelaşi registru deautori cu Ricardo, List, Marx, Keynes şi alţi iluştrieconomişti, care toţi sufereau de ceea ce Schumpe-

ter numea „viciul ricardian“. Acesta consta în acu-mularea unui mare număr de comentarii, consecinţeşi concluzii pornind de la o bază teoretică fragilă, deunde şi echilibrul precar al unor construcţii seducă-toare, chiar dacă nu totdeauna şi convingătoare înrândul specialiştilor, prin simplitatea şi, după caz,coerenţa lor internă.

Teoria protecţionismului are meritul considera-bil de a fi articulat, într-o construcţie care îi era pro-prie, argumente, constatări şi concluzii din dezbate-rea românească şi de a le fi introdus într-o formăînchegată în teoria economică universală, fapt cereprezintă în formularea inspirată a unor exegeţi,cea dintâi fandare ori străpungere românească îngândirea economică universală.

Adversarii politici sau ştiinţifici din epocă aususţinut în mod repetat în epocă că scrierile sale,începând cu ediţia princeps a Teoriei protecţionis-mului, au fost tipărite au compte d’auteur, formă lacare autorii suportă integral costurile editării. Erauinvocate, în esenţă, trei argumente indirecte:

83

pe marginea unui (nou) proiect ManoilescuRobert Păiușan*

* Prof. univ., Academia de Studii Economice, Bucureşti

- Mihail Manoilescu era un autor necunoscut încercurile ştiinţifice franceze şi internaţionale, celpuţin la momentul ediţiei princeps, care i-a asiguratvizibilitatea internaţională.

- Valoarea reală a lucrării nu putea justificaatenţia acordată de o editură pariziană de talia luiMarcel Giard.

- Averea soţiei sale îi permitea să acopere chel-tuielile de editare.

Mihail Manoilescu a respins categoric acestealegaţii cu contraargumente tot indirecte, cum erauobţinerea unor referate ştiinţifice favorabile care îirecomandau publicarea, ori atenţia acordată ulteriorcărţilor sale de comentatorii internaţionali. El nu aprodus dovezi indiscutabile, de felul unor documentefinanciar-contabile originale, din care să reiasămodul de finanţare a publicării. Poziţia lui echivocăera greu explicabilă, cu atât mai mult cu cât – chiarşi în cazul în care acuzaţiile adversarilor săi erau, fieşi parţial, întemeiate – acest fapt nu impieta cu nimicasupra valorii ştiinţifice a cărţii.

Sarcina de a aduce lumină într-o controversăscadentă de şapte-opt decenii nu este deloc uşoară.Nu mai sunt demult printre noi rudele şi colaborato-rii săi cei mai apropiaţi – începând cu fostul săusecretar personal Emil Stefanovici – care puteaueventual aduce mărturii personale (sau, cel puţin,

oferi), orientări privind căutările. Investigaţiile înpuţinele fonduri de arhivă păstrate ale editurilor carenu mai funcţionează în prezent oferă, din păcate,abia câteva începuturi de răspunsuri în această deli-cată chestiune.

Despre Mihail Manoilescu s-a scris mult, atât întimpul vieţii sale, cât şi după anul 1968. Totuşi,rămân încă multe necunoscute privind viaţa şi operasa. Pentru o completare a documentării, inclusiv unînceput de lămurire a chestiunilor menţionate maisus, am efectuat recent, cu sprijinul Institutului Cul-tural Român, o scurtă deplasare de documentare laParis. Cu această ocazie, au fost cercetate vechicataloage de editură şi librărie, s-au găsit noi dateprivind receptarea scrierilor lui Manoilescu şi s-auidentificat locurile în care s-ar putea afla arhivelefostei Edituri Marcel Giard, neprelucrate până înprezent. Rămâne ca acest demers să fie continuat, cuforţe sporite.

Un proiect Manoilescu de mare anvergură estedemult scadent în cultura românească. Forurile aca-demice şi, în general, instituţiile publice sau privatemerită să se implice, fiecare după puterea sa, înacest generos demers. Cu cât mai repede, cu atât maibine.

84

Radu Bălescu (1932–2006) a fost un fizicianrecunoscut la nivel mondial pentru contribuţiile saleremarcabile în domeniul fizicii plasmei şi al meca-nicii statistice. Membru al Academiei Regale a Bel-giei şi membru de onoare al Academiei Române,Radu Bălescu a avut o carieră ştiinţifică de excepţie,încununată de titluri şi distincţii prestigioase. În ace-laşi timp, a fost o persoană cu vocaţie polivalentă,un pasionat de artă şi un spirit rafinat.

Radu Bălescu s-a născut în Bucureşti, în ziua de18 iulie 1932, descendent al unei erudite familii.Tatăl său, Constantin Bălescu, era un apreciat profe-sor de drept la Academia de Înalte Studii Comercialeşi Industriale, iar bunicul patern era amiral (o stradădin Bucureşti îi poartă numele). Atmosfera în care s-aformat tânărul a fost remarcabilă: un mediu de deschi-dere culturală, în strânsă legătură cu vocaţia familieiînrudite cu Sergiu Celibidache. Din păcate, aceastătraiectorie a evoluţiei adolescentului se întrerupe înanii grei de după război, când valorile intelectualită-ţii române sunt practic distruse.

În anul 1948, Radu Bălescu părăseşte România şipleacă în Belgia, însoţind-o pe mama sa, recăsătorităcu un diplomat belgian. Este un nou tărâm care îi vadeschide tânărului, cu generozitate, şansa afirmării. LaBruxelles, Radu Bălescu îşi continuă studiile liceale,iar în anul 1950 devine student al Facultăţii de ŞtiinţeChimice a Universităţii Libere din Bruxelles (fig. 1).

Începuturile carierei sale academice sunt legatede această prestigioasă universitate, Radu Bălescufiind studentul şi colaboratorul apropiat al lui IlyaPrigogine, laureat al Premiului Nobel pentru chimieîn anul 1977 (fig. 2). Ulterior, deşi drumurile lor şti-inţifice se despart, prietenia care i-a legat va rămânela fel de importantă.

În anul 1958, Radu Bălescu obţine titlul de doc-tor cu teza: Contribution à la mécanique statistiquedes phénomènes irreversibles dans les gaz.

Printr-o intuiţie cu totul specială, Radu Bălescuşi-a concentrat cercetarea spre domeniile de vârf alefizicii, ajutat de formaţia de chimist şi cunoştinţelesolide de matematică.

Folosind principiile mecanicii statistice ale non-echilibrului, Radu Bălescu ajunge, în anul 1960, laecuaţia cinetică a plasmei care-i poartă numele (alăturide cel al cercetătorului american A. Lenard care obţi-

85

„Un mare savant și un mare umanist“Mihaela Dragu*Maria Rafailă**

*Bibliograf, Serviciul de Bibliografie Naţională, Biblioteca Academiei Române *Şef Serviciu, Dezvoltarea colecţiilor, Biblioteca Academiei Române

Fig. 1

nuse independent acelaşi rezultat). Este o contribu-ţie excepţională, care extinde la nivelul plasmeicunoscuta ecuaţie cinetică a lui Boltzmann. Mecani-cii statistice a non-echilibrului i se deschid noi opor-tunităţi de dezvoltare, comunitatea ştiinţifică recep-ţionează entuziast acest rezultat.

În scurt timp, Radu Bălescu extinde ecuaţiacinetică la plasmele cuantice, o parte din lucrărilesale referindu-se la proprietăţile de transport în plasmăsupuse la câmpuri exterioare, un subiect esenţialpentru fuziunea termonucleară. De aceste contribu-ţii se leagă rolul jucat de Radu Bălescu în AsociaţiaEuratom-Belgia (între anii 1969–1997, ca preşe -dinte) şi participarea sa la proiectul internaţional defuziune termonucleară controlată ITER (Internatio-nal Thermonuclear Experimental Reactor).

Radu Bălescu a condus misiuni ştiinţifice pelângă laboratoare ce activau în domeniul fuziunii înEuropa şi SUA, participarea în cadrul experimentaloferit de Euratom conducând la iniţiative ce au

determinat o evoluţie a rezultatelor în această zonă.Radu Bălescu a fost interesat de progresul cercetăriiîn domeniul fuziunii nucleare controlate, fuziuneaoferind o sursă de energie necesară omenirii, încondiţi ile în care riscurile pentru mediul înconjură-tor sunt minime; un vis al umanităţii pe care a doritsă-l aducă aproape de realitate într-o acţiune comu-nă de colaborare ştiinţifică la nivel mondial.

Pentru contribuţiile sale remarcabile în dome-niul fizicii, Radu Bălescu devine, în anul 1970,membru corespondent al Academiei Regale dinBelgia, iar din 1985, membru titular. În anul 1990,Academia Ro mână îl alege membru de onoare.Recunoaşterea internaţională a condus la desemna-rea sa ca membru al unor înalte foruri ştiinţifice:Academia de Ştiinţe din New York (1980–1992),Academia Scientiarum et Artium Europaea(1991–1994), Academia Europeană de Ştiinţe, Arteşi Litere (din 1992), Academia Europeană de Şti inţe(din 2004).

Rezultatele activităţii sale de cercetare au fostrăsplătite cu numeroase premii. În anul 1959, Acade-mia Regală din Belgia şi Societatea de Chimie dinBelgia îi decernează Premiul Stas-Spring, iar în anul1961, aceeaşi academie îi oferă Premiul Théophilede Donder pentru lucrările de termodinamică statis -tică. În anul 1970, obţine Premiul Francqui înmânatde Regele Baudouin al Belgiei (fig. 3), premiu ce-ifusese acordat şi lui Ilya Prigogine în 1955. În 1999,lui Radu Bălescu i se oferă Premiul Engel de cătreInternational Conference on Phenomena in IonizedGases. Societatea Europeană de Fizică îi decerneazăîn anul 2000 Premiul Hannes Alfven, numele fiindlegat de laureatul Premiului Nobel pentru fizică peanul 1970 (este primul an în care se acordă acest pre-miu, pentru a onora contribuţiile excepţionale alecercetătorilor în domeniul fizicii plasmei). În anul2002, Radu Bălescu primeşte titlul de Mare Ofiţer alOrdinului Léopold. În România, reputatul fiziciandevine doctor honoris causa al Universităţii din Cra-iova (1993) şi al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi(2000).

Radu Bălescu a fost şi un remarcabil profesor.Avea o metodă specială de predare, mult apreciată decursanţi, o comunicare perfectă cu aceştia, ce însoţeaîn acelaşi timp rigoarea explicaţiilor sale ştiinţifice.La Radu Bălescu, fundamentarea unei noi teorii erasolid susţinută de un control riguros, pentru a evitariscul dispersării rezultatelor prin apropierea deexperimental şi neglijarea, din punct de vedere teo-retic, a aprofundării unor situaţii complexe. 86

Fig. 2

Fig. 3

Radu Bălescu a conferenţiat sau a activat ca visi-ting professor şi a participat la numeroase congreseşi conferinţe în universităţi renumite ale lumii. Eleste autorul a peste zece monografii. Prima sa carte,Statistical Mechanics of Charged Particles, a apărutla Editura Interscience din New York, în anul 1963.Volumul are la bază rezultatul cercetărilor în dome-niul mecanicii statistice şi al fizicii plasmei, cu con-tribuţii originale, care dezvoltă consecinţele ecuaţieicinetice ce-i poartă numele. În anul 1975, la EdituraJohn & Sons din New York, a apărut una din lucră -rile sale cele mai cunoscute, Equilibrium and None-quilibrium Statistical Mechanics, un tratat sistema-tic al mecanicii statistice de echilibru şi non-echili-bru pentru sistemele cu număr mare de particule,larg citat în domeniu, ce acoperă teoria non-echili-brului printr-o serie de noi contribuţii necunoscutepână atunci în literatura de specialitate. În anul1988, Radu Bălescu a publicat, în două volume, laEditura North Holland din Amsterdam, o lucrarefundamentală, Transport Processes in Plasmas.Într-o manieră cuprinzătoare, sunt prezentate teorii-le legate de procesele de transport în plasmă, în con-diţii relevante pentru fuziunea termonucleară.Lucrarea este considerată de teoreticienii domeniuluica o lucrare de refe rinţă în domeniul proceselor detransport în plasmă. În anul 1997, Radu Bălescufinalizează volumul Statistical Dynamics: MatterOut of Equilibrium. Lucrarea, apărută la ImperialCollege Press din Londra, prezintă mecanica statis-tică de non-echilibru a sistemelor clasice şi proce -sele de transport prin difuziune anormală, în caz par-ticular în sisteme haotice. Legat de aspectele studiu-lui fenomenelor turbulente în plasmă, în anul 2005,Radu Bălescu publică lucrarea Aspects of Anoma-lous Transport in Plasmas, la Institute of PhysicsPublishing (Londra – Bristol – Philadelphia). Esteprima lucrare ce ia în considerare, în mod sistema-tic, aspecte particulare ale transportului anormal înplasmă, oferind o unificare a mai multor modele teo-retice, aparent diferite, şi evidenţiind progresele dindomeniu.

În acelaşi timp, Radu Bălescu este autorul a peste200 de articole în reviste ştiinţifice de prestigiu:„Bulletin de la Classe des Sciences“ (Académie Ro -yale de Belgique), „Physical Review“, „Journal ofPlasma Physics“, „Journal of Plasma and Fusion Re - search“, „International Journal of Quantum Che-mistry“, „Nuclear Fusion“, „Journal of StatisticalPhysics“, „Nature“, „Acta Physica Austriaca“,„Journal of the Physical Society of Japan“ etc.

Radu Bălescu a sprijinit mult cercetarea româ-nească, a facilitat intrarea României în organismeeuropene în domenii de mare actualitate. Aşa s-aînfiinţat Asociaţia Euratom – România (înainte chiarde aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană sauNATO), în cadrul proiectului de colaborare BFR(Belgia – Franţa – România), în care s-au implicatfizicieni din Bucureşti, Craiova şi Timişoara.

Ca un omagiu adus lui Radu Bălescu, în anul încare acesta ar fi împlinit 80 de ani, sub egida Aca-demiei Române şi a Academiei Regale a Belgiei,Biblioteca Academiei Române a fost organizatoareaunui eveniment amplu (sesiune omagială, expoziţie,workshop), ce a avut loc în luna septembrie 2012 laBucureşti, în colaborare cu Biblioteca UniversităţiiCatolice din Leuven şi cu Institutul Naţional de Fi -zica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiilor.

În cadrul sesiunii omagiale, au rostit alocuţiuniacad. Ionel Haiduc (preşedintele Academiei Ro -mâne, în perioada mai 2006 – aprilie 2014), acad.Ionel-Valentin Vlad (vicepreşedinte al AcademieiRomâne în perioada mai 2010 – aprilie 2014, actua-lul preşedinte al Academiei Române), ES PhilippeBeke, ambasadorul Regatului Belgiei în România,Dirk Aerts (Universitatea Catolică din Leuven),colaboratori ai lui Radu Bălescu din ţară şi străină-tate. După sesiunea omagială, a fost vernisată expo-ziţia Radu Bălescu – savantul şi omul. Timp de treizile s-a desfăşurat workshop-ul On Basic Aspects ofFusion Plasma Physics. Evenimentul a făcut partedintr-un proiect cultural româno-belgian, realizat încadrul schimburilor inter-academice, un demers deidentificare a prezenţei unor mari personalităţiromâneşti în spaţiul belgian.

Sub înaltul patronaj al aceloraşi distinse insti-tuţii, Academia Regală a Belgiei şi AcademiaRomână, cu sprijinul Ambasadei României înRegatul Belgiei şi în colaborare cu UniversitateaLiberă din Bruxelles şi cu Institutul CulturalRomân – Bruxelles, Biblioteca Academiei Ro mânea organizat, la Bruxelles, expoziţia omagială RaduBălescu – L’homme et le savant. Vernisajul a avutloc în ziua de 6 mai 2014. Evenimentul, realizat lainiţiativa academicianului Florin Filip, directorulgeneral al Bibliotecii Academiei Române, a repre-zentat o reiterare a expoziţiei realizate la Bucureştiîn anul 2012. Nu întâmplător, locul ales pentru des-făşurarea evenimentului a fost Universitatea Li -beră din Bruxelles, expoziţia fiind o încercare dereconstituire a vieţii şi activităţii marelui fizician(fig. 4). 87

Expoziţia a cuprins o serie de documente şi foto-grafii din arhiva Academiei Regale a Belgiei şi afamiliei, cărţi şi articole din colecţiile BiblioteciiAcademiei Române, ale Bibliotecii UniversităţiiLibere din Bruxelles şi ale Institutului Naţional deFizica Laserilor, Plasmei şi Radiaţiilor, panouri cuaspecte din viaţa, activitatea de cercetare şi aplicaţi -ile legate de teoriile ştiinţifice ale savantului român(fig. 5).

A atras atenţia traducerea unor poveşti de IonCreangă, pe care Radu Bălescu a făcut-o special pen-tru nepoata sa (una dintre poveşti, Harap-Alb, fiindadaptată ca piesă de teatru muzical).

Vernisajul a fost precedat de o serie de alocu-ţiuni ale unor personalităţi invitate: Jean-PierreDevroey (membru al Academiei Regale a Belgiei),ES Ştefan Tinca (ambasadorul României în RegatulBelgiei), acad. Marius Sala (vicepreşedinte al Aca-demiei Române în perioada mai 2006 – mai 2014)(fig. 6), Paul Vandenplas (membru al AcademieiRegale a Belgiei, Robert Adam (directorul Institutu-lui Cultural Român – Bruxelles), Daniele Carati şiBoris Weyssow (profesori la Universitatea Liberădin Bruxelles şi colaboratori apropiaţi ai lui RaduBălescu), An drada Ianuş (doctorandă la UniversityCollege of London), medaliată cu aur la OlimpiadaInternaţională de Fizică în anul 2012.

Au fost de faţă reprezentanţi mass-media (aiAGERPRES, Radio România Actualităţi, ai unorjurnale locale). Evenimentul a fost apreciat ca o reu-şită care a făcut vizibilă contribuţia instituţiei acade-mice – Biblioteca Academiei Române – la aducereaîn conştiinţa publică a unei personalităţi române deexcepţie.

Activitatea ştiinţifică a lui Radu Bălescu s-abucurat de recunoaştere internaţională, opera safiind apreciată de specialiştii de elită ai domeniului.În urma sa, rămân lucrări strălucite ce pun bazeleunor noi descoperiri în domeniu. În acelaşi timp,Radu Bălescu rămâne un iubitor de artă, un omextrem de cultivat. Aşa cum spunea mentorul său,Ilya Prigogine, Radu Bălescu a fost „un mare om deştiinţă şi un mare umanist“.

88

Fig. 4

Fig. 6

Fig. 5

În ziua de 17 august 2014, s-a stins din viaţăcriticul literar şi de artă, omul de generoasăcultură Dan Hăulică, membru corespondent alAcademiei Române.

Născut în ziua de 7 februarie 1932, la Iaşi, DanHăulică a urmat studiile liceale şi apoi pe cele uni-versitare la Facultatea de Litere din Iaşi, după care aurmat Facultatea de Istoria Artei la Bucureşti.

După absolvirea studiilor, a fost conferenţiar şiapoi profesor la Institutul de Arte Plastice „NicolaeGrigorescu“ din Bucureşti. Din anul 1963 a fostredactor al revistei „Secolul XX“, una dintre celemai prestigioase reviste de cultură din ţara noastrăînainte de anul1989.

După 1990 a fost membru în consiliul executivUNESCO, ambasador al României pe lângăUNESCO până în anul 2001 şi reprezentant alRomâniei pe lângă Uniunea Latină.

Spirit enciclopedic, cu o capacitate deosebită îndetectarea şi descrierea unor conexiuni şi inter -ferenţe ideatice, Dan Hăulică este autorul mai mul-tor monografii dedicate unor mari artişti ai lumii şiromâni, dintre care amintim: Brâncuşi, ou l’anoni-mat du génie, Picasso – Célébration du centenaired’une naissance; a două volume Peintres roumains,dar şi al unor lucrări privind mari probleme ale cul-turii: Critică şi cultură, Geografii spirituale, Nostal-gia sintezei, Dimensiunea ale artei moderne ş.a.

Dan Hăulică a semnat scenariile pentru filmele„Ştefan Luchian“, „Henri Catargi“, „Ziduri carevisează“, „Curajul marilor spaţii“, „Grădini şihimere“, „Viorel Mărginean“. De neuitat rămânemisiunile sale de radio, în care a dezvoltat cu harteme de literatură şi artă figurativă.

Prestigiul naţional şi internaţional de care s-abucurat distinsul om de cultură este ilustrat şi defuncţiile pe care le-a ocupat de-a lungul anilor:preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale aCriticilor de Artă, al Consiliului AudiovizualuluiMondial pentru Editări şi Cercetări de Artă, al LigiiCulturale România-Franţa; a fost membru al Acade-miei Europene de Ştiinţe, Litere şi Arte, al SocietăţiiEuropene pentru Cultură şi a primit numeroase pre-mii.

La 31 mai 1993, a fost ales membru corespon-dent al Academiei Române.

Odată cu stingerea din viaţă a lui Dan Hăulică,comunitatea academică pierde pe unul dintre cei maidistinşi dintre membrii săi, un reper în viaţa noastrăintelectuală.

89

In memoriamDan Hăulică (1932–2014)

Revista „Secolul XX“

În ziua de 28 septembrie 2014, s-a stins din viaţăÎPS Nicolae Corneanu, Arhiepiscopul Timişoarei şiCaransebeşului şi Mitropolit al Banatului, membrude onoare al Academiei Române, un reper luminosîn viaţa noastră spirituală.

Născut la 21 noiembrie 1923 la Caransebeş, ÎPSNicolae Corneanu a absolvit Facultatea de Teologieîn anul 1946 şi, trei ani mai târziu, a obţinut docto -ratul cu teza Viaţa şi petrecerea Sf. Antonie. Începu-turile monahismului creştin în valea Nilului. În aniicare au urmat a fost, rând pe rând, profesor la Aca -demia Teologică din Caransebeş şi diacon, referentprincipal, consilier la Arhiepiscopia Timişoarei,conferenţiar la Institutul Teologic din Sibiu. Dinanul 1960, a fost episcop al Aradului, iar din 1962Arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi Mi -tropolit al Banatului, funcţie pe care a ocupat-o pânăla ceasul mutării sale la Domnul.

Ca întâi stătător al Mitropoliei Banatului şi slu-jitor devotat al altarului, a desfăşurat o activitatecomplexă – de restaurare a unor monumentebisericeşti, de construire a noi biserici şi organizarea unor colecţii muzeale. A fost îndrumător la Edi turaMitropoliei Banatului şi al revistelor „Învierea“ şi„Altarul Banatului“ ş.a.

ÎPS Nicolae Corneanu a participat la numeroaseîntâlniri panortodoxe, fiind şi membru a numeroasecomisii de dialog internaţional ortodox-catolic şiortodox-luteran. De asemenea, a fost membru alConsiliului Ecumenic al Bisericilor.

Practicând principiul benedictin ora et labora, ascris numeroase cărţi, cea mai mare parte în dome -niul patristicii, dintre care amintim: Simbolul scăriişi treptelor în religiile necreştine, Cu privire lasemnificaţia originară a cuvântului „catolic“,Frumuseţea ca atribut al dumnezeirii, Muntele Sinaişi importanţa sa în istoria Bisericii creştine, Bise ricadin nordul-vestul ţării în perioada horthistă, Paginidin literatura primelor veacuri creştine, Pe firulvremii. Meditaţii ortodoxe, Popasuri du hovniceşti.De la Paști la Crăciun, Farmecul scrie rilor patris-tice, În pas cu vremea. A tradus Scara raiului, bine-cunoscuta lucrare a lui Ioan Scolasticul, la care asemnat şi un substanţial studiu introductiv. La toateacestea, se adaugă o bogată activitate pu blicistică şieditorială şi o intensă acti vitate orga nizatorică.

A lăsat moştenire o pildă de ierarh creş tin, dis -tingându-se prin erudiţie, altitudine spirituală şiasumare responsabilă a misiunii încredinţate. A fostales membru de onoare al Academiei Române înanul 1992.

Prin stingerea din viaţă a ÎPS Nicolae Corneanu,Academia Română pierde pe unul dintre cei maidistinşi dintre membrii săi, a cărui amintire va fimereu asociată cu un deosebit respect şi o cuvenităpioşenie.

90

ÎpS Nicolae Corneanu (1923–2014)

Catedrala Mitropolitană din Timişoara

August29 august: Cu prilejul Zilei limbii române, în

Sala „Theodor Pallady“ a Bibliotecii AcademieiRomâne a fost deschisă expoziţia 31 august – Ziualimbii române organizată de Biblioteca AcademieiRomâne şi Secţia de filologie şi literatură a Acade-miei Române, împreună cu Fundaţia Naţională pen-tru Ştiinţă şi Artă şi Asociaţia Excelenţă prin Cul -tură. Au avut alocuţiuni: acad. Florin Filip, directo-rul general al Bibliotecii Academiei Române, acad.Eugen Simion, preşedintele Secţiei de filologie şiliteratură şi Gabriela Dumitrescu, şefa Serviciuluide manuscrise-carte rară.

Expoziţia a prezentat manuscrise şi cărţi vechisemnificative pentru istoria limbii şi culturii ro -mâne – de la textele rotacizante, primele traduceriîn limba română ale Psaltirii şi Faptele Apostolilor,prima traducere integrală a Vechiului şi Noului Tes-tament, Palia de la Orăştie, Noul Testament de laBălgrad, mărturii din domnia lui Constantin Brân-coveanu, scrierile lui Bălcescu şi Alecsandri, Emi-nescu, Creangă şi până la literatura contemporană.

13–14 august: Acad. Ionel-Valentin Vlad, preşe-dintele Academiei Române, şi acad. AlexandruSurdu, vicepreşedinte al Academiei Române, au par-ticipat la cea de a V-a ediţie a SimpozionuluiNaţional „Cultură şi civilizaţie românească înMaramureş“, de la Săliştea de Sus. Acad. Ionel-Valentin Vlad a vorbit despre moştenirea culturalălăsată de Eminescu, care „rămâne un etalon devaloare pentru creatorii contemporani din Româniaşi de pretutindeni“. Acad. Alexandru Surdu şi-adedicat comunicarea relaţiei dintre civilizaţie şi cul-tură din perspectivă maramureşeană într-o cuvenităcinstire a sufletului românesc. Petre Frangopol,membru de onoare al Academiei Române, a readusîn memoria celor prezenţi personalitatea şi opera şti-inţifică a academicianului Horia Hulubei.

Septembrie5 septembrie: La împlinirea a 50 de ani de la

cel de al VIII-lea Congres de ştiinţa Solului, carea avut loc la Bucureşti, în Aula Academiei Române,

s-a desfăşurat o sesiune ştiinţifică organizată deComisia pentru protecţia solului a Secţiei de ştiinţeagricole şi silvice, Societatea Naţională Românăpentru Ştiinţa Solului şi Secţia de ştiinţa solului,îmbunătăţiri funciare, gospodărirea apelor şi protec-ţia mediului a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Sil-vice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti“.

În deschidere, acad. Cristian Hera, vicepreşe -dinte al Academiei Române, a prezentat un ampluexpozeu cu tema Al VIII-lea Congres Mondial deŞtiinţa Solului – Eveniment de referinţă în ştiinţaromânească. În continuare, au prezentat comuni-cări:

- prof. dr. Nicolae Florea – Societatea Interna-ţională de Ştiinţa Solului la 90 de ani;

- acad. Dan Rădulescu – Mineralogia – compo-nentă esenţială pentru ştiinţa solului;

- prof. dr. Mihail Dumitru – Societatea Naţio-nală Română pentru Ştiinţa Solului;

- dr. Cătălin Simota – Prezent şi viitor în ştiinţasolului;

- dr. Ruxandra Vintilă – Contribuţii ale cercetă-rii din România la utilizarea teledetecţiei satelitareîn agricultura secolului al XXI-lea.

8 septembrie: Aula Academiei Române a fostgazda Simpozionului internaţional „AstronomulNicolae Donici – 140 de ani de la naştere“, orga-nizat de Comitetul de istoria şi filosofia ştiinţei şitehnicii a Academiei Române, Institutul Astronomical Academiei Române, împreună cu Academia deŞtiinţe a Moldovei.

Simpozionul s-a deschis cu alocuţiunea susţinutăde acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Acade-miei Române, care a făcut o prezentare sintetică apersonalităţii şi contribuţiilor ştiinţifice ale astrono-mului Nicolae Donici.

În continuare, prof. univ. Ion M. Tighineanu,prim-vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe aRepublicii Moldova, a susţinut comunicarea Nico-lae Donici, dialectica vieţii şi creaţiei, în care aînfăţişat viaţa şi opera astronomului NicolaeDonici.

Dr. Magda Stavinschi a făcut o prezentare cro-nologică a vieţii astronomului încă insuficientcunoscut. Apoi, a fost vizionat interviul cu doamnaZoe Donici, realizat de Anca Filoteanu. Tot despreviaţa şi opera distinsului astronom au susţinut comu-nicări:

- Ion Holban – Nicolae Donici – ctitorul uneicitadele ştiinţifice la Nistru; 91

Cronica vieţii academice

92

- Iurie Colesnic – Astronomul Nicolae Donici înviaţa de toate zilele;

- Ion Holban, Mugur Ioan Grigoriţă – Pe ur meleastronomului Nicolae Donici.

În secţiunea „Pe marginea lucrărilor lui NicolaeDonici“, au susţinut comunicări:

- Mircea Rusu, Doru Marian Şuran – Contribu-ţiile lui Nicolae Donici la studiul luminii zodiacale;

- Florinela Georgescu, Ancuţa Manea – Astrono-mie şi meteorologie – conexiuni în viaţa astrofizi-cianului Nicolae Donici.

Ultima parte a simpozionului a fost dedicată rea-lizărilor cercetărilor întreprinse de Nicolae Donici şiperspectivele pe care le-a deschis şi astăzi compati-bile cu noi abordări ştiinţifice.

10 septembrie: Aula Academiei Române a găz-duit Conferinţa internaţională cu tema „GlobalEconomics and Governance“, organizată de Insti-tutul de Prognoză al Academiei Române.

11 septembrie: Aula Academiei Române a găz-duit Conferinţa europeană „Structure GuidedInvestigation of Effector Function“, evenimentorganizat de Institutul de Biochimie al AcademieiRomâne.

18 septembrie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române a avutloc Simpozionul dedicat împlinirii a „O sută de anide la naşterea pictorului Alexandru Ţipoia(1914–1993)“, organizat de Secţia de arte, arhitec-tură şi audiovizual. Despre viaţa şi opera pictoruluiomagiat, au vorbit acad. Răzvan Theodorescu, pre-şedintele Secţiei de arte, arhitectură şi audiovizual,istoricul de artă Ioana Vlasiu şi pictorul GeorgeŢipoia, fiul artistului. A urmat proiecţia filmuluiRezistenţă prin cultură realizat de Marilena Rotaru.

În încheiere, în Sala „Theodor Pallady“ a Biblio-tecii Academiei Române a fost vernisată o expoziţiecu opere reprezentative din creaţia pictorului Ale-xandru Ţipoia.

Expoziţia „31 august – Ziua limbii române“ organizată la Biblioteca Academiei Române

93

Apariţii la Editura Academiei

MIT şI FIlOSOFIE ÎN GRECIA VECHEGh. VlĂDUŢESCUVolumul demonstrează că „mitul şi filosofia

având logici distincte, sunt realităţi autonome“.„Mitul este filosofie, ştiinţă, artă şi religie, în mă suraîn care e o reconstrucţie a lumii şi omului. Miturilesunt hotărâtoare pentru naşterea filosofiei.“

Academicianul Gheorghe Vlăduţescu propuneo revigorantă întoarcere la izvoare, spre timpulmitic cu întreaga sa bogăţie de semnificaţii, pentrua sublinia că avem de-a face cu două tipuri de lo -gică, de stil, de raportare diferită la realitate. Rolulprincipal revine filosofiei prin care reface, dupămăsura omului, care, şi atunci când este sub vre-muri, încearcă să ducă demn povara cu năzuinţa căodată va putea schimba blestemul în binecuvân -tare. Îngemănarea mitului cu filosofia, dând seamadespre dialogul şi gâlceava dintre percepţia şiinterpretarea lumii de-a lungul devenirii ei, sedovedeşte a fi una de na tură paideică spre o geo-grafie mitică.

pROpRIETATEA INDUSTRIAlĂ şI MARKETINGUl pRODUCŢIEI INTElECTUAlEVictor IANCULucrarea reprezintă o premieră în context naţio-

nal, propunând o analiză a rolului pe care proprieta-tea intelectuală, sub dimensiunea sa mai res trânsă,referitoare în principal la brevete, mărci şi modele/desene industriale (dimensiune cunoscută sub denu-mirea de proprietate industrială), îl joacă în cadrulnoii realităţi economice pe care o reprezintă piaţaideilor/cunoaşterii. Abordarea acestei tematici vinedin necesitatea unei analize mai detaliate a condiţii-lor specifice de funcţionare a acestui spaţiu de tran-zacţionare, ale cărui existenţă şi funcţionare suntdirect influenţate de caracteristicile speciale ale„obiectului“ tranzacţiilor: producţia intelectuală.

BASARABIA – 1812 pROBlEMĂ NAțIONAlĂ, IMplICAțII INTERNAŢIONAlELucrarea cuprinde materialele Conferinței

Științifice Internaționale care s-a desfășurat laChișinău, în perioada 14–16 mai 2012, la împlinireaa 200 de ani de la semnarea Tratatului de pace de laBucurești, prin care Basarabia a fost anexată Impe-riului rus. Are trei părți ce includ luările de cuvântale mai multor personalității ale vieții științifice șiculturale din România și Republica Moldova, cuprivire la contextul internațional în care Parteaotomană și reprezentanții Imperiului rus au impusromânilor un destin departe de adevărul istoric.Efectele actului din anul 1812 sunt abordate criticatât în plan național, cât și internațional, documen-tele Conferinței din 2012 fiind mărturii alereconstituirii și evaluării academice, științifice, înbaza surselor documentare, a împrejurărilor isto -rice, diplomatice, militare, culturale ș.a., în care aavut loc agresiunea sovietică asupra României și„dezmembrarea de țară“. Tot aici, sunt conturateperspectivele relațiilor Republicii Moldova cu țara-mamă în noul context internațional.94

TERMINOlOGIA pĂSTOREASCĂ MOşTENITĂ ÎN lIMBA ROMÂNĂ ElEMENTE DE DINAMICĂ lEXICAlĂEmanuela I. DIMALucrarea cuprinde o analiză în perspectivă tipo-

logică a domeniilor implicate în analiza şi descrie-rea păstoritului românesc, arătând atât principiilemetodologice specifice fiecărei ramuri de investi-gaţie, cât şi rezultatele la care unii cercetători, ceimai mulţi, lingvişti, au ajuns de-a lungul timpului.De asemenea, se fac referiri la ideile ştiinţifice dupăcare a fost elaborată analiza lexicală, prezentândcriteriile care au fost respectate în selectarea corpu-sului terminologic.

Concluziile generale ale lucrării confirmă, prinfaptele lingvistice prezentate, perspectiva sociolo-gică asupra vechimii acestui mod de existenţă, tipicromânesc, aparte prin particularităţile sale înansamblul ocupaţiilor europene, pentru care toateramurile etnice româneşti a manifestat o predilecţieconstantă de-a lungul întregii lor istorii.

95

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.

Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.

Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate.

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu se

primesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:

- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â „ şi

„sunt „ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

GHID pENTRU AUTORI

96

ISSN 1220-5737 96 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 6 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.