Sistematizarea municipiului Oradea (1960-1989)

Cristian CULICIU*

coord.: prof. univ. dr. Gabriel Moisa

Abstract: In the communist period, Romanian cities were transformed totally or partially. At the

beginning (after 1948) the main argument behind building new housing or moving people together with other in

the same house was the lack of housing. There were two causes: distruction caused by the war and forced

industrialisation, that increased urban population. The urban phenomenon had many aspects that refer to the

totalitarian system, the need for the Communist Party to control people in their living, or another need, of

leaving a ”concrete herritage” for those to come. The way cities were reshaped by the communist regime was

similar to the western european model. But the scale and purpose were others.

Reshaping urban living was a reality in every communist country, also in Romania and Oradea. In this

city, the phenomenon began relatively late. But between 1960 and 1989, the authorities built tens of thousands of

apartments, for many more people. The fact of demolishing old houses and building new apartment buildings

over them was a tragedy for many people, but for others it ment much better living conditions.

Keywords: totalitarian project, urban life, communism, Oradea, urban systematisation

Subiectul procesului de urbanizare, respectiv sistematizare urbană în România

comunistă este unul abordat în destul de mică măsură de istoriografia națională.

Subiectul în sine nu poate fi catalogat doar drept unul de istorie, căci comprimă și

date și principii de lucru din domeniile: sociologie, economie, arhitectură și

urbanism, psihologie. El a fost abordat, până acum, în câteva studii, cel mai

cuprinzător referindu-se la urbanizarea zonei Hunedoara-Călan. La acestea adăugăm

existența unor cercetări pe construirea centrului politico-administrativ al

Bucureștiului, pe cadrul legal al fenomenului, specific ultimelor două decenii

comuniste, ori unele mici studii pe cartierele unor orașe ale țării.

În cazul Oradiei, până acum nu există un studiu dedicat modului în care

orașul a evoluat după cel de-al doilea război mondial, decât informații punctuale,

răspândite în lucrări generale. Orașul Oradea este un caz deosebit, însă cu un

exemplu de regăsit și în celelalte orașe paralele cu granița româno-ungară. Procesul

industrializării, corelat cu urbanizarea și creșterea populației a făcut ca Oradea să

devină, dintr-un oraș majoritar maghiar, într-unul majoritar românesc. Echilibrul

etnic a fost atins destul de târziu însă (aproximativ înaintea jumătății anilor ´70),

orașul devenind „beneficiarul” amintitelor procese abia începând cu 1960. Practic,

perioada 1960-1989 este cea în care procesul sistematizării urbane s-a făcut resimțită

în oraș, ultimul deceniu și jumătate fiind marcat în special de demolarea unor vechi

cartiere de case.

În luna ianuarie 1948, Oradea avea o populație de 82 282 de locuitori1.

Suprafața construită a orașului se îmbogățise în perioada interbelică cu o serie de noi

cartiere (Ioșia, Râtul comandantului etc.), gândite pe sistemul orașului-grădină.

Industria locală era bine dezvoltată, încă din perioada antebelică, principalele

platforme industriale situându-se în cartierul Subcetate, zona Căii Clujului și a Străzii

Sucevei.

Orașul își revenea în urma distrugerilor de război. Prioritară era refacerea

clădirilor, proces la care au fost chemați toți locuitorii bărbați ai orașului, dar și

refacerea infrastructurii și suprastructurii de utilități publice și transport în comun.

Podurile orașului fuseseră bombardate, iar cel central era distrus complet2.

Până la declanșarea procesului de construire de ansambluri noi de clădiri,

orașul s-a extins prin includerea între limitele sale a unor suburbii. Este cazul satului

Seleuș, devenit Cartierul Nufărul (după 1974), iar apoi înglobarea satului Episcopia

Bihor (1956), devenit cariterul cu același nume. Între acesta și oraș a fost dezvoltat,

încă din timpul războiului, dar și după, o zonă compactă de locuințe, Cartierul

Hunyadi (astăzi Oncea). De asemenea, în primii ani postbelici remarcăm apariția

unor construcții noi în cartierele Crișului (astăzi M. Eminescu), Eminescu (astăzi

Tokay), N. Iorga, CFR (zona din proximitatea căii ferate, pe dealuri, delimitată de

gara centrală și depoul de locomotive)3.

Criza de locuințe care se arăta la orizont a determinat autoritățile locale să

creeze Trustul de Construcții Locale Oradea (TCLO), iar primul său an de activitate a

fost 19564. Primele blocuri de locuințe construite după război au fost cele de pe

Strada Decebal nr. 5 – un imobil cu 20 de apartamente (actualmente Bulevardul

Decebal, nr. 29), blocul actorilor (Str. Principatele Unite, nr.26-28) și blocul de pe

Strada Republicii nr. 515. Pe lângă acestea, tot în cea de-a doua jumătate a deceniului

sunt contruite șirurile de blocuri cu parter și un etaj de pe străzile Spitalului (Louis

Pasteur) și Ecaterina Teodoroiu.

În acest răstimp, populația orașului crește până la 98 950 de locuitori (1956)6.

*masterand, Universitatea din Oradea, e-mail: cristian.culiciu@yahoo.com 1 Anuarul statistic al RPR 1957, Editura Științifică, București, 1957, p. 66, tabel 16 2 Liviu Borcea, Gheorghe Gorun (coordonatori), Istoria orașului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995,

p. 410-412 3 I. O. Berindei, I. Șuta, A. Czaholi, Aspecte privind dezvoltarea urbanistică a orașului Oradea, în Lucrări

științifice, seria A, 1969, p. 341-342 4 Gabriel Moisa, Industrializarea în Oradea 1945-1990. Studiu de caz, în Maria Mureșan (coordonator),

Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice și contemporane, Editura ASE,

București, 2008, p. 378-379 (în continuare Industrializarea în Oradea 1945-1990…) 5 Péter I. Zóltan, Trei secole de arhitectură orădeană, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2003, p.

103 6 Aurelia Susan, Evoluția teritorială a orașului Oradea, în Studia Geographica, 1971, nr. 2, p. 51

În jurul anului 1960 a fost definitivată prima schiță de sistematizare a Oradiei

conform principiilor comuniste, plan realizat de ISCAS București. În baza acestui

plan vor fi construite, în prima parte a anilor ´60, primele cvartale de blocuri, în Zona

de Vest (Cartierul Rogerius), Calea 1 Mai (actualmente Calea Mareșal Alexandru

Averescu), Str. Gh. Magheru, Piața 23 August (Parcul 1 Decembrie), Piața București7.

Este perioada în care profilul industrial al orașului suferă cele mai importante

modificări. Este construită platforma industrială de vest, cuprinzând Uzina de

Alumină (construcția sa începe în anul 1962), Combinatul de prelucrare a lemnnului,

Întreprinderea de materiale de construcții, Întreprinderea de Ansamble pentru

Mijloace de Transport (IAMT), noua termocentrală (Întreprinderea Electrocentrale),

respectiv Întreprinderea de industrializare a zahărului8. Pe lângă toate acestea, în

continuarea Căii Borșului, pe care este amplasată platforma, era construită, în aceeași

perioadă, Întreprinderea de Sere9. Schița de sistematizare a Zonei de Vest a fost

realizată în anul 1959 și prevedea un total de 38 700 de apartamente, desfășurate în

cvartale, pe o suprafață de 260 ha10. Din acestea, până în 1969 erau ridicate 3200 de

locuințe, ce găzduiau 11 400 de persoane11.

Locuitorii cartierului, numit și în epocă „Rogerius”, au beneficiat de

construirea de unități școlare, de toate nivelele, precum și de un spital (Spitalul

Unificat de Copii, cu 400 de paturi, a fost dat în folosință în anul 1969)12.

Tot în anii ´60 au fost construite microraioane și în alte zone ale orașului, tot cu

precădere pe terenuri libere, din dubla dorință de a rezolva cererile locative, dar și de

a moderniza aspectul cartierelor respective. Un prin exemplu este cel al „cvartalului

23 August”, ridicat începând cu 1960 în vecinătatea pieței agroalimentare și a

parcului cu aceleași denumiri13.

În apropierea acestei locații, în aceiași ani a fost construit „Cvartalul 1 Mai”.

Zona delimitată de străzile Clujului, Cele Trei Crișuri și 1 Mai a fost mobilată cu un

număr de 10 blocuri, cu câte trei sau patru etaje. De asemenea, pe spațiul din fața

Gării centrale (Piața București) a fost construit un ansamblu de locuințe pe modelul

celui din zona 23 August, respectiv o clădire-etalon cu regim mare de înălțime, și mai

multe clădiri cu regim de înălțime P+4/P+5, desfășurate pe două direcții, paralel și

perpendicular cu desfășurarea Pieței și cu clădirea Gării. De altfel, în perioada

socialistă construirea de ansambluri rezidențiale, cu funcțiuni comerciale la parter, în

7 Industrializarea în Oradea 1945-1990…, p. 379 8 Ibidem, p. 381-382; Liviu Borcea, Gheorghe Gorun, op. cit., p. 412 9 Grigore Lalescu, Construirea Zonei de Vest a Oradiei și consecințele sale social-economice, în Bihor. Trecut,

prezent, perspective, 1969, p. 71-73 10 Vladimir Ionescu, Cum a fost, cum este, cum va fi: Zona de Vest, în Familia, seria a V-a, an 19(120), nr.

4(211), aprilie 1983, p. 4 11 Ibidem, p. 74 12 Ibidem, p. 74-75 13 P. H. Ionescu, Cvartalul 23 August din Oradea, în Arhitectura, anul VII, 1960, nr. 4(65), p. 26-27

imediata proximitate a gărilor a fost o practică omniprezentă. Ideea de poartă a

orașului era astfel materializată, rezolvându-se atât problemele ce țin de aspectul

orașelor, cât și o parte a necesarului de locuințe.

Între aceste locații a fost realizat un microansamblu de clădiri de locuit cu trei

și patru etaje pe strada Magheru. Aceste clădiri, amplasate la frontul stradal, au fost

completate cu altele cu regim mare de înălțime după anul 1982. În anii 1967-1968 era

construită zona de locuințe de pe Splaiul Crișanei, formată din trei microansambluri

(un bloc turn și alte două cu regim de înălțime parter și patru etaje). Nu în ultimul

rând amintim ansamblul de blocuri de câte trei și patru etaje construit pe stada

Dimitrie Cantemir, paralel și perpendicular cursului pârâului Peța.

Între aceste aspecte, amintim și alte elemente ale urbanizării, manifestate în

oraș în timpul anilor 1948-1960. Au fost construite poduri noi peste Crișul Repede,

respectiv podul din centrul orașului (1946-1947) ori Podul „23 August” (în capătul de

sud al Străzii Magheru – 1954-1955). Rețelele electrice, de canalizare și alimentare cu

apă au fost extinse în câteva dintre cartierele mărginașe (Ioșia, Episcopia Bihor,

Eminescu). Rețeaua de străzi a fost extinsă, la nivelul anului 1969 existând circa 700

de străzi. Parcurile orașului au fost și ele amenajate, astfel că putem vorbi despre

parcurile 1 Mai (scuarul din vecinătatea cvartalului cu același nume – 1950), Nicolae

Bălcescu (1956-1957), 23 August (actualmente 1 Decembrie)14.

Zona Căii 1 Mai (Mareșal Alexandu Averescu) la sfârșitul anilor ´80 – sursa: Bihorul în imagini, 1969

14 I. O. Berindei, I. Șuta, A. Czaholi, op. cit., p. 342

Felul în care procesul sistematizării urbane era înțeles s-a schimbat radical la

începutul anilor ´70. Procesul sistematizării Oradiei în înțelesul dat de noua legislație

în domeniu (Directivele Consiliului Național al PCR privind sistematizarea

orașelor15, Legile nr. 416 și 517 din 1973, privind construcția de locuințe și

administrarea fondului locativ și Legea 58/197418) s-a desfășurat pe parcursul celei

de-a doua jumătăți a deceniului al optulea și pe toată durata celui următor. În acest

interval s-a trecut de la construirea obiectivelor social-economice pe locul vechilor

clădiri, terenurile libere epuizându-se. O parte a zonelor amintite vor fi completate cu

noi construcții, în timp ce altele noi se vor contura. Principala consecință socială a

acestui proces va fi pierderea, de către mii de cetățeni, a locuințelor vechi, pentru a fi

mutați în apartamente nou-construite, dar cu un grad de confort deseori mai scăzut

decât vechile case.

Așadar, unul din fronturile de lucru ale anilor 1972-1973 era zona străzii

Sovata, între aceasta și Crișul Repede. Acolo, inițial, era o zonă liberă de construcții,

malul râului nefiind regularizat decât cu câțiva ani în urmă. Ansamblul a fost

proiectat de arh. Emilia Abrudeanu, în anul 1971, iar fiecare dintre blocuri cuprinde

zece etaje, 66 de apartamente, subsol tehnic și trei uscătorii19.

Planul ansamblului de blocuri tip C de pe Str. Sovata (foto: revista Arhitectura, 1973)

Tipizarea, în continuare, a construcțiilor, era cerută de organele politice de

conducere cu mai multă ardoare decât în anii dinainte. În Oradea, debutul deceniului

al optulea a coincis cu creșterea numărului clădirilor ridicate cu materiale

15 Conferința națională a Partidului Comunist Român – 19-21 iulie 1972, Editura Politică, București, 1972, p.

279-280, 481-491 16 Legea nr. 4 din 28 martie 1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe și vânzarea de locuințe din fondul

de stat către populație, în Colecția de legi și decrete, 1973, vol. I, 1 ianuarie-31 martie, p. 47 17 Legea nr. 5 din 28 martie 1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre

proprietari și chiriași, în Ibidem, p. 69-94 18 Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, Consiliul de Stat,

Serviciul Buletinului Oficial și al publicațiilor legislative, 1975 19 Arh. Emilia Abrudeanu, Bloc tip „C” în ansamblul de locuințe de pe malul drept al Crișului Repede, în

Arhitectura, an XXI, 1973, nr. 3(142), p. 11

prefabricate. Apar noi tipuri de locuințe, multe din acestea construite pe sistemul

vagon, cu încăperi cu intrare consecutivă, apartamente cu un grad de confort redus și

cu probleme energetice.

Pentru aceasta, la începutul anilor ´70 era constituită Întreprinderea de

materiale de construcții Oradea, cu două secții: cea de betoane grele (înființată în anul

1971) și cea de beton celular autoclavizat (1972)20. Numită și „Fabrica de case”,

unitatea producea panouri mari prefabricate, care erau ulterior asamblate pe

șantierele blocurilor de locuințe, a clădirilor industriale, comerciale ș.a. Producția

Întreprinderii s-a diversificat în anii următori, în presa locală publicându-se, regulat,

interviuri cu directorul sau inginerii săi. De obicei, erau scoase în evidență cifre

privind productivitatea, corelarea acestora cu programul de construcție locuințe,

respectiv noutățile în inovare pe care „Fabrica de case” le oferea.

O altă zonă care intra în atenția autorităților și a arhitecților era cea din

proximitatea Cetății. În anul 1973 era publicat planul privind sistematizarea sa, în

ideea creării aici a unei legături pietonale și de agrement între Parcul 23 August (1

Decembrie) și Parcul Muncitorilor (I. C. Brătianu) peste Crișul Repede, respectiv a

unei zone rezidențiale de-a lungul Căii Clujului21. Proiectul nu a mai fost, însă, pus în

aplicare, astfel că în anul 1979 era publicată o nouă variantă de sistematizare a zonei,

de astă dată conform noii idei privind crearea de centre politico-administrative în

fiecare reședință de județ. Centrul orădean era prevăzut ca o piață publică, înconjurată

de clădiri administrative, locuințe și un pavilion expozițional. Toată zona urma să fie

mobilată, începând de la Str. Dimitrie Cantemir, până la pod, și el dublându-se cu un

altul, pietonal. În imediata vecinătate a porții de vest a Cetății, respectiv în centrul

ansamblului, urma să fie construit un palat administrativ, gândit să găzduiască

Primăria, Prefectura, Consiliul Județean ș.a.22 Deși demarat rapid, în 1980, proiectul

nu a fost finalizat decât parțial, în 1985, el nefiind reluat niciodată.

20 Industrializarea în Oradea 1945-1990…, p. 382. Vezi și: Mariana Barna, Industrializare și demografie în

centrele urbane ale Crișanei (1960-1980), Editura Universității din Oradea, 2014, p. 115-116 21 Alexandru Moisi, Sistematizarea zonei cetății Oradea, în Arhitectura, an XXI, 1973, nr. 3(142), p. 12 22 Cf. Viorica Zărnescu, Oradea mâine – noul centru politico-administrativ, în Familia, seria a V-a, an

15(115), nr. 8(168), august 1979, p. 9; Crișana, an XXXIV, nr. 10063, 10 iulie 1979, p. 3

Macheta Centrului politico-administrativ, prezentată în anul 1979 (sursa: Nicolae Meseșan)

În cea de-a doua jumătate a anilor ´70, zonele în care se va construi cu

precădere în această perioadă sunt: Cartierul Ioșia-Nord, Zona de Vest, în

proximitatea străzilor Ostașilor-Moldovei-Transilvaniei, Calea Aradului, Cartierul

Nufărul23.

Pentru zona Ioșia-Nord, în anul 1974 fusese gândit un proiect de sistematizare

ce prevedea transformarea zonei într-o microstațiune, cuprinzând atât locuințe, cât și

zone de agrement (bază sportivă, sală polivalentă, ștrand, pationar, debarcader,

cinematograf ș.a.)24. Proiectul, unul futurist, nu a mai fost dus la împlinire. Doar

funcțiunile propuse au fost păstrate, cartierul urmând a fi, în cea de-a doua jumătate

a aceluiași deceniu, mobilat cu blocuri scunde, aproape toate din panouri mari.

23 Gabriel Moisa, Instituția primarului și primarii Oradiei între 1945-2003, în Aurel Chiriac (coordonator),

Oradea – pagini de istorie. Instituția primarului. Evoluție administrativă. Realitate urbanistică și arhitecturală,

Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2003,, p. 164 24 Crișana, an XXIX, nr. 48, 27 februarie 1974, p. 1-2

Proiectul Cartierului Ioșia-Nord (sursa: cotidianul Crișana, 1974)

Piatra de temelie a sălii polivalente a fost pusă în vara anului 197525. Până în la

sfârșitul anului 1977 se construiseră o bună parte a blocurilor de locuințe, astfel că în

zonele în care acestea erau finalizate s-a putut trece la amenajări26. Casa Științei și

Tehnicii pentru Tineret sau sediul Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din

Oradea au fost construite și date în folosință în 1979, împreună cu ultimele locuințe27.

În Zona de Vest se lucra pe mai multe fronturi, fiind vorba, în primă fază,

despre capătul vestic al Șoselei 6 Martie, în zona noului pasaj denivelat28, respectiv

pe aliniamentul Căii Ostașilor29. În apropiere, în partea sudică, era deschis un alt

front de lucru. Zona străzilor Liniștei (Episcop Suciu) – Spartacus urma să fie

mobilată cu 11 blocuri, construite din fondurile unor întreprinderi de pe platforma

industrială din vestul orașului, pentru angajații acestora30.

În anul 1979 debuta lucrul la ceea ce se dorea a fi cea mai importantă arteră de

circulație din oraș. Șoseaua 6 Martie era gândită ca o arteră cu perspectiva legării

directe a centrului orașului de platforma industrială. Este suficient să menționăm,

vizavi de importanța sa, faptul că, deja din anii ´70, acesta era inclus în traseul

obișnuit din timpul vizitelor familiei Ceaușescu la Oradea. Pentru realizarea

proiectului era necesară demolarea vechilor case. Zona, chiar dacă era compusă atât

din locuințe degradate, cât și din case în stare bună, a fost supusă demolărilor

integral. Până la sfârșitul deceniului următor au fost păstrate doar două mici zone cu

case.

25 Idem, an XXX, nr. 209, 6 septembrie 1975, p. 1 26 Idem, an XXXII, nr. 299, 18 decembrie 1977, p. 1-2 27 Idem, an XXXIV, nr. 20, 25 ianuarie 1979, p. 1; Idem, an XXXIV, nr. 9975, 28 martie 1979, p. 2; Idem,

an XXXIV, nr. 10044, 17 iunie 1979, p. 1 28 Idem, an XXXI, nr. 174, 24 iulie 1976, p. 3; Idem, an XXXII, nr. 82, 8 aprilie 1977, p. 1, 3 29 Idem, an XXXIII, nr. 160, 8 iulie 1978, p. 1 30 Idem, an XXXIV, nr. 9967, 18 martie 1979, p. 1

Cartierul Nufărul intrase, de asemenea, în atenția autorităților. În primii ani ai

mobilării zonei cu clădiri de locuințe noi, accentul a căzut în mod deosebit pe

valorificarea terenurilor libere. Din acest motiv, primele blocuri de locuințe au fost

construite în interiorul „inelului” delimitat de străzile Nufărului, Morii, Bumbacului

și Coreea (Constantin Noica), practic în spatele caselor existente.

Dispunerea primelor șiruri de blocuri în Cartierul Seleuș (Nufărul), anul 1974

Cartierul a fost construit, se spunea, „într-o poziție geografică privilegiată”, fiind

vorba despre vecinătatea Băilor Felix. El era „rod al unei ingenioase concepții edilitare” și

avea „toate șansele să devină un punct de referință pe harta viitoare a orașului”31. Până la

începutul anului 1980, în acest cartier au fost date în folosință 3800 de apartamente,

dintr-un total de 450032.

În zona centrală au fost efectuate lucrări de sistematizare în funcție de tipicul

perimetrelor avute în vedere. Ideea de bază, generală, ținea de pietonalizarea, pe cât

posibil, a centrului istoric. Din acest punct de vedere, singurul proiect dovedit fezabil

și realizat în integralitate, a fost pietonalizarea străzii Republicii, pe segmentul

cuprins între Teatrul de Stat și strada Dunărea. Inițial o stradă cu caracteristici

obișnuite, ea a fost transformată în pietonală în anii 1977-1978, eliminându-se atât

traficul auto, cât și linia de tramvai. În aceiași ani au fost construite mai multe clădiri-

plombă pe ambele părți ale străzii. Este vorba despre complexul comercial Mercur

(nr. 3-5 – inaugurat în anul 1981), un bloc de apartamente cu cinci nivele la numărul

10, un bloc cu trei etaje la numărul 16, o clădire de locuințe cu regim de înălțime ce

crește de la P+3 la P+6 la numărul 23-24, respectiv Întreprinderea de Încălțăminte

Arta, la numărul 18. În capătul noii pietonale a fost inaugurat, în anul 1979,

magazinul universal Crișul33.

31 Idem, an XXXII, nr. 223, 21 septembrie 1977, p. 1 32 Idem, an XXXV, nr. 10237, 1 februarie 1980, p. 2 33 Idem, nr. 10002, 28 aprilie 1979, p. 3

„Datorită grijii permanente a conducerii partidului și a tovarășului Nicolae

Ceaușescu, care ne-a vizitat de mai multe ori orașul și ne-a dat prețioase indicații, Oradea s-a

dezvoltat vertiginos an de an”34. Astfel suna mesajul elogios, unul din multele, adresat

șefului statului, în anul 1980, cu ocazia trasării bilanțului procesului de urbanizare a

Oradiei. Bilanțul propune o incursiune în perioada 1965-1980, din punctul de vedere

al industrializării orașului și al construcțiilor. În prim plan sta platforma industrială

de vest, dar și numărul total de 40 000 de apartamente, câte s-ar fi construit în oraș în

cei 15 ani, case pentru 60% din locuitorii urbei35. Urbanizarea Oradiei în acest

interval a însemnat și modernizarea a peste 100 de străzi, construirea a două poduri

peste Crișul Repede (Densușianu și Intelectualilor), noi școli și locuri în internate,

Spitalul de Copii și policlinica din vecinătate, unități sportive, respectiv hoteliere.

„Vrem să înfrumusețăm orașul, să-l facem mai modern și mai tânăr (…) așa cum ne

recomandă secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu”, se arată în finalul

prezentării36.

În decursul deceniului 1980-1989, activitatea de sistematizare s-a desfășurat în

toate cartierele importante ale orașului. Dacă în prima sa jumătate încă vorbim de

reconstruirea cartierelor aflate la o oarecare distanță una de cealaltă, în cea de-a doua,

aceste cartiere vor fi unite prin ansambluri de locuințe și dotări dispuse de-a lungul

principalelor căi de comunicație. Pentru început, avem în vedere evoluția Cartierului

Rogerius, ieșit din limitele Zonei de Vest și care, în urma demolărilor masive, s-a

extins către centrul orașului. O altă zonă în care procesul a continuat de-a lungul

întregului deceniu a fost Cartierul Nufărul I, dublat de Nufărul II, construit în partea

opusă a străzii omonime. În preajma intrării în oraș dinspre Deva a fost, de

asemenea, dezvoltat un ansamblu de locuințe, continuat în 1988-1989 până la B-dul

Decebal. În Cartierul Velența a fost desfășurată cea de-a doua etapă de construcții, pe

când, în vecinătate și doar la finalul intervalului, a început să fie construit ansamblul

Dragoș-Vodă. Alte zone în care au fost construite ansambluri de blocuri au fost: Str.

Magheru, „Centrul Civic”, Str. Dimitrie Cantemir, Calea Proletarilor (B-dul Ștefan cel

Mare), B-dul Decebal.

Trecerea la etapa reconstrucției totale a cartierelor a presupus revizuirea

schițelor de sistematizare a localităților bihorene. Se aveau în vedere menținerea

construcțiilor noi în limitele perimetrelor construibile existente, delimitarea mai

precisă a zonelor centrale, respectiv a unora destinate micii industrii și adoptarea

unor măsuri pentru prevenirea inundațiilor (care, de altfel, afectaseră județul în vara

34 Idem, an XXXV, nr. 10378, 16 iulie 1980, p. 1 35 Ibidem. Atât numărul, cât și procentul sunt vădit exagerate, calculele dând un total de circa 40-45 000

de apartamente construite în Oradea pe tot parcursul perioadei comuniste, respectiv într-o perioadă

de două ori mai îndelungată. 36 Idem, an XXXV, nr. 10378, 16 iulie 1980, p. 1

acelui an). Actualizarea schițelor de sistematizare s-a realizat în condițiile în care

autoritățile centrale gândeau deja direcțiile de dezvoltare ale țării până în anul 2000.

Schița de sistematizare actualizată a Oradiei prevedea, pentru cincinalul 1981-

1985, construirea unor ansambluri de locuințe și dotări de cartier pe Șoseaua 6

Martie, Leontin Sălăjan, cu perspectiva continuării până pe strada Decebal și,

respectiv, Karl Marx (Menumorut). Alte două zone vizate de dezvoltările ulterioare

erau Cartierul Nufărul II, Nojoridului I, respectiv o zonă de locuințe în Cartierul

Episcopia-Bihor37. Reactualizarea schiței de sistematizare pentru Oradea a mai fost

discutată în anul 1982, principala noutate reprezentând-o construirea unei

„străpungeri” între Podul Decebal, aflat în reconstrucție38 și Șoseaua 6 Martie, până la

strada Olimpiadei. Noile variante de definitivare a schiței includeau propuneri

privind „renovarea și remodelarea urbană” a unor străzi din centrul istoric, precum V.

Alecsandri, Prahovei (Traian Moșoiu), Independenței, Iosif Vulcan, ori Piața Victoriei

(Piața Unirii)39.

Zonificarea municipiului Oradea (sursa: revista Familia, 1983)

37 Idem, an XXXVI, nr. 10714, 15 august 1981, p. 2; Idem, an XXXVII, nr. 10891, 12 martie 1982, p. 1 38 Vechiul pod suferise avarii importante în urma umflării Crișului Repede în anii 1980-1981. Podul a

fost închis și dezafectat în luna martie 1981. Noul pod, funcțional și astăzi, a fost inaugurat pe 23

august 1983. 39 Crișana, an XXXVII, nr. 10954, 26 mai 1982, p. 2

Sistematizarea sistemului rutier al Oradiei (sursa: revista Familia, 1983)

Până în 1989, se va generaliza construcția de clădiri de locuit din panouri mari,

cele mai de întâlnite tipuri de blocuri optzeciste fiind PB-urile și PC-urile. De

asemenea, în mare măsură se va continua pe modelul inițial al cartierelor de blocuri

cu cinci nivele, amplasate în spatele șirurilor de clădiri înalte, cu front la străzile

principale.

Pentru noile cartiere de locuințe, deseori confruntate cu probleme de

organizare și amenajare, devenea prioritară crearea de spații publice, atât de către

autorități, cât și prin „muncă patriotică”, respectiv efortul locatarilor. Construirea de

alei pietonale, spații de parcare și de recreere deveniseră nevoi de prim ordin pentru

locuitorii acestor zone, întrucât realizarea lor în cadrul proiectelor de construcții a

cvartalelor nu fusese inclusă inițial. Propunerile privind sistematizarea diferitelor

zone ale orașului erau aduse la cunoștința publicului prin expoziții de schițe, machete

și randări, de actualitate fiind încă strămutarea unor gospodării în interiorul

perimetrului construibil40.

Într-un nou bilanț, realizat în vara anului 1988, observăm cum totalul

locuințelor noi realizate în Oradea după 1965 creștea, în bună măsură, fără a se ține

seama de evoluția reală a proporției. Astfel, la acel moment, Trustul Antrepriză

Generală de Construcții-Montaj Bihor (TAGCM – fost TCLO – organismul care avea

în subordine dezvoltarea spațiilor locative în județ) se lăuda cu 47 500 de

apartamente construite – mai puțin decât estimarea din anul precedent (!) (dintr-un

total de 60 900 de unități în întreg județul41), astfel încât, laolaltă cu cei ce și-au ridicat

locuințe în regim personal, circa trei sferturi din populația de peste 220 000 de

locuitori de atunci ai Oradiei s-au putut muta în locuințe noi42. Dintr-un alt articol, cu

tentă evident elogioasă, extragem următorul fragment: „Renașterea cetății în ultimele

40 Idem, nr. 11790, 5 februarie 1985, p. 1-2 41 Idem, an XLIII, nr. 12829, 17 iunie 1988, p. 1 42 Idem, nr. 12860, 23 iulie 1988, p. 3. Vezi și: Idem, nr. 12736, 1 martie 1988, p. 3

două decenii a însemnat o armonie pilduitoare pentru felul în care este transpusă în viața

politică înțeleaptă a partidului și statului nostru de dezvoltare și înflorire a țării, a

localităților”43. Investițiile, inclusiv cele industriale, înregistrate în Oradea după 1965,

ar fi totalizat circa 26 miliarde lei44.

B-dul Dacia, anul 1988 – sursa: cotidianul Crișana

B-dul Decebal, anul 1986 – sursa: internet

43 Idem, nr. 12705, 24 ianuarie 1988, p. 1 44 Ibidem, p. 2

Str. Nufărului, anul 1986 – sursa: TAGCM/colecție foto personală

Înaintea Congresului al XIV-lea al PCR, datele făcute publice în presa locală

indicau că în Oradea ar fi fost investiți, începând cu anul 1965, 32 miliarde lei, atât în

creșterea capacității industriale a orașului, cât și în construcțiile de locuințe și alte

funcțiuni sociale. Numărul total al apartamentelor date în folosință în această

perioadă ar fi fost de 52 00045, din care circa 20 000 în deceniul 1980-1989. Astfel,

Oradea ar fi reprezentat, conform propagandei locale, „una din cele mai elocvente

mărturii ale prefacerilor înnoitoare pe care le-au cunoscut marile localități ale țării”46. În

general, despre cartierele orădene se vorbea în termenii orașului în oraș, „cu blocuri

zvelte, cu bulevarde largi, aerisite, aglomerate, cu viața cotidiană trepidantă”47.

În 1989, TAGCM funcționa de aproape patruzeci de ani, timp în care totalul

sumelor investite ar fi crescut de cinci ori, respectiv cel al apartamentelor construite

de trei ori. În revista Familia, directorul Trustului, ing. Traian Bonta, lăuda unitatea

pe care o avea în subordine: „În această perioadă de mari înfăptuiri pentru trustul nostru

etapa cea mai prodigioasă au constituit-o cei trei ani pe care i-am încheiat din actualul

cincinal, când pentru activitatea desfășurată am obținut de două ori locuri fruntașe pe țară”,

cu perspective asemănătoare și pentru anul 198948.

45 Idem, nr. 13258, 4 noiembrie 1989, p. 1 46 Idem, nr. 13247, 22 octombrie 1989, p. 1 47 Ibidem 48 Familia, seria a V-a, an 25 (125), nr. 11 (291), noiembrie 1989, pagină publicitară

Modul în care procesul sistematizării Oradiei s-a făcut a lăsat loc pentru

numeroase abuzuri. Astfel, au existat cazuri în care familiile au fost mutate în

apartamente cu suprafețe mult mai mici decât vechile lor care, ori le-au fost

repartizate locuințe cu o suprafață utilă prea mică pentru necesitățile tuturor

membrilor. Procedura, în cazul mutării dintr-o casă într-un apartament, era:

expedierea unui ordin de evacuare către beneficiarul repartizării, perfectarea

formelor de contractare la Întreprinderea Județeană de Gospodărire Comunală și

Locativă Bihor (IJGCL), respectiv exproprierea, mutarea propriu-zisă, iar apoi

despăgubirea bănească a locatarului. Despăgubirea se acorda în funcție de suprafața

locativă pierdută și valoarea casei. În cazul refuzului, beneficiarul era acționat în

instanță de către Statul român, fiind totodată obligat la achitarea tuturor cheltuielilor

de judecată.

Numeroase au fost și problemele cu care locatarii se confruntau după mutarea

în ansamblurile nou-construite: „pereți neuniformi, pardoseli inegale, covoare p.v.c. lipite

anapoda, mozaic fărâmicios, tâmplărie montată neglijent, uși și ferestre care nu se închid,

vopsitorii inestetice (…) caloriferele curg, robinetele de la baie rămân în… mână”49.

După darea în folosință a primelor cvartale din Cartierul Nufărul, locatarii

semnalau, între altele, lipsa aleilor amenajate, a legăturilor prin transportul în comun

cu celelalte zone ale orașului, a telefoanelor publice și a apei calde. Fiind la început,

zona nu beneficia nici de unități alimentare, ori de locuri de joacă pentru copii50.

În Cartierul Splaiul Crișanei, problemele apăreau în special în sezonul rece,

datorită costurilor ridicate ale energiei termice. Slaba execuție a acoperișurilor

permitea infiltrarea apeu de ploaie în apartamentele de la etajele superioare51.

În ce privește rețeaua de drumuri, asistăm la construirea de căi rutiere noi și la

modernizarea unora existente. Nevoia sistematizării circulației era dictată de cifre:

40.000 de autovehicule care tranzitau orașul zilnic, în anul 197552. Punctăm câteva

aspecte concrete: construirea drumului de legătură din Zona de Vest, între Calea

Proletarilor și noul cartier Ioșia-Nord, cu pod peste Crișul Repede, lărgiri de străzi,

modernizarea unor artere de mare trafic, precum Dragoș-Vodă, Progresului (Sf.

Apostol Andrei), Sucevei, Transilvaniei. În perspectivă se avea în vedere construirea

unui drum de legătură (centură) între zona sudică a cartierului Ioșia (Calea

Sântandrei) și Cartierul Nufărul53. În această perioadă au fost realizate investiții

privind fluidizarea traficului auto dintre zona de dealuri și cea de la vest de calea

ferată, prin construirea pasajelor din apropierea străzii Magheru. În anii 1980-1989 s-

a procedat la construirea „străpungerii” dintre noul pod Decebal și Str. Olimpiadei, 49 Instituția primarului și primarii Oradiei între 1945-2003…, p. 165 50 Crișana, an XXX, nr. 196, 21 august 1975, p. 3; Idem, an XXXII, nr. 223, 21 septembrie 1977, p. 2 51 Idem, nr. 42, 20 februarie 1975, p. 3 52 Idem, an XXX, nr. 154, 3 iulie 1975, p. 2 53 Ibidem

respectiv modernizarea arterei pe tronsonul aflat la sud de pod. Deși era preconizată

încă de la jumătatea deceniului al optulea, construirea șoselei de centură a Oradiei nu

a mai debutat decât în preajma anului 2000.

În rețeaua de transport în comun s-au petrecut, de asemenea, schimbări

importante. , în acești ani s-a procedat atât la extinderea rețelei, cât mai ales la

sistematizarea sa, în sensul unei mai bune legări a cartierelor între ele și a desfășurării

traseelor pe o suprafață cât mai redusă. Cartierul Zona de Vest beneficia, din toamna

anului 1972, de o legătură rapidă cu centrul orașului, în urma prelungirii, până lângă

spital, a liniei de tramvai numărul 1. Același traseu a suferit modificări în urma

pietonalizării Căii Republicii, când linia dintre Teatru și intersecția cu strada

Magheru a fost eliminată. În consecință, linia de pe această din urmă arteră a fost

dublată, devenind cu dublu sens (1978).

În mai multe zone, s-a procedat la dublarea căii de rulare, iar legătura dintre

zona centală și Cartierul Seleuș a fost sistematizată prin creșterea capacității liniei de

pe Str. Dimitrie Cantemir și eliminarea celei din zona străzilor Cuza Vodă și

Kogălniceanu. Rețeaua de tramvaie a suferit schimbări și prin prelungirea liniei

numărul 2 spre Cartierul Ioșia, respectiv prin construirea uneia noi pe

„străpungerea” B-dul Decebal. În acest fel, s-a putut crea un inel intern de circulație

cu tramvaie.

În ce privește vehiculele, creșterea cererii a impus achiziționarea atât de

autobuze, cât și de tramvaie de mare capacitate.

Transportul în comun era gestionat de către Întreprinderea Comunală Oradea

(ICO), iar în anii ´70 de Întreprinderea Județeană de Gospodărire Comunală și

Locativă Bihor (IJGCL), care avea în subordine și construcțiile de locuințe. După anul

1980, activitatea intra în subordinea Întreprinderii Județene de Transport Local

(IJTL)54.

Sistematizarea Oradiei reprezintă un proces cu dublu înțeles, unul fiind

valabil pentru perioada de dinainte de 1972-1974, respectiv cel de-al doilea

corespunzător ultimului deceniu și jumătate de existență al regimului. Dacă în

această primă parte, sistematizarea a însemnat doar centralizarea locuirii, respectiv a

activităților recreative sau a utilităților sau traficului, după emiterea legii sistematizării,

accentul a căzut în special pe demolarea vechilor cartiere de case și construirea, în

locul lor, a celor de locuințe colective.

Pentru Oradea, împreunarea fenomenului industrializării forțate cu cel al

urbanizării pe principii comuniste a rezultat în românizarea orașului. Creșterea

treptată a procentului populației române, în dauna celei maghiare, a condus la

54 Liviu Borcea, Mihai Apan, Gabriel Moisa, De la o stație la alta, ediția a II-a revăzută și adăugită,

Editura Arca, Oradea, 2006, passim.

stabilirea unui echilibru către jumătatea anilor 1970, respectiv depășirea sa, în anii de

după. Până în anul 1990, populația, în general, a orașului, a crescut până la circa 230

000 de locuitori, în toate cartierele apărând câteva zeci de mii de locuințe noi.

Pentru orădeni, perioada a coincis cu nimicizarea efortului depus pentru

ridicarea unei locuințe proprii, prin demolarea acesteia, respectiv obligația de a-și lua

viața într-un cămin nou, uneori, departe de toate acele elemente de rutină, prienteni,

metehne etc. cu care erau obișnuiți. Totuși, am fi ipocriți dacă am crede că realitatea

distrugerii fizice a propriei locuințe și mutarea forțată într-una nouă, impusă și ea,

reprezenta un moment trist pentru fiecare. Numeroase familii au locuit în perioada

postbelică în locuințe insalubre, în cartiere lipsite de utilități sau de alte facilități

necesare unui trai decent într-un oraș. Asigurarea, pentru fiecare familie, a unei

locuințe solide, dotate cu toate cele necesare unui trai civilizat, reprezenta, dincolo de

aspectul său propagandistic, o necesitate de cele mai multe ori.

De aceea, vedem fenomenul sistematizării urbane, aici, în special, al Oradiei, și

drept unul social, în unele cazuri fiind vorba de o reală ridicare a nivelului de trai, însă

în altele, de tentative și reușite de dezrădăcinare a omului de trecutul său patriarhal.