Speranţa în Noul Testament - caiete.ftcub.rocaiete.ftcub.ro/2011/Caiete 2011 Dogaru NT.pdfdin...

Speranţa în Noul Testament

Ion DOGARU

ABSTRACT

The hope for each Christian is Christ, the Risen One. In this article I expose the virtue of hope in the New Testament starting from the Synoptic Gospels, highlighting the specific characteristics of neo-testamentary hope. Of course, the fullness of hope is the Christ, and this thing is well underlined by the Saint Paul, but also in the First Letter of Saint Peter. In the same time, I present the example of the Blessed Virgin Mary – The Virgin of hope, who has passed, like us, the ways of this world, but she experienced her time of faith. Keywords: Christ, God, the New Testament, Hope, Saint Paul, gospel, the Blessed Virgin Mary.

1. SperanŃa în Evangheliile sinoptice Cuvintele elpízō şi elpís nu au nici o relevanŃă în Evanghelie. Verbul

este atestat, în sensul unei aşteptări subiective, o singură dată în Matei (citează din Vechiul Testament) şi în Ioan, de trei ori în Luca1.

În scrierile Sfântului Paul, însă, terminologia în discuŃie este de mare importanŃă (verbul apare de 19 ori, din totalul de 31 din Noul Testament; substantivul de 36 de ori, din totalul de 53); această importanŃă o are mai ales în Scrisoarea către Romani (respectiv 4 şi 13 ori)2. Semnificative sunt prezenŃele cuvintelor şi în 1Petru (de 2 şi de 5 ori) şi în Scrisoarea către Evrei (1 şi 5 ori), legate de tradiŃia paulină3. În Faptele Apostolilor verbul şi substantivul (2 şi 8 ori) se referă mai ales la “speranŃa lui Israel”, interpretată în sensul de speranŃă în înviere.

Termenul Apelpízō, prefixul ap (apo), neagă valoarea pozitivă a verbului simplu, ajungând astfel să însemne: a înceta să mai spere, a pierde speranŃa, a se îndoi. În NT se găseşte atestat numai în Luca (6,35), dar în acest caz termenul deviază de la semnificaŃia atestată în altă parte şi vrea să spună: „a spera în contra-schimb”, „a face fără să spere nimic4”.

Proelpízō: a spera, mai întâi, numai în Efeseni 1‚12 se arată că iudeo-creştinii „noi” (Paul şi alŃii) am sperat în Cristos mai înainte ca creştinii

1 Cf.. Bultmann R.: op. cit., p. 517. 2 Cf. Barbaglio G.: La speranŃa cristiana secondo S. Paul, în VP, 52 (1972), pp. 35-38. 3 Cf. Goguel M. : L’espérance chrétienne d’aprés l’apôtre Paul, în Foi et Vie, 50 (1952), 297-303. 4 Cf. Groussouw W. : L’espérance dans le NT, în Biblica, 61 (1954), p. 511.

Caietele Institutului Catolic X (2011) 327-350

ION DOGARU

328

proveniŃi din păgânism să primească credinŃa şi speranŃa5. Oricum, termenul poate exprima speranŃa în Mesia, tipică iudeilor înainte de venirea lui Isus Cristos.

Aceste cuvinte nu au denotat niciodată o aşteptare nedeterminată şi neliniştită, ci întotdeauna aşteptarea unui oarecare bine (prosdokia agatou). Când verbul este construit cu o prepoziŃie (eis tina; epi; en tini) este subînŃeles Acela în care se întemeiază speranŃa6. În multe cazuri, elpís nu scoate în evidenŃă o atitudine personală, ci mântuirea spre care tinde speranŃa (binele aşteptat, obiectul speranŃei; astfel: cf. Gal 5,51; Col 1‚5; Tit 2,13). Când verbul sau substantivul nu au nimic care să le califice, în genere se înŃelege că se vorbeşte despre împlinirea escatologică7 (cf. Rom 8,24; 12,12; 15,13; Ef 2,12).

RevelaŃia lui Cristos constituie o nouă situaŃie. Cu venirea lui Cristos cel făgăduit, situaŃia descrisă în VT se schimbă radical. Ziua mântuirii pentru întreaga lume este aceea a venirii acelui “azi” (prezent) al lui Dumnezeu8. Ceea ce până acum constituia viitorul, în Cristos a devenit prezentul credinŃei (justificarea, a fi fiii lui Dumnezeu, locuinŃa Duhului Sfânt, noul popor al celor ce cred şi care cuprinde Israelul şi naŃiunile). Prezentul mântuirii este pus în evidenŃă de Evanghelia lui Ioan (escatologia prezentului). În Ioan, aşadar, lipseşte cuvântul elpís. În Apocalips această lipsă (absenŃă) are o altă explicaŃie: contemplarea (mereu în viziune) a momentului final şi a parusiei substituie abstracŃia9. Cu noua situaŃie, speranŃa NT s-a schimbat în conŃinut şi în motivaŃii. Totuşi, fiind „azi” - „prezentul” mântuirii recognoscibile numai prin credinŃă, condiŃia sa dobândeşte un dublu aspect: prezentului i se opune „nu încă” (cf. 1In 3,2); iar lui „a avea” şi lui „a fi în Cristos” i se opun speranŃa în El şi căutarea Lui10.

SperanŃa aparŃine, aşadar, condiŃiei specifice a creştinismului, care „este regenerat... printr-o speranŃă vie” (cf. 1Pt 1‚3). În păgânism sunt atestate concepŃiile unui viitor metafizic, dar nu există o speranŃă care să-l mângâie şi care să-l elibereze de frica de moarte (cf. Ef 2,12; 1Tes 4,13). RelevanŃa lui elpís se arată şi prin locul său între pistis şi agape, ca element fundamental al realităŃii creştine11 (cf. 1Tes 1‚3; 1Cor 13,13). Niciuna dintre acestea nu poate să existe fără cealaltă. Nu poate fi speranŃă fără credinŃa în Cristos, căci numai credinŃa

5 Ibid., p. 509 ş.u. 6 Cf. Groussouw W. : op. cit., p. 511. 7 Ibid., p. 530. 8 Cf. L. Della Torre, Giorno del Signore, în Nuovo dizionario di teologia morale, p. 487. 9 Cf. G. Ghiberti, Parusia, în Nuovo dizionario di teologia, p. 1103. 10 Cf. O. Cullmann, Le retur du Christ, espérance de l’Eglise selon le NT, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel 1943, p. 67 ş.u. 11 Cf . C. Spicq., op. cit., 559.


SperanŃa în Noul Testament

329

se înrădăcinează - altoieşte în El, în timp ce credinŃa fără speranŃă ar fi goală şi inutilă (cf. 1Cor 15,14-17).

2. Caracteristicile specifice ale speranŃei neotestamentare SperanŃa în Noul Testament nu este niciodată egocentrică, ci cristo şi

teocentrică12. Punctul său maxim nu este fericirea individului, ci domnia universală a lui Dumnezeu13, când El va fi „totul în toate” (1Cor 15,28). Învierea nu este o reluare a vieŃii en sarkei = în carne, sau kata sarka = conform cărnii; este - mai degrabă - perfecŃiunea vieŃii renăscute en pneumati = în spirit, sau kata pneuma = conform spiritului14 (1Cor l5). În contextul cuvântului elpís este definit şi conŃinutul: mântuirea (1Tes 5,8), dreptatea (Gal 5,5), învierea în trup nestricăcios (1Cor 15; Fap 23,6; 24,15), viaŃa veşnică (Tit 1,2; 3,7), vederea lui Dumnezeu şi asemănarea cu El (1In 3,2), slava lui Dumnezeu (Rom 5,2) sau - pur şi simplu - doxa, gloria15 (Col 1‚27; cf. 2Cor 3,12: gloria ministerului în Biserică).

SperanŃa nu este întemeiată pe faptele bune ale Legii, ci pe harul lui Dumnezeu care este în Isus Cristos16: El este aşadar „speranŃa noastră” (1Tim 1,11; Col 1,27: Cristos în voi, speranŃa slavei). Cristos nu este un străin pentru Biserică, este Domnul pe care Biserica îl crede răstignit, înviat şi prezent în spirit. Biserica speră, aşadar, „în viitorul celui ce vine”17. Dumnezeu nu l-a cruŃat pe unicul său Fiu, dar l-a dat pentru noi toŃi, oare cum nu ne va dărui oricare alt lucru împreună cu El? (Rom 8,32). Şi, întrucât Cristos este „arvuna” celor înviaŃi şi noi vom învia cu El (cf. 1Cor 5,20). Cel care vine este Preamăritul, Glorificatul, este cel pe care Dumnezeu l-a pus deasupra tuturor şi pe care l-a dăruit Bisericii drept cap (cf. Ef 1‚22).

Darul speranŃei: tocmai pentru că este agathe (ceea ce este bun), elpís este un dar al Tatălui (cf. 2Tes 2,16) ca şi credinŃa; de aceea este trezit de vestea mântuirii (cf. Col 1‚23) în care am primit chemarea noastră18. În kelesis (chemare, vocaŃie), speranŃa străluceşte cu bogăŃia sa (cf. Ef 1‚18), ea îi uneşte pe cei chemaŃi19 (cf. Ef 4,4). Cu puterea Duhului Sfânt, credinciosul se îmbogăŃeşte de speranŃă (Rom 15,13), deoarece spiritul este dăruit ca „arvună” (cf. Rom 8,23). Faptul că Duhul Sfânt locuieşte în trupul credinciosului este

12 Cf. H. Schiler, La speranza, în Riflessioni sul NT, Morcelliana, Brescia 1969, p. 19. 13 Cf. E. Schillebeeckx, op. cit., p. 63. 14 Cf. R. Bultmann, op. cit., col. 542. 15 Cf. G. Ruggieri, Gloria, în NDT, p. 595. 16 Cf. M. F. Lacan, Notre espérance: Jésus Christ, în rev. LV (L), 41 (1959), p. 27. 17 Cf. Ibid., p. 31. 18 Cf. L. Boros, op. cit., p. 68 ş.u. 19 Cf. L. De Lorenzi, Vocazione, în NDTB, p. 38.


ION DOGARU

330

garanŃia învierii20 (cf. Rom 8,11). 3. Caracteristicile speranŃei ca atitudine subiectivă În speranŃă, atitudinea personală nu este despărŃită de conŃinutul

obiectiv: ea nu este o ştiinŃă teoretică despre viitorul mântuirii promise, dar este o funcŃie a credinŃei vii21.

Ea este întotdeauna o aşteptare sigură şi încrezătoare în ceea ce priveşte mântuirea de la Dumnezeu. Fără să închidă ochii în faŃa neliniştilor şi judecăŃii parusiei, ea priveşte viitoarea cetate a lui Dumnezeu. Pistis şi elpís sunt strâns unite. CredinŃa dă substanŃă speranŃei noastre (cf. Evr 11‚1) sau este acea „stare neclintită în ceea ce se speră”22. În Rom 4,18 credinŃa lui Abraham este o credinŃă par’ elpida ep’ elpidi („speranŃa împotriva oricărei speranŃe“); ceea ce judecata omenească crede imposibil îi este propus speranŃei datorită promisiunii divine. CredinŃa şi speranŃa au unul şi acelaşi obiect, încă invizibil şi nedemonstrabil (cf. Rom 8,24: ceea ce nu vedem, sperăm). Ca şi credinŃa, şi speranŃa neotestamentară are în sine certitudine absolută, de aceea afirmaŃiile de speranŃă pot fi introduse prin pisteriomen (credem) (Rom 6,8); pepeismai (sunt sigur) (cf. Rom 8,38); pepoithos23 (sunt încredinŃat) (Fil l‚6). Sigur de realizarea promisiunilor mântuirii, creştinul se bucură (g1orie - măreşte) de speranŃa sa, satisfăcut aduce multumiri lui Dumnezeu (cf. Rom 5,2: „ne lăudăm în speranŃa slavei lui Dumnezeu”: cf. Evr 3,6: to kauchema tes elpidos = mândria speranŃelor).

Precum credinŃa şi speranŃa, tot aşa şi agape şi speranŃa sunt în mod conatural unite. În 1Cor 13‚7 se spune că iubirea „totul speră”; şi în Col 1‚5 se vorbeşte de iubirea pe care o aveŃi către toŃi sfinŃii în virtutea speranŃei. Paul îi numeşte pe creştinii din Tesalonic bucuria şi speranŃa sa (1Tes 2,19), iar în 1Cor 1‚7 afirmă: speranŃa noastră cu privire la voi este bine cunoscută. SperanŃa neotestamentară lărgeşte inima şi privirea24. Biserica ce aşteaptă eliberarea trupului se simte solidară cu întreaga creaŃie în nelinişte şi speră pentru ea (cf. Rom 8,20-23).

SperanŃa neotestamentară este o aşteptare plină de răbdare, disciplinată. Îndemnul fixaŃi orice speranŃă în har este precedat în 1Pt 1‚13 de un alt îndemn: încingeŃi-vă coapsele cugetului, adică fiŃi veghetori. Aceasta este renunŃarea radicală la toate celelalte calcule cu privire la viitor, umila observare a limitelor impuse cunoaşterii noastre, subordonarea dorinŃelor noastre faŃă de exigenŃele vieŃii25. Obiectivul speranŃei ne cheamă să veghem şi să ne rugăm. 20 Cf. A. Milano, Spirito Santo, în NDT, p.1506. 21 Cf. A. R. Marin, op. cit., p. 126. 22 Ibid., p. 127. 23 Cf. R. Bultmann, op. cit., pp. 543-545. 24 Cf. S.A. Panimole, Amore, în NDTB, p. 53. 25 Cf. L. Boros,op. cit., p. 62.



331

Creştinul care luptă pentru o coroană nestricăcioasă nu trebuie niciodată să renunŃe (cf. 1Cor 9,25). SperanŃa devine motiv de purificare personală (cf. 1In 3,3) şi îndeamnă să fie căutată sfinŃenia (cf. Evr 12,14), fără de care nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu. Plini de dorinŃa de a găsi pe Domnul, Apostolul caută slava sa, pentru a se dovedi plăcut Lui (cf. 2Cor 5,8 ş.u). Spune Scrisoarea către Evrei: păstrăm cu neclintire mărturia speranŃei, căci credincios ne este Cel ce a făgăduit (Evr 10,23). Creştinul trebuie să fie întotdeauna pregătit să răspundă oricui îi cere socoteală de speranŃa care există în el (cf. 1Pt 3,15). Dar speranŃa - în NT - este în definitiv o aşteptare plină de bucurie (Rom 12,12); ea este izvor de curaj şi de tărie. Îl protejează pe credincios aşa cum coiful protejează capul (cf. 1Tes 5,8). Aşa cum ancora asigură nava, tot astfel este şi speranŃa care ne uneşte cu Cristos, Marele Preot, ocrotește viaŃa noastră (cf. Evr 6,18 ş.u).

4. SperanŃa este Cristos Am văzut într-una din expunerile precedente că poporul lui Israel a

avut o vocaŃie specială, aceea de a păstra speranŃa pe care Dumnezeu a încredinŃat-o omenirii la începutul creaŃiei. Am văzut şi cum de-a lungul secolelor această funcŃie a fost îndeplinită prin intervenŃia repetată a lui Dumnezeu în istoria acestui popor, reprezentant al omenirii, prin intermediul profeŃilor, prin intermediul pedepsei, dar mereu şi prin speranŃă.

Fondul, esenŃa, istoriei acestui popor este speranŃa; ea e fiorul care o străbate toată; e un viitor care se mişcă spre un alt viitor care va veni, spre un chip care treptat dobândeşte din ce în ce trăsăturile caracteristice ale Semen mulieris, ale Fiului omului ce se va numi Isus.

Şi, în fine, la timpul cuvenit, cum spune sf. Paul, când soseşte plinătatea vremilor, speranŃa devine realitate: Isus, care formează concreteŃea, pecetea unei speranŃe ce durează de veacuri.

În fine se poate vedea ce înseamnă expresia din proto-evanghelie Semen mulieris. Isus poate fi definit ca fiind concreteŃea speranŃei din tot Vechiul Testament: iată de ce spunem că VT este în întregime îndreptat către El. Sfântul Augustin are o exprimare îndrăzneaŃă. Se gândeşte la VT ca la o mamă care poartă în sine o făptură: el poartă în sine NT, îl poartă pe Cristos, îl generează pe Cristos. Cristos este concluzia Vechiului Testament. Fiorul de speranŃă, însă, nu încetează, ci dă naştere unui alt început orientat spre viitor: din faptul că Isus a venit nu se înŃelege că de-acum speranŃa a încetat, ci faptul că începe un nou tip de speranŃă, aceea a transformării în El26.

În timp ce întreg VT e străbătut de aşteptarea venirii lui Cristos, NT e străbătut de aşteptarea transformării în El, de ceea ce noi numim aşteptarea

26 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 33.


ION DOGARU

332

eshatologică27. Şi acest rod e darul revelaŃiei: în timp ce înainte Dumnezeu i-a vorbit omenirii pentru a-i revela speranŃa viitorului, în NT îi vorbeşte omenirii anunŃându-i transformarea întru Cristos. Evident, toate astea nu pot avea loc decât prin Cristos însuşi, Cristos este izvorul speranŃei noastre, nu numai fiindcă a împlinit aşteptările din VT, ci pentru că prin El noi aflăm revelaŃia speranŃei pe care Tatăl ne-o prezintă.

Iată două aspecte caracteristice: Cristos, plinătatea speranŃei, Cristos, izvor al speranŃei28.

5. Cristos, plinătatea speranŃei În NT e de ajuns să privim unele pasaje caracteristice care ne sunt

extrem de familiare. Să ne gândim la dialogul dintre Maria şi Înger: Îl vei numi Isus pentru că El va mântui poporul de păcatele lui (cf. Lc 1, 31). Acel popor de care am auzit vorbindu-se în Abraham, în Iacob, acel popor care trebuie să se înmulŃească, acel popor care a păcătuit, are nevoie de o ispăşire, de o îndreptare, de o mântuire, şi-l asteaptă pe Mesia, pe Isus, care se va numi Mântuitorul, pentru că îl va mântui29.

Imnurile pe care le găsim în Luca: Benedictus, Magnificat, Nunc dimittis, sunt trei imnuri de speranŃă. Să le citim cu atenŃie: Dumnezeu a vizitat, a mântuit poporul său.

Ce se aştepta, dacă nu venirea Mântuitorului? Aşteptarea, invocarea rugătoare şi, în fine, Fie binecuvântat Domnul, pentru că a vizitat, a mântuit pe poporul său. Aşteptarea a fost încununată. Vestea adusă de către înger păstorilor care vegheau: S-a născut Mântuitorul. Este tema de bază din Magnificat: Sfânta Fecioară nu numai că îi mulŃumeşte lui Dumnezeu pentru că s-a îndurat şi a dat cinstire roabei lui, ci şi pentru că i-a întărit braŃul, a făcut lucruri măreŃe, a mântuit pe poporul său. Iar această adeverire, această coincidenŃă a aşteptării cu împlinirea capătă un caracter înduioşător, prin gura bătrânului Simeon, a acestui om care nu mai putea trăi, dar nici nu putea muri fără să fi văzut SperanŃa Israelului, pentru că Domnul îi promisese că nu va muri înainte de a-l vedea pe Cel Uns, pe Cristosul Domnului. Când, în fine, îl poate vedea, îl poate cântări, am spune, în braŃele sale: Nunc dimittis... Doamne, poŃi să mă laşi să plec în pace pentru că ochii mei au văzut pe Cel pe care tu l-ai pregătit pentru mântuirea poporului tău.

Realmente NT, prin naşterea lui Isus, marchează încheierea acestei perioade de speranŃă şi deschide în acelaşi timp o alta.

27 Ibid. p. 35. 28 Ibid. p. 46. 29 Ibid.



333

Temele fundamentale ale speranŃei diferă, însă, fundamental. În VT este aşteptarea vagă a Semen mulieris, care, apoi, se concretizează în aşteptarea restaurării unei împărăŃii, a unei puteri, a unei cuceriri. În NT cuvântul lui Cristos răsună complet diferit: El ne revelează care sunt noile teme ale speranŃei şi în ce trebuie să sperăm. Nu mai e vorba de pământul pe care Dumnezeu l-a dat lui Abraham şi Isaac, pământul care trebuie apărat de Cananeeni, nu mai e vorba de un popor care trebuie să-şi regăsească unitatea, nu mai este aşteptarea reîntoarcerii după alungare, risipire şi deportare, nu mai este aşteptarea unui eliberator uman, a unui om puternic, care să reuşească să scuture jugul duşmanului: directivele speranŃei sunt complet diferite, complet noi.

Într-adevăr, Isus vorbeşte şi El de o împărăŃie, dar de o altă împărăŃie, vorbeşte de un popor, dar de un alt popor, de o ecclesia, de o împărăŃie a cerurilor.

Iată temele fundamentale ale speranŃei, aşa cum Isus ne-o prezintă: în primul rând o viaŃă nouă, o viaŃă care ne incorporează în El, care ne răscumpără de păcat, chiar dacă consecinŃele acestuia rămân. Isus spune: Cine va mânca din Trupul meu, cine va bea din Sângele meu, va avea viaŃa veşnică; şi repetă: Cine va crede în mine va avea viaŃa veşnică. Așadar, speranŃa pe care ne-o aduce Cristos este speranŃa unei vieŃi veşnice, nu a unui tărâm pământesc.

În această lume avem o altă speranŃă; adică speranŃa acelei lumini care este proiectată de viaŃa de dincolo, a acelei lumini care se naşte din Cel care ne aşteaptă, Tatăl, speranŃa în ProvidenŃa lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Tată, se gândeşte la toate nevoile noastre, iar Isus, ştim acest lucru, şi apoi vom şi vedea, ne îndeamnă să nu avem teamă, să nu ne îndoim, să avem încredere, să avem siguranŃă, să avem speranŃă.

Dar, cum putem avea speranŃă? Bazându-ne pe ce anume? Pe infailibilitatea rugăciunii. Iată speranŃa, am putea spune aproape certitudinea: rugăciunea noastră este infailibilă, ea nu poate da greş.

CereŃi şi vi se va da, căutaŃi şi veŃi găsi, bateŃi şi vi se va deschide (Mt 7,7). Dar, de fapt noi vedem că sunt atâtea lucruri care nu merg cum trebuie: binele este prigonit, răul triumfă, apostolii sunt aruncaŃi în închisoare şi condamnaŃi, dar Isus spune liniştit: Nu vă temeŃi, turmă a mea, când vă vor prinde şi vă vor prigoni şi vă vor duce în faŃa judecătorilor, nu vă îngrijoraŃi de cele ce va trebui să răspundeŃi, căci in acea clipă vi se va da ştire ce trebuie să spuneŃi (Mt 19,21) Să privim ce direcŃii ale speranŃei se profilează în faŃa noastră, în împrejurările cele mai diverse ale vieŃii: speranŃa lumii de dincolo, speranŃa Tatălui ProvidenŃei, speranŃa că rugăciunea noastră va fi îndeplinită, speranŃa că atunci când vom fi în dificultate, chiar în cele mai grele cazuri, precum condamnarea şi judecata, vom avea certitudinea unui cuvânt potrivit de spus. În toate împrejurările


ION DOGARU

334

vieŃii, iată o rază de speranŃă alinătoare: Nu vă voi lăsa singuri. Eu mă duc şi vin din nou şi voi fi mereu cu voi; unde se vor aduna doi sau trei în numele meu, acolo voi fi şi eu de faŃă (In 16,27; Mt 18,20). SperanŃa că Cristos este prezent printre noi, e prezent în Euharistie, în rugăciune, în iubire. Oriunde doi creştini se roagă împreună, se iubesc în numele lui Cristos, acolo Cristos este prezent. Să reuşim să recunoaştem această prezenŃă printre noi: iată un alt izvor de speranŃă alinătoare30!

Pe de altă parte, cum putem nega faptul că există dificultăŃi continue în cadrul Bisericii: o Biserică ce este prigonită la începuturi, ce nu reuşeşte, omeneşte vorbind, să-şi îndeplinească misiunea... Domnul ne vorbeşte atunci de acest bob de muştar care trebuie să crească în timp, de acest pomişor şi de grâul care creşte alături de neghină; există speranŃa că, în ciuda greutăŃilor, Biserica va ajunge la plinătatea ei: ea va fi persecutată, dar porŃile lăcaşurilor morŃilor nu o vor birui (Mt 16,18)

Dar timpul nu stă pe loc. Care va fi viitorul? Mă duc să vă pregătesc locul (In 14,2). Iată ultima direcŃie spre care se orientează speranŃa.

Pe ce anume ne putem noi baza pentru a avea această speranŃă? Aici intrăm în inima mesajului lui Cristos, despre care putem spune că e şi mesajul nostru spiritual. De ce noi putem, ba mai mult, suntem obligaŃi, să avem această speranŃă? Tatăl vă iubeşte (In 16,27). Atunci când există un raport de iubire între Tatăl şi noi, atunci când Isus ne spune: Aproape că nu e nevoie ca eu să mă rog pentru voi, fiindcă orice lucru voi i-aŃi cere Tatălui în numele meu, El vi-l va da, pentru că vă iubeşte (In 15,16), cum putem să nu avem încredere, cum putem să nu nutrim această speranŃă profundă?

Dar dacă Tatăl ne iubeşte, cum ar putea să nu ne iubească și Fiul? Iubirea lui Isus este expresia şi concreteŃea iubirii Tatălui. Tatăl ne iubeşte, iar Isus, desigur, nu ne iubeşte mai puŃin, pentru că şi iubirea lui pentru noi e infinită. Ne iubește atât de mult, încât devine Păstorul cel Bun: Eu sunt Păstorul cel Bun (In 10,11). Şi iată că Păstorul cel Bun este cel care ne caută, care pleacă să caute mioarele rătăcite, care se compară cu tatăl fiului risipitor, cu femeia care a pierdut drahma şi răscoleşte casa, ca s-o găsească.

Știm că dragostea lui Cristos a mers infinit mai departe decât se poate înŃelege din aceste parabole: nu poate exista iubire mai mare decât a prietenului care-şi dă viaŃa pentru prietenul său (cf. In 15,13). Așadar, dacă Cristos pentru noi, prietenii lui, şi-a dat viaŃa, cum să ne îndoim de această iubire, cum să nu întemeiem pe ea speranŃa noastră?

Pe iubirea lui Cristos şi-a întemeiat speranŃa sfântul Paul. Această observaŃie ne introduce în a doua parte a RevelaŃiei: Dumnezeu ni se

30Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 49.



335

revelează, ne revelează speranŃa sa nu numai prin Cristos, ci şi prin sfântul Paul. Paul a trăit aceată realitate a speranŃei. Eu ştiu cine e acela în puterea căruia m-am încredinŃat (2Tim 1,12).

Minunată ne apare această gândire a apostolului Paul: s-a încredinŃat; era în momentul în care Cristos l-a surprins şi l-a oprit, acolo, pe drumul Damascului. L-a luat şi l-a făcut prizonier: sfântul Paul s-a predat, i s-a încredinŃat cu o certitudine interioară: eu ştiu cine e acela căruia m-am încredinŃat, căruia m-am predat.

Iată sensul speranŃei absolute care devine certitudine, tocmai fiindcă sfântul Paul ştie, din experienŃă, cine este cel căruia i s-a „abandonat”, i-a cedat, i s-a predat: Cristos este cauza speranŃei sale. Iar acest lucru, repet, ne introduce în gândirea lui Paul, care în nenumărate pasaje vorbeşte despre virtutea speranŃei: a speranŃei individuale, a unei speranŃe colective, a unei speranŃe cosmice. Vom cita câteva dintre cele mai caracteristice versete, care demonstrează tocmai, prin intermediul acestui mare apostol, cum Dumnezeu vrea să cultivăm în noi înşine virtutea speranŃei31.

6. SperanŃa individuală Fie ca Dumnezeul speranŃei (de remarcat această invocare) să vă umple de

bucurie şi de pace în credinŃă, ca să vă bucuraŃi din plin de speranŃă prin puterea Duhului Sfânt. Şi tot în Scrisoarea către Romani: BucuraŃi-vă în nădejde, fiŃi răbdători în necaz, stăruitori în rugăciune (Rom 12,12). Poate fi un triptic de spiritualitate: bucuraŃi-vă în speranŃă (o speranŃă plină de bucurie), fiŃi răbdători la necaz, perseverenŃi în rugăciune. Căci speranŃa nu dezamăgeşte, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost răspândită din plin în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). Iată încă un motiv, de ce trebuie să avem speranŃă, de ce trebuie să fim siguri de speranŃa noastră. Am primit preaplinul Sfântului Duh în inimile noastre şi acest Sfânt Duh, care e în noi, nu ne poate înşela. Noi ne luăm certitudinea speranŃei noastre din acest preaplin al Sfântului Duh.

Sfântul Paul vorbește şi de o speranŃă colectivă: noi toŃi, toată Biserica, trăim întru speranŃă, vibrăm de speranŃă: tot ceea ce a fost scris mai dinainte, a fost scris pentru învăŃătura noastră, pentru ca, prin perseverenŃa şi mângâierea (pe care o dau Scripturile), să ne putem susŃine speranŃa (Rom 15,4).

Ce vrea să însemne să ne susŃinem speranŃa? Nu numai s-o sprijinim, ci s-o şi aşteptăm.

Ce este, așadar, speranŃa? Este ceva la care trebuie să ajungem, este Cristos în care trebuie să ne transformăm; trebuie să ştim să aşteptăm, pentru a putea ajunge la El. Să înlocuim, uneori, în aceste texte ale lui Paul, cuvântul

31 Cf. R. Bultmann, op. cit., p. 567.


ION DOGARU

336

speranŃă cu cuvântul Cristos şi în multe cazuri vom găsi un înŃeles mai deplin decât acela pe care textul pare că îl are. În acest caz a sprijini, adică a aştepta speranŃa, înseamnă a aştepta întâlnirea cu Cristos: pentru ca prin intermediul perseverenŃei şi al consolării noi să putem aştepta întâlnirea cu Cristos. Iată înŃelesul acestei expresii. Propun şi un pasaj din Epistola către Efeseni: Nu există decât un singur trup şi un singur Duh, după cum şi voi prin chemarea voastră aŃi fost chemaŃi la o singură speranŃă (Ef 4,4). Avem o chemare comună care ne duce la o singură speranŃă, Cristos: suntem un singur trup, o unitate întru Cristos”32.

În timp ce tot Vechiul Testament era îndreptat spre figura lui Cristos care trebuia să vină, fiind străbătut de speranŃa lui Cristos, ce urma să se nască, după naşterea lui Cristos speranŃa noastră e îndreptată spre lumea de dincolo, spre transfigurarea în Cristos. Transfigurare individuală, transfigurare colectivă. Întreaga Biserică se îndreaptă spre Cristos, pentru a se transforma în El, izvor al speranŃei noastre, speranŃa noastră! Cu adevărat întru speranŃă noi am fost mântuiŃi. Dar să vezi ceea ce speri, nu mai e speranŃă. Dacă sperăm cea ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare. (Rom 8,24-25).

Faptul că noi vedem, că aşteptăm, că trebuie să avem răbdare, nu demonstrează că obiectul speranŃei noastre nu există, ci trebuie să ştim să aşteptăm, trebuie să ştim să sperăm. Este condiŃia, am putea spune, esenŃială a creştinului şi a Bisericii, şi anume condiŃia aşteptării, a speranŃei33.

După cum am văzut, esenŃa VT, dar şi esenŃa N T este speranŃa. Nu am ajuns încă, mergem către, există o Ńintă care ne aşteaptă, individual şi colectiv. Şi nu doar noi, ci, am putea spune, toată creaŃia este în drum către Cristos: e vorba de speranŃa cosmică. Căci creaŃia a fost supusă vanităŃii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu speranŃă. Pentru că şi făptura însăşi se va elibera de sub robia vanităŃii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Rom 8, 20-21). Prin „supusă vanităŃii” se înŃelege „supusă distrugerii”. Este ca şi cum toată creaŃia ar fi, în urma păcatului originar, roaba unui lucru şi ar aştepta cu speranŃă eliberarea din partea lui Cristos. Așadar, toată realitatea e în drum spre această eliberare, ce va putea fi înfăptuită doar prin transformarea misterioasă în Cristos. Pasaj desigur complex şi neclar, dar care indică tocmai tot acest fior de speranŃă care a fost sădit în noi de către Dumnezeu, în chiar primul moment al creaŃiei şi de către Cristos în momentul în care a venit printre noi, s-a făcut trup, om ca noi34.

Care va fi concluzia speranŃei? Iată încă un cuvânt revelat, Apocalipsa lui Ioan. Apocalipsa este descrierea a ceea ce va fi înfăptuirea speranŃei, actul

32 Cf. J. GUILLET, op. cit., p. 90. 33 Cf. R. FABRIS, op. cit., p. 38. 34 Ibid.



337

final în care ea se va înfăptui. L-am privit cu admiraŃie pe Platon, care aspira la o rază de revelaŃie, pentru a putea întrezări ceva din lumea de apoi. Noi avem chiar un preaplin de RevelaŃie, descrierea detaliată a ceea ce este speranŃa noastră. Ce vom avea în ultimul act al istoriei noastre35?

Dumnezeu, care îi pedepseste pe cei răi şi înfrânge răul, sunt temele de bază ale Apocalipsei: răsplătirea celor buni, care au fost prigoniŃi de Satana, triumful Bisericii, reprezentată de Femeie, Maria, care fuge departe de balaur, preamărirea Mielului, viziunea slavei finale a Mielului şi a sfinŃilor, arzătoarea invocare: Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20)36. Iată care va fi epilogul speranŃei cum ne este descris de Ioan. Ce sperăm, ce este acea speranŃă de care ne vorbeşte sfântul Paul, cine este acest Cristos care ne așteaptă, în ce fel ne putem întâlni cu El?

Iată cuvântul Apocalipsului: în acea zi, în acel act final, omenirea va fi judecată, se va săvârşi triumful binelui asupra răului, triumful Mariei, triumful Bisericii asupra balaurului, triumful Mielului, triumful nostru, împreună cu Cristos. De aici această năzuinŃă arzătoare, pentru că toate astea sunt încă departe: Vino, Doamne Isuse! Doamne Isuse, grăbeşte-te să înfăptuieşti această speranŃă a noastră, Tu, care eşti speranŃa noastră37.

Domnul, prin RevelaŃia sa, prin acest dialog cu noi, a sădit în adâncul fiinŃei noastre o năzuinŃă de speranŃă, care va fi într-o zi împlinită pentru fiecare din noi, individual, şi pentru toŃi, colectiv.

Dacă vrem să participăm la realizarea planului lui Dumnezeu, dacă credem în RevelaŃie, trebuie să lăsăm virtutea speranŃei să prindă rădăcini puternice, pentru că aceasta nu e o speranŃă vană, nu e ceva eteric, ci este aşteptarea sigură a unui viitor sigur, a unui viitor în care îl vom putea întâlni pe Cristos38.

Este o aşteptare sigură, pentru că alături de sfântul Paul noi putem şi trebuie să repetăm, cu privire la Isus, care este cauza speranŃei noastre, că El este speranŃa noastră: eu ştiu, cunosc din experienŃă cine e Cel căruia m-am încredinŃat, m-am lăsat în voia Lui, m-am predat; sunt sigur că este capabil să păstreze pentru mine, El, drept judecător, recompensa zilei celei de pe urmă. ViaŃa noastră are această năzuință eshatologică spre viitor: noi suntem făpturi ale viitorului şi tocmai de aceea suntem făpturi ale speranŃei.

În perspectiva împărăŃiei lui Dumnezeu, Isus interpretează şi propria sa moarte, ca pe un act extrem de credinŃă filială în Dumnezeu, fiind solidar cu

35 Cf. R. Koch, op, cit., p. 47. 36 Ibid., p. 56. 37 Cf. W. Groussouw, op. cit., p. 520 38 Ibid.


ION DOGARU

338

condiŃia umană. Proclamând împărăŃia lui Dumnezeu, Isus se confruntă cu ameninŃarea unei morŃi violente. El este acuzat de a fi un blasfemiator, violator al legii sabatului, lider mincinos al poporului (cf. Mc 2,6-7; 3,6.22.30). Conform legislaturii ebraice, aceste acuzaŃii implică pedeapsa capitală (cf. Deut 13,2-6; 18,20; 21,18-21; Ex 31,14; Num 16, 32-36). La urmă, preşedintele Sinedriului, Iosif Caiafa, şi prefectul roman, PonŃiu Pilat, în numele unor autorităŃi diferite, decid să-l condamne pe Isus la moarte (cf. In 11, 45-52; Mc 14,1-2; 15,1-5; Lc 23,17)39.

Pentru a da un sens morŃii sale, în vederea împărăŃiei lui Dumnezeu, Isus se raportează la figurile tradiŃiei biblice. El se plasează în rândurile celor drepŃi şi ale profeŃilor negaŃi şi persecutaŃi în istoria Israelului (cf. Mc 6,4; Lc 13,31-34; Mt 23,29-38). În mod special, Isus recurge la imaginea „Fiului omului”, care reprezintă seminŃia omenească în faŃa lui Dumnezeu şi în acelaşi timp este protagonistul judecăŃii lui Dumnezeu, pentru a face dreptate celor persecutaŃi şi asupriŃi. Deseori Isus vorbeşte despre destinul umilit şi dureros al „Fiului omului”, care este lăsat pradă morŃii, dar pe care Dumnezeu îl va înălța (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,33-34)40.

Pentru a-şi explica moartea, Isus se inspiră din figura biblică a slujitorului, despre care vorbeşte profetul Isaia (cf. Is 52,13 – 53,12). Ca un slujitor, el îi rămâne credincios lui Dumnezeu şi se solidarizează cu comunitatea păcătoasă, pentru a-i obŃine izbăvirea (cf. Mc 10,45). Pentru a-şi explica moartea ca simbol suprem al credinŃei şi solidarităŃii, în cadrul istoriei umane, Isus recurge la imaginile potirului şi botezului (cf. Mc 10,38; Mt 20,23; Lc 12,50). Imaginea potirului reintră în tradiŃia biblică, unde se vorbeşte de „cupa mâniei lui Dumnezeu”, pentru a-i exprima reacŃia şi intervenŃia faŃă de încălcarea legământului (cf. Ps 75,9; Is 30,27-33; 51,17; Ier 25,28; Ez 23,31-34). Şi imaginea botezului, ca scufundare în apele adânci, evocă experienŃa morŃii celui drept persecutat şi disprețuit de păcătoşi (cf. Ps 69, 2-3.15-16). Isus aplică destinului său de condamnat la moarte imaginea biblică a păstorului. Aici se „altoieşte” speranŃa sa, pentru că păstorul negat şi ucis devine fundamentul speranŃei pentru comunitatea viitoare (cf. Mc 14,26-28; In 10,1-18; cf. Zah 13,7-9).

La final, Isus îşi exprimă speranŃa în timpul Cinei celei din urmă alături de discipolii săi, dând un sens nou ritualurilor tradiŃiei iudaice ce comemorează Paştele izbăvirii. El pune în legătură pâinea ruptă cu darul vieŃii sale, şi potirul cu sângele său vărsat. În acest context, Isus îşi exprimă conştiinŃa inaugurării împărăŃiei lui Dumnezeu, odată cu moartea sa (cf. Mc

39 Cf. J. Piper, op. cit., p. 96. 40 Ibid.



339

14,17-25). Pe scurt, confruntat cu perspectiva unei morŃi violente, Isus îşi exprimă speranŃa, încredinŃându-şi cauza lui Dumnezeu care îl apară pe cel drept şi îl mântuieşte. El înfruntă moartea, ca simbol extrem al credinŃei în Dumnezeu şi al solidarităŃii cu destinul uman41.

Isus din Nazaret îşi începe activitatea publică proclamând că împărăŃia lui Dumnezeu s-a apropiat (cf. Mc 1, 14-15; Mt 4, 17). Simbolul împărăŃiei lui Dumnezeu extras din tradiŃia biblică – psalmii şi profeŃii – au o semnificaŃie nouă în proclamaŃia lui Isus: regalitatea sau domnia lui Dumnezeu îşi face acum simŃită prezenŃa şi acŃionează prin intermediul cuvintelor sale, al gesturilor şi persoanei sale. Cristos devine izvor al mântuirii, ca viaŃă deplină şi definitivă pentru toate fiinŃele umane, făgăduită şi anticipată în istorie, dar care îşi va găsi desăvârşirea odată cu victoria asupra morŃii.

În primul rând Isus vesteşte venirea „împărăŃiei lui Dumnezeu” pentru cei săraci, bolnavi şi excluşi de societate, cei păcătoşi (cf. Mc 1, 14-15; Mt 5,3-12; Lc 6, 20-23). El marchează „semnele” prezenŃei izbăvitoare a împărăŃiei lui Dumnezeu prin intermediul unor gesturi de tămăduire şi iertare (cf. Mt 12, 28 ; Lc 11, 20). În acelaşi timp, Isus interpretează acŃiunea suverană a lui Dumnezeu prin cuvintele sale şi prin parabole (cf. Mc 4, 1-34). Destinatarii privilegiaŃi ai împărăŃiei lui Dumnezeu sunt săracii, pentru că Dumnezeu, domn drept şi bun, are grijă de cei ce au nevoie. Astfel, Isus îi numeşte „preafericiŃi”, adică fericiŃi şi norocoşi pe cei săraci, pentru că a lor este împărăŃia lui Dumnezeu sau a Cerurilor (cf. Mt 5,3-12; Lc 4, 20-23). Această proclamare, în care este condensată Evanghelia – „mesajul plin de bucurie, vestea cea bună” – își are rădăcinile în tradiŃia biblică a Psalmilor şi a profeŃilor (cf. Ps 146,7-10; Is 58,6-10; 61,1-2; Lc 4,18-22). Noutatea adusă de Evanghelie constă în faptul că Isus face ca mesajul de bucurie al împărăŃiei lui Dumnezeu să fie prezent şi eficace în favoarea celor săraci”42.

Pe fondul acestui mesaj programatic se poate înŃelege toată activitatea lui Isus care îi vindecă pe bolnavi, îi primeşte la el pe păcătoşi, susŃine demnitatea femeilor şi copiilor. Isus însuşi îşi interpretează propria acŃiune în favoarea săracilor, ca pe o veste bună care revelează proiectul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu Tatăl (cf. Mt 11, 2-5; Lc 7, 21-22; Mt 11, 25-26; Lc 10, 21-22). ÎmpărăŃia lui Dumnezeu este prezentă ca făgăduință şi anticipare în cuvintele şi gesturile lui Isus, dar viitoare în desăvârşirea sa, chiar dacă nu coincide cu lumea de dincolo sau viaŃa veşnică. În invocarea din rugăciunea Tatăl nostru, „vie împărăŃia Ta”, se recunoaşte acŃiunea liberă şi supremă a lui Dumnezeu întru mântuire şi se îndeamnă la primirea acesteia. Pe scurt,

41 Cf. J. Piper, op. cit., p. 96. 42 Cf. L. De Lorenzi, op. cit., p. 50.


ION DOGARU

340

împărăŃia lui Dumnezeu este manifestarea regalităŃii sau domniei lui Dumnezeu pe care Isus o face prezentă şi o anticipă ca pe o făgăduinţă a mântuirii şi a vieŃii depline pentru toți oamenii.

7. SperanŃa în scrierile sfântului Paul Prin voinŃa liberă a lui Dumnezeu şi care nu aşteaptă nimic în schimb,

sfântul Paul din Tars trăieşte experienŃa întâlnirii cu Isus cel înviat, care dă o nouă şi decisivă orientare vieŃii sale. În cursul activităŃii sale ca apostol chemat de Dumnezeu pentru a propovădui Evanghelia Fiului Său tuturor popoarelor, Paul elaborează ideile sale asupra fundamentului şi conŃinutului speranŃei creştine. În Scrisoarea trimisă Bisericii din Roma, la finele activităŃii sale de misionar în Orient, Paul îşi exprimă gândurile în formă matură43.

Prin credinŃa în Isus Cristos toate fiinŃele umane pot accede la justa relaŃie cu Dumnezeu. De fapt, cei care sunt „îndreptaŃi” prin credinŃa în Isus Cristos, sunt „în pace cu Dumnezeu” şi trăiesc în aşteptarea participării la slava viitoare făgăduită de Dumnezeu (cf. Rom 5,1-2). Fundamentul şi raŃiunea supremă a speranŃei creştinilor se găsesc în iubirea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o exercită asupra creştinilor. Această iubire este insuflată în inima fiecărui credincios prin harul Sfântului Duh (cf. Rom 5, 3-5). Confirmarea istorică a acestei condiŃii a credincioşilor, deschisă către mântuirea viitoare şi definitivă, este moartea lui Isus, în care iubirea lui Dumnezeu se manifestă în mod ireversibil (cf. Rom 5, 6-11)”44.

Paul reia tema speranŃei în capitolul opt al Scrisorii către Romani, după reconstituirea dramei omenirii eliberate din tripla sclavie a morŃii, a păcatului şi a legii. La început, într-o declaraŃie programatică, Paul prezintă condiŃia credincioşilor botezaŃi întru Isus Cristos. Prin intermediul „legii, care este Duhul” dătător de viaŃă, despre care vorbesc profeŃii, credincioşii devin participanŃi, prin botez, la destinul lui Isus Cristos mort şi înviat45. Ei sunt, de aceea, eliberaŃi din sclavia morŃii, a păcatului şi a legii. Sfântul Duh, comunicat de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, solidar până la moarte cu condiŃia umană, marcată de păcat, face posibilă îndeplinirea voinŃei lui Dumnezeu exprimată în „lege” (cf. Rom 8, 1-4).

Paul trasează parcursul speranŃei creştine în perspectiva vieŃii întru Duh. Înaintea fiecărui botezat, se prezintă două căi sau stiluri de viaŃă: aceea întru Spirit, care are ca rezultat pacea şi viaŃa şi cea „întru trup” – egoism rebel

43 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 32. 44 Ibid. 45 Cf. R. Koch, op. cit., p. 78.



341

şi refractar la voinŃa lui Dumnezeu – care sfârşeşte în moarte46. Apostolul îi asigură pe creştini cu privire la experienŃa morŃii, ce pare să le contrazică speranŃa. PrezenŃa Duhului lui Dumnezeu sau al lui Cristos – transmis de Dumnezeu prin Isus Cristos înviat din morŃi – este garanŃia învierii lor, chiar dacă, asemeni tuturor făpturilor, aceştia trec prin experienŃa morŃii. În consecinŃă, ei trebuie să înăbuşe egoismul rebel – lucrare a trupului– pentru a lua parte la viaŃa deplină întru Isus Cristos înviat din morŃi (cf. Rom 8, 5-13).

Sfântul Duh primit de cei botezaŃi îi transformă în fii ai lui Dumnezeu. Confirmarea acestei condiŃii filiale este rugăciunea inspirată de Duhul lui Isus, Fiul, care acceptă să-l numească pe Dumnezeu Abba, „Tată” şi să aştepte viaŃa veşnică, avându-l ca moștenire pe Dumnezeu (cf. Rom 8, 14-17). Dar condiŃia lor actuală de suferinŃă şi chin pare să dezmintă această aşteptare. Pentru a da glas speranŃei creştine ce nu poate fi erodată de nicio experienŃă negativă actuală, Paul elaborează una dintre paginile cele mai dense şi vibrante din epistolarul său. În meditarea lui asupra planului lui Dumnezeu, el îmbrăŃişează istoria care se desfăşoară de la facerea lumii la învierea finală. Actualmente, toată „creaŃia” este supusă „vanităŃii” şi „corupŃiei”. Această condiŃie derivă din faptul că toată lumea creată este asociată destinului fiinŃei umane care o trage după sine într-o istorie a păcatului (cf. Gen 3, 17; 5, 29). Dar, în baza aceleiaşi solidarităŃi, lumea creată îşi aşteaptă eliberarea din sclavie împreună cu fiinŃele destinate slavei lui Dumnezeu.

Cu limbajul şi imaginile extrase din tradiŃia profetică şi apocaliptică, Paul exprimă aşteptarea creaŃiei, în sintonie cu aceea a credincioşilor care vor fi cei dintâi vestiŃi de Duhul Sfânt (cf. Is 26,17; 66,8; Mc 13,18; Ap 12 2). Aceştia aşteaptă deplina revelare a condiŃiei lor actuale de fii adoptivi, adică „răscumpărarea trupului nostru” (cf. Rom 8,23c). Altfel spus, Paul afirmă că lumea creată de Dumnezeu este asociată izbăvirii finale a credincioşilor, fii ai lui Dumnezeu, meniŃi învierii. Sfântul Duh primit odată cu experienŃa botezului este garanŃia şi anticiparea mântuirii. Pe harul Duhului Sfânt se clădeşte speranŃa creştinilor, care devin interpreŃi şi propovăduitori ai mântuirii creaŃiei. În acest context, Paul afirmă că „întru speranŃă noi am fost mântuiŃi”. Şi imediat adaugă că, în condiŃia actuală, speranŃa devine „răbdare”: Dar o nădeje care se vede nu mai e nădejde; pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare (Rom 8,24).47

În această perspectivă a speranŃei creştine Paul reevocă rolul Sfântului Duh care inspiră şi susŃine rugăciunea credincioşilor, întru facerea voinŃei lui Dumnezeu (cf. Rom 8,26-27). În linii mari, el parcurge din nou etapele acestui

46 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 67. 47 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 54.


ION DOGARU

342

proiect sau plan salvator al lui Dumnezeu, scoŃând în evidenŃă absoluta gratuitate (Dumnezeu ne va da fără plată) şi eficacitate a iniŃiativei sale pentru mântuirea credincioşilor (cf. Rom 8,28-32). Apostolul încheie pagina despre speranŃă cu un fragment de proză ritmică, unde preamăreşte iubirea ireversibilă a lui Dumnezeu, revelată şi pusă în practică prin darul unicului său Fiu, Isus Cristos (cf. Rom 8,31-39. 8,3).

Pornind de la textul lui Paul din Rom 8,24, cu care se deschide Enciclica Spe salvi, Benedict al XVI-lea îşi situează reflecŃia în contextul legăturii pe care Paul o vede între ,,răscumpărare” şi „speranŃă”: o conexiune absolut deosebită şi foarte bine intuită.

El continuă, atrăgând atenŃia că „speranŃa” este „un cuvânt central al credinŃei biblice” şi, marcând reflecŃia cu întrebări oportun puse, jalonează un soi de parcurs în temă, pornind de la datul biblic. Se referă la un punct fundamental pentru viaŃa creştină: viaŃa întru speranŃă. Întăreşte convingerea, care îşi are originea în învăŃătura şi îndemnul lui Paul, că speranŃa este o aşteptare certă, plină de forŃă şi de dinamism interior: o energie vitală care domină prezentul, îl face fructuos şi încărcat de tinderea către viitor.

ViaŃa credinciosului se sprijină pe două puncte sigure: pe de-o parte Cristos, care, prin patimile şi învierea sa a desăvârşit toate lucrurile şi a dăruit gratuit mântuirea; pe de alta, mântuirea, care cuprinde şi slava viitoare a fiecărui credincios48, care este încă ascunsă, ne-revelată şi aşteptată întru speranŃă să fie pe deplin manifestată. Pe urmele Apostolului Paul, preluând şi ordonând împletirea extraordinară care face din speranŃa creştină un locus bogat, atât din punct de vedere exegetic, cât şi teologic şi parenetic, Benedict al XVI-lea leagă direct speranŃa creştină de centralitatea mesajului evanghelic, care se unește cu credinŃa, cu statornicia în viaŃa prezentă şi cu viziunea creştină a vieŃii veșnice.

Acest locus biblic este ceea ce am putea numi evanghelia speranŃei: o veste bună care, plecând de la Cristos cel Înviat şi relansată de către Apostolul mulŃimilor, traversează întreg Noul Testament şi ajunge azi până la noi. O veste, al cărei mesaj ajunge şi acolo unde persistă condiŃii de ispită, de încercare, de descurajare şi de suferinŃe, în ciuda faptului că există certitudinea răscumpărării săvârşite de Cristos. Un mesaj de consolare, de îmbărbătare şi de încurajare, unde încă mai sunt situaŃii de persecuŃie şi „suspin de durere”, care aşteaptă să fie eliberate, vindecate şi aduse la bucurie.

Este evanghelia speranŃei creştine: o speranŃă certă, sigură, puternică şi curajoasă, care ştie să privească dincolo de limitările şi îngrădirile vieŃii prezente. O speranŃă care nu se dă înapoi în faŃa îndrăzneŃelor provocări ale

48 Cf. SS, nr. 26.



343

lumii contemporane, ci care acceptă să se confrunte cu ele. Această evanghelie a speranŃei creştine, în fine, este anunŃată de evanghelia însăşi, al cărei conŃinut nu e doar înŃelepciune, ştiinŃă, ci şi o comunicare care produce fapte şi schimbă viaŃa, prin întâlnirea cu Acela care, mort şi înviat, a dăruit speranŃă tuturor credincioşilor: Isus Cristos, speranŃa noastră (1Tim 1,1).

8. SperanŃa creştinilor din diaspora Prima Scrisoare a lui Petru este adresată creştinilor „împrăştiaŃi”, care

trăiesc ca minoritate într-un mediu ostil şi suspicios. Scrisoarea, trimisă de la Roma, în numele apostolului Petru, este un cuvânt de încurajare şi alinare pentru cei ce sunt chemaŃi să-L urmeze cu încredere pe Isus Cristos, printre încercările vieŃii. Chiar de la rugăciunea de deschidere, autorul anunŃă tema speranŃei: Fie binecuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, prin îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Cristos din morŃi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji. Aceasta este păstrată în ceruri pentru voi, care sunteŃi păziŃi de puterea lui Dumnezeu prin credinŃă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de pe urmă (1Pt 1,3-5). Învierea lui Isus Cristos este deopotrivă fundamentul şi conŃinutul speranŃei ce îşi are originea în iniŃiativa gratuită şi eficace a lui Dumnezeu Tatăl49.

Isus Cristos este piatra vie aruncată de oameni, dar scumpă şi aleasă în faŃa lui Dumnezeu. Creştinii sunt pietre vii, pentru a construi un edificiu spiritual şi o preoŃie sfântă, pentru a oferi sacrificii spirituale. Dumnezeu îi face pe credincioşii botezaŃi să participe la condiŃia lui Cristos, rege şi preot, ducând astfel la îndeplinire făgăduinŃele biblice ale primului legământ privitor la statutul poporului lui Dumnezeu, eliberat şi sfânt (cf. 1Pt 2, 4-10). ,,Creştinii «slujitori ai lui Dumnezeu» sunt chemaŃi să-şi mărturisească, prin cuvânt şi stil de viaŃă, speranŃa în diferite situaŃii, în mediul familial, social şi public. În cazul «persecuŃiilor» aceştia trebuie să dea lămuriri despre speranŃa lor printr-un stil «dialogic», ca semn al libertăŃii lor interioare (cf. 1Pt 3, 1-17; 4,12-19). Isus Cristos, Domnul reînviat, care a învins răul şi moartea, este fundamentul şi garanŃia «speranŃei» creştine, care permite traversarea cu încredere chiar şi a hotarului morŃii (cf. 1Pt 3,18-22; 4, 6)”50.

În istoria omenirii, unde se confruntă forŃele binelui cu ale răului, se arată atotputernicia lui Dumnezeu – cel ce stă pe tron – mijlocită de creaŃie, reprezentată de cele patru fiinŃe vii. RegalităŃii lui Dumnezeu îi sunt asociaŃi reprezentanŃii Bisericii ideale: cei douăzeci şi patru de „bătrâni” (doisprezece patriarhi şi doisprezece apostoli). Planul lui Dumnezeu referitor la istoria

49 Cf. F. Rinaldo, op. cit., p. 49. 50 Cf. F. Rinaldo, op. cit., p. 69.


ION DOGARU

344

omenirii este cuprins într-o carte-sul, pe care doar Isus Cristos, Mesia ce se trage din David, ucis şi viu, o poate interpreta şi realiza. Isus Cristos este revelatorul şi mântuitorul universal care inaugurează marea liturghie cosmică, unde toate fiinŃele create recunosc supremaŃia absolută a lui Dumnezeu51.

Protagoniştii procesului de revelare sunt: Dumnezeu, Isus Cristos, îngerul interpret, profetul Ioan, destinatarii, „slujitorii săi” sau credincioşii (cf. Ap 1, 1). ConŃinutul revelaŃiei este „cuvântul lui Dumnezeu” şi „mărturia” lui Isus Cristos (cf. Ap 1, 2). Prologul Apocalipsei se încheie cu prima beatitudine care subliniază scopul său practic: a asculta, pentru a păzi şi a pune în practică cuvântul lui Dumnezeu (cf. Ap 1,3)”52.

Cele şapte litere cu caracter profetic-pastoral sunt un fel de „Apocalipsă în miniatură”. Mesajul de încurajare şi de speranŃă este o anunŃare a victoriei asupra răului şi a idolatriei din fiecare Biserică a Asiei. Credincioşii învingători sau cei răbdători în încercare vor fi părtaşi la victoria şi supremaŃia lui Isus Cristos înviat din morŃi. În unele expresii simbolice, preluate din tradiŃia biblică şi evanghelică, se pot întrezări aluzii la euharistie: „mană ascunsă”, „cină” (cf. Ap 2,17; 3,21; 12,11). Cu alte cuvinte, experienŃa sacramentală din Biserică este o anticipare a comuniunii escatologice (cf. Ap 22,16).

În ultimele două capitole ale Apocalipsei, anticipate în unele pasaje precedente, este exprimată speranŃa de care este pătrunsă întreaga carte profetică. Isus Cristos, cu moartea şi învierea sa, a învins nu numai forŃele răului şi moartea, ci a şi inaugurat vremea şi condiŃia definitive ale mântuirii tuturor celor care, prin credinŃă, chiar plătind un preŃ mare, îl urmează. Acest mesaj al speranŃei stă la baza unui optimism sănătos al credincioşilor. Aceştia ştiu însă că înfruntarea forŃelor răului şi riscul ispitei idolatrice sunt realităŃi prezente şi active până la împlinirea istoriei53.

După victoria asupra forŃelor răului este prezentată „noua creaŃie”, care cuprinde pământul şi cerul, în timp ce „marea”, simbol al haosului, a dispărut pentru totdeauna (cf. Ap 20,11). În acest cadru este plasată viziunea „cetăŃii - Ierusalim din ceruri”, „logodnică - soŃie” a Mielului, desăvârşirea planului de mântuire. Se realizează sălăşluirea-prezenŃa definitivă a lui Dumnezeu cu oamenii şi legământul cu „popoarele”. Moartea, izvor al tuturor suferinŃelor, este eliminată pentru totdeauna (cf. Is 25,6-8). Dumnezeu însuşi confirmă şi autentifică această revelaŃie: făpturile sunt chemate să facă parte

51 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 37. 52 Cf. F. Rinaldo, op. cit., p. 78. 53 Cf. F. Rinaldo, op. cit., p. 79.



345

din legământul fiilor lui Dumnezeu. Unica condiŃie este credinŃa: Cel care va birui va moşteni aceste lucruri (Ap 21,7).

9. Sfânta Fecioară Maria – speranŃa creştinilor La Nazaret, Isus este cunoscut ca „fiul Mariei” (Mc 6,3). Despre

mama lui Isus se vorbeşte în Evangheliile originilor după Matei şi Luca şi în Evanghelia după Ioan. Sfânta Maria este propusă ca model al credinciosului care se deschide către viitorul mântuirii definitive inaugurate de Fiul său, Isus. În Evanghelia după Luca, sfânta Maria are chipul celei care primeşte cuvântul trimisului lui Dumnezeu, cu acceptarea promptă şi credincioasă a lui Abraham şi a celor ce cred în Biblie: Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău (Lc 1,38). Vestea îngerului începe să se adeverească prin întâlnirea dintre mama profetului, Elisabeta, şi mama Mesiei, Maria din Nazaret. Sub impulsul Duhului lui Dumnezeu, Elisabeta o întâmpină pe Maria ca fiind „binecuvântată” între toate femeile, datorită fiului, care este rodul binecuvântării lui Dumnezeu. Ea recunoaşte în Maria pe Maica Domnului meu şi o proclamă fericită, fiindcă a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului (cf. Lc 1, 42-45). Ca răspuns, sfânta Maria cântă Magnificat, unde preamăreşte forŃa mântuitoare a lui Dumnezeu, cel sfânt şi milostiv, care, prin fiul său, Isus, duce la bun sfârşit făgăduința făcută lui Abraham şi descendenŃilor săi (cf. Lc 1, 46-55). Maria, ca slujitoare umilă a Domnului, se află în istoria poporului său, slujitorul Israel, care, începând cu exodul şi rătăcirea prin deşert, este martor al acŃiunilor minunate ale lui Dumnezeu. El dă jos planurile ascunse ale celor trufaşi şi îi dă jos pe cei puternici de pe tron, dar îi salvează pe cei umili; îi lasă cu mâinile goale pe cei bogaŃi, dar îi umple de bogăŃii pe cei înfometaŃi. Pe scurt, Magnificat este sinteza istoriei mântuirii, inima spiritualităŃii evanghelice, al cărei ecou devine Maria54.

În noaptea naşterii lui Isus la Betleem, păstorii sunt cei dintâi care primesc vestea că în oraşul lui David s-a născut un mântuitor, Domnul Cristos. În timp ce păstorii povestesc ce au văzut şi ce li s-a spus despre copil, uimind pe toată lumea, Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei (Lc 2,19). Maria este credincioasa care „păstrează” în inimă „cuvintele-fapte” şi încearcă să le înŃeleagă sensul profund, punându-le faŃă în faŃă cu făgăduința lui Dumnezeu în aşteptarea îndeplinirii lor (cf. Dan 7,28)”55.

Cu ocazia unui pelerinaj la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, Isus, care avea doisprezece ani, se opreşte la templu. Maria şi Iosif, după trei zile de căutări, îl găsesc în pridvorul templului, vorbind cu învăŃaŃii cunoscători ai

54 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 50. 55 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 57.


ION DOGARU

346

legii. Maria, mama Sa, îl întreabă de ce i-a lăsat să se îngrijoreze timp de trei zile, iar Isus răspunde: De ce M-aŃi căutat? Oare nu ştiaŃi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu? (Lc 2,49). Relatarea se încheie cu o notă care reprezintă cheia întregii povestiri: Dar ei n-au înŃeles spusele Lui (Lc 2,50). Lipsa de înŃelegere a Mariei şi a lui Iosif o precede pe cea a discipolilor care, pe drumul către Ierusalim, nu pricep cuvintele lui Isus, care vesteşte moartea Fiului omului (cf. Lc 9,44-45).

Evanghelia originilor se încheie cu o frază care rezumă atitudinea spirituală a Mariei: Mama sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei (Lc 2, 51). Mama, în aşteptarea dezvăluirii lor depline în lumina Paştelui Reînvierii, păstrează în inimă cuvintele lui Isus care ascund şi înfățişează identitatea sa profundă. Pe scurt, Maria este Mama lui Isus întrucât este credincioasa care primeşte şi păstrează în inimă cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, Maria este prototipul credincioşilor Bisericii. Ea face parte, în mod strălucit, din noua familie a lui Isus (cf. Mt 12,46-50; Lc 8,19-21; 11,27). SperanŃa este Isus Cristos, care arată chipul lui Dumnezeu în cadrul istoriei omenirii, marcată de păcat – nedreptate – şi moarte violentă. Ea este desăvărşirea speranŃei biblice, care dă o orientare dinamică acŃiunii fiinŃelor umane şi deschide către viitorul lui Dumnezeu toată istoria lumii, de la creaŃie până la exodul biblic, de la Paştele Învierii lui Isus Cristos până la venirea sa la sfârşitul vremurilor. A trăi şi a mărturisi speranŃa înseamnă a lua poziŃie în favoarea lui Isus Cristos, ascultând întrebările şi dorinŃele lumii56.

Sunt multe aspecte sub care am putea s-o considerăm pe Maria izvor al speranŃei noastre: realitatea sa umană, demnitatea ei de Mamă a lui Dumnezeu, prerogativele sale. Ne-am putea opri asupra fiecăruia; ştim totuşi că teologia modernă preferă să nu insiste prea mult asupra ultimelor două: nu că ar dori să nege divina maternitate a Mariei sau să-i diminueze privilegiile, ci preferă să se oprească asupra primului aspect: realitatea umană a Mariei. Asta, la prima vedere, ar putea să ne impresioneze în mod negativ, ca şi când s-ar dori detractarea unor lucruri din măreŃia Mariei, Maică a lui Dumnezeu şi Maică a noastră, ca şi când s-ar dori reducerea la un rang umana a ceea ce nu poate fi exprimat în schemele limitate în care noi ne mişcăm în largul nostru.

Şi, sub acest aspect, introducerea tratării conciliare despre Maica Domnului în ConstituŃia dogmatică despre Biserică (Lumen gentium) a întâmpinat opuneri. Evident, atunci când un adevăr oferă atâtea faŃete, ca o prismă, dacă se subliniază un aspect, nu se poate pune simultan în relief un altul; în cazul Mariei, i se putea dedica foarte uşor o constituŃie numai ei, la fel

56 Cf. G. Guglielmo, op. cit., p. 77.



347

de bine cum putea fi şi introdusă în grandioasa constituŃie dogmatică despre Biserică.

PărinŃii Bisericii au preferat soluŃia din urmă, care nu doreşte să diminueze măreŃia Preacuratei, ci să o ducă mai aproape de noi, să ne facă să înŃelegem că dacă Maria e Preacurata, Mama lui Dumnezeu, Regina plină de slavă, atotputernică imploratoare, cum au numit-o cei din vechime, ea este, totuşi, în primul rând, apărătoarea noastră, Maica noastră, mădular şi ea al Bisericii în care noi trăim şi suferim.

Trebuie să ne gândim la chipul Mariei care ne este prezentat de Conciliu, nu într-o lumină diminuată, ci într-o lumină apropiată de realitatea noastră umană. Ne vom opri o clipă la contemplarea Mariei ca femeie, ca mamă; în ea pot exista privilegii, excepŃii, daruri, însă toate acestea nu schimbă cu nimic natura sa existenŃială. Maria e mamă, atinge expresia cea mai sublimă ce poate fi atinsă de o fiinŃă deoarece, fără îndoială, maternitatea face să vibreze corzile cele mai înalte pe care natura şi bunul Dumnezeu le-au putut da femeii. Tocmai în această perspectivă atât de apropiată trebuie s-o contemplăm pe Maria ca izvor al speranŃei noastre.

Maica Domnului este modelul nostru exemplar pentru că, fiind o creatură, femeie, mamă, noi putem să mergem pe urmele ei, să o privim, să o simŃim aproape în viaŃa noastră; nu e o realitate îndepărtată, astrală, necunoscută, ci o fiinŃă care a atins speranŃa împreună cu noi.

Putem și trebuie să o simŃim aproape de noi ca un izvor de speranŃă, ea ne arată drumul cu simplitate, cu blândeŃe, ca o mamă.

Însă nu avem nevoie doar de cineva care să ne arate drumul, ci şi de cineva care să ne asigure care va fi sfârşitul acestui drum. Păşim în întuneric, deseori în suferinŃa interioară, uneori într-o stare de incertitudine: ce va fi mâine? Care va fi viitorul definitiv? Iat-o pe Maica Domnului, care e prima născută între fiinŃe, în ordinea harului, fără să vrem să micşorăm cu nimic meritul Celui care este absolut întâiul născut dintre cei vii, Isus, fiul Mariei.

Maria, prin exemplul său, nu ne indică numai drumul, ci şi Ńinta: este cu adevărat cauza speranŃei noastre. Să încercăm să coborâm pe teritoriul acestei exemplarităŃi a Mariei. De ce Maria ne indică drumul? Pur şi simplu pentru că a parcurs, ca noi, căile acestei lumi, a avut o viaŃă pământească cu un început, cu o trezire, cu o adormire la fel ca noi, a obosit, s-a îndurerat sau poate a iubit la fel ca noi. Există o realitate intimă a Mariei, care poate fi izvor de speranŃă pentru noi: faptul că şi ea a trăit din speranŃă.

Astăzi, teologia modernă reapropie de noi chipul Mariei. Şi, cugetând în mod teologic asupra construcŃiei minunate pe care Dumnezeu a clădit-o în sufletul ei, ajunge la concluzia că în Maria, aşa cum exista virtutea credinŃei,


ION DOGARU

348

exista şi virtutea speranŃei. Şi dacă Maria a avut în ea realitatea credinŃei şi a speranŃei, nu poate să nu fie pentru noi izvor de credinŃă şi de speranŃă.

Fără îndoială, Maria a trăit şi ea momente de întuneric în credinŃă, chiar dacă ne place să credem că la un moment dat vălul timpului s-a sfâşiat în faŃa privirii sale, care a contemplat divinul în revelaŃie; totuşi, textele evanghelice ne determină să afirmăm că Maria şi-a trăit momentul său de credinŃă. Păstra toate cuvintele acestea în inima ei (Lc 3, 51). Multe, prea multe lucruri Fecioara nu le-a cunoscut, dar le-a intuit, le-a experimentat treptat.

Poate că inima ei de duioasă făptură nu ar fi rezistat la viziunea unui Calvar şi a unui Fiu răstignit şi, deşi înŃelegând care avea să fie sfârşitul dureros al acelei fiinŃe venite din cer şi născute din ea, trebuia să aştepte, în credinŃă, realizarea acestor taine. Viitorul nu era de o claritate absolută pentru Maria: așadar, există în ea speranŃa, care e dimensiunea viitorului credinŃei57.

Maria speră în ziua de mâine, pentru că nu o cunoaşte decât prin credinŃă; se lasă în voia planurilor Tatălui, are încredere în Tatăl, speră în iubirea sa, în atotputernicia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Faptul că întreaga ei viaŃă este învăluită de această lumină de credinŃă şi de speranŃă şi că la un moment dat această credinŃă şi această speranŃă au devenit atât de profunde, încât să formeze atmosfera sufletului său, noi îl putem deduce dintr-un episod unic, dar caracteristic: Nunta din Cana Galileii. Acolo virtutea speranŃei, care devine încredere, intimitate, apare în mod zdrobitor.

Maria îşi pune speranŃa în Fiul său, are încredere intimă în Fiul său, are o familiaritate intimă cu Fiul său, iar această speranŃă, această încredere, această iubire familiară îl determină pe Fiu să facă o minune.

Un astfel de episod ne face să o vedem pe Maria întru totul cuprinsă de un sentiment de abandonare în mâinile Domnului; credinŃa ei, speranŃa, cresc treptat, şi sunt atât de transformate de iubire încât ajung într-adevăr la limita posibilităŃii umane, până la a se transforma aproape în realitate divină, în contemplare insuflată, în viziune beatificatoare.

Întreaga viaŃă a Mariei, adânc pătrunsă de credinŃă şi speranŃă, este o pregătire treptată pentru ceea ce într-o zi devine viaŃa veşniciei.

Maica Domnului este semnul ridicat la cer al speranŃei creştine. Prin slăvita sa înălŃare, Fecioara anticipă, prin persoana sa, destinul întregii Biserici. Harul izbăvirii i-a fost deja dăruit în întregimea şi perfecŃiunea sa, pentru ca noi să putem contempla în ea acel destin care a fost pregătit pentru întreaga omenire. Privind-o pe Cea Presfântă, creştinii pot vedea încă de pe-acum care va fi direcŃia vieŃii lor, urmând acel drum al credinŃei şi al sfinŃeniei pe care ea l-a parcurs. Cea plină de har realizează prin fiinŃa sa proiectul divinei

57 Cf. L. De Lorenzi, op. cit., p. 89.



349

milostiviri pentru toŃi oamenii. Ea ne precedă în participarea la slava învierii, devenind un izvor nesecat de bucurie şi de speranŃă pentru toate generaŃiile.

Maria e viitorul nostru. Ea este acea Biserică „fără pată şi fără prihană”, demnă de a fi numită mireasa Mielului. În timp ce Biserica peregrină avansează în timp, expusă la capcanele celui rău, la păcat şi la moarte, ridică privirea spre cer şi capătă putere privind către Maria, strălucire de har şi sfinŃenie, care arată drumul, ne susŃine în încercarea grea şi ne face siguri de Ńintă. Vedem în Regina cerului ceea ce Cristos intenŃionează să dea aleșilor săi în viaŃa veşnică. Ea este dovada că Dumnezeu se Ńine de cuvânt şi că izbăvirea obŃinută de Mântuitor nu este o himeră. Isus înviat i-a dat dinainte Mamei acea frumuseŃe divină cu care vrea să-i învăluie pe toŃi cei care cred în cuvântul său şi îl iubesc. Până la sfârşitul veacurilor Fecioara Maria va fi pentru oameni semnul ceresc al mântuirii şi al slavei care ne-au fost date prin Isus Cristos.

Maria e speranŃa oamenilor tuturor generaŃiilor, dar în special al generaŃiei noastre. Omenirea a ajuns într-unul din momentele sale cele mai dificile, când îngâmfarea şi neîncrederea, abuzul şi lăcomia riscă să ducă lumea la pierzanie. GeneraŃia noastră are în spate unul din cele mai întunecate secole ale istoriei, în care negarea lui Dumnezeu şi a demnităŃii omului au avansat împreună. Niciodată Maria nu a fost mai prezentă decât în acest moment istoric decisiv, pentru a lumina şi a alina, pentru a proteja şi întări şi pentru a călăuzi paşii generaŃiei noastre pe drumul păcii.



Date post:	26-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	9 times
Download:	1 times

Speranţa în Noul Testament - caiete.ftcub.rocaiete.ftcub.ro/2011/Caiete 2011 Dogaru NT.pdfdin...

Documents