Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
718
Section: Literature
LOVE’S WAY FROM EROS TO AGAPÈ IN THE PROSE OF SLAVICI
Teodora Elena Weinberger PhD Student, Technical University of Cluj-Napoca, Baia Mare Northern University
Centre
Abstract:We intend to tackle Ioan Slaviciřs psychological realism from love psychologyřs point of view, this love psychology being comparatively analysed at his couples from the short stories The
Villageřs Mouth, At the Cross in the Village, The Girl from the Woodland and also from the novel
Mara. Loveřs destiny appears in relation with going through a way from Eros (love-passion, the dream of love) to Agapè (love-marriage), according to Denis de Rougemontřs concepts. Only
defeating the social obstacles, the maturing through pain Ŕ the woman having the central role in
this process Ŕ will confer to Slaviciřs couples those virtues specific to Agapèřs durability, the
indispensable virtues for living a life together.
Keywords: psychological, Eros, Agapè, social, maturing
Perioada Marilor Clasici, cu excepția lui Eminescu, va fi dominată tot mai mult de
curentul realist european, datorită deschiderii spre modernitate promovată de „Junimeaŗ,
totuşi se pot remarca interferențe romantice ori clasice, tributare încă eclectismului
romantismului românesc. Dintre prozatorii aparținând acestei generații de vârf a literaturii
române, Ioan Slavici, prin analiza psihologică a tuturor fazelor sentimentului iubirii,
infuzează realismul de tip psihologic cu o coordonată ideală, cel mai aproape de magia
erotică eminesciană. Acest specific al lui Slavici fiind recunoscut şi de George Călinescu,
care îl numea „un poet şi un critic al eroticei ruraleŗ1, ne propunem, în cele ce urmează, să
definim concepția despre iubire a prozatorului, reliefată în psihologia cuplurilor sale din
nuvele, precum şi din romanul Mara. Dar, cu toate că orice iubire se naşte din aspirația
umană eternă de refacere a unității pierdute, această formă ideală a iubirii, Erosul-visare,
pasiune cu origini divine trebuie să se îmbogățească cu trăirea asumată, Agapè (iubirea-
căsătorie), pentru a nu eşua tragic, deoarece: „cuplul este celula socială originară, [...] în
vreme ce conflictul dintre Eros şi Agapè le însuflețeşte zilele şi viseleŗ2. Folosind aceste
concepte greceşti despre iubire, definite de către Denis de Rougemont, vom urmări traseul
iubirii la Slavici şi modul în care cuplurile sale reuşesc atingerea lui Agapè.
Marta şi Miron, personajele nuvelei Gura satului, trăiesc la început o fascinație a
iubirii, impregnată de magia cuprinsă în muzica sferelor, asemenea celei dintre Dionis şi
Maria, doar că la Slavici, metafizicul este înlocuit cu ritualicul obiceiurilor străbune,
cadrul contribuind la intuirea sufletului pereche: „Cântă! Îi zise ea încă o dată. Miron se
simți cuprins de un fel de beție, se aşeză pe doaga fântânii şi începu să-şi verse sufletul
într-o doină ce se pierdea în liniştea serii.ŗ Consonanța plină de duioşie a iubirii este
radiografiată cu finețe de Slavici, în cuvintele simple, dar pline de sensibilitate din
primele declarații ale îndrăgostiților: „Marto! Dacă tu ai şti căt de bine mă simt când te
văd, când îți aud glasul, când mă priveşti, dac-ai şti cât de bine mă simt când mă gândesc
la tine, nu ştiu cum, dar parcă ar trebui să plângi.ŗ
1 G.Călinescu, Marii prozatori. Momentul 1880. Promoția ruralilor. Naturalismul în Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 452. 2 Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, ediția a doua revizuită, traducere şi note de Ioana Feodorov, introducere de Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 429.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
719
Section: Literature
Magia Erosului singură nu poate contracara piedicile din sfera socialului, căci, deşi
aspirația spre Agapè exista încă de la început în sufletele celor doi, psihologicul trebuia să
depăşească toate prejudecățile şi complexele, să se maturizeze. La Slavici, posibila sursă a
conflictului tragic o constituie tocmai această influență perturbatoare a planului socialului
asupra psihologicului, caracteristica definitorie a prozei sale fiind „să descopere incidența
dintre psihologic şi social, dialectica raporturilor dintre individ şi colectivitateŗ3. Factorul
perturbator este, în nuvela Gura satului, inclus chiar în titlu Ŕ este vorba de o dependență
de părerea comunității căreia eroii îi aparțin, verdictul acesteia contând şi în cazul
formării unei familii: „Marta şi Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului şi nici
că-şi mai dădeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de ziŗ, dependență manifestată
de Mihu, tatăl Martei, atunci când află că fiica sa n-ar voi să se mărite cu cel menit ei
dintotdeauna: „Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? [...] să-mi
calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială şi să mă fac de râsul lumii!ŗ. Această
dependență este amplificată şi de prejudecățile legate de inegalitățile sociale, alesul inimii
Martei fiind un cioban, în timp ce „nenea Mihuŗ se mândreşte cu statutul său de gospodar
înstărit, dornic de a păstra stima consătenilor: „nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va
zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul;
[...] şi acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor şi al
bunelor sale fapteŗ. Marta, fiică ascultătoare şi iubitoare, îşi consumă zbuciumul sufletesc
în tăcere: „simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândeşte. Nu-şi găsea loc de
astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângăŗ, deşi toată ființa ei dorea împlinirea
adevăratei iubiri: „merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii
plini de văpaie, cu obrajii aprinşi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mişcat de
viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce şi duiosŗ. La ultima întâlnire secretă,
din mjlocul naturii protectoare, consonanța îndrăgostiților, manifestată prin sărut şi vorbe
înflăcărate de iubire, se va frânge într-o renunțare dureroasă, deoarece Miron, sensibil şi
corect, conştientizează că iubita sa nu putea trece peste acceptul părintelui: „Ah! Îi zise
Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar aşa vrea tataŗ şi alege să
se îndepărteze: „Marto! Grăi el încet. Noi trebuie să ne despărțim pentru totdeauna.
Ceasul acesta e zestrea vieții noastre. Nu uita că eşti fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă
te-ar vedea aici cu mine?ŗ.
Va urma o trecere a cuplului prin proba suferinței despărțirii, sentiment analizat de
asemenea cu multă finețe de Slavici, de la primele manifestări ale durerii fără glas,
înăbuşite zadarnic de Marta şi observate de mama ei: „Nu puteam să scot o vorbă de la ea.
Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară
iertare. Şi tăcea, încât îmi sfărâma inimaŗ, cărora le corespund trăirile însingurate ale lui
Miron, sfâşiat între iubire şi renunțare: „O vedea mereu, şi mereu fugea de dânsa; simțirea
pe care o avuse atunci mereu se ivea, şi el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o
pornire de turbare, [...] dar deodată îl apuca dorul şi-l purta spre vale. [...] Dar cum putea
să răpească mângâierea bătrânețelor?ŗ. Deşi nunta stabilită dintre Marta şi Toader nu va
mai avea loc, din cauza unei neînțelegeri între cuscri şi chiar a răspândirii unor zvonuri
despre preferințele Martei, timpul se va scurge, perpetuând despărțirea îndrăgostiților,
deoarece Miron plecase în lume, tocmai când tatăl fetei ar fi acceptat alegerea ei.
Suferința Martei se preschimbă în resemnare: „Ar fi voit să plângă şi nu putea. Grozav îi
părea viața de deşartă: nicio dorință şi nicio durere nu mai vedea într-însaŗ, din tânăra
blândă, harnică şi veselă, rămânând doar o umbră întristată, consimțind iar să se
logodească după voia tatălui său, cu Manea Vătafului.
3 Al. Săndulescu, Proza românească la sfârşitul secolului XIX Ŕ forme ale realismului în Istoria literaturii române. Studii, coordonator ştiințific Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 178.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
720
Section: Literature
Reapariția lui Miron oierul are loc chiar înainte de noua nuntă aranjată, şi
reîntâlnirea lui cu Marta, la bâlciul de toamnă, îi aduce din nou în suflet iubirea şi
deopotrivă compasiunea la vederea urmelor lăsate de suferință: „El o vede acum de
aproape, îi vede fața albă, ochiul mare şi obosit, mâna străvezie, liniştita amărăciune pe
buzele ei, o vede şi iar tresare <<Cât e de pierită! >> zice el înăbuşit. E pierită, dar e
frumoasă.ŗ Din nou singuri, la locul lor din natură, „la marginea păduriiŗ, găsesc în ei de
această dată virtuți noi, crescute din durerea neîmplinirii şi forța sentimentului reînviat,
curajul de a lupta pentru iubirea adevărată, sens suprem al vieții, animându-i, deoarece
„Să iubeşti pe cineva nu este doar un simțământ puternic, ci este şi o decizie, o judecată, o
promisiuneŗ4. Dar mai cu seamă rolul decisiv îl are atitudinea Martei, care nu mai ezită şi
pe care avântul iubirii Agapè o eliberează de sub autoritatea paternă: „Taică! Zise Marta.
Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să ştii că-mi dai moartea sau viațaŗ, convingându-l pe
tatăl ei să nu mai țină cont de „gura satuluiŗ.
Spre deosebire de cuplul anterior, tinerii Ileana şi Bujor din nuvela La crucea din
sat Ŕ practic crescuseră împreună, astfel că Erosul se insinuează deodată, în timpul unei
clăci, din nou un moment ritualic din viața satului, sentimentul magic apărând sub forma
unui joc copilăresc-tandru: „Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt şi a pus-o
pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să
vadă pe Ileana râzândŗ, însă posibila evoluție în consonanța lui Agapè este brutal
împiedicată de interferența aceloraşi prejudecăți sociale, diferența de statut dintre cei doi
afirmând-o la mânie tatăl Ilenei: „tu eşti slugăŗ. De acum încolo, Bujor plecând din casa
unde trăise şi muncise ca în propria lui familie, jocul tandru este înlocuit de un joc al
disimulării sentimentelor, format din evitări şi ezitări motivate de sfială şi nehotărâre la
tânăra speriată de înfiriparea primei iubiri: „mereu voia să vorbească cu el şi totdeauna,
când îl întâlnea, îl ferea din cale, pentru că nu ştia ce vrea să-i zicăŗ, pe când Bujor se
zbătea între dor şi resentimente provocate de faptul că ea nu-i luase apărarea: „El era
mânios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gândea la Ileana şi, cu cât mai mult se
gândea, cu atât mai mânios se făcea şi, cu cât mai mânios era, cu atât se gândea mai
multŗ. Totuşi, când Bujor trece peste resentimente şi vine să o ajute să repare spata
războiului de țesut, fata persistă în noul joc al negării, întâi creând o situație delicată şi
hazlie : „Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla uşa, iară după ce
naica Florea i-o deschise, el căzu peste pragŗ, apoi derutându-l : „ <<E mânioasă! îşi zise
el. A fugit de mine.>>ŗ. Psihologia suferinței Erosului intuit şi încă neconfirmat este
redată cu o minuțiozitate a reacțiilor sincronizate gândurilor, atât la Ileana: „Când ea
gândeşte la Bujor, este cam aprinsă şi mâinile îi cam tremurăŗ, cât şi la Bujor, care: „Când
se află în față cu războiul, începu a se şterge de sudori. Ȋnsă nu-i era cald. Ȋi părea că
războiul țese de la sine, că ițele joacă şi nu vedea firele cum se cadeŗ.
Un loc şi un moment sacru va aduce însă o nouă etapă în clarificarea profunzimii
sentimentului, atunci când în biserică, la liturghia de Sfintele Paşti, armonia muzicii
sferelor din irmosul cântat de Bujor declanşează revelația: „A cântat apoi mai departe, şi
sufletul lui întreg era în astă cântareŗ, comuniunea aceea a privirilor înfiorate de „dureros
de dulceleŗ iubirii-dor: „Şi privirea aceea! Astfel el nu a privit-o. Ȋi venea să plângă aici în
biserică; atât de mare plăcere simțea, încât dureri îi erau plăcerileŗ. De la consonanța
privirilor la consonanța deplină nu mai putea dura mult, căci „Bujor şi Ileana vorbeau în
priviri şi cu privirile se îmbrățişauŗ, totuşi trebuia aşteptat un moment şi un loc doar al lor,
fără intruziunea socialului.
4 Erich Fromm, Arta de a iubi, traducere din engleză de dr. Suzana Holan, Editura Anima, Bucureşti, 1995, p. 54.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
721
Section: Literature
Acest al doilea loc sacru va fi la crucea din sat, unde, de la sfiala magică a Erosului
acum clarificat: „Un fior, o roşață în obraji şi în urmă ca o beție groaznică: Bujor stătea în
cealaltă parte a cruciiŗ şi de care nu se mai poate fugi, cei doi continuă să-şi citească
privirile, în care găsesc „o limbă tainicăŗ, ajungând chiar să aline orice durere. Aşa cum
Ileana, care evoluase prin iubire, la reacția lui disperată, iscată din suferința neîmplinirii:
„Auzi tu, Ileană! Vezi râpa asta? Să nu fiu om dacă nu sar d-aici!ŗ - îşi descoperă puterea
de înțelegere şi fațeta maternă, disponibilitatea spre trăinicia iubirii Agapè : „Ileana nu i-a
zis să nu sară. [...] A privit însă la el lung şi blând, încât trebuia să rămână neclintit sub
acea privireŗ. Revărsarea preaplinului sufletesc al revelației iubirii împărtăşite trăite de
Bujor se face tot prin intermediul muzicii: „Se aşeză pe pajişte, se propti cu spatele de
nucul cel tânăr şi începu doina tărăgănatăŗ şi ajunge să descopere la rândul său iertarea,
anihilând presiunea socialului perturbator: „el închise ochii, ca mai bine să vadă icoanele
ce se dezveleau din sufletul său [...] Iarăşi se simțea crescut în casa Boarului şi se mustra
pentru greşelile ce le-a făcut de când a ieşit din această casăŗ. Dispare orice nehotărâre în
asumarea unui destin împreună cu cea iubită, şi la fel de decisă va fi Ileana, încât seara
târziu pornesc amândoi, el spre revendicarea fără drept de apel a fericirii: „Bade Mitre!
Să-mi dai pe Ileana, s-o măriți după mine, că zău nu-i bine dacă nu faci aşa!ŗ, ea spre casa
lui, pentru a-şi exprima bucuria aceleiaşi iubiri Agapè, parcă presimțind că nicio piedică
nu s-ar mai putea interpune, tatăl ei apreciindu-l de fapt pe harnicul Bujor.
Cuplul Persida-Națl din romanul Mara va fi supus influenței perturbatoare a unor
multiple elemente din sfera socialului, lumea realist descrisă de Slavici nemaifiind cea a
satului, ci una eterogenă a comunității meseriaşilor din zona Aradului. Ȋntâlnirea celor doi
şi declanşarea vrăjii inefabile a Erosului, are loc la granița dintre sacru şi profan, tânăra
privind din fereastra unei mănăstiri înspre măcelăria lui Hubăr şi astfel se produce o
consonanță a privirilor, a esenței eterne: „îi era parcă o săgetase ceva prin inimăŗ. Starea
contradictorie, inedită, pe care o trăieşte tânăra fată, ca şi eroina din balada Zburătorul,
seamănă cu o boală fără leac: „Era parcă perdută, căzută într-un fel de leşinŗ, este marcată
de iraționalul primilor fiori de dragoste: „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună
nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dînsa ce are. Se
temea ea însăşi de sine, simțea c-o apucă din când în când o pornire năvalnicăŗ şi priveşte
totul ca o fatalitate: „Toate n-ar fi fost dacă fereastra aceea s-ar fi spat altă datăŗ. Confuzia
din sufletul Persidei o determină să inițieze un joc al atracției / respingerii, trecând
intenționat prin fața măcelăriei, apoi arătându-se indiferentă când Națl o salută pe un pod,
ducându-i dorul cât timp este plecat la Viena, deşi se preface că nu-i pasă când îşi ia
rămas-bun: „Nici măcar în ochii lui nu s-a uitat, nici în urma lui n-a privitŗ, disimularea
sentimentelor ascunzând, dincolo de capriciile vârstei, o teamă de necunoscut: „Nu mai
voia să-l vadă, [...] îi era greu să se stăpânească, iar durerea pe care o înfrunta îi părea
dulce ca jertfa de spăşireŗ. La rândul său, Națl, se zbuciumă între porniri antitetice: „Era
şi el mai întîi mirat, în urmă însă îi venea să ridice barda şi să arunce în lună cu ea, apoi să
lase măcelăria în grija mamei sale, să alerge după fata Marei şi să sfărame capul celui ce
ar îndrăzni să se apropie de dînsaŗ, încearcă zadarnic să fugă de ceea ce trăieşte, de aceea
se îndepărtase: „ştiind că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebuie să-şi rupă
gîndul de la dînsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin
lumea cea mare şi s-o uiteŗ.
Când dorința irezistibilă spre împlinirea în Agapè aduce o suferință şi mai mare
pentru amândoi şi o nouă etapă, spre maturizarea sentimentului, se va instala în sufletul
Persidei odată cu apariția compasiunii şi chiar a asumării vinovăției pentru decăderea
fizică a celui iubit: „ <<Ah! Săracul de el! zise ea în cele din urmă. Săraca de mama lui,
ce-ar zice dacă l-ar vedea ce-a ajuns!>> Şi era parcă ea şi numai ea îi purta vinaŗ, apar
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
722
Section: Literature
între ei piedicile prejudecăților etnic-religioase, manifestate de Mara, mama Persidei:
„Neam de neamul meu nu şi-a spurcat sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Şi mi-e
milă de el şi de mama lui, dar îmi eşti dragă tu şi nu se poate!ŗ, care se adaugă celor de
statut social, din partea familiei lui Națl, disprețuind îndeletnicirile Marei, cele de
precupeață şi podăriță. Persida cedează momentan în fața argumentelor mamei sale, iar
renunțarea, deşi dansul revendicat de Națl la culesul viilor îi uneşte şi mai mult, este sursa
unor noi suferințe, zbuciumați între iubire şi datoria față de familii, conştienți fiind că n-ar
obține consimțământul pentru căsătorie, fata refuzând o altfel de împlinire a iubirii lor:
„Ştii că [...] m-ai nenoroci, că te-aş blăstema viața mea toată, că te-ar bate Dumnezeu
dacă mi-ai face silă, şi ştii că am să mă gîndesc totdeauna cu drag şi cu durere la d-ta dacă
vei înțelege că n-a voit Dumnezeu să fim unul pentru altul şi mă vei lăsa în paceŗ.
Toate principiile Persidei sunt lăsate deoparte atunci când noi valențe ale iubirii ei
ies la iveală, conflictul violent dintre Națl şi tatăl lui Ŕ legat de meseria de măcelar Ŕ
determinând-o să se apropie din nou de el, să-l sfătuiască şi să-l consoleze cu noblețe şi
duioşie: „N-am să mă înspăimînt, n-am să fug, n-am să te părăsesc Ŕ zise şi-i apucă mîna
şi se alipi de el şi-şi trecu gingaş brațul peste gîtul lui. Ah! Ŕ ce adimenitor e gîndul că am
să te scot din întunerecul în care ai căzut, să-ți luminez viața, să te văd... iarăşi voios ca
odinioarăŗ. Spiritul de sacrificiu al tinerei este pe deplin demonstrat de luarea deciziei de
a fugi împreună la Viena, după ce se cununaseră în secret, pentru a-i alina durerea
pricinuită de cearta cu tatăl.
Ȋn timp ce Persida evoluează prin iubire, în pofida presiunilor socialului, reunind
într-un caracter puternic toate fațetele femininului, femininul erotic cu cel matern,
demnității femininului suprapunându-i femininul cu adevărat eroic (în termenii utilizați de
Carmen Dărăbuş5), bărbatul dovedeşte o instabilitate a caracterului, de la curajul inițial de
a-şi făuri destinul la indolență şi laşitate - decade complexat de confruntarea cu tatăl,
eşecul social umbreşte iubirea, încep certurile şi învinuirile. Variantă mult mai complexă
a Ilenei din La crucea din sat, fiica Marei îşi dovedeşte devotamentul în iubire, pentru ea
într-adevăr „Sentimentul se strecoară la început ca un simplu capriciu, se îndreptățeşte cu
mila şi devine la sfîrşit jăratic mistuitorŗ6. Dacă în nuvelele anterioare am remarcat un
Eros care aspiră şi reuşeşte să atingă Agapè, în iubirea Persidei se insistă mai mult pe
procesul de construire şi menținere a Agapè, iubirea ei este dăruire totală şi speranță,
deoarece, aşa cum spune Erich Fromm „Iubirea este un act de credințăŗ7.
Ȋntoarcerea tinerilor acasă şi noua afacere, o cîrciumă, la care Persida contribuie cu
hărnicie şi chibzuință, calități moştenite de la mama ei, - nu va aduce nicio îmbunătățire
în viața lor, Națl continuă să decadă, nesuportând gândul căsniciei fără binecuvântarea
părinților, ajungându-se şi la violență. Totuşi, tânăra soție rezistă, suportă tot greul, pierde
primul copil, dar nu-l părăseşte, este capabilă de iertare pentru a opri decăderea morală a
soțului ei şi mereu se confruntă cu un examen propriu de conştiință: „Ȋl scosese din averea
părinților lui, îl despărțise de muma lui, stricase tot rostul vieții şi voia acum să-l mai
desfacă şi de prietenii lui. Ce viață i-a făcut ea lui ? ! Ce i-a dat în schimb pentru tot ce i-a
luat? !ŗ. Şi până la urmă răbdarea şi fidelitatea femeii vor fi răsplătite, copilul nou-născut
va reprezenta „norocul caseiŗ, restabilind echilibrul, căci împacă familiile şi, ceea ce este
mai important, determină o transformare pozitivă a lui Națl, dorința de a se îndrepta: „Se
deprinsese Națl cu grijile şi cu osteneala zilei atât de bine, încît nu s-ar mai fi putut sîmți
bine dacă nu le-ar fi avutŗ.
5 Carmen Dărăbuş, Despre personajul feminin: de la Eva la simone de Beauvoir, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2004. 6 G. Călinescu, Op. cit., p. 453. 7 Erich Fromm, Op. cit., p. 114.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
723
Section: Literature
Făcând parte, ca şi Națl, din aceeaşi categorie a eroilor cu un caracter slab,
complexați de un tată autoritar, Iorgovan din nuvela Pădureanca plasează de la început
iubirea ce o simte pentru Simina sub semnul implacabil al unui imposibil amor hereos,
Erosul pur: „O dorință care nu se poate împlini aici, pe care nimic nu o poate satisface,
care respinge şi alungă chiar tentația de a se împlini în lumea aceastaŗ8. Piedica de
netrecut din calea împlinirii iubirii este la prima vedere diferența de statut social dintre el
şi Simina, frumoasa secerătoare care venise împreună cu tatăl ei să strângă recolta
bogătanului Busuioc, tatăl lui Iorgovan. Dar exista altceva mai grav în sufletul eroului,
demon reflexiv asemenea eminescienilor Dionis ori Ieronim, refuzul de a trăi iubirea,
complacerea într-o eternă virtualitate: „Era grozav lucru cînd vrei să nu voieşti ce vrei şi
simți că nu poți voi nimicŗ care provoca suferință fizică şi psihică: „Şi fiindcă sufletul îi
era plin de dînsa, oriunde se uita, tot pe dînsa o vedea, şi de cîte ori se-ncredința că tot nu
e dînsa, iar o vedea în altă parteŗ.
Erosul îi cuprinsese pe amândoi cu aceeaşi intensitate, cu un an înainte, tot în timpul
unui moment ritualic din muncile satului, secerişul, dar numai Simina accepta evidența,
matură deja în înțelegerea adorației tăcute a celui iubit: „Pe cînd alți flăcăi se ațineau
mereu după dînsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din cînd în cînd îi zicea
cîte-o vorbă, pe care numai dînsa putea s-o înțeleagă, a omului ce vrea să-şi ascundă
durereaŗ. Revederea lui Iorgovan cu Simina, tot cu ocazia muncilor agricole, nu aduce o
evoluție a sentimentelor, deşi tânărul însuşi căutase anume secerători în ținuturile unde
locuia Simina cu tatăl ei; şi asta pentru că ei doi au concepții diferite despre iubire: el
alesese iubirea-suferință, printr-o negare, continuă luptă împotriva sentimentului Ŕ „Ştiu
numai că-mi eşti dragă de mi s-au urît zileleŗ, în timp ce frumoasa pădureancă şi-ar dori
să dăruiască iubire pentru obținerea bucuriei comuniunii în Agapè, dragostea ei este
statornică, răbdătoare şi plină de spirit de sacrificiu - „o văd, o simț în tot ceasul că ți-e
ruşine de dragostea ce o ai cătră mine şi te fereşti ca nu cumva lumea să afle despre ea:
dacă nu mă pot supăra de asta, Iorgovan, n-o să mă supăr de nimic în viața meaŗ.
Simina este deja matură, vrea să vină în ajutorul tânărului copleşit de slăbiciunile
sale, să-i alunge norii ce-i întunecă viața: „aş voi să te văd şi pe tine alergând să prinzi
pasărea din zborŗ, dar pune greşit ezitările lui doar pe seama prejudecăților sociale.
Apariția lui Şofron, un bărbat simplu şi harnic, dintr-o bucată Ŕ în preajma fetei,
înrăutățeşte lucrurile, în loc să determine în Iorgovan un spirit de competiție, căci el
refuză maturizarea, iubirea îl chinuie, dar nu luptă pentru ea, ci împotrivă-i.
Caracterizarea pe care tatăl Siminei i-o face tânărului stăpân, este relevantă prin
comparație cu celălalt: „e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac-ar fi om ca Şofron, ai
putea să treci şi prin foc şi prin apă alăturea cu dînsul; dar grea e tovărăşia cu un om care
[...] caută la tot pasul în dreapta şi în stînga, ca să vadă cum vor alții să-l ducăŗ. Degeaba
se umileşte Simina, rămânând la moşia tatălui lui Iorgovan, când propriul ei tată plecase,
cel pe care îl iubeşte persistă în încăpățânarea lui, care-l distruge.
Atât de imposibil de sincronizat sunt concepțiile despre iubire ale lui Iorgovan şi ale
Siminei, încât armonia nu va fi recuperată nici atunci când de milă, după moartea tatălui
Siminei, tatăl lui Iorgovan ar accepta căsătoria tinerilor. Văzând că nici acum Iorgovan nu
are nicio inițiativă proprie, pădureanca renunță la lupta pe care o crede zadarnică şi
refuzând oferta lui Busuioc de a-i deveni noră, decide să se ducă să muncească în casa
unui văduv. După multe frământări, după înecarea amarului în băutură, spre disperarea
tatălui său, care-l mustră: „Unde-ai ajuns?! Ce-ai făcut, Iorgovane ?!ŗ, amenințarea
8 Denis de Rougemont, Op. cit., p. 67.
Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue
Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9
724
Section: Literature
aruncată de Iorgovan Siminei, la despărțire: „Ce-ți pasă ție acum dacă mor sau nu!ŗ va fi
dusă la împlinire, el căutându-şi moartea într-un incendiu la moară.
Suflet nobil şi plin de iubire adevărată, Simina este în stare să-i ierte tot, să treacă
peste laşitatea, orgoliul şi jignirile lui, fiindu-i alături în marea trecere, moment în care
Iorgovan este pentru prima oară sincer, iubirea lui găsind armonia doar dincolo de viață:
„Cuprins de fiori, Iorgovan îşi strînse încă o dată puterile, ridică din nou brațele, ca să o
cuprindă cu ele, apoi dete un gemet lung, brațele îi căzură înapoi şi răsuflarea i se curmăŗ.
Deținând aproape toate virtuțile necesare ajungerii la Agapè, Siminei îi lipsise totuşi forța,
perseverența Persidei pentru a-l putea salva pe bărbatul iubit de sub imperiul deznădejdii
şi decăderii.
Eros pur sau împletit cu Agapè, putem afirma că iubirea la Slavici păstrează
unicitatea şi sacralitatea iubirii eminesciene, dar în acelaşi timp este descrisă cu fidelitatea
analizei psihologice ca un destin care nu se poate împlini fără binecuvântarea părintească,
un destin pentru care femeia luptă spre atingerea şi păstrarea echilibrului în Agapè.
BIBLIOGRAPHY
Slavici, Ioan, Proză. Poveşti. Nuvele. Mara, ediție de D. Vatamaniuc, vol. 1, 2,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
*
Călinescu, G., Istoria literaturii române dela origini până în prezent, (reproducere
în facsimil a ediției apărute la Fundația Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941),
Editura Semne, Bucureşti, 2003.
Dărăbuş, Carmen, Despre personajul feminin. De la Eva la Simone de Beauvoir,
Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2004.
Fromm, Erich, Arta de a iubi, traducere din engleză de dr. Suzana Holan, Editura
Anima, Bucureşti, 1995.
Rougemont, Denis de, Iubirea şi Occidentul, ediția a doua revizuită, traducere şi
note Ioana Feodorov, introducere Virgil Cândea, Editura Univers, Bucureşti, 2000.
*
***Istoria literaturii române. Studii, Coordonator ştiințific Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.