Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

329

Section: Literature

THE OTHER ALEXANDRU GEORGE – THE TRANSLATOR

Carmen Elena Florea PhD, ”Petru Maior” University of Tîrgu Mureș

Abstract: Alexandru George has developed a laborious translating activity, firstly to widen his

possibilities connect directly to foreign cultures and secondly to survive by writing, in a

communist era, when personal contributions were not easily accepted. His permanent contracts with wellknown publishing houses allowed him work upon great texts, discover properly famous

writers and create a solid self portrait in the recognised group of the good tanslators. If we also

consider his steady interest in publishing essays, articles an novels, then we realise he did

translated, really worked hard in this specific area and produced a miraculous paradox of an individual pattern, impossible to be followed by any of his contemporaries. One should admit his

extraordinary gift to approach French and his undeniable knowledge in the matter Ŕ flawless

linguistic commands, excellent grammar observations, delicate inside touch of the language, adapted constantly to each epoch atmosphere. Such a professional observer had to be a favourite

for most of the time publishers, who also praised him for the accurate way to adapt French texts

to Romanian and the rare exigent personal control over an entitled Al. George style. As we have

already pointed aut, he mainly chose French authors or some others who had parallel editions in France: Ph. Van Tieghem, Villiers de l'Isle-Adam, Jean Starobinski, Remy de Gourmont,

Salvatore Battaglia, Emile Zola, Anatole France, Jean-Pierre Richard, Edmond și Jules de

Goncourt, Louis Hautecoeur, P.-J. Proudhon, Jean-Paul Sartre.

Keywords: Alexandru George, French, literature, publishing house, excellency.

Alexandru George a desfășurat o laborioasă activitate de traducător, recunoscând că

a acceptat această activitate pentru asigurarea unui venit stabil. În măsura în care declara

că „trăiește din scrisŗ, iar acest deziderat se împlinea parțial prin publicarea constantă a

unor articole Ŕ cele mai multe la cerere, altfel spus, nu motivate personal -, este de înțeles

cât de mult îl ajuta financiar orice colaborare cu editurile interesate. Pe de altă parte,

munca asupra unor texte celebre, importante și Ŕ foarte important Ŕ care nu mai văzuseră

lumina tiparului în limba română era o fantastică provocare și un excelent prilej de a se

face cunoscut, recunoscut. A tradus destul de mult, dacă ținem cont că nu a ignorat nici

reprezentările în periodice și nici nu a lăsat deoparte preocuparea pentru proza scurtă și

pentru roman. Paradoxul acestui fericit „amestecŗ de preocupări, parțial impus, respectiv,

dorit a fost o sursă nesperată de experiență individuală și o școală din mers, pe care nu o

mai poate invoca niciun alt contemporan lui.

Trebuie spus că a stăpânit excelent limba franceză și că a fost preferat de mulți

editori, deși în a doua jumătate a secolului trecut oferta era considerabilă. La fel, a învins

capcanele adaptării la limba română a textelor străine. Nu în ultimul rând, ar fi fost un

excelent redactor de carte, întrucât era fără cusur în utilizarea limbii materne și dovedea o

exigență sporită. Cel mai mult a tradus cărți ale unor autori francezi, iar dacă au existat

excepții, este de presupus că se apela tot la volume publicate în Franța Ŕ devenind un

traducător indirect. Introducem o listă chiar de el întocmită, utilă pentru a dovedi truda sa,

o serie impresionantă de lucrări, notate în ordinea aparițiilor: Ph. Van Tieghem, Marile

doctrine literare în Franța (1972), Villiers de lřIsle-Adam, Povestiri crude și insolite

(1973, 1990, 2003), Jean Starobinski, Relația cu critica (1974), Remy de Gourmont,

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

330

Section: Literature

Eseuri (1975), Salvatore Battaglia, Mitografia personajului (1976), Emile Zola, Saloanele

mele (1976), Anatole France, Viața literară (1978), Edmond și Jules de Goncourt, Arta

franceză a secolului al XVIII-lea (1979), Jean-Pierre Richard, Literatură și senzație

(1980), Louis Hautecoeur, Literatură și pictură în secolele XVII-XX (1982), Voltaire,

Secolul lui Ludovic al XIV-lea (1983), P.-J. Proudhon, Principiul artei și destinația ei

socială (1987) și Jean-Paul Sartre, Greața (1990). Așa cum se poate observa, aproape

două decenii dedicate tălmăcirii dibace, brusc întreruptă și definitiv după Revoluție.

Intuim motivele Ŕ lipsa comenzilor din partea editurilor, ele însele aflate în reorganizări și

lupte de supraviețuire - în noile condiții -, unele chiar dispărând trist. De altfel, urmărind

întreaga activitate literară, de orice tip, a lui Alexandru George, constatăm două perioade

negre, în care nu a avut nimic scos de sub tipar, 1990-1994 și 2004-2009 (exceptând

câteva reeditări). Totuși, editurile care l-au curtat cel mai des, ca traducător, au fost

Univers, Meridiane și Cartea Românească. Edituri alese, grele, cu portofolii pe măsură și

cu tot atâtea responsabilități și răspunderi în fața publicului lor fidel. În multe situații,

încrederea pe care deja i-o acordau constantului lor colaborator s-a materializat și în

cererea de a realiza studii introductive la cărțile traduse, o de nebănuit onoare și o reală

recunoaștere a unei personalități, care a arătat lumii cât este de prilej pentru noi de a

descoperi un spirit cultivat, profund și enciclopedic.

Dintre toate volumele menționate, unul singur face notă separată, cel care îi

aparține italianului Battaglia, pe de o parte pentru că nu este un scriitor de limbă franceză,

iar pe de altă parte, pentru că, la momentul traducerii cărții sale în limba română, nu era

un nume de marcă în peisajul european. Aflăm că Mitografia personajului, lucrarea de

care s-a ocupat George, a apărut în numeroase ediții Ŕ fapt comentat de specialiștii locali -

, patru tipărite numai în orașul natal al autorului, Napoli. Opinia generală era aceea că

Battaglia era un simpatizant al socialiștilor și mai ales al comuniștilor și că guvernele unor

țări est-europene i-ar fi sponsorizat tipăriturile. Este clar că înțelegerea putea prevedea și

acordarea de drepturi de autor unor edituri din aceste țări, ceea ce ar fi explicat și

traducerea cărții.

Pierre-Joseph Proudhon, Principiul artei și destinația ei socială. Cartea a apărut

la Editura Meridiane din București, în 1987 și beneficiază de traducerea, realizarea unui

studiu introductiv documentat și de o suită de explicite note, toate aparținând lui

Alexandru George. Dată fiind destinația sa, ne imaginăm cât de greu trebuie să-i fi fost

românului să o pună în cea mai favorabilă lumină, un efort de necontestat și de apreciat.

Autorul cărții este unul controversat, în timpul său, în sensul dezvoltării unei opoziții

constante față de regim și regulile impuse ale societății în care trăia, o atitudine care i-a

adus o marginalizare între confrați, dese probleme cu autoritățile Ŕ a fost închis de câteva

ori - și chiar un fel de „exilŗ de câțiva ani, în Belgia. Un spirit revoluționar în felul său,

dar un opozant fervent al realelor presupuse cuceriri ale adevăratei mari Revoluții

franceze. Un adept și un prieten al pictorului Courbet, alături de care, împărtășind idealuri

comune, a încercat să impună un alt concept despre lume și viață, o altă viziune generală,

deloc îmbrățișată de contemporanii lor. Nici zilele noastre nu-i aduc un alt tip de

recunoaștere, dar cel puțin beneficiază de dreptul de a i se da ascultare, înțelegere, prin

scrierile sale Ŕ puține, oricum, tocmai din pricina obstacolelor întâmpinate pe parcursul

întregii vieți. Cartea de față a apărut postum și a avut nefericirea să nu fi fost propriu-zis

terminată, știut fiind faptul că ultimele dintre capitole fie au fost dictate de către autor

unor ajutoare ad-hoc, fie au fost la propriu redactate de aceștia, prin consultarea notelor și

indicațiilor risipite ale maestrului. Relatarea subiectivă este extrem de solicitantă pentru

traducător, întrucât îi propune indirect o aderare afectivă deplină la ideile și conceptele

celui care le transmite posterității. Stilul este și el unul neomogen, când părtinitor și

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

331

Section: Literature

comprehensibil, când neiertător și fulgerător. Limbajul nu corespunde de fel unei opere

literare, ci uneia filozofice, sociologice, ceea ce impune respectarea unor norme clare de

traducere și declanșează neputința celui implicat în transpunerea într-o altă limbă de a găsi

variante aproximative. Din această cauză, este foarte posibil ca această lucrare să fi fost

una dintre cele mai dificile pentru Alexandru George. Notele de subsol sunt realmente

impresionante prin lămuririle aduse cititorului român. Dintr-un anumit punct de vedere,

într-un mic procent, se poate spune că sunt adevărate lecții de istorie, inclusiv a artei, care

susțin vasta cultură generală a celui care le-a realizat, dar și patima sa pentru

documentare, respectarea adevărului și pentru informarea corectă și deplină a

necunoscătorilor. Iată o excelentă mostră: „Pantheon Ŕ Monument parizian care inițial a

fost o biserică închinată Sfintei Genevieva, patroana orașului... Clădirea a fost edificată

datorită voinței și stăruinței regelui Ludovic al XV-lea, de arhitectul Soufflot, apoi de

elevul acestuia Rondelet, între 1767 și 1780. În timpul Revoluției franceze a fost

transformată în „Panteon al marilor oameniŗ și între zidurile ei au fost depuse rămășițele

pământești ale lui Voltaire, Mirabeau, Rousseau, Marat. Un decret al lui Napoleon a

retransformat-o într-un edificiu religios. În timpul revoluției din 1830 a fost din nou

destinată marilor oameni și i s-a pus inscripția de care pomenește Proudhon...ŗ1

Studiul introductiv începe în mod inspirat cu două strofe din poezia eminesciană

Împărat și proletar, soluție ideală de a introduce lectorul în atmosfera circumscrisă cărții

și autorului ei. George presupune că Eminescu va fi citit prezentul volum, lăsându-se

astfel inspirat și nu întârzie să-i facă o primă necesară prezentare scriitorului său:

„Proudhon rămâne autorul doctrinei „socialisteŗ asupra artei sau măcar precursorul ei

genial și nesocotit.ŗ Tot el aduce și două argumente contrare care îl caracterizează, unul

aparținând unor diverși sociologi Ŕ care consideră că „...opera sa de teoretician artistic

este doar o expresie deviată a filistinismului moral Ŕ și celălalt al istoricului Lionello

Venturi Ŕ care se referă la el ca la un ...teoretician important, neglijat de istoricii de artă, a

cărui estetică ar fi izbutit să aducă unele corecturi orientării idealiste germane.ŗ2 O altă

preocupare cu totul remarcabilă a lui Alexandru George a fost aceea de a recompune viața

agitată a francezului, spre a ne prezenta o sumară, dar edificatoare biografie a acestuia.

Aflăm că Pierre-Joseph s-a născut în anul 1809 la Besancon, într-o familie simplă și fără

posibilități, a avut o copilărie proprie spațiului rural, iar școala a făcut-o destul de greu,

dublând-o de diferite meserii, ceea ce nu l-a împiedicat să urmeze mai târziu, în pragul

vârstei de 30 de ani, trei ani la Facultatea de Litere din Paris. Diferitele sale preocupări

conexe spațiului editorial Ŕ tipograf, corector de ziar Ŕ i-au consolidat un anume stil

publicistic, propriu unui „agitatorŗ sau unei personalități independente aflate permanent la

limita riscului, pe care criticul român îl consideră ca fiind cel „...al unui ideolog... de felul

unor Bayle și Voltaire, ...Max Stirner sau Nietzsche. Cât privește concepția de viață,

propria filozofie, suntem înștiințați că ...gândirea lui politică oscilează între ideea

revoluției inevitabile și aceea de reformă și de „organizareŗ a claselor oprimate, în spirit

mai degrabă mic-burghez.ŗ3

Ideologia sa, comună cu cea a la fel de controversatului în epocă Gustave Courbet,

era o luptă deschisă împotriva convenționalismelor și în favoarea exprimării libere și

corecte a valorilor contemporaneității. Justificarea sa supremă își găsea modele în

mitologia greacă și latină, iar mai recent lui, în arta olandeză, dar respingea vehement

cuceririle Renașterii. De altfel, cei doi susținători ai unui tip de realism „adaptatŗ, să-l

numim, au avut parte de critici acerbe din partea multor nume consacrate. Unii i-au

1 Pierre-Joseph Proudhon, Principiul artei și destinația ei socială, Editura Meridiane, București, 1987, p. 134-135. 2Istoria criticii de artă, trad. Constanța Tănăsescu, Ed. Univers, 1970, p. 273. 3 P.-J. Proudhon, Principiul artei și destinația sa socială, p. 9.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

332

Section: Literature

respins aprioric, alții au încercat să-i înțeleagă și să le explice greșelile. Alexandru George

consideră că din prima categorie face parte Flaubert, iar din cea de-a doua, Zola. Ultimul

aduce propriile răspunsuri ori drepturi la replică privitoare la unele afirmații

proudhoniene, de reținut fiind polemica lor asupra definirii artei. Cel combătut era de

părere că arta este „...o reprezentare idealistă a naturii și a noastră înșine, în vederea

perfecționării fizice și morale a speciei noastre.ŗ4 Desigur, dezbaterea pornită atunci și

continuată astăzi se concentra, semantic, asupra termenului „idealistŗ. Alexandru George

vine cu propria teorie, în favoarea lui Proudhon, dar pe care noi îndrăznim să o

considerăm eronată și motivată subiectiv. El consideră că termenul este exclusiv un

derivat de la „ideeŗ, în consecință, ...reprezentare idealistă nu înseamnă pentru

gânditorul francez „idealizantăŗ sau „idealizatoareŗ. Filosofia lui artistică poate fi mai

bine numită „ideistăŗ.5Noi credem că este puțin probabil ca Proudhon să fi pus ...la

temelia artei ideea, în sensul său imediat și de necontestat Ŕ consemnul acesta nu ar fi

corespuns ideologiei sale, deja cunoscute -, dar nu negăm faptul că a dorit să dea o altă

conotație, actualizată vremii lui, realistă și experimentală, terminologiei lărgite „ideal-

idealist-idealismŗ. În sprijinul afirmației noastre vine tot George, care va observa inserții

kantiene în filozofia francezului, atunci când acesta din urmă definește arta, fie ea

„realistăŗ ori „criticăŗ, drept ...o acțiune dirijată și controlată permanent de intelect.

Declinându-și competența de specialist în filozofie, Alexandru George nu analizează

propriu-zis cartea de față, apărută postum, în 1865, dar îi trasează liniile directoare de

influență și de material de supus oricând unor discuții interesante. Așa se face că, vizând

polemica Maiorescu-Gherea, descoperă că „...Proudhon ar fi părintele nemărturisit al

teoriilor gheriste, formulate doar pe jumătate de criticul de la

Contemporanulŗ.6Observația este relevantă, pe de o parte pentru că realizăm că francezul

controversat era mai bine primit și înțeles în România, în mod nesperat, iar pe de altă

parte, pentru că se reconfirmă conturarea unui portret al unui Proudhon socialist. În altă

ordine de idei, George remarcă ingratitudinea nu numai antumă, dar și postumă, venită

din partea unor foști admiratori, discipoli neoficiali ai gânditorului, incriminându-l pe Lev

Tolstoi, abia abținându-se să nu-l acuze de plagiat Ŕ referirea se face la cartea acestuia din

urmă, din 1898, Întrebări adresate filozofiei și psihologiei.7 Altminteri, finalul prezentării

sale critice se dorește o invitație sinceră adresată tuturor, de a-l citi și a-l descoperi cum se

cuvine pe Proudhon, ceea ce echivalează cu o semnificativă reparație morală adusă

înaintașului nostru european: „Studiul lui... constituie însă un reper în istoria artei și, cel

puțin pentru acest motiv, el trebuie cunoscut dincolo de cercul specialiștilor și istoricilor

disciplinei..ŗ.

Villiers De L'isle-Adam, Povestiri crude și insolite. În 1992, este reeditată la

Editura Cartea Românească această culegere de 29 de povestiri, în 240 de pagini.

Alexandru George îi asigură traducerea și, cum putem citi printre rânduri, a avut un

cuvânt greu de spus în alegerea textelor și în stabilirea ordinii includerii lor în cuprins,

după criteriile sale valorice. Iată numai câteva exemple: Invitatul, Vera, Fantasmele

domnului Redoux, Legenda elefantului alb, Ucigașul lebedelor, Navigatorul sălbatic,

Secretul muzicii de altădată, Alesul viselor. Prefața poartă un titlu, așadar și ea se

dovedește insolită, Scurtă descindere în lumea de multe miracole a lui Villiers de l'Isle-

Adam și are mai multe părți, anticipate de motto-uri reprezentative pentru conținutul ce le

4Proudhon et Courbet în volumul Emile Zola, Mes haines, causeries artistiques et litteraires, Paris, 1866. (Ed. Francois

Renouard, Paris, 1928, p. 27). 5 P.-J. Proudhon, Principiul artei și destinația sa socială, p. 21. 6 Idem, p. 26. 7 Traducerea noastră (din limba rusă).

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

333

Section: Literature

urmează: „Misiunea geniului e să pună ordine în Haos, Zeii mi-au dat însă și sărăcia, ca

să-mi facă gândurile și mai sublime sau Ideea e forma supremă a realității însăși.ŗ

Lucrarea este printre cele de început traduse de Alexandru George Ŕ prima ediție apare în

1973, la un an după cea dintâi traducere, Marile doctrine literare în Franța, aparținându-i

lui Ph. Van Tieghem -, iar acest lucru este reflectat de stilul mai literar adoptat în

comentariu și în atitudinea mai înțelegătoare față de subiect, nimic altceva, decât o notă

de subiectiv. Ceea ce transpare însă deplin, din fiecare dintre rânduri, este plăcerea

scrisului, micul studiu fiind, dincolo de o informare generală, o pledoarie reușită, în

favoarea lui Villiers. În plus, modul în care i-a reflectat viața, rodul cercetării sale proprii,

îl apropie pe francez de Eminescu și probabil că lucrul nu este întâmplător, de vreme ce ei

au fost contemporani. Scurta incursiune în conținutul câtorva povestiri justifică

diversitatea temelor susținute de subiectele literare. George lasă impresia că traduce cu

ușurință, poate pentru că pare deja un specialist în adaptările literare, dar nu ne îndoim

nici de faptul că, prin genul prozei scurte, se află, dacă putem spune astfel, „pe teren

propriuŗ. Și încă pe cel preferat, după cum vom vedea mai târziu Ŕ în următoarele decenii.

Este foarte probabil ca astfel de traduceri să-i fi format deja mâna pentru propria sa

înclinație spre „schița-nuvelăŗ8 și să fi constituit pentru el o școală nesperată. Pentru

început, el se proclamă un avocat al scriitorilor nerecunoscuți la justa lor valoare în timpul

vieții, printre ei introducându-l și pe cel de față, găsind ca nejustificată ori uzată scuza

general admisă, conform căreia „…artistul acela nu a fost al vremii sale.ŗ De fapt, suntem

avertizați că ne aflăm în fața unui „…idealist îndărătnic de încrezător în toate puterile și

drepturile visuluiŗ9, ceea ce îi atribuie indirect un statut de independent, nu neapărat de

rebel sau de nonconformist, dar de om liber în toată puterea cuvântului, parcă veșnic tânăr

și trăind fiecare moment al vieții cu această splendidă inconștiență în gând și în suflet.

Traducătorul însuși consideră că autorul său „…a proclamat și a susținut în tot timpul

vieții sale cultul frumosului,ŗ explicând astfel dezinteresul iluștrilor semeni care erau în

căutare de senzațional, de absolut sau de înscrisuri revoluționare. Cu toate acestea,

Villiers se bucură de aprecierea lui Remy de Gourmont Ŕ și el având o carte tradusă în

limba română de același specialist -, numai că ea apare cam târziu, fiind chiar necrologul

realizat celui elogiat în 1889: „Ca și Chateaubriand, fratele său prin rasă și prin glorie, …a

fost omul …unui moment solemn; …din primul s-a născut catolicismul romantic…,din

celălalt visul idealist și cultul anticei frumuseți interioare.ŗ10

Este limpede că Alexandru

George a pornit de la această încadrare, când și-a gândit analiza. Biografia autorului este

semnificativ redată în paginile introductive. Aflăm că descinde dintr-o familie ilustră,

apar date despre părinți, rude care au influențat într-o oarecare măsură istoria Franței Ŕ de

pildă, un Philippe de Villiers, „gloriosul apărător al insulei Rhodos, mare maestru al

ordinului devenit, după el, al Cavalerilor de la Maltaŗ11

-, care, sub raport teoretic, ar fi

trebuit să-i asigure o existență fără griji unicului fiu, Jean-Marie-Mathias-Philippe-

Auguste, născut în 1838, într-un sătuc din Bretania. Cu toate acestea, tatăl, Joseph, se

dovedește a fi un boem, risipind averea familiei pe visuri efemere Ŕcăutător de comori și

nepriceput investitor -, iar noi intuim că, în privința nonșalanței afișate în cotidian, fiul îi

va semăna în mod nefericit. Deși nu a strălucit ca școlar, „avea plăcerea de a hoinări, de a

se pierde prin păduri,ŗ iar remarca lui George ne duce imediat cu gândul la Eminescu.

Intrarea sa în viața literară se face la Paris, într-o perioadă de mari transformări sociale și

una destul de tulbure, nedefinită conceptual în cultură Ŕ o vreme a marilor interferențe,

8 Încadrarea noastră. 9 Villiers de l'Isle-Adam, Povestiri crude și insolite, Editura Cartea Românească, București, 1992. 10 Le livre des Masques, p. 89, Paris, 1896. 11 Villiers de l'Isle-Adam, Povestiri crude și insolite, Editura Cartea Românească, București, 1992, p. 10.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

334

Section: Literature

am spune -, când Hugo nu mai era în prim-plan, Balzac dispăruse fizic și în locul lor erau

de găsit procese pe rol, intentate altor somități, precum Flaubert sau Baudelaire. Un timp

al suprapunerii doctrinelor deopotrivă diverse ori îndrăznețe, când apusul romantismului

făcea loc simboliștilor, parnasianismului, realismului și naturaliștilor. Alexandru George

sugerează chiar că ar exista și germeni ai suprarealismului, dar noi considerăm exagerată

supoziția. În acest peisaj tern, el și-i va apropia pe Wagner și Baudelaire, primului

făcându-i și vizite în țara natală, iar celui de-al doilea datorându-i deschiderea către

scriitura lui Poe - care îi va contura ulterior aura incipientă a unui autor de proză

fantastică. Influența lor trebuie să fi fost una remarcabilă, dar considerăm că, în tot ceea

ce a scris, Villiers este un produs tipic al acestei perioade nespecifice, nefiind deloc

părăsit de gustul de a experimenta. Pe fondul, totuși, al unui postromantic incurabil.

Începuturile sale îl găsesc în postura de poet a două volume, prin care nu obține nicio

recunoaștere Ŕ în 1858 -, de prozator Ŕ Isis, în 1862 și de dramaturg a două piese Ŕ în

1863 și 1864, toate având aceeași lamentabilă soartă. O așteptată consacrare vine în 1866,

grație colaborării sale cu Louis-Xavier de Ricard, care publică Parnasul contemporan. În

1875, Hugo îi premiază piesa Lumea nouă care, deși nu îi aduce o bunăstare financiară,

atrage elogii răsunătoare din partea unor personalități respectate Ŕ Paul Bourget și J.J.

Weiss. Din acest moment, viața sa începe să semene cu cea a unui înger căzut, ceea ce nu

îl împiedică să scrie cu râvnă, ca într-o luptă de supraviețuire spirituală, deși George

constată că face acest lucru cu foarte mare dificultate, neavând randamentul dorit. Cu

toate acestea, rezultatul intrigă, el fiind de părere că „…povestirile au o logică perfectă a

discursului narativ, o simplitate ușor vizibilă a structurii interne, o rapiditate a acțiuniiŗ12

.

Sau poate tocmai de aceea. Reținem însă plasarea majorității personajelor sale la granița

dintre realitate și iluzie și, în primul rând, deja amintitul gust pentru fantastic. Sfidând

legile fizicii, construiește subiecte care puteau să șocheze în epocă, urmărind călătoria

dinspre moarte spre viață Ŕ Vera Ŕ sau invers Ŕ Semnul -, aceasta din urmă fiind

considerată de către traducător „…una din capodoperele literaturii fantastice universale:

…atmosfera unei povești de groază, amestecul de firesc și de supranatural, dozarea lor

savantă, gradația perfect ascendentă a sentimentului de opresiune…ŗ13

Iluzia atât de

exploatată de Villiers în nuvelele sale ia aspect de farsă sinistră, consideră autorul

studiului, mai ales în Tortura speranței, pentru ca mai apoi să se transforme în ironie,

satiră și chiar caricatură Ŕ Ucigașul lebedelor. Nu suntem însă de acord cu observația

criticului român, conform căreia, tot acest amalgam ar face din scriitor un observator

lucid și amar, cu atât mai puțin un scientolog modern, toate aceste caracteristici

înscriindu-se clar în genul fantastic, desigur, unul derivat din cel american și adaptat

condițiilor din Franța mijlocului de secol XIX. Aparenta „observație lucidăŗ nu e decât

precursoarea „visuluiŗ, iar gustul „amarŗ răspunde magiei indefinite pe care o propune o

astfel de literatură. Modul în care scriitorul reflectă realitatea sa este o consecință a

naturalismului născut din realismul acelei epoci. Ceea ce va remarca foarte bine însă

George va fi atmosfera ambiguă din textele analizate, aflată în proximitatea

supranaturalului, care, din punctul nostru de vedere, ne reconfirmă teoria enunțată

anterior.

Émile Zola, Saloanele mele. În 1976, apare la Editura Meridiane, din București,

volumul Saloanele mele, scris de Émile Zola, care beneficiază de traducerea și de o

competentă prefațare ale lui Alexandru George. Pentru noi, este un nou prilej să-l

redescoperim pe specialistul român nu numai în cunoscuta sa haină de critic literar, dar și

în cea pe care a îndrăgit-o toată viața, de comentator al artiștilor plastici. Munca sa este

12 Idem, p. 25. 13 Idem, p. 19.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

335

Section: Literature

dublă acum, Zola fiind un romancier strălucit, care a transformat un hobby, al

îndrăgostitului de pictură, în cel de gazetar ocazional, observator fidel al celor mai

reprezentativi pictori ai timpului său. George va profita de ineditul situației și va

transforma un studiu ce s-ar fi dorit a fi unul îndreptat spre un domeniu străin lui, într-o

amplă demonstrație a relațiilor intrinsece dintre literatură și pictură - ambele așezate sub

apanajul marii arte - mai ales a celor dintre naturalism și impresionism. Cartea cuprinde

prezentarea celor mai importante „saloaneŗ, adică expoziții de anvergură, de interes

național, dar și a câtorva expoziții de marcă, pe care Zola le-a vizitat, analizat și, într-o

oarecare măsură, le-a și consacrat. Din prima categorie, și cea mai relevantă Ŕ dacă ne

raportăm la titlu -, fac parte cele din anii 1866, 1868, 1875, 1876, 1879, 1880 și 1896. Se

disting primul și ultimul, în viziunea corectă a lui Alexandru George, cel dintâi pentru că

a reprezentat debutul lui Zola în calitate de critic plastic, iar celălalt, firesc, pentru că a

închis o epocă de interes colateral pentru acesta. Cum era de așteptat, aflăm despre

„activitatea... conjuncturală..., dar susținută cu o pasiune și un interes ce depășesc

circumstanța și amatorismulŗ,14

în ceea ce îl privește pe naturalist. Românul intuiește

faptul că eșecul începuturilor „...literare și publicistice,ŗ dar și vechea prietenie cu

Cezanne l-au determinat pe Zola să accepte realizarea unor cronici plastice, pentru

„Saloaneleŗ oficiale ale vremii, la ziarul LřEvenement, devenit ulterior la fel de celebrul

și astăzi, Le Figaro. O altă observație a sa rezistă, aceea că era o practică obișnuită

pariziană, ca scriitorii să se dedice și acestei sfere, nominalizați fiind Diderot, Baudelaire

sau frații Goncourt. Din această perspectivă, ne explicăm facil corespondențele dintre arte

și curente literare, în chiar inima paradisului cultural european. Pe fundalul revolut al

anului 1866, tânărul cronicar începe a se impune alături de alte personalități în devenire,

precum Manet, „ca un creator care-și caută un ideal și, dacă se poate, aliați și adversari.ŗ15

George decupează esențialul din confesiunile marelui înaintaș, constatând râvna celui din

urmă de a răzbate într-o epocă destul de tulbure, în tranziție, printre nume ce vor face

ulterior carieră Ŕ Degas, Renoir, Guillemet Ŕ și în ciuda unor aparente frustrări fizice, pe

care și le adresează retoric: „...ce anume putea înțelege din pictură acest om foarte miop,

care în tinerețe nu purtase ochelari din cochetărie?ŗ La fel de inspirat este în momentul în

care observă că în Franța de atunci, producția de tablouri devenise un fel de industrie

națională, ceea ce anticipează și declinul, la un moment dat, al artei plastice, mai ales că

se instituia o discrepanță între ceea ce oficialitățile reclamau, „marea picturăŗ și ceea ce

publicul nutrea, „pictura de genŗ. Dihotomia se accentuează într-atât, încât pictura

academică ajunge să fie receptată ca una profund populară, aparent un avantaj, dar în cele

din urmă un neajuns, care va conduce la o interpretare greșită a artei. Iată însemnările lui

Zola: „Sălile... se întind cenușii, monotone, placate de pete dezagreabile și țipătoare,

asemănătoare buchetelor de flori imprimate pe fondul neutru al hârtiei colorate.ŗ Pe de

altă parte, este meritul marelui romancier să-și asume riscuri și să promoveze nume ce

aveau să se detașeze indiscutabil nu după mult timp, așa cum a fost cazul lui Edouard

Manet, în opinia lui George „artistul abia acceptat în Salon, ...singurul spirit novator între

miile de expozanțiŗ. Este momentul ideal pentru criticul român să aprecieze curajul

învățăcelului Zola și, mai mult decât atât, să justifice de ce impresioniștii au fost motivați

primordial de atmosfera de nedreptate și de nemulțumire creată în jurul lor. Aici este

cheia pentru înțelegerea gândirii zoliste: „El vede în impresioniști pe artiștii care rup cu o

tradiție de convenționalism, academism și rutină.ŗ Mai mult decât atât, nu se ferește să-i

numească pe Manet, Monet sau Pissaro „naturaliștiŗ. În această linie, Alexandru George

observă că, de fapt, Zola îi situează pe impresioniști în galeria continuatorilor marii școli

14 Émile Zola, Saloanele mele, Editura Meridiane, București, 1976. 15 Idem, p. 7

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

336

Section: Literature

franceze de „peisagiștiŗ, cu atât mai mult, cu cât și aceștia din urmă se îndepărtaseră, la

rândul lor, în mod declarat, de tradiție. O dovadă concretă o reprezintă faptul că gruparea

inedită a încurajat „pictura în aer liberŗ, iar membrii săi și-au pus semnătura pe această

practică devenită la ei curentă, raportându-se în cel mai autentic mod la condițiile

meteorologice, nu neapărat la starea sufletească pe care ar fi provocat-o acestea. În plus,

prefațatorul român ajunge la o a doua concluzie fundamentală, analizând declarațiile din

volum, aceea că s-a remarcat drept trăsătură fundamentală a impresionismului francez,

anticonvenționalismul, explicat prin poziția artistului față de „subiectŗ. De aici și

remarca excepțională, aceea că, deși își propuneau să reflecte obiectiv realitatea,

impresioniștii o interpretau subiectiv, modalitate ingenuă care îi va apropia profund de

naturaliștii din literatură Ŕ adică de Zola, a cărui estetică era acum în curs de elaborare -,

practic, o stare de lucruri care va defini excelent naturalismul însuși, ca un curent literar

novator. Un alt paradox, pe care îl surprinde corect George, este acela că „...astăzi, Zola

ne apare mult mai aproape de pictura realistă, decât de cea impresionistă, cu toate că s-a

dezis destul de hotărât de prima și a susținut-o activ pe cea de-a doua.ŗ16

Este și motivul

pentru care, la început, și-a manifestat deschiderea pentru Courbet, pe care l-a comparat

cu Ingres și Delacroix, deși, la fel de acerb, a subliniat detașarea de arta sa a tuturor

tinerilor novatori. Adică a impresioniștilor.

Și totuși, la maturitate, Zola se va dezice de ei, după cum va lăsa de înțeles și prin

ultima sa participare la un „salonŗ, cel din 1896. Așa cum va sublinia Alexandru George,

el va descoperi că intenția direcției instituite îndrăzneț împotriva oricăror convenții, în

favoarea adaptării la exigențele sporite ale contemporaneității, se va transforma într-o

tehnică extrem de apropiată de o altă... convenție. Poate tocmai de aceea, romancierul de

secol XIX își pierde din incisivitate și experimentează Ŕ profităm de acest lucru spre a

explica și preferința sa pentru romanul experimental, pe care și criticul român o invocă nu

întâmplător în acest context -, apropiindu-se, de pildă, de un Degas - devenind nostalgic

față de renascentiști -, căruia nu-i contestă anti-impresionismul. Practic, pictorul vorbea

tot despre un convenționalism în artă, găsit la generația lui Manet, explicabil prin

probabila existență a unor scheme prestabilite, ceea ce îi putea situa pe cei din urmă într-o

opoziție necalculată față de ei înșiși Ŕ practic foarte îndepărtată de naturaliști, cu care și-ar

fi susținut doctrina, prin „înrudireaŗ estetică. În fine, George remarcă sincer faptul că la

peste un secol distanță de la începuturile de cronicar plastic, Zola ar putea să pară

superficial, ca percepție și credibilitate în lumea celor cunoscători, dar nu-i contestă deloc

o mare forță a convingerii, de care trebuie să se fi folosit în chip strălucit în vremea sa,

când „cronicile sale reprezentau o pledoarie pentru arta nouă și pentru propria sa artă.ŗ17

Este cert faptul că scriitorul francez a fost un artist complet, care a știut ce să ia din toate

formele de exprimare artistică, astfel încât să-și definitiveze stilul remarcabil, atât de

cunoscut. Lumea sa în oglindă era, până la un punct, o pată de culoare de pe orice pânză

bine realizată, la un pas distanță de fotografie, adică de ceea ce lăsa a se întrevedea

substanța scrisului zolist. Iar prefațatorul și traducătorul, profund lămurit de spiritul său și

grație acestor demersuri, nu întârzie să constate elegant, în finalul studiului său: „Dialogul

lui Émile Zola cu arta plastică Ŕ în fond un dialog al literaturii cu pictura Ŕ nu se rezumă

numai la unele confruntări de principii și realități, cel mai ades contrazicătoare, ci are... și

unele „popasuriŗ de interes intrinsec, în care gustul, inteligența și simpatia largă pentru

creația artistică, văzută ca o forță a vieții, se verifică într-un fel mai variat decât s-ar crede

la o examinare superficială.ŗ

16 Idem, p. 17. 17 Idem, p. 29.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

337

Section: Literature

Remy De Gourmont, Eseuri. Alexandru George asigură o bună traducere și

realizează o prefață competentă pentru o carte de referință din peisajul criticii literare

franceze, care a fost publicată în 1975, la editura Univers, din București. Volumul include

„eseuriŗ, corespunzând ideal titlului, selectate din mai multe contribuții vaste ale lui

Remy de Gourmont: Cultura ideilor, Promenade literare și filozofice, Cartea măștilor și

Disocieri.

Scopul specialistului român rezultă a fi conturarea unui minimal profil de critic și de

filozof al francezului analizat, mai puțin recognoscibil fiind cel de ilustrare a

argumentelor sale prin raportare la conținut. Din acest punct de vedere, cuvântul înainte

ne pare inferior altora, în care eram obișnuiți să ne informăm deopotrivă în legătură cu

viața și opera personalității aflate sub lupă. Concret, sunt incluse un portret necesar al

omului, pe alocuri realizat chiar cu tușe sentimentale, un parcurs profesional general și

foarte puține referiri la textele incluse în volumul prefațat. Sunt făcute observații de fond

asupra Promenadelor... și este introdusă o precizare, pornind strict de la un anumit articol,

Creația subconștientă, din Cultura ideilor. În schimb, este foarte bine evidențiată relația

critică-filozofie, grație caracterizării excelente a specialistului Gourmont, și el observat

atent de George, din aceleași perspective. Autorul studiului introductiv apreciază că

francezul este unul dintre cei mai însemnați critici de la începutul veacului trecut, prin

gust, argumentație directă și simplă cultivare a inteligenței18

, pe fondul general al unei

critici franceze în plină transformare Ŕ s-ar putea bănui chiar „declinŗ -, care,

îndepărtându-se de trecut, începuse prea mult să-și asume o funcție foarte firească a

inteligenței omenești. Tabloul acesta general devine astfel unul particularizant pentru

Gourmont, pe care George îl plasează într-un cerc interesant, deopotrivă al simplității și al

erudiției, un „compozitŗ de succes pentru oricare dintre cititori. Disponibilitatea analitică

a celui dintâi este măsura unei indiscutabile inteligențe native, dovedită prin reușita

observației unor genuri diverse, dacă ar fi să numim numai poezia și istoria culturii. În

nota-i caracteristică, prefațatorul găsește legături între formarea personală și rezultatul

ulterior profesional al criticului. Aflăm că normandul născut în 1857 a avut un parcurs

școlar sincopat, o educație familială austeră și un debut prin două romane Ŕ Merlette și

Patrice -, care nu au asigurat mult timp strălucirea visată. O boală nemiloasă și incurabilă

atunci, un lupus tuberculos, l-a mutilat fizic pe viață și l-a transformat într-un perpetuu

izolat de lume, dar nu și de propriul univers ideatic. Recunoscut și astăzi ca un critic al

simboliștilor și al simbolismului Ŕ dar nu drept un critic simbolist, insistă Alexandru

George -, s-a implicat constant în viața revistei de profil Mercure de France, din 1890.

Un alt ghinion fantastic, un articol defăimător la adresa oficialităților timpului, îi atrage

oprobiul public și pierderea slujbei de la Biblioteca Națională. Presupunem că românul a

insistat asupra acestor detalii personale, conjuncturale, pentru că e posibil ca, până la un

punct Ŕ critica simplă, job-ul de la bibliotecă, relativa izolare -, să se fi regăsit în ele.

Cartea măștilor, prin două volume publicate 1896 și 1898, unanim acceptată drept

capodopera carierei lui de critic, este, din perspectivă georgiană, singulară, inedită și

curajoasă, prin reușita prezentării unor scriitori necunoscuți, dezvăluiți, oportun, la timpul

lor. Vrând-nevrând, George aduce unele contradicții în termeni, nu din vina sa, ci

observând flexibilitatea critică a unui înaintaș deopotrivă îndrăgostit de Boileau,

Baudelaire, Villiers de lřIsle-Adam, dar și de simboliști. Tocmai această libertate de

acceptarea gustului literar în cele mai surprinzătoare asocieri i-a adus faima de „om la

țintăŗ, capabil prin luciditate, obiectivitate și sinceritate, să aprecieze exact ceea ce mintea

îi dicta, nu neapărat „un trendŗ. Este și acesta un tip de „critică nouăŗ, să-i spunem - pe

18 Remy de Gourmont, Eseuri, Editura Univers, București, 1975, p. 5.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

338

Section: Literature

care, fără a o numi, o subliniază traducătorul -, o modalitate de eliberare prin gând și

simțire, fără constrângeri externe. O altă observație interesantă pe care o face George este

apropierea lui Gourmont de romantismul german, absolut involuntar și în necunoștință de

cauză, coincidență pe care o pune tot pe seama orientării simboliste, care, prin anti-

naturalismul convins, deducem că se apropie nesperat de mult de un romantism târziu. Nu

este mai puțin adevărat că ipoteza este viabilă, fie de-ar fi să ne gândim la cel mai bun

exemplu autohton, prin excelență romanticul (întârziat) Eminescu, cel care a probat

trăsături simboliste în câteva dintre operele de sfârșit al carierei literare (iar timpul

corespundea celui în care apărea articolul macedonskian - 1881). Din lectura acelorași

două volume, prefațatorul constată că autorul este „ca un critic de a doua instanțăŗ, ceea

ce ne-ar induce o lipsă de originalitate. Se desprinde astfel o altă particularitate a celui

analizat, anume preferința pentru anumiți autori Ŕ Andre Gide, Paul Claudel, iar acestuia

din urmă, de la debut îi oferă o șansă fantastică -, prudența față de alții Ŕ Flaubert, sub

pretextul că îi apreciază opera, dar este oricum recunoscut la nivel critic Ŕ ori reținere față

de Rimbaud. Deși contemporan și devotat impresioniștilor, George remarcă faptul că

istoria literară nu l-a perceput ca un specialist de această factură, dând vina pe

subiectivismul său, recunoscut de altfel, într-un text din Promenade..., de către cel vizat:

„Critica este cel mai subiectiv dintre toate genurile literareŗ. Așa stând lucrurile, nu ne

mai îndoim de modul conștient în care Gourmont și-a aplicat propriile metode, iar noi

găsim latura circumspectă a personalității sale un examen și mai greu de trecut. Ni se pare

mai dificil să fii pregătit permanent pentru un drept la replică, decât să formulezi unul

propriu, dar nesigur. Românul constată, la rândul său, cum maturitatea îi aduce un plus de

receptare a întregului fenomen literar, ceea ce îl îndepărtează de sensul imediat al

„subiectivitățiiŗ. Suntem departe de a-l considera pe părintele Culturii ideilor un

controversat sau un rebel Ŕ deși aici se vorbește când de nonconformism, când, amestecat,

de persiflare, ironie, dar și moderație - și tocmai de aceea punctele de vedere disociate,

până la urmă, ale traducătorului, riscă a induce în eroare un neinformat. Cât privește

„originalitateaŗ, din aceeași prefață aflăm că normandul a întemeiat în 1914 o „revistă de

analiză a ideilor și de criticăŗ, ceea ce confirmă și capacitatea sa responsabilizatoare și,

implicit, gustul pentru inedit. În plus, spre sfârșitul studiului, chiar este lăudată

preocuparea sa pentru găsirea și promovarea scriitorilor originali... În schimb, Alexandru

George observă excelent influența francezului asupra tinerilor scriitori englezi și, în

genere, asupra reprezentanților interesați, veniți din țări de limbă engleză. S-ar putea

spune că spiritul gourmontian ar fi fost mai potrivit celui peninsular și, într-o oarecare

măsură, și drama sa personală s-ar înscrie în același peisaj, omul părând un personaj din

La răscruce de vânturi, iar profesionistul Ŕ un damnat al lui Hardy. Deși specialist în

poezie, el a fost imediat acceptat ca mentor, de nume grele precum T. S. Eliot, Aldous

Huxley ori Ezra Pound. Ca filozof, i se atribuie acum atașamentul față de fenomenul

disocierii ideilor, dar trebuie să spunem că demonstrația făcută de traducător, referitoare

la terminologie, nu este convingătoare. Se repetă, practic, încercarea stăruitoare și din

cazul lui Proudhon, când o interpretare lexicală trece de sensul primordial și poate

conduce spre o „pletorăŗ filozofică fără substanță: „Pentru el, definiția ideii e deopotrivă

simplă și dificilă, deoarece în forma în care era întrebuințată pe vremea lui, ideea, dacă nu

e o deformare a cuvântului ideal, e o reminiscență rătăcitoare din filozofia lui Hegel...ŗ19

Și poet adept al unei vieți intense, în aceeași apreciere critică, filozofului îi mai parvine,

involuntar, o caracterizare discutabilă Ŕ deși intenția este una lăudabilă -, pornindu-se de

la o definiție a procesului creației20

. Pe de o parte, George constată că „activitatea

19 Prefața la Eseuri, autor Remy Gourmont, editura Univers, București, 1975, p. 17. 20 În articolul Creația subconștientă, din volumul Cultura ideilor.

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

339

Section: Literature

artistică se desfășoară într-o alternanță de stări de luciditate și travaliu obscur al

subconștientului, iar pe de altă parte, că Gourmont respinge rolul visului în actul de

creație, deși visul poate fi uneori o formă de manifestare a stării subconștienteŗ.21

Nouă,

afirmațiile ni se par de un truism absolut. Procesul creației nu poate fi oricum gândit într-o

formă „purăŗ, iar la nivel filozofic „visulŗ capătă valențe mult mai complexe, capabile să

treacă de la conștient la subconștient sau chiar să experimenteze în paralel cele două stări.

Pentru un observator fie el și lucid, dar nepretențios, pentru un filozof nespecialist, dar

fără studii aprofundate în domeniu, cum era cel analizat, este imposibil să se fi procesat

atâtea stări ale minții și tot atâtea rezultate ale interpretării spiritului. „Dublulŗ pe care îl

invocă Alexandru George poate fi unul real, venind dintr-o educație nonformală,

intelectuală, dar nu are calitatea unei percepții profund și incontestabil filozofice.

Gourmont nu a mers atât de departe pe acest tărâm.

O ultimă constatare corectă pe care o face prefațatorul este influența francezului

asupra literaturii române. Aflăm că despre el au scris, diferit, Mihail Sebastian și Mircea

Eliade, că a devenit un mentor indirect pentru Mihail Ralea sau Paul Zarifopol și, mai

presus de orice, că l-a influențat decisiv pe E. Lovinescu, cel care îi va fi datorat parțial,

ca personalitate critică, de tip raționalist, „spiritul intelectualist riguros și gustul artisticŗ.

Indiscutabil.

BIBLIOGRAPHY

Boldea, Iulian, În jurul lui Alexandru George, Vatra, nr. 11/nov. 2009, p. 79-80.

Boldea Iulian, Simbolism, modernism, tradiționalism, avangardă, Editura Aula,

Brașov, 2002.

Boldea, Iulian, Memory, identity and intercultural communication, Nuova cultura,

Roma, 2012.

Battaglia, Salvatore (1904-1971), Mitografia personajului, traducere Alexandru

George, Editura Univers, București, 1976.

Buzași Ion, Valori creștine în poezia românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2009.

Cistelecan, Alexandru, 15 dialoguri critice, Editura Aula, Brașov, 2007.

Moceanu, Ovidiu, Literă și duh, Editura Paralela 45, Pitești, 2003.

Proudhon, Pierre-Joseph, Principiul artei și destinația ei socială, Ed. Meridiane,

Buc. 1987.

Richard, Jean-Pierre, Literatură și senzație, Editura Univers, București, 1980.

Ruja, Alexandru, Literatura sub vremi, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004.

Starobinski, Jean, Relația critică, Editura Univers, București, 1974.

Stănescu, Emil. „Lumini şi umbreŗ ale umanului, Litere, anul VI, nr. 4(61), aprilie

2005.

Stănescu, B.-Al., Fața nevăzută a umbrei, Adevărul literar și artistic, nr. 668/iun., p.

8-9, 2003.

Ștefănescu, Alex, Alexandru George, România literară, nr. 14/12-18 apr. 2000, p.

12-13.

Ștefănescu, Dorin, Hermeneutica sensului, Editura Cartea Românească, 1994.

Villiers de l'Isle-Adam, Povestiri crude și insolite, Editura Cartea Românească,

București, 1992.

Zola, Emile, Saloanele mele, Editura Meridiane, București, 1976.

21 Prefața la Eseuri, autor Remy Gourmont, Ed. Univers, 1975, București, p. 19.