Acest articol Cu privire la substraturile culturale ale construcţiilor de piatră din perioada romană târzie în zona nord-vest-pontică

este un extras din

Omagiu lui Vladimir Potlog şi Constantin Drachenberg la 70 de ani (Chişinău 1997) 73-91.

73

CU PRIVIRE LA SUBSTRATURILE CULTURALE ALE CONSTRUCŢIILOR DE PIATRĂ DIN PERIOADA ROMANĂ

TÎRZIE ÎN ZONA NORD-VEST-PONTICĂ

Alexandru Popa

În perioada romană târzie, în arealul culturii Sântana de Mureş-Černjahov este atestat un fenomen specific: construirea de locuinţe în piatră. Diferite după formă şi compartimentare interioară, cele circa 86 asemenea obiective au servit drept unul din criteriile principale pentru delimitarea în zona litoralului de nord-vest al Pontului Euxin a unei variante locale a acestei culturi. După părerea unor cercetători, acest fenomen nu are nici rădăcini genetice şi nici perspective istorice ulterioare în zonă, adică construcţiile de piatră din cuprinsul unor aşezări ale culturii Sântana de Mureş-Černjahov apar fără a avea vreo legătură cu epocile anterioare. Conform altei păreri mai vechi, aceste construcţii reprezintă veriga finală a unei continuităţi de la culturile epocii bronzului, cultura scitică, cultura aşa-numiţilor sciţi-târzii până în epoca romană târzie.

În studiul ce urmează ne-am propus evaluarea tuturor manifestărilor de construcţii în piatră din epocile anterioare culturii Sântana de Mureş-Černjahov, manifestări ce ar putea constitui substratul cultural al fenomenului construcţiilor de piatră din stepele dintre Dunăre şi Nipru.

Epoca bronzului. Primele construcţii de piatră în zona nord-vest-pontică

sunt atestate în epoca târzie a bronzului, în cadrul culturilor Sabatinovka şi Belozerka.

În cultura Sabatinovka, răspândită în stepele nord-vest-pontice dintre Dunăre şi Nipru, pe malul stâng al Niprului şi în Crimeea, cel mai bine cercetate aşezări cu construcţii de piatră sunt acelea de la Sabatinovka [Dobrovol'skij, 1952], Anatol'evka [Pogrebova, 1960], Novorozanovka [Šapošnikova, Neprina, 1977], Stepovoe [Šarafutdinova, 1982] şi Tašlyk [Berezanskaja ş. a., 1986]. În rest, aşezările acestei culturi au fost cercetate pe suprafaţă mai restrânsă [Berezanskaja ş. a., 1986].

Aşezările aveau formă alungită, cu unul ori două rânduri de locuinţe, sau chiar trei, ca în aşezarea de la Bolgrad [Černjakov, 1966]. Uneori aşezările aveau forma unor "cuiburi", cu locuinţele grupate în jurul unui spaţiu central lăsat liber (cătunul Božkov).

Locuinţele din aceste aşezări sunt de obicei de suprafaţă, iar mult mai rar adâncite în sol până la 0,50 m. Ca material de construcţie principal a fost utilizată piatra ruptă, fie puţin fasonată pe o parte. Zidăria pereţilor s-a păstrat până la înălţimea de 0,70-1,00 m. Fundaţiile erau amenajate fie din două rânduri de lespezi aşezate pe cant, cu emplecton din pietriş şi lut, fie din pietre

74

plate aşezate pe lat. Locuinţele erau, de regulă, dreptunghiulare şi puteau avea una, două, trei sau mai multe camere. Suprafaţa locuinţelor varia între 20-70 m2. Încăperile aveau intrările amenajate din exterior şi în unele cazuri comunicau între ele. Mai rar sunt întâlnite pietre de prag, ce formau o treaptă de 0,35 m înălţime. Podeaua era, de regulă, din pământ, iar în unele cazuri era lipită cu lut. Acoperişul locuinţelor se sprijinea pe stâlpi de lemn, de la care s-au descoperit gropile adâncite în sol.

Prin aşezări cu construcţii de piatră se caracterizează şi cultura Belozerka, care urmează cronologic culturii Sabatinovka, constituind astfel în zona nord-vest-pontică faza finală a epocii bronzului. Geografic ea include şi stepele nord-vest-pontice. În etapa ei iniţială sunt întâlnite locuinţe adâncite, ale căror pereţi au fost placaţi cu piatră. Prin asemenea tip de locuinţe se caracterizează aşezarea Voronovka II, datată în faza timpurie a acestei culturi [Vančugov ş. a., 1991]. În aşezările mai târzii apar şi locuinţe adâncite în sol, construite fără utilizarea pietrei (Priozernoe). S-a constatat că pe parcursul evoluţiei culturii Belozerka dispare placarea cu piatră a pereţilor, restrângându-se simţitor şi dimensiunile locuinţelor. Deşi în unele aşezări se mai păstrează locuinţe cu pereţi de piatră, se consideră că schimbarea tradiţiilor în construcţia de locuinţe din zonă s-a produs în perioada culturii Belozerka [Vančugov, 1990: 126].

Prezenţa în zona nord-vest-pontică a locuinţelor construite cu folosirea pietrei, încă din epoca târzie a bronzului a permis unor cercetători să alcătuiască o schemă de evoluţie a "tipului de locuinţe de piatră", începând din epoca bronzului şi până în perioada culturii Sântana de Mureş-Černjahov. De pe asemenea poziţii au tratat această problemă A.V. Dobrovol'skij şi N.N. Pogrebova, care au presupus o continuitate a acestui fenomen în spaţiul nord-pontic [Dobrovol'skij, 1949; Pogrebova, 1958, 1960].

Dar, după cum arată materialele arheologice, fenomenul dispare din zona nord-pontică pe parcursul culturii Belozerka, în perioada secolelor XII-X a. Chr. În acelaşi timp, este necesar a aminti că, raportată la periodizarea lumii antice, cultura Belozerka corespunde parţial aşa-numitului "regres post-micenian" (sfârşitul secolului XII - începutul secolului VIII a. Chr.) [Andreev, 1985], fiind firească presupunerea despre legătura între schimbările în cultura materială a acestor două regiuni îndepărtate una de alta. Această estimare a noastră se pare că este sprijinită şi de faptul că, după dispariţia culturii Belozerka, fenomenul construcţiilor de piatră este atestat din nou abia după apariţia pe ţărmul nord-pontic a coloniştilor greci. Prin urmare, ideea folosirii pietrei la construcţia de locuinţe a fost "importată", probabil, în ambele cazuri din lumea egeeană.

Epoca greacă. Dacă influenţele în domeniul construcţiei de locuinţe din

lumea egeeană asupra culturilor epocii bronzului din spaţiul nord-pontic le presupunem doar pe baza faptului că locuinţele de piatră dispar aici odată cu

75

decăderea civilizaţiei miceniene, evoluţia acestora pe parcursul secolelor viitoare în strânsă legătură cu lumea greacă şi apoi romană nu trezeşte îndoieli. şi părăsirea multor aşezări iniţiale, populaţia retrăgându-se sub protecţia centrelor urbane de tip polis, nou formate.

În perioada arhaică sunt caracteristice locuinţe adâncite în sol. La amenajarea pereţilor uneori era utilizată piatra. În aşezările rurale locuinţele aveau, de regulă, formă ovală, iar în oraşe formă rectangulară.

În perioada clasică (sfârşitul secolului VI - mijlocul secolului V a. Chr.) se răspândesc mult locuinţele de suprafaţă. S-a stabilit că la Olbia toate locuinţele adâncite în sol îşi încheie existenţa cel mai târziu la începutul secolului V a. Chr. La Niconium acestea continuă să coexiste cu locuinţele de suprafaţă şi în secolul al V-lea a. Chr. [Kryžickij, 1982: 14, notele 41, 42]. După această perioadă ele au fost acoperite deja, pe locul lor construindu-se locuinţe de suprafaţă din lut sau piatră.

În această perioadă, în afară de Niconium, în preajma oraşului Tyras existau încă două aşezări fortificate cu resturi de construcţii de piatră pe interior: Nadlimanskoe şi Pivdennoe. Este semnificativ faptul că materialul ceramic grecesc alcătuieşte în ambele aşezări circa 40% din volumul total de ceramică descoperită, restul reprezentând ceramică getică. Materialele publicate nu permit însă aprecieri mai clare asupra acestor descoperiri.

La sfârşitul perioadei clasice şi începutul perioadei elenistice arhitectura urbană atinge apogeul dezvoltării sale. Se constituie definitiv sistemul de fortificaţie şi are loc extinderea teritorială maximă a oraşelor. Astfel, vestigiile elenistice de la Tyras şi Olbia ocupă suprafaţa maximă din istoria lor multiseculară [Karyškovskij, Klejman, 1985: 46-55; Košelenko (red.), 1984: 36].

Sfârşitul perioadei elenistice a fost marcat în istoria Tyrasului şi a Olbiei de o criză economică şi militar-politică, generată de războaiele Romei cu Mithridates VI Eupator, după care zona nord-vest-pontică intră definitiv în sfera de influenţă a Imperiului Roman. Istoria acestei perioade a fost determinată în mare măsură de perpetuarea în regiune a diferitor populaţii "barbare" - de la geţii lui Burebista în secolul I a. Chr. până la invaziile hunilor din secolul IV p. Chr.

O "verigă a continuităţii construcţiilor de piatră" la nord de Marea Neagră, în concepţia autorilor amintiţi mai sus [Dobrovol'skij, 1949; Pogrebova 1958; 1960], ar fi constituit-o cultura sciţilor, în aşezările cărora s-ar fi descoperit resturi de construcţii de piatră. Pe de altă parte, M.I. Vjazmitina semnala, pe baza materialelor arheologice din aşezările de pe cursul inferior al Niprului, un hiatus al construcţiilor de piatră între epoca bronzului şi secolul IV a. Chr. [Vjazmitina, 1969: 62]. După cum s-a amintit mai sus, construcţiile de piatră existaseră în zonă începând din secolul VI a. Chr., dar nu în aşezările sciţilor, ci în cadrul aşezărilor coloniştilor greci. Referindu-se la un spectru cronologic mai larg cu privire la evoluţia arhitecturii din spaţiul nord-pontic,

76

S.D. Kryžickij a constatat că triburilor scitice nu le-au fost caracteristice construcţii de piatră, excluzând astfel cultura scitică din "lanţul continuităţii" fenomenului în discuţie [Kryžickij, 1982: 29-30, 123]. Aceeaşi părere a fost susţinută şi de A.V. Gudkova [Gudkova, 1987: 10-11].

Epoca romană. În perioada romană construcţiile de piatră depăşesc graniţele oraşelor, devenind astfel un fenomen frecvent în spaţiul dintre Dunăre şi Nipru, parţial datorită prezenţei în zonă a unor efective armate romane.

Complexul de la Barboşi. Un prim punct unde au fost atestate construcţii de piatră din perioada romană este aşezarea de la Barboşi. Vestigiile romane de aici sunt amintite încă de cronicarii moldoveni. Începutul investigaţiilor de teren în zona acestei fortificaţii pot fi puse pe seama lui G. Săulescu, care la 1837 prezenta o descriere amănunţită [Săulescu, 1991]. Cercetări arheologice sistematice au fost întreprinse de V. Pârvan, Gh. Ştefan, N. Gostar, şi S. Sanie [Sanie, 1976: 79-80]. În cadrul complexului de la Barboşi s-a constatat existenţa unui castellum şi a unui castru, ambele suprapunând un nivel dacic de locuire.

Castelul a fost construit din pământ, iar după războaiele dacice de la 101-102 p. Chr. deja din piatră. Fortificaţia avea formă pentagonală sau heptagonală, incinta ei cu o grosime de circa 1 m urmând în mare măsură traseul marginilor platoului Tirighina. Din materialul de construcţie utilizat la ridicarea castelului se aminteşte piatră spartă, cărămizi, ţigle, olane şi mortar [Gostar, ş. a. 1960: 419-420; Sanie, 1976: 80; Sanie, 1981: 77]. Fortificaţia închidea o suprafaţă totală de circa 3500 m2 [Gostar, 1967: 112].

Castrul, ale cărui ziduri atingeau grosimea de 1 m, avea dimensiunile de circa 350x150 m. De la zidul de incintă s-au păstrat, mai ales, resturile fundaţiei, blocurile de piatră din elevaţie fiind foarte rare. Berma avea o lăţime de 3 m, iar cele două şanţuri erau adânci de 1,50 m, largi de 8 m (cel interior) şi 4 m (cel exterior). Fortificaţia cuprindea în incinta sa vechiul castel, care era folosit deja drept praetorium, suprapunând totodată şi o parte din aşezarea civilă şi necropolă.

În preajma platoului Tirighina, pe partea opusă a văii, a fost descoperit de către M. Brudiu încă un castellum de pământ [Brudiu, 1980; Ioniţă, 1982: 20].

Aşezarea civilă. Resturile ei au fost descoperite pe pantele de nord-vest ale dealului Tirighina, spre vest de castellum. În urma investigaţiilor întreprinse au fost cercetate în total 9 locuinţe adâncite în sol şi de suprafaţă [Sanie, 1981: 92]. Astfel, în apropierea laturii de vest a castrului au fost cercetate vestigiile a două locuinţe de suprafaţă, situate la jumătatea pantei dealului Tirighina. Locuinţele aveau laturile de 3,75x3,20 m; una din ele, notată drept locuinţa L2S-74, avea temelia alcătuită pe trei laturi (la est, sud şi vest) dintr-un rând de pietre bine fasonate. Locuinţa avea pereţi din trestie şi nuiele, iar fereastra se pare că era orientată spre sud. După cum menţionează S. Sanie, în săpătură au fost surprinse resturile acoperişului, două rânduri a câte 6

77

ţigle, cu dimensiunile de 0,57x0,37x0,024 m. În imediată apropiere de locuinţă au fost descoperite resturile unui cuptor (?).

Au mai fost cercetate şi trei locuinţe de dimensiuni mai mari (7,30x3,60-3,80 m), separate în câte două camere. Pentru construcţia acestor locuinţe, notate respectiv: L6S, L7S şi L8S, a fost efectuată terasarea pantei, ceea ce permitea lărgirea suprafeţei de locuire. S-a estimat că întregul spaţiu obţinut prin terasarea pantei a fost folosit pentru construirea de locuinţe [Sanie, 1981: 93]. Una din aceste locuinţe, care s-a păstrat până la adâncimea de 0,80 m, avea zidăria construită din pietre legate cu liant de argilă. Autorul săpăturilor a apreciat această construcţie ca aparţinând unui ceramist [Sanie, 1981: 93]. Tipurile de locuinţe amintite (locuinţe adâncite în sol, locuinţe de suprafaţă cu temelie de piatră şi locuinţa cu zidăria pereţilor din piatră legată cu lut) au aparţinut uneia şi aceleiaşi perioade cronologice [Sanie, 1981: 93], deşi autorul arată că în cadrul aşezării civile s-au stabilit două faze de locuire. Primului nivel i-au aparţinut construcţiile cu pereţi din piatră, cu fragmente arhitectonice (coloane, capiteluri etc.), apeducte, instalaţii cu hipocaust, cât şi cu un inventar alcătuit din ceramică de calitate superioară. Celui de-al doilea nivel i-au fost atribuite locuinţe cu pereţi din chirpici tencuiţi pe exterior, acoperite cu ţiglă şi olane şi având un inventar mult mai modest în comparaţie cu primul nivel [Sanie, 1976: 81].

Complexul de descoperiri de la Orlovka. Un alt punct în care "sigiliul Romei" este la fel de pregnant îl constituie complexul de descoperiri de lângă satul Orlovka (Cartal), unde sunt cunoscute resturile a două fortificaţii şi o porţiune de drum pardosit cu piatră. Antichităţile de lângă satul Orlovka (Cartal) sunt cunoscute în literatură încă din secolul trecut. Investigaţii pe teren au fost efectuate de G. Săulescu, N.N. Murzakevič, A.S. Uvarov. Fragmentele de inscripţii din zonă au servit ca obiect de studiu pentru V. Latyšev, Th. Mommsen şi A. Domaszewski. În perioada interbelică antichităţile de la Orlovka au fost menţionate de V. Pârvan, Gh. Năstase şi P. Nicorescu, iar cercetări arheologice "sistematice" pe colina "Piatra Cartalului" au început în 1963.

"Piatra Cartalului" se află la circa 1 km spre vest de satul Orlovka şi reprezintă o înălţime ce domină toată zona învecinată. Dinspre sud-vest, vest şi nord-vest promontoriul era mărginit de apele lacului Cahul, iar în rest era înconjurat de un val. Intrarea în cetate era dinspre nord-est. Partea de vest a cetăţii este încontinuu afectată de o carieră de piatră, deschisă acolo în 1956. Până la începutul distrugerii acestei fortificaţii, latura ei abruptă se mărginea cu lacul, linia apei fiind la circa 15-20 m depărtare. Se presupune că iniţial cetatea ocupa o suprafaţă de circa 2 ha. Conform datelor publicate până acum, săpăturile arheologice au cuprins o suprafaţă de 3500 m2 în partea de nord-vest a cetăţii. Din păcate, aceste săpături nu au permis autorilor să reconstituie planul fortificaţiei din perioada romană; în prezent dispunem doar de un plan foarte schematic, publicat de către E.A. Rikman [Rikman, 1975a: 200. fig. 25].

78

Vestigiile celor câteva locuinţe descoperite în partea de nord şi de nord-vest sunt reprezentate de resturi de pereţi cu fundaţii de piatră, elevaţii de chirpici cu urme de tencuială, ţigle şi porţiuni de pardoseală de lut de culoare deschisă. S-a presupus şi existenţa unor locuinţe din carcasă de lemn cu lipituri de lut [Košelenko (red.), 1984: 32].

În partea centrală a fortificaţiei s-au descoperit resturile fundaţiei de piatră a unei construcţii de dimensiuni mai mari, cât şi ale unor locuinţe cu resturi de pardoseli de lut. Din amenajarea acestor locuinţe sunt amintite cuptoare de piatră. Materialele de construcţie descoperite, cuprinzând fragmente de ţiglă, bucăţi de tencuială cu urme de vopsea şi chirpici, oferă unele date cu privire la tehnica de construcţie a acestor locuinţe. Informaţii mai detaliate privind construcţiile perioadei romane de la "Piatra Cartalului" nu au fost publicate până acum.

Prima opinie referitor la interpretarea istorică a antichităţilor de la Orlovka a fost expusă de P. Nicorescu, care a identificat această fortificaţie cu oraşul Aliobrix [Nicorescu, 1944: 507]. Aceeaşi interpretare a fost reluată şi susţinută cu argumente de ordin istoric de N. Gostar [Gostar, 1967: 992]. La aceeaşi opinie se raliază mai târziu I. Ioniţă [Ioniţă, 1982: 33]. Autoarea săpăturilor de la Orlovka, R. Bondar', îşi exprima părerea că aici ar fi putut exista fie "Aliobrix-ul, fie Kremnisc-ul" [Bondar', 1971: 70]. Amintim că, referitor la oraşul Kremnisc, în literatură există şi părerea argumentată a lui M.V. Agbunov despre localizarea acestuia lângă satul Lebedevka, în preajma limanului Nistrului [Agbunov, 1992: 132-133].

La circa 500 m spre est de fortificaţia de pe "Piatra Cartalului", prin prospecţiuni de teren, a fost identificată o aşezare civilă, marcată la suprafaţă de aglomerări de fragmente de amfore şi de alte tipuri de vase de lut.

Satul Novosel'skoe. Altă fortificaţie din perioada romană este presupusă la est de satul Orlovka, pe bugeacul mănăstirii Terapont. Resturile acestei fortificaţii, despre care informaţii mai precise încă nu au fost publicate, s-au păstrat pe teritoriul actualului complex de odihnă a copiilor din satul Novosel'skoe [Karyškovskij, Kožokaru, 1992: 100]. În legătură cu complexul de pe bugeacul mănăstirii Terapont, trebuie pusă şi o porţiune de drum pavat, ce lega, probabil, fortificaţia cu malul Dunării [Karyškovskij, Kožokaru, 1992: 100]. Investigaţiile arheologice au scos la lumină o serie de porţiuni de drum pavat, care după particularităţile constructive este asemănător drumurilor romane [Ščukin, Bejlekči 1994; Ščukin ş. a., 1995]. Drumul avea lăţimea de până la 8 m şi a fost construit din piatră, fragmente de vase de lut (printre care amfore datate în secolul IV p. Chr.), de cărămidă şi de ţigle. Perioada de funcţionare a drumului a fost legată de campania împăratului Valens împotriva goţilor lui Athanarich, care, după M.B. Ščukin, nu folosise trecătoarea tradiţională de lângă fortificaţia de la Orlovka, unde îl aşteptau, probabil, goţii, ci construise un drum prin sectorul mlăştinos din apropierea malului Dunării, cu câţiva kilometri în aval (?) [Ščiukin ş. a., 1995].

79

Oraşul Tyras. Deşi am putea admite existenţa mai multor aşezări din perioada romană în stepa Bugeacului, considerăm mai judicios ca până la dezvelirea lor prin cercetări metodice să nu avansăm ipoteze care ar putea fi infirmate. Doar în partea de est a acestei zone sunt cunoscute antichităţile de la Tyras şi chora lui.

În primele secole p. Chr. la Tyras este atestată o relansare economică a oraşului, datorată unei relative stabilizări militar-politice asigurate de efectivele militare romane staţionate în oraş. Din această perioadă în oraş sunt cunoscute citadela cu clădirea garnizoanei militare romane, aflată în partea centrală a oraşului şi complexul de locuinţe şi ateliere meşteşugăreşti, descoperite în partea de nord-est a oraşului vechi.

Incinta citadelei era alcătuită din resturile zidului elenistic la care a fost adosat pe interior încă un rând de pietre. Săpăturile în acest sector au scos la lumină şi resturile unuia dintre cele patru turnuri ale fortificaţiei, care avea formă rotundă şi diametrul la interior de 11 m. În cuprinsul citadelei au fost descoperite resturile unei construcţii de piatră, care au aparţinut unei vexilaţii a legiunii I Italica [Klejman, 1971]. Construcţia avea formă dreptunghiulară (10,60x6,20 m) şi era orientată cu laturile lungi pe direcţia NV-SE. Pereţii, având o fundaţie păstrată pe alocuri până la adâncimea de 1,00-1,30 m, erau construiţi din lespezi de piatră calcaroasă, aşezate în două rânduri cu liant de argilă. Pietrele aveau dimensiunile de 0,95-1,70x0,30 m, zidăria pereţilor atingând în acest fel grosimea de 0,60 m. În înălţime, pereţii construcţiei s-au păstrat până la 2,20-2,30 m. În partea de nord-vest a fost descoperită intrarea în clădire, amenajată cu un prag de piatră şi un pavaj de pietriş, care ducea de la prag spre zidul citadelei [Klejman, 1971].

În afara zidurilor elenistice, în sectorul de nord-est al săpăturilor au fost descoperite vestigiile unui cartier de locuinţe şi ateliere meşteşugăreşti. Aici au fost dezvelite resturile a două case şi o porţiune de stradă ce le despărţea. În primul complex, notat drept "casa III" [Karyškovskij, Klejman, 1985: 101], au fost descoperite patru încăperi separate, două cuptoare pentru reducerea minereului de fier şi un cuptor de olărie. Atelierele erau despărţite de spaţiul pentru locuinţe printr-o curte interioară. O delimitare între locuinţe şi spaţiul pentru atelierele meşteşugăreşti a fost atestată şi în cadrul complexului notat drept "casa IV". Trebuie de menţionat că în spaţiul destinat locuinţelor au fost identificate resturile unui altar şi trei statuete de piatră. În spaţiul meşteşugăresc au fost identificate vestigiile arheologice ale unui atelier de giuvaergie.

Zidăria pereţilor din complexele descrise mai sus era amenajată din piatră spartă (uneori slab fasonată) şi liant de lut. Acoperişul acestor edificii era amenajat din ţigle şi olane. În cuprinsul complexului IV au fost descoperite şi cărămizi arse de lut, care pot fi grupate după dimensiunile lor în trei categorii: 0,34x0,14x0,04 m, 0,23x0,14x0,04 m şi 0,19x0,19x0,04 m. Cărămizile au fost utilizate la construirea vetrei unui cuptor. Între aceste complexe, pe o porţiune

80

de 30 m, au fost dezvelite resturile unei străzi pavate pe toată lăţimea (1,75 m) cu lespezi masive de piatră calcaroasă. S-a descoperit totodată şi un canal pentru evacuarea apei, dispus paralel străzii. Dimensiunile lespezilor de pavaj (0,90-1,00x2,50 m) permit presupunerea că ele au făcut iniţial parte din zidurile de apărare din epocile anterioare [Karyškovskij, Klejman, 1985: 101]. Datorită faptului că oraşul antic a fost suprapus de resturile oraşului medieval, multe din vestigiile lui au fost distruse cu prilejul amenajărilor târzii.

Chora Tyrasului. Existenţa unui oraş antic de tip polis a depins întotdeauna în mare măsură de existenţa unui teritoriu agricol, unde locuitorii polisului îşi aveau loturile de pământ. Această tradiţie se păstrează la Tyras, după toate probabilităţile, şi în perioada romană. Însă limitele geografice ale chorei oraşului din această perioadă nu pot fi delimitate după izvoarele epigrafice ca la Histria sau Tomis [Pippidi, 1967], şi nici pe baza descoperirilor arheologice ca în cazul Olbiei [Kryžickij ş. a., 1989]. Descoperirile arheologice permit doar să se presupună că chora Tyrasului se întindea, probabil, de la satul Udobnoe în nord şi până la satul Zatoka în sud [Karyškovskij, Klejman, 1985: 106]. Între aceste limite sunt cunoscute zeci de puncte cu numeroase descoperiri de aglomerări de amfore sau material de construcţie (material tegular din perioada romană) [Năstase, 1937; Černjakov, 1960; Karyškovskij, Klejman, 1985], care ar putea atesta eventualele aşezări ale chorei oraşului. În această ordine de idei, se disting împrejurimile satului Belen'koe, unde au fost identificate câteva inscripţii latine şi un basorelief cu imaginea unui ostaş roman, călcând pe capul unei bovine înfrânte. Analiza acestor descoperiri a permis formularea ipotezei despre edificarea în zonă a unui monument închinat victoriei romanilor asupra carpilor din anul 214 p. Chr. în preajma oraşului Tyras [Brujako, Rosohackij, 1990: 22-28].

Din aşezările chorei oraşului Tyras cel mai bine au fost studiate vestigiile din preajma satului Mologa, dispusă la câţiva kilometri spre nord de Tyras. Aşezarea Mologa II a fost identificată pe teren de E.A. Symonovič în 1956 [Klejman, Revenko, 1959: 120, nr. 7; Mahno, 1960: 70], iar săpăturile arheologice s-au executat între anii 1975-1978 [Gudkova, Fokeev, 1982] şi 1988-1989 [Maljukevič, 1990]. Potrivit rezultatelor publicate până acum, în timpul acestor săpături au fost descoperite mai multe complexe arheologice. În sectorul III a fost începută dezvelirea unei ferme cu curte interioară, pavată cu lespezi de piatră, în jurul căreia erau grupate o serie de încăperi de dimensiuni "nu prea mari".

În sectorul IV a fost descoperită o altă construcţie cu pereţi de piatră şi cu o curte pavată cu lespezi de piatră. Spre vest de acestea a fost descoperită o pardoseală de lut în amestec cu şamotă, la marginea căreia s-au găsit resturile unui cuptor de piatră. În preajma lui au fost semnalate fragmente de lut ars, un vas din pastă fină cenuşie şi un fragment de piatră de râşniţă.

În sectorul VI a fost descoperită o porţiune de 13,50 m de la o stradă pavată cu lespezi de piatră. Pavajul avea lăţimea de 3,00-4,70 m, iar paralel cu

81

el era amenajat un canal pentru evacuarea apei, cu lăţimea de 2,50-3,00 m în partea superioară.

În sectorul VII-3 au fost identificate resturile unei locuinţe adâncite în sol cu podeaua lipită cu lut, în care au fost semnalate şi câteva gropi de la stâlpii ce au susţinut acoperişul construcţiei. Lângă locuinţă s-a găsit o groapă, umplută cu piatră în amestec cu fragmente de amfore şi ceramică lucrată cu mâna.

În sectorul VII-2 au fost descoperite resturile unei construcţii de piatră de formă rotundă. Zidăria ei era alcătuită din pietre mari aşezate cu liant de lut. Acest perete înconjura un cenuşar (?), în care s-au găsit lipituri de lut cu urme de tencuială de culoare deschisă, fragmente de amfore, de ceramică romană de lux şi de vase lucrate cu mâna. După părerea autorului săpăturilor, aceste vestigii ar reprezenta un complex de cult.

În sectorul VII-1 au fost identificate resturile a două cuptoare alăturate, în formă de potcoavă, construite din piatră, chirpici şi lut.

Descoperirile de la Mologa II permit doar anumite constatări de ordin general privind construcţiile de piatră din aşezare. Acestea au de obicei formă rectangulară, iar spaţiile de locuire, dependinţele gospodăreşti şi curţile interioare de dimensiuni mici sunt grupate, de regulă, în jurul unei curţi interioare, pavate cu lespezi de piatră. Fundaţia de piatră a pereţilor era adâncită în sol şi se constituia din două rânduri de lespezi de piatră aşezate pe cant, cu emplecton de pământ şi pietre de dimensiuni mici. În unele locuri fundaţia era construită pe un strat de lut, amenajat special în acest scop. Elevaţia pereţilor era construită din piatră. Acoperişul unor construcţii era amenajat din ţigle şi olane. Unele încăperi aveau podeaua lipită cu lut. În câteva încăperi podeaua era pardosită cu plăci de piatră, alăturate una alteia [Gudkova, Fokeev, 1982: 68-69]. Exemplul instalaţiilor de încălzire descoperite îl reprezenta cuptorul de piatră cu lipituri de lut, cunoscut în sectorul III [Gudkova, Fokeev, 1982: 61-63, fig.3; 4.1].

Olbia. În perioada romană oraşul reprezenta unul din marile centre economico-militare din tot arealul nord-vest-pontic. Nucleul oraşului în această epocă îl constituie templul închinat lui Zeus, care a fost construit în mijlocul peţii, unde aveau loc adunările populare şi alte manifestări cu caracter obştesc. Templele şi alte construcţii ocupă o suprafaţă restrânsă în comparaţie cu epoca anterioară. Ele nu se mai disting prin amenajări arhitecturale deosebite ca cele din perioada elenistică. În afara oraşului epocii romane au rămas agora şi zona sacră, care constituiseră mai înainte centrul oraşului. Aceeaşi soartă a avut-o şi teatrul din oraş. Pe locul agorei şi temenosului, în epoca romană au apărut cartiere meşteşugăreşti [Levi, 1964: 6-25].

Ca şi clădirile de interes public, locuinţele Olbiei romane au avut un caracter mult mai simplu decât în epoca elenistică, nemaifiind atestate nici stilurile arhitecturale [Kryžickij, 1982: 81-92]. Arhitectura olbiopolitană din această perioadă se caracterizează prin apariţia complexelor de tip villa urbana

82

[Lejpunskaja, 1986]. Într-o asemenea vilă au fost descoperite un atelier de vinificaţie, cuptoare de olărie şi gropi cerealiere. Studierea acestor complexe indică o rustificare a oraşului şi naturalizarea economiei lui [Lejpunskaja, 1988].

Ca centru antic, Olbia îşi încetează existenţa în anii 269-270 p. Chr., în urma invaziei triburilor "barbare" conduse de goţi. După aceste evenimente, pe locul oraşului a existat doar o mică aşezare [Krapivina, 1984].

Chora Olbiei. Aproximativ de la începutul mileniului I p. Chr., în imediata apropiere a oraşului Olbia este atestată apariţia unei serii de aşezări fortificate, apreciate în literatură ca "cetăţi" din chora olbiopolitană [Bujskih, 1991]. Apariţia lor a fost pusă în legătură cu presiunea crescândă a triburilor sarmatice [Simonenko, Lobaj, 1991: 83]. În prezent sunt cunoscute vestigiile a 15 asemenea aşezări, a căror răspândire în teren delimitează, după toate probabilităţile, teritoriul statului olbiopolitan în primele secole p. Chr. [Bujskih, 1991: 53; Kryžickij ş. a., 1990: 156].

Pentru a putea urmări anumite tradiţii arhitecturale, vom lua în discuţie două tipuri de construcţii cunoscute în cadrul acestor aşezări:

1- fortificaţii propriu-zise (din pământ, din pământ şi lemn, din piatră); 2- locuinţe şi anexe gospodăreşti, dispuse în interiorul acestor

fortificaţii. Fortificaţii. După funcţionalitatea lor, cetăţile chorei olbiopolitane pot fi

împărţite în patru variante [Kryžickij ş. a., 1980: 13; 1990: 96; Bujskih, 1988: 109-111; 1991: 83-90]:

1- Aşezări fortificate cu o locuire densă în interiorul unei singure linii de apărare (Petuhovka 2, Staraja Bogdanivka 1, Radsad, Zolotoj Mys).

2- Aşezări cu două-trei linii de apărare şi o locuire mai puţin densă (Skel'ka, Mys).

3- Fortificaţii cu caracter de refugiu, dispuse în interiorul aşezării deja fortificate şi care nu erau de obicei utilizate ca spaţiu pentru locuinţe (Dneprovka 2, Kozyrka 1).

4- Fortificaţii de tipul castrelor romane (Didova Hata 3). Succesiunea în teren a diferitor tipuri de aşezări fortificate alcătuia în

jurul Olbiei romane un sistem de apărare bine organizat. Distanţa mică dintre cetăţi (circa 5-7 km) permitea menţinerea, în caz de pericol, a unor legături prin semne vizibile speciale [Kryžickij ş. a., 1990: 96], ca, de exemplu, fumul de la unul sau mai multe ruguri.

Săpăturile arheologice din cadrul cetăţilor chorei olbiopolitane permit evidenţierea următoarelor elemente de fortificaţie:

Şanţuri de apărare, element prezent în toate complexele descoperite, cu excepţia cetăţii Zolotoj Mys, care era înconjurată de râpi din toate părţile. Şanţurile erau astfel amplasate, încât de pe coama valului adiacent se putea ţine în bătaie partea de jos a şanţului. În cadrul cetăţilor olbiopolitane şanţurile aveau secţiunea trapezoidală (Kozyrka) sau triunghiulară (Mys, Staraja

83

Bogdanovka), adâncimea oscilând între 1-2 m şi 3,00-3,50 m, iar lăţimea în partea superioară varia între 5-10 m.

Valurile de apărare erau construite din pământul extras la săparea şanţurilor, înălţimea lor atingând de regulă 3 m, iar lăţimea la bază circa 10-12 m. În două cazuri (Didova Hata şi Skel'ka ) valurile erau amenajate cu miez de piatră. Berma a fost atestată la Petuhovka, Mys şi Kozyrka. Zidurile cetăţilor, cu lăţimea între 1,10-6,50 m, erau construite din două rânduri de blocuri de piatră cu emplecton fie de piatră legată cu lut, fie de pământ bine bătătorit. În partea superioară, la exterior, zidurile erau amenajate cu metereze şi creneluri. S.B. Bujskih a estimat înălţimea zidurilor la 7-9 m şi chiar 12 m. Contraforturile, care întăreau zidurile cetăţilor pe interior, au fost atestate la Petuhovka, Zolotoj Mys şi Dneprovka. Turnurile de apărare, ca puncte de observare şi de pază, aveau formă poligonală, ovală, rotundă sau semicirculară. Resturi de turnuri au fost identificate la Kozyrka, Didova Hata, Dneprovka, Petuhovka.

Dintre fortificaţiile din jurul Olbiei atrage atenţie castrul de la Didova Hata, aflat pe un promontoriu înalt de pe malul Bugului de Sud, în zona unde cursul apelor acestuia face o curbă. Fortificaţia avea formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 65x60 m şi era înconjurată de un val cu şanţ adiacent. Valul, amenajat cu miez de piatră, atingea în momentul investigaţiilor lăţimea de 12 m la bază şi înălţimea de 0,60 m, iar şanţul avea secţiunea triunghiulară şi lăţimea de 5,80 m în partea superioară. Linia de fortificare avea în partea de sud o întrerupere de 8,50 m, care reprezintă, probabil, locul porţii de intrare în castru. Fortificaţia era dotată cu turnuri de apărare, ale căror urme au fost observate la colţuri. În interiorul castrului, stratul cu depuneri arheologice atingea grosimea de 0,20 m [Kryžickij ş. a., 1990: 89]. Autorii săpăturilor au stabilit două etape în existenţa castrului. În prima perioadă (mijlocul şi a doua jumătate a secolului I p. Chr.) fortificaţia consta dintr-un şanţ cu val adiacent de pământ. Pe parcursul perioadei următoare (secolul II şi începutul secolului III p. Chr.) valul de apărare a fost amenajat cu un miez de piatră. Tot în această perioadă, la colţurile fortificaţiei au fost construite turnuri cu fundaţii de piatră, iar pe coama valului s-a instalat o palisadă de bârne de lemn [Bujskih, 1991: 67].

Un obiectiv asemănător a fost descoperit în afara graniţelor chorei olbiopolitane, în preajma satului Dar'evka [Magomedov, Bujskih, 1980]. Fortificaţia ocupa o poziţie dominantă pe malul înalt al râului Inguleč şi ocupa o suprafaţă de 66x60 m. Sistemul de apărare, constituit din două valuri de pământ şi un şanţ între ele, avea lăţimea totală de circa 8 m. Şanţul dintre valuri avea adâncimea de 1,20 m [Bujskih, 1991: 68]. În interiorul castrului au fost semnalate 10 construcţii dreptunghiulare, dispuse de-a lungul celor 4 laturi ale fortificaţiei. Edificiile aveau dimensiunile de 4x13-14 m şi erau împărţite în câte 4 încăperi fiecare. În afara fortificaţiei, conform ilustraţiei publicate, au fost descoperite şi alte construcţii, asupra cărora nu se fac nici un fel de

84

menţiuni. Castrele descrise mai sus se află la o distanţă de 47 km unul de altul,

ceea ce corespunde unei zile prelungite de mers forţat. În această ordine de idei, S.B. Bujskih a emis ipoteza, conform căreia castrele de la Didova Hata şi Dar'evka au făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii ce aveau în supraveghere drumul pe uscat din Dobrogea spre Chersones [Bujskih 1991: 88].

Locuinţe şi anexe gospodăreşti. Ruine de construcţii de piatră din primele secole p. Chr. au fost descoperite în majoritatea aşezărilor chorei olbiopolitane: Dneprovka, Kozyrka, Mys, Petuhovka, Radsad, Semenov Rog, Skel'ka, Staraja Bogdanovka, Zolotoj Mys.

La Kozyrka a fost cercetat un complex, alcătuit din locuinţe şi dependinţe gospodăreşti [Burakov, 1976: 16 şi următoarele], grupate într-un "cartier", din suprafaţa căruia circa 25% ocupau curţile interioare [Kryžickij ş. a., 1989: 162]. Încăperile acoperite aveau podeaua lipită cu lut, iar curţile erau pavate cu pietre de formă poligonală. Fundaţiile păstrate aveau lăţimea de 0,50-0,80 m, iar pereţii erau construiţi din piatră, chirpici sau cărămidă cu mortar. Cei construiţi pe toată înălţimea din piatră au de obicei zidăria în opus incertum şi grosimea de 0,50-0,70 m [Burakov, 1962: 31]. În unele complexe pereţii au fost construiţi din chirpici, având ca bază un soclu de piatră de 1,20-1,50 m înălţime; zidăria de chirpici atingea lăţimea de 0,40 m. Un al treilea tip de zidărie întrunea ca material de construcţie atât piatră şi chirpici, cât şi cărămidă arsă, legate cu mortar de var, care serveau la faţetarea pereţilor interiori din unele încăperi [Burakov, 1962: 59, fig. 11; Kryžickij, Burakov, 1975: 214-215; Burakov, 1976: 29, fig. 16]. Apariţia acestui procedeu tehnologic în zona Olbiei a fost explicată prin influenţa directă a tradiţiilor provincial-romane în construcţia de locuinţe [Kryžickij, 1982: 95]. Acoperişul caselor de la Kozyrka era amenajat cu ţiglă sau, mai rar, cu stuf. Complexul de descoperiri din aşezarea de la Kozyrka a fost datat în secolele I - III p. Chr. [Burakov, 1976: 16 şi urm.].

La Petuhovka au fost descoperite vestigiile unui şir de construcţii de piatră ce pot fi eşalonate cronologic în patru etape: 1) sfârşitul secolului I a. Chr. - mijlocul secolului I p. Chr.; 2) mijlocul secolului I - începutul secolului II p. Chr.; 3) a doua jumătate a secolului II p. Chr.; 4) începutul - mijlocul secolului III p. Chr. Construcţiile din aşezare aveau pereţii aşezaţi pe un soclu de piatră, alcătuit din două-trei rânduri de piatră în înălţime. Uneori aceste fundaţii erau adâncite puţin în stratul steril sau amenajate pe suprafeţe special nivelate. Elevaţiile fuseseră, probabil, alcătuite din chirpici, a căror grosime a fost estimată la 0,50-0,70 m. Podeaua în locuinţe era, de obicei, lipită cu lut în amestec cu nisip, iar dependinţele gospodăreşti şi curţile interioare erau pardosite cu piatră [Slavin, 1955: 140; Sinicyn, 1959: 25; Kryžickij ş. a., 1989: 164 ]. Ca şi în cazul complexului de la Kozyrka, construcţiile de la Petuhovka se grupează între ele pe teren, alcătuind "cartiere". Prin forma sa dreptunghiulară şi structura alungită se distinge construcţia din sectorul II, din

85

care două încăperi au fost dezvelite integral, iar una parţial. Încăperile erau dispuse alăturat una faţă de altă, având pe exterior lăţimea de circa 3 m. Încăperile dezvelite integral comunicau între ele printr-o deschizătură de uşă cu lăţimea de circa 0,60 m. Aceasta construcţie se datează în prima perioadă din existenţa aşezării de la Petuhovka, nivelul ei fiind străpuns de 10 gropi pentru păstrarea cerealelor, datate în a doua jumătate a secolului II şi la începutul secolului III p. Chr.

Radsad. În cetate au fost parţial cercetate vestigiile a două complexe cu construcţii de piatră. Primul era un edificiu de dimensiuni mari, compartimentat în mai multe încăperi, grupate în jurul unei curţi interioare, fiecare având câte o vatră de foc şi podeaua pavată cu piatră. Al doilea complex, din limitele căruia a fost cercetat colţul unei construcţii de piatră pe o suprafaţă de 5,75x5,40 m, avea zidăriile fundaţiilor păstrate până la înălţimea de 0,25-0,30 m. Elevaţiile erau, după toate probabilităţile, din chirpici, din care s-au descoperit resturi sub forma unei mase amorfe de 0,20 m grosime pe ambele părţi ale zidăriei fundaţiilor [Kryžickij ş. a., 1989: 174]. Referitor la investigaţiile arheologice din cetatea Radsad au fost prezentate unele particularităţi ale modului de construcţie a locuinţelor, dar nu s-au furnizat însă şi informaţii privind structura interioară a cetăţii sau dispunerea anumitor tipuri de construcţii în spaţiul acesteia.

Skel'ka. În această cetate este cunoscută o construcţie cu pereţi de piatră şi acoperiş de ţiglă, descoperită în preajma unui turn de apărare. Complexul era compartimentat în 8 încăperi, grupate în jurul curţii interioare, care ocupa circa 23% din suprafaţa totală a complexului. Conform estimărilor autorilor săpăturilor, s-ar putea admite ca edificiul să fi reprezentat încăperile destinate serviciului de pază al cetăţii [Kryžickij ş. a., 1989: 169]. Complexul a fost datat în perioada secolelor I p. Chr. - I p. Chr.

Staraja Bogdanovka. În cadrul săpăturilor din cetate au fost descoperite resturile unor fundaţii de pereţi şi ale unui pavaj de piatră, precum şi vestigiile unei platforme pentru stoarcerea vinului [Slavin, Bondar, 1957: 123-125; Kryžickij ş. a., 1989: 174]. Aceasta din urmă era acoperită cu un strat de tencuială din mortar de var şi ocupa o suprafaţă de 10,50 m2 (3,50x3,00 m). De jur-împrejur platforma avea o gardină de 0,20 m înălţime, puţin înclinată spre interior [Slavin, Bondar, 1957: 125]. Complexul constituie pentru moment unicul atelier de vinificare, cunoscut în aşezările rurale din spaţiul cuprins între Dunăre şi Nipru în perioada romană, nefiind luate în consideraţie cele două ateliere de pe teritoriul oraşului Olbia.

Zolotoj Mys. În aşezare au fost descoperite resturile a zece construcţii cu pereţi de piatră. Un interes deosebit îl prezintă "casa nr.2" din sectorul IV [Kryžickij ş. a., 1989: 169-172], acoperind o suprafaţă de 182 m2 şi compartimentat în 8 încăperi, grupate în jurul unei curţi interioare. Este cunoscută intrarea din stradă de 0,80 m lăţime într-o încăpere dreptunghiulară (6,50x4,25 m), pavată cu piatră. De aici se putea ajunge în curtea interioară,

86

pavată şi ea cu lespezi de piatră, care comunica cu celelalte încăperi din complex. Descoperirea în într-o încăpere a unei cantităţi considerabile de zgură de metal a permis autorilor săpăturilor să presupună existenţa aici a unui atelier de prelucrare a metalelor [Kryžickij, 1989: 172, 179-180].

Resturi de zidării de piatră mai sunt cunoscute în cetăţile de la Dneprovka [Kryžickij ş. a., 1990: 80], Mys [Bujskih, Burakov, 1977; Kryžickij ş. a., 1990: 80] şi Semenov Rog, despre care însă nu s-au publicat până acum nici un fel de informaţii.

Atât prin sistemul de fortificaţie, cât şi prin modul de construcţie a locuinţelor din perioada romană, în spaţiul cuprins între Dunăre şi Nipru se evidenţiază două zone, în care fenomenul construcţiei în piatră a cunoscut unele elemente deosebite. Sistemul de apărare de la Barboşi şi Orlovka a fost conceput după canoanele arhitecturii militare romane, unicul element fortificaţional geto-dac menţinut fiind utilizarea condiţiilor de relief. Cetăţile de la Tyras şi Olbia constituie o altă zonă, unde la baza sistemului de fortificaţie au stat principiile arhitectonice greco-romane. S.D. Kryžickij admite drept tradiţii ale arhitecturii greceşti schema de construire a turnurilor şi a zidurilor dintre ele şi structura zidurilor cu emplectonul din pietre de dimensiuni mici. Zidurile cu miez de lut bătătorit, la fel ca configuraţia şi dimensiunile elementelor fortificaţionale de pământ, se datorează, după părerea aceluiaşi autor, elementului roman [Kryžickij, 1993: 217-219]. În construcţia de locuinţe se constată barbarizarea tehnicii de zidărie în comparaţie cu tradiţiile elenistice (acolo unde aceasta a existat). Pereţii construcţiilor sunt ridicaţi în unele cazuri din piatră spartă (Barboşi, Kozyrka, Petuhovka, Zolotoj Mys), nu din piatră prelucrată ca în epoca elenistică. La Skel'ka unele porţiuni ale zidăriei pereţilor au fost executate din lespezi şi blocuri dreptunghiulare de piatră, iar la Barboşi se întâlnesc pietre fasonate. Pereţi de chirpici cu temelie de piatră au fost atestaţi la Orlovka, Barboşi şi în unele din cetăţile olbiopolitane. Resturi de monoblocuri, cu folosirea cărămizii arse şi a mortarului de var, au fost atestate doar la Kozyrka. Locuinţele erau concepute într-un singur nivel; doar "casa nr.5" de la Kozyrka a avut, probabil, două niveluri. După calculele efectuate pentru cetăţile olbiopolitane, înălţimea pereţilor varia între 2,20-3,20 m. Suprafaţa locuinţelor oscilează între 12 m2 (locuinţa L2S-74 de la Barboşi) şi 236 m2 (casa nr. 3 de la Kozyrka). Încăperile cu acoperiş aveau, de regulă, podeaua lipită cu lut; la Mologa II s-au descoperit porţiuni de podea lipită cu lut în amestec cu şamotă, iar la Petuhovka - în amestec cu resturi de cochilii de moluşte. Suprafaţa curţilor interioare ale construcţiilor era pavată cu pietre de diferite dimensiuni. Zidăria pereţilor putea fi şi ea de mai multe tipuri, având unul, două sau trei rânduri de piatră. Cel mai des se întâlneşte zidăria cu trei rânduri: pe părţile laterale era aşezat câte un rând de pietre de dimensiuni mari, iar spaţiul dintre ele era completat cu piatră spartă de dimensiuni mici. Ca liant în zidăria pereţilor din majoritatea construcţiilor în cauză a fost utilizată argila. Ca excepţie, la Barboşi şi Kozyrka

87

a fost atestat mortarul de var de factură romană. În cadrul complexelor de la Orlovka şi Kozyrka sunt cunoscute fragmente de tencuială cu urme de vopsea. În cuprinsul aşezărilor de la Barboşi, Orlovka, Mologa II, Kozyrka şi Skel'ka au fost descoperite fragmente de ţigle, care au servit, după toate probabilităţile, la amenajarea acoperişurilor.

Majoritatea complexelor descrise mai sus îşi încetează existenţa aproximativ la mijlocul secolului III p. Chr., reprezentând astfel ultimul substrat cultural înainte de apariţia în zona nord-vest-pontică a purtătorilor culturii Sântana de Mureş-Černjahov. Deşi există informaţii că aşezările acestor populaţii au existat o perioadă de timp în paralel cu aşezările chorei olbiopolitane, problema relaţiilor între aceste două grupe de monumente (după exemplul zonei de la gurile Bugului de Sud), până la publicarea de noi materiale arheologice, rămâne neclară.

La fel de neclară este considerat şi raportul dintre aşezările culturii Sântana de Mureş-Černjahov cu grupa de aşezări de tip Mologa II. Pe baza primelor săpături din această aşezare, s-a considerat că edificiile descoperite nu pot fi legate de nici un grup cultural separat geografic sau cronologic [Gudkova, Fokeev, 1982: 69]. A.V. Gudkova a constatat totodată asemănarea ceramicii lucrate cu mâna din aşezarea de la Mologa şi din unele aşezări din stepa Bugeacului (Holmskoe, Volč'ja Balka şi altele), presupunând existenţa unor legături genetice ale acestor aşezări cu aşezarea de la Mologa [Gudkova, 1983]. Dar, pe măsura acumulării de noi materiale, s-a stabilit că resturile aşezărilor de la Volč'ja Balka, Holmskoe şi Starye Trojany, reprezintă doar nişte aglomerări de ceramică lucrată cu mâna şi, foarte rar, câte un semibordei sau gropi menajere [Fokeev, 1987: 19]. După aprecierile autorului citat, aceste staţiuni au aparţinut unor grupe de populaţii seminomade ce s-au răspândit în stepele Bugeacului la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea p. Chr. În acelaşi timp s-a constatat că aşezarea Mologa II şi-a încetat existenţa către mijlocul secolului al III-lea p. Chr., neputând fi, deci, legată de staţiunile din Bugeac.

După părerea noastră, aşezarea Mologa II nu reprezintă "un fenomen izolat în zonă", după cum afirmă autorii amintiţi mai sus [Gudkova, Fokeev, 1982], ci constituie una din aşezările chorei oraşului Tyras din epoca romană. Aşezarea a fost distrusă, ca şi oraşul antic, la mijlocul secolului al III-lea p. Chr. După anul 250 p. Chr. zona gurilor Nistrului pare să fi devenit unul din centrele de pregătire a campaniilor maritime ale goţilor în Imperiul Roman [Schwarz, 1992: 50]. N.A. Son a presupus chiar că în perioada secolului al IV-lea p. Chr. Tyrasul ar fi ajuns "reşedinţa căpeteniilor vizigoţilor" [Son, 1993: 56-57].

Analiza substraturilor culturale ale fenomenului construcţiilor de piatră în zona litoralului de nord-vest al Mării Negre atestă utilizarea pietrei la edificarea de locuinţe încă din epoca bronzului, în condiţiile lipsei de lemn în zona de stepă. Acest fapt însă nu poate fi nici într-un caz tratat drept mărturie a

88

unei "continuităţi" culturale începând cu epoca târzie a bronzului până la începutul epocii migraţiilor. Cercetările ulterioare urmează să indice în ce măsură construcţiile de piatră cunoscute în aria culturii Sântana de Mureş-Černjahov poartă amprenta "tradiţiilor" epocilor anterioare, de care ne-am ocupat în acest studiu.

Note: Agbunov 1992 M.V. Agbunov, Antičnaja geografija Severnogo

Pričernomor'ja. - Moskva, 1992. Andreev 1985 Ju.V. Andreev, K probleme poslemikenskogo regressa. Vestnik

Drevnej Istorii, 3, 1985, 9-29. Berezanskaja ş. a. 1986 S.S. Berezanskaja, V.V. Otroščenko, N.N.

Čeredničenko, I.N. Šarafutdinova, Kul'tury epohi bronzy na territorii Ukrainy. - Kiev, 1986.

Bondar' 1971 R.D. Bondar', Arheologičeskie raskopki u s. Orlovka. Arheologičeskie Issledovanija na Ukraine v 1968 godu. - Kiev, 1971.

Brudiu 1980 M. Brudiu, Săpăturile de salvare din castellum de pămînt (secolele II-III e.n.) descoperit la Galaţi. Materiale şi Cercetări Arheologice, XIV. - Tulcea, 1980 314-320.

Brujako, Rosohackij 1990 I.V. Brujako, A.A. Rosohackij, K političeskoj istorii Nižnego Podnestrov'ja v pervoj četverti III v. n.é. (po épigrafičeskim materialam iz mogil'nika Belen'koe). // Ju. G. Vinogradov (red.), Drevnee Pričernomor'e. - Odessa, 1990, 22-28.

Bujskih 1988 S.B. Bujskih, Tipy ol'vijskih ukreplenij rimskoj epohi. // Antičnye drevnosti Severnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1988.

Bujskih 1991 S.B. Bujskih, Fortifikacija Ol'vijskogo gosudarstva. - Kiev, 1991. Bujskih, Burakov 1977 S.B. Bujskih, A.V. Burakov, Antične gorodišče na

mysu miž Berezans'kim ta Sosic'kim limanami. Arheologija (Kiev), 22, 1977, 79-90. Burakov 1962 A.V. Burakov, Gorodišče bilja s. Kozyrky poblyzu Ol'vii. Arh.

Pam. IX, 1962. Burakov 1976 A.V. Burakov, Kozyrskoe gorodišče rube ža i pervyh stoletij

našej ery. - Kiev, 1976. Černjakov 1960 I.T. Černjakov, Arheologičeskaja razvedka beregov

Dnestrovskogo limana. Zapiski Odesskogo Arheologičeskogo Obščestva, 1(34) 1960, 208-218.

Černjakov 1966 I.T. Černjakov, Sloj pozdnej bronzy Bolgradskogo poselenija. Kratkie Soob., 106, 1966, 134-145.

Dobrovol'skij 1952 A.V. Dobrovol'skij, Perše sabatynovs'ke poselennja. Arh. Pam. 4, 1952, 78-88.

Dobrovol'skij 1949 A.V. Dobrovol'skij, Kam'jani sporudžennja v Nadporožži. Arh. Pam., 2, 1949, 191-201.

Fokeev 1987 M.M. Fokeev, Pamjatniki pervyh vekov našej ery v Budžakskoj stepi. // A.T. Smilenko (otv. red.), Dnestro-Dunajskoe meždureč'e v I-načale II tys. n. e. - Kiev, 1987.

Gostar 1967 N. Gostar, Aliobrix. Latomus, 26, 1967, 4.

89

Gudkova 1983 A.V. Gudkova, Poselenn'ja perših stolit' našoji ery v stepah Pivnično-Zahidnogo Pričernomor'ja. Arheologija (Kiev), 42, 1983, 3-10.

Gudkova 1986 A.V. Gudkova, Ob odnom tipe kamennyh domov na pričernomorskih černjahovskih poseleniah. // V.N. Stanko (red.), Issledovanija po arheologii Severo-Zapadnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1986.

Gudkova 1987 A.V. Gudkova, Kamennoe domostroitel'stvo na černjahovskih poselenijah Pričernomor'ja. // A.T. Smilenko (red.), Dnestro-Dunajskoe Meždureč'e v I - načale II tys. n. e. - Kiev, 1987.

Gudkova, Fokeev 1982 A.V. Gudkova, M.M. Fokeev, Poselenie i mogil'nik rimskogo vremeni Mologa II. // A.V. Gudkova (red.), Pamjatniki rimskogo i srednevekovogo vremeni v Severo-Zapadnom Pričernomor'e. - Kiev, 1982.

Ioniţă 1982 I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. - Iaşi, 1982. Karyškovskij, Klejman 1985 P.O. Karyškovskij, I.B. Kleiman, Drevnij Gorod

Tira. Istoriko-arheologičeskij očerk. - Kiev, 1985. Karyškovskij, Kožokaru 1992 P.O. Karyškovskij, V.M. Kožokaru, Slidy

rims'kogo ukriplennja na Pivdenno-Shidnomu uzberežži oz. Kartal. // V.N. Stanko (vidn. red.), Arheologija Pivdennogo zahodu Ukrajiny. - Kyjiv, 1992.

Klejman 1971 I.B. Klejman, Raskopki pomeščenija veksiljacii Pervogo Italijskogo legiona v Tire. Mat. Arh. Severnogo Pričernomor'ja, 7, 1971, 229-238.

Klejman, Revenko 1959 I.B. Klejman, K.I. Revenko, Arheologični sposterežennja na zahidnomu berezi Dnistrovs'kogo limanu. Mat. Arh. Pivn. Pričernomor'ja, II, 1959, 118-121.

Košelenko (red.) 1984 G.A. Košelenko, I.T. Kruglikova, V.S. Dolgorukov (red.), Antičnye gosudarstva Severnogo Pričernomor'ja. - Moskva, 1984.

Krapivina 1984 V.V. Krapivina, K voprosu o zastrojke Ol'vii vo II-III vv. n.e. // Antičnaja kul'tura Severnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1984.

Kryžickij 1982 S.D. Kryžickij, Žilye doma antičnyh gorodov Severnogo Pričernomor'ja (VI v. do n. e.-IV v. n. e.). - Kiev, 1982.

Kryžickij 1993 S.D. Kryžickij, Arhitektura antičnyh gosudarstv Severnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1993.

Kryžickij ş.a. 1980 S.D. Kryžickij, A.V. Burakov, S.B. Bujskih, V.M. Otreško, V.V. Ruban, K istorii Ol'vijskkoj sel'skoj okrugi. // Issledovanija po antičnoj arheologii Severnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1980.

Kryžickij ş.a. 1989 S.D. Kryžickij, S.B. Bujskih, A.V. Burakov, V.M. Otreško, Sel'skaja okruga Ol'vii. - Kiev, 1989.

Kryžickij ş.a. 1990 S.D. Kryžickij, S.B. Bujskih, V.M. Otreško, Antičnye poselenija Nižnego Pobuž'ja (arheologičeskaja karta). - Kiev, 1990.

Kryžickij, Burakov 1975 S.D. Kryžickij, A.V. Burakov, Opyt rekonstrukcii žilyh domov poselenija ol'vijskoj periferii pervyh vekov našej ery u s. Kozyrki. // Olvija. - Kiev, 1975.

Lejpunskaja 1986 N.A. Lejpunskaja, Žiloj rajon Ol'vii k Jugo-Zapadu ot agory (1972-1977). // Ol'vija i ee Okruga. - Kiev, 1986.

Lejpunskaja 1988 N.A. Lejpunskaja, Predmest'e pervyh vekov našej ery v Nižnem gorode Ol'vii. // Antičnye Drevnosti Severnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1988.

Levi 1964 E.I. Levi, Materialy ol'vijskogo temenosa (Obščaja harakteristika). // Ol'vija. Temenos i agora. - Moskva-Leningrad, 1964.

90

Magomedov 1981 B.V. Magomedov, Černjahovskie plemena Severo-Vostočnogo Pričernomor'ja. Avtoreferat dissertacii na soiskanie stepeni kandidata istoričeskih nauk.. - Kiev, 1981.

Magomedov 1983 B.V. Magomedov, O kul'turno-hronologičeskom sootnošenii černjahovskih pamjatnikov Pričernomor'ja i Lesostepi. // Slavjane na Dnestre i Dunae. -Kiev, 1983.

Magomedov 1987 B.V. Magomedov, Černjahovskaja kul'tura Severo-Zapadnogo Pričernomor'ja. - Kiev, 1987.

Magomedov, Bujskih 1980 B.V. Magomedov, S.B. Bujskih, Gorodišča rimskogo vremeni na r. Ingulec. Arheologičeskie Otkrytija 1979 goda. - Moskva, 1980.

Mahno 1960 E.V. Mahno, Pamjatniki černjahovskoj kul'tury na territorii USSR. Mat. i Issled. Arh. SSSR, 82, 1960, 9-83, 328-345.

Maljukevič 1990 A.E. Maljukevič, Novye issledovanija na poselenii Mologa II. // V.P. Vančugov (red.), Problemy istorii i arheologii Nižnego Podnestrov'ja. Tezisy dokladov i soobščenij naučno-praktičeskoj istoriko-kraevedčeskoj konferencij. - Belgorod-Dnestrovskij, 1990.

Năstase 1937 Gh.I. Năstase, Bugeacul în Antichitate." Valurile lui Traian" din Basarabia după C. Uhlig. BSRRG, Tom. LV. - Bucureşti, 1937.

Nicorescu 1944 P. Nicorescu, O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă. AARMSI s. 3, t. 26, 1944.

Pippidi 1967 D.M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României. - Bucureşti, 1967.

Pogrebova 1958 N.N. Pogrebova, Pozdneskifskie gorodišča na Nižnem Dnepre. Mat. i issled. Arh. SSSR, 64, 103-247.

Pogrebova 1960 N.N. Pogrebova, Peresadovskoe poselenie na Ingule. Sovetskaja Arh. 4, 1960, 76-90.

Rikman 1975a E.A. Rikman, Étničeskaja istorija naselenija Podnestrov'ja i prilegajuščego Podunav'ja v pervyh vekah našej ery. - Kišinev, 1975.

Sanie 1976 S. Sanie, Barboşi. // D.M. Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X). - Bucureşti, 1976, 79-82.

Sanie 1981 S. Sanie, Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea de pe teritoriul Moldovei. - Iaşi, 1981.

Šapošnikova, Neprina 1977 O.G. Šapošnikova, V.I. Neprina, Novorozanovskoe mnogoslojnoe poselenie. // Drevnosti Poingul'ja. - Kiev, 1977.

Šarafutdinova 1982 I.N. Šarafutdinova, Stepnoe Podneprov'e v epohu pozdnej bronzy. - Kiev, 1982.

Săulescu 1991 Gh. Săulescu, Descrierea Istorico-Gheografică a cetăţii Caput Bovis, Ediţia a 2-a. - Bucureşti, 1991.

Schwarcz 1992 A. Schwarcz, Die gotischen Seezüge des 3 Jahrhunderts. // R. Pillinger, A. Pülz und H.Vetters (Hrsg.), Die Schwarzmeerküste in der Spätantike und im frühen Mittelalter. - Wien, 1992.

Ščukin ş.a. 1995 M.B. Ščukin, Bejlekči, V.M. Kožokaru, Sledy perepravy imperatora Valenta čerez Dunaj v 369 g. (?). Fortifikacija v drevnosti i srednevekov'e (Materialy metodologičeskogo seminara IIMK). - Sankt-Peterburg, 1995, 65-66.

Ščukin, Bejlekči 1994 M.B. Ščukin, V.V. Bejlekči, Rimskaja doroga u s. Novosel'skoe. // E.V. Jarovoj (red.), Drevnejšie obščnosti zemledel'cev i skotovodov

91

Severnogo Pričernomor'ja (V tys. do n. e.-V v. n. e.). - Tiraspol', 1994. Simonenko, Lobaj 1991 A.V. Simonenko, B.I. Lobaj, Sarmaty Severo-

Zapadnogo Pričernomor'ja v I v. n.é (Pogrebenija znati u s. Porogi) - Kiev, 1991. Sinicyn 1959 M.S. Synycyn, Petuhivs'ke gorodišče. Praci ODU, 149, Serija ist.

nauk,. - Odessa, 1959. Slavin 1955 L.M. Slavin, Raskopki poselenij pervyh vekov našei ery na

Ingul'ce v 1952 g.. Kratkie Soob.. - Kiev, 4, 1955, 35-36. Slavin, Bondar 1957 L.M. Slavin, M.M. Bondar, Rozkopki Pričernomors'koji

arheologičnoji ekspediciji KDU v 1956 r. Naukovyj ščoričnyk KDU za 1956 r., 123-125.

Son 1993 N.A. Son, Tira rimskogo vremeni. - Kiev, 1993. Vančugov 1990 V.P. Vančugov, Belozerskie pamjatniki v Severo-Zapadnom

Pričernomor'e. - Kiev, 1990. Vančugov ş. a. 1991 V.P. Vančugov, A.G. Zaginajlo, V.G. Kušnir, Voronovka

II. Poselenie pozdnego bronzovogo veka v Severo-Zapadnom Pričernomor'e. - Kiev, 1991.

Vjazmitina 1969 M.I. Vjazmitina, Kul'tura naselenija Nižnego Dnepra posle raspada edinoj Skifii. Sovetskaja Arh. 4, 1969, 62-77.