1

Dualismul în zoroastrism şi platonism1

Petru Adrian Danciuoffice.gnostic@gmail.com

I.1. Dualismul radical al zoroastrismului

Religia perşilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, se prezintă ca un sistem mult simplificat cultic încomparaţie, spre exemplu cu cea babiloniană. Cu toate acestea, simplitatea dualismului său radicalîşi va aduce aportul esenţial la definirea conceptului religios-moral de bine şi rău, influenţând atâtmonoteismul iudaic2 cât şi mai târziu, sistemele gnostice, multe dintre ele avându-şi originea înarealul sirian.

Tributari unor vechi concepte care se pierd în negura vremurilor, popoarele ariene, în stadiul lornomad îşi numeau zeii daeva („deva” – fiinţe cereşti), iar pe zeii duşmanilor lor, agricultorii, asurasau ahura (demoni). În momentul când procesul nomadizării a luat sfârşit pentru unele dintre acestetriburi, ahura a început să fie tratat ca un spirit prietenos, iar deva, zeitatea nomadă, a primitînsemnele răului. Translatarea de la o stare la alta apare ca punere în aplicare a unui nou statutsocial şi convertire religioasă, convertirea la dualismul zoroastrian.

I.1.1. Zarathrustra profetulConsiderată fiind cea mai veche dintre religiile revelate ale lumii, zoroastrismul a avut probabil

o mai mare influenţă asupra umanităţii decât orice altă credinţă sau sistem religios. Perioada pre-gathică a vechiului Iran a fost încheiată odată cu apariţia lui Zarathrusta (între 6000-600 î.Hr.3), acărui trăire spirituală cunoaşte o armonioasă îmbinare cu un simţ analitic deosebit, fapt care-lpropulsează în rândul persoanelor alese de Ahura Mazda, promotorul Binelui pe pământ. După operioadă de abstinenţă şi post, primeşte revelaţii care circulă într-o primă fază pe cale orală, urmândca mai apoi, învăţătura să-i fine notată în, se crede, 21 de volume ce vor forma corpusul scripturilorsacre ale credinţei zoroastriene sau mazdeene. Născut cu o mie de ani înainte de apariţiacreştinismului, Zoroastru urmaş al neamului indo-iranienilor, cunoscători ai Rig Vedei,propovăduitori al unui cumul de credinţe şi idei religioase pe care Zarathrusta le va aprofunda întinereţea sa. Mai târziu, iranienii convertiţi la zoroastrism, au contaminat prin logica noii învăţăturinu doar religii ci şi civilizaţii, cum ar fi cea a babilonienilor sau a evreilor aflaţi în exil4, dar şiasupra locuitorilor Samariei, care îl va da pe Simon Magul, primul gnostic „dualist”.

Zarathrusta şi-a desăvârşit ucenicia învăţând de la cunoscătorii idolilor tot ceea ce îi puteauaceştia în cunoaştere oferi. Curând a realizat că a fost iniţiat într-o religie, a cărei tradiţie rigidă şiînţepenită în norme lasă deoparte dinamica cunoaşterii, de care se simţea ataşat sufletul viitoruluiprofet al Iranului. Dorind să treacă dincolo de opacitatea sistemului, Zarathrustra hotărăşte sădevină propriul său învăţător, să se desăvârşească. Am putea spune că revelaţia naturală îi va fi demare ajutor, cu toate că, în mare, teologia sa rămâne tributară idolatriei, pe care o va percepe şiexpune ca fiind demonică. Marele progres al sistemului căruia îi va pune bazele stă în faptul că nudoar constată că această lume este o pânză a cărei ţesătură este formată din „iţele” binelui şi ale

1 Capitoul I, a tezei de master cu titlul: Demonologia sexistă, posibile origini, Arad, 2009.2 Sunt greu de găsit urme ale zoroastrismului în monoteismul iudaic, aceasta mai ales că ele au fost şterse, pierdute saumodificate de ediţiile copiiştilor. Cu toate acestea, existenţa unei forme de dualism poate fi observată în existenţa celoradoi dumnezei care-şi dispută lumea în cazul dreptului Iov. De asemenea, monoteismul şi politeismul pot fi privite cadouă sisteme aflate într-o luptă continuă, unul slujind lui Binelui, iar celălalt Răului.3 După Autran, viaţa lui Zarathrusta poate fi plasată între 660 şi 583 î.Hr. (cf. Charles Autran, Mithra, Zoroastru şiistoria ariană a creştinismului. Traducere de Tudor Reu, Robert Adam. Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p.97).4 S.N. Dalla spune foarte clar că „iudaismul aflat în exil a fost influenţat de învăţăturile zoroastriene şi ne oferă puncteasemănătoare între angeologia, demonologia şi eshatologia iranienilor şi cele ale evreilor” (*** Cânturile divine ale luiZarathrustra (Avesta- Yasana, III – Gatha). Cuvânt înainte de S.N. Dalla. Traducere şi îngrijire ediţie de Radu Duma.Ed. Herald, Bucureşti, 2009, p.19)

2

răului, ci trece mai departe. Cu toate că vede în aceste principii o origine comună, odată tranşate,Binele şi Răul primesc o traiectorie şi un final absolut diferit. Rămâne idolatru în sensul căZarathrusta nu produce o formulă monoteistă, Binele triumfând asupra Răului abia la sfârşitul lumii.Se deschide drumul spre venerarea zeităţilor intermediare, atât în ceea ce priveşte Binele, cât şi înceea ce priveşte Răul. Sistemul său religios nu reuşeşte să penetreze politeismul înspre monoteism.La drept vorbind, nu credem că Zarathrusta şi-a dorit o astfel de abordare, el încercând să explicecât mai convingător cu putinţă caracterul eterogen al lumii în care trăim. Desigur, teologia sa a şocatlumea în care s-a născut şi a trăit, după cum putem vedea din cele expuse mai jos.

Retras în minunată singurătate a munţilor, Zarathrustra şi-a liniştit mintea, reuşind ca, prinliniştirea gândurilor să cugete la cele mai înălţătoare principii. Astfel, a ajuns să elaboreze „cea maiînaltă concepţie despre divinitate, pe care a numit-o Ahura Mazda sau Domnul Înţelept”5. Cândmintea realizează existenţa transcendentului, aburii îndoielii dispar, iar drumul spre revelaţie estecontinuat de intensa trăire mistică. Viaţa evlavioasă dusă de viitorul profet, îi pivotează sufletul prinmeditaţie spre revelaţie. Odată început procesul revelaţiei, mintea nu se pierde pe sine, ci, dincontră, asimilează nenumărate realităţi divine de care altfel ar fost privată. Mintea, continuuiluminată, se transformă într-un depozitar al revelaţiilor, fapt care face din idolatrul Zarathrusta unveritabil profet al timpurilor sale. Mazda se va revela prin intermediul minţii lui Zarathrusta,moment care marchează cea mai importantă etapă din viaţa sau cariera religioasă a unui profet:alegerea divină. Cu alte cuvinte, mintea este cheia care deschide sufletul omului spre divinitate, darşi invers. Tot ea poate opaciza vederea sufletească şi astfel răpi sufletului relaţia cu divinitatea,orientând întreaga fiinţă spre îngâmfare şi răutate.

Abia după ce Zarathrusta a primit iniţierea în tainele religiei lui Mazda şi după ce îşi va definiscopul misionar, se va îndrepta spre semenii săi, cărora le va face cunoscută adevărata învăţătură,încercând să le ilumineze sufletele prinse în ignoranţă, neînţelegere şi uitare. Coborârea din înaltulmunţilor este asemănătoare durerilor pricinuite de o naştere, întreaga sa fiinţă reintrând forţat în„ţesătura” binelui şi a răului. Cu toate aceastea, îşi va respecta scopul misionar, iniţiind contactul cuminţile adormite ale semenilor de la poalele înălţimii, pe care se va strădui să le trezească stropindu-le cu noua sa învăţătură, care le va duce la credinţa în Ahura Mazda.

La început, mirarea semenilor a fost atât de mare, încât în scurt timp Zarathrusta a fost admiratşi chiar venerat de cei lipsiţi de o astfel de cunoaştere divină. Discursurile lungi ale profetuluiatrăgeau mulţi ascultători. Predicile sale se centrau mai cu seamă asupra măreţiei lui Mazda,aplecându-se apoi asupra înţelegerii celor două principii după care această lume este condusă. Nu înultimul rând, lupta cu mentalităţile oamenilor cimentate în vechile credinţe, explicând faptul căreligia ca sistem, nu înseamnă urmarea oarbă a unor practici, ci, din contră, trebuie să se aibă învedere preocuparea continuă pentru păstrarea curată a inimii (sufletul), precum şi de generareacontinuă a gândurilor bune. Acestea şi nu riturile ridică sufletul şi conştiinţa curată în faţa lui AhuraMazda. Atacurile la adresa vechilor credinţe nu vor rămâne fără rezultat. Curând va intra în conflictcu preoţimea vechii religii în zei (Daeva)6, în care el însuşi a fost mai înainte iniţiat. La început vorîncerca să-i cumpere tăcerea, ca mai apoi, gradual, să treacă la ameninţări şi chiar la violenţă. Laaceste atacuri Zarathrusta a ripostat demascându-i continuu în faţa oamenilor. Replica preoţilor înfaţa oamenilor a fost pe măsură, căci l-au prezentat pe Zarathrusta drept exponentul unei religii relecare aduce blasfemie practicilor deja înrădăcinate şi implicit răzbunare din partea demonilor al cărorcult risca să cadă în uitare. Conflictul a escaladat atunci când, răbufnind, profetul i-a numit pepreoţii kavi, şi pe cărturarii karapani, orbi cu văz şi surzi cu auz. Suferind prigoniri din ce în ce maimari, Zarathrusta cere ajutorul lui Mazda, cu atât mai mult cu cât intenţionat învăţăturile profetuluisunt acum intenţionat răstălmăcite greşit de sacerdoţi, numiţi de Zarathrusta şi învăţători răi, un felde precursori mazdeeni ai profeţilor mincinoşi din literarura apocaliptică iudaică şi creştină. De celemai multe ori, Zarathrusta reuşeşte să trezească în oameni entuziasmul şi credinţa în religia cea

5 Ibidem, p.266 Aceştia „erau renumiţi exorcişti care scoteau demonii, interpretau vise, preziceau viitorul, îndepărtau efectuldeochiului şi, astfel, prin tot felul de vicleşuguri ingenioase, prosperau pe seama oamenilor creduli şi superstiţioşi”(ibidem, p.32).

3

nouă, chiar dacă nu doar învăţătura ci şi viaţa îi vor fi serios ameninţate. În timp, dată fiind virulenţaadversarilor, mulţi dintre cei care, mai înainte, plini de vervă, îl ascultau, din cauza persecuţiilor şi aameninţărilor de tot felul, credinţa îi va părăsi, luându-i loc frica superstiţioasă care-i va întoarce lavechile preocupări religioase instituţionalizate. Treptat, prestigiul profetului va fi iremediabilpericlitat, căci preoţii nu mai erau singuri, iar mulţimea decisă în favoarea lor îl izgoneau şi huleaupe Zarathrusta oriunde îl întâlneau. Atitudinea plină de ostilitate, semn că sunt pierduţi în tabăraRăului, îl va determina să îşi ia rămas bun de la locul de baştină. Chiar dacă prima bătălie pentruBine a lui Zarathrusta a fost pierdută, războiul era pe departe de a se fi sfârşit. Pentru că nimeni nueste profet în ţara lui, Zarathrusta va străbate Iranul în lung şi în lat, câştigând în timp adepţi pentrunoua religie a Binelui, al cărui dumnezeu era Ahura Mazda. Cel mai înflăcărat apostol al său vadeveni Maidyoimaongha care îi este şi văr. Nu se ştie când a murit întemeietorul Mazdeismului sauZoroastrismului, religie care îi poartă numele.

Scrierile care formează corpusul sacru al religiei Mazdeene poartă numele de Avesta. Avestatrebuie privită ca o colecţie de lucrări, mult asemănătoare lingvistic şi cultural cu Rig Veda,amândouă însumând la urma urmelor vechile tradiţii indo-europene. Luată în sine, Avesta este maidegrabă o colecţie de texte rugăciuni, decât o „Biblie”, aşa cum structural, canonic, o cunoaştemastăzi. Rolul grupului de texte care alcătuiesc corpusul Avestei este cu siguranţă unul ritualic şiliturgic. A circulat mult timp pe cale orală, iar cea mai importantă redactare datează din vremearegelui Šipur al II-lea (309-379). Nu vom insista asupra împărţirilor pe care această lucrare sacră lesuportă, ci vom spune doar că versetele Avestei, „exprimă în mod succint o întreagă tradiţieexistentă în vechiul Iran şi cuprind în ele toată filosofia şi întreaga doctrină zoroastriană, chiar dacăîntr-o formă nesistematică”7.

I.1.2. Dualismul radicalÎn prima parte a documentului Yasna, XXX,3-8 (colecţie de versete cu caracter liturgic, prima

secţiune a Avestei), se iau în discuţie doctrina celor două fiinţe. Cercetătorii recunosc că acesta estecel mai vechi enunţ cu privire la dualism (XXX,3) ajuns până la noi. Dualismul presupune existenţaa două spirite care au apărut împreună, cu scopul de a da naştere fenomenelor opuse: viaţa şimoartea, starea finală a binelui şi a răului. Odată despărţite, ele reacţionează continuu conflictualunul asupra celuilalt până la pieirea definitivă a unuia dintre ele.

„3.Iată! Două Spirite primordiale [geneme] s-au arătat pe pământ, făcându-şi fiecare cunoscutăvoia în cuget, în cuvânt şi-n faptă. [Aceste două Spirite sunt] un lucru Bun şi unul Rău. Între acesteadouă, înţelepţii deosebesc cu îndreptăţire care este cel bun. Dar nu la fel fac şi nesăbuiţii.

4. Aceste două Spirite au venit împreună la început ca să facă Viaţă şi Ne-Viaţă şi să hotărascăcum va fi [rânduită] lumea la sfârşit – pentru păcătoşi cea mai rea viaţă iar pentru sfinţi cea maibună stare a minţii.

5. [Şi după ce fiecare Spirit şi-a sfârşit lucrarea în creaţie, şi-a ales fiecare tărâmul său separat].Cel care era rău dintre aceste două Spirite a ales să facă cele mai rele lucruri, lucrând astfel spredobândirea răutăţilor; însă Spiritul virtuos a ales Dreptatea. Da, [astfel a ales] cel care s-aînveşmântat cu trainicile pietre ale cerului. În chip asemănător, el i-a ales pe cei care îl bucură peAhura cu faptele lor, ce [sunt săvârşite] potrivit credinţei.

6. Şi între aceste două spirite, demonii8 [şi cei care se închină lor] nu pot să facă alegereadreaptă, căci sunt îngâmfaţi9. În vreme ce [oamenii] se sfădeau şi se ocărau în adunarea lor,Cugetarea Rea [personificată] s-a apropiat pentru ca ei să o poată alege. Apoi [după ce au luat

7 Ibidem, p.98 Demonii sunt „sămânţa spiritulu rău” (Yasana, XXXII, 3), născuţi răi şi nu decăzuţi din graţia divină, aşa cum îi vădreligiile monoteiste.9 Între demonolatrii şi demoni există o relaţie spirituală care presupune un interes comun, cei mai răi dintre oameni fiindchiar „îndrăgiţi” de făpturile demonice (XXXII, 4). În această stare de adâncire în rău, oamenilor le este imposibil să-lmai cunoască pe Ahura Mazda.

4

hotărârea fatală] s-au îndreptat cu toţii spre Demonul Mâniei, ca astfel să poată murdări vieţiletuturor făpturilor.

7. Însă [de la cei drepţi] s-a apropiat Ārmaiti [personificarea credinţei] şi odată cu ea au venitPuterea Suverană, Cugetarea Bună şi Dreapta Rânduială. Şi [creaţiilor spirituale ale binelui] Ārmaitile-a dat tărie şi vigoare în trup. Şi astfel pentru [poporul tău, trupul] va fi [nestricăcios] şi la sfârşit.O, Mazda, aşa a fost şi atunci când Tu ai venit prima oară cu făpturile.

8. [Când, după marea bătălie ce se va purta cu demonul mâniei şi cu aliaţii săi] va urmapedepsirea celor răi, atunci, o Mazda, Împărăţia va fi dobândită de către Cugetarea Bună [împreunăcu poporul tău]. Şi de la aceştia, o Domn Viu, [Cugetarea Bună] va lua cârmuirea şi îl va da peDemonul Minciunii în mâinile Dreptei Rânduieli [ca pe un răufăcător ce este]”.

Zarathrusta nu spune cine anume a creat pământul, şi de asemenea nu specifică dacă Binele sauRăul au participat activ la lucrarea de creaţie a lumii materiale. Scopul pentru care cele două Spiriteau apărut este acela de a-şi face manifestată voinţa în lumea materială, în jurul lor polarizând fiinţespirituale şi materiale (omul) deopotrivă. Cu toate că sunt egale, Zarathrusta acordă primordialitateBinelui în faţa Răului, aceasta poziţionându-şi printr-un avantaj de loc şi mai ales de consistenţăexistenţa în faţa non-existenţei sau abisului. Desigur profetul nu poate fi imparţial, el fiind alesul luiAhura Mazda. Oricum, în dualismul radical, nu există conceptul de imparţialitate, omul fiind saudevenind bun sau rău, prin naştere sau alegere10. Înţelepţii sunt promotorii Binelui, iar nesăbuiţii saunebunii se ataşează iremediabil de Rău. Cele două principii rânduiesc prin polarizare viaţa şi non-viaţa, cu un scop final ce impune selecţia sau, cum aminteşte o pericopă Evanghelică, se alege grâulde neghină (cf. Mat. XIII, 24-30, 38-42). Sfinţii au parte de buna stare a minţii (pierderea sănătăţiimintale, generic numită nebunie, fiind semn vizibil al prezenţei Răului), a gnozei, prin intermediulcăreia sufletul se umple de lumină, pe când păcătoşii se împărtăşesc de viaţa rea, plecând de lalipsurile de tot felul aici pe pământ şi mergând până la cea mai profondă stare demonolatră. Viaţarea poate fi asociată Iadului, pe când starea bună a minţii este trăirea paradisiacă de care se bucurăsufletele în Raiul Ceresc.

Imediat după ce Principiile şi-au stabilit legile sau lucrările în creaţie, au ales fiecare tărâmulseparat (fără amestec), idee care trebuie interpretată în sens simbolic şi practic deopotrivă.Simbolic, pentru că cele două principii nu pot locui împreună în sufletele oamenilor care nu potsluji la doi stăpâni (cf. Luc. XVI, 13), poziţia categorică a zoroastrismului fiind pe larg prezentată înv.6. Implicit, sau ca o rezultantă a aspectului simbolic, din punct de vedere practic, răul şi binele nupot locui nici fiziceşte împreună. Cele două aspecte se găsesc împletite în manifestarea cultică (peînălţimi şi vârfuri de munte11) a utilizării focul sacru, purificator, prezenţă a Binelui şi absenţă aRăului.

Atunci când se afirmă că „cel rău a ales să facă cele mai rele lucruri” (v.5) iar Cel „virtuos a alesDreptatea” se indică nu ceea ce se cunoştea deja, şi anume că răul va înfăptui rău, iar binele bine, ci,mai mult decât atât, se destăinuie caracterul celor două principii, acela că răul este virulent, el face,adică acţionează continuu „ca un leu neştiind pe cine să apuce” (I Pt. V, 8) în a înfăptui răutatea. Pede altă parte, binele, acolo unde apare, alege dreptatea, adică înfăptuieşte un proces selectiv,indiferent de numărul celor drepţi din rândurile celor răi. Se sugerează astfel că, acţionând continuu,răul este infinit mai mult cantitativ decât binele care preferă calitatea în detrimentul cantităţii.

10 Din oameni răi se nasc oameni răi. La fel din cei buni se nasc oameni buni. Nu contează cât timp rătăcesc între bine şirău, ci contează faptele acestora care îi definesc în timp, oferindu-le orientarea în viaţă. Liberul arbitru nu estemenţionat în mazdeism pentru că nu reprezintă o formulă definitivă de viaţă şi vieţuire cum este principiul Binelui saual Răului. Mircea Eliade susţine contrariul, arătând că „omul este somat să urmeze exemplul lui Ahura Mazda, dar el eliber în alegerea sa” (Istoria credinţelor şi ideilor religioase. De la epoca de piatră la misterele din Eleusis, vol.I.Traducere din limba franceză de Cezar Baltag. Ed. Universias, Chişinău, 1992, p.325), cu toate că Yasana 45,2 din carecitează mai jos pare a-l contrazice: „Nici gândurile, nici doctrinele, nici puterile gândirii noastre; nici cugetele, nicisufletele noastre nu pot cădea la învoială” (idem, op.cit., p.326).11 Mai târziu, această idee a sacrului aflat pe înălţimi a fost preluat şi amplu utilizat în cultul asiro-babilonian, săvârşit încapela din vârful ziguratului.

5

Binele „îi alege pe aceia care îl bucură pe Ahura” (v.5) nu dintr-un loc al binelui, ci dintre răi, celedouă principii aparţinând unul melanj eterogen.

Zarathrusta aminteşte de spiritele demonilor (daēva), creaţii sau produse vii ale principiulRăului. Rolul demonilor este acela de a-i determina pe oamenii buni să le aducă un cult idolatru. Cutoate că textul este lacunar (v.6), ne lasă să înţelegem cu o oarecare claritate că demonii nu pot alegedespărţirea de rău, ci şi numai oamenii. Există deci şanse de recuperare la fel cum se poate renunţala bine. Păcatul acestor fiinţe este îngâmfarea sau mândria, aşa cum propovăduieşte demonologiacreştină. Idolatrii sau demonolatrii îşi supun întreaga fiinţă, de bună voie, demonilor. Este drept cătextul nu vorbeşte de liberul arbitru al oamenilor, dar nici nu îl exclude, cu toate că presiunea celordouă principii îl face aproape inexistent prin puterea polarităţilor manifestate. Esenţial este că atâtdemonii cât şi oamenii care dovedesc un continuu ataşament faţă de rău, se definesc pe veci ca fiindîngâmfaţi şi deci irecuperabili pentru bine. La rândul lor, oamenii răi formează familii rele şi daunaştere la progenituri rele. Evident că nu se poate lua în discuţie în această situaţie liberul arbitru.Oarecum exagerând, putem pune în discuţie existenţa a două specii umane, una demonolatră, iaralta deolatră. Prin intermediul unor oameni răi, răutatea demonilor a lucrat producând sfadă şi ocarăîn adunarea lor, adică şi printre cei buni, încercând să-i atragă de partea întunecată a principiului.Apostoli ai răului, cei răi au predicat Răul care nu s-a lăsat aşteptat sau chemat, el apărând de bunăvoie în faţa celor prezenţi. Cugetarea Rea „s-a apropiat pentru ca ei să poată alege” (v.6). Credem căaici avem prima ispită directă a oamenilor în variantă mazdeeană. Răul îşi ia formă folosindu-se depropriile-i puteri, fără să ceară sau să i se dea acordul pentru a putea fi văzut. Scopul materializăriieste unul simplu, acela de a fi mai repede acceptat şi asimilat unui cult şi mai ales de o artă idolatră.Recunoaştem aici ispita clasică, des întâlnită în patristica creştină a primelor veacuri, în careDiavolul se prezintă anahoreţilor ca ca singur salvator, numai să i se închine. Binele acţioneazădiscret, dar ferm oferind şansa întoarcerii sau reîntoarcerii tuturor celor polarizaţi sau integraţi înmecanismele răului, aceasta cu toate că discreţia binelui ar putea fi privită ca avantaj al indiscreţieirăului.

La final, versetul îi prezintă pe aceia care au luat hotărârea fatală şi „s-au îndreptat cu toţii spreDemonul Mâniei12, ca astfel să poată murdări vieţile tuturor făpturilor” (v.6). Treaptă premergătoareîngâmfării, mânia este păcatul care pune în practică pe primul. Mânia este îndreptată împotrivacelor drepti, a celor care au trecut ispita, sau au părăsit Răul alegând Binele. Prin credinţă (Ārmaiti),omul bun primeşte puterea (Suverană) care aduce după sine alte două virtuţi, Cugetarea Bună şiDreapta Rânduială. Oamenii drepţi sunt aceia care, ispitiţi de rău, l-au respins. Ei sunt diferiţi dealte creaţii ale Binelui descrise ca fiind perfect sănătoase la trup şi suflet. Nu ştim dacă autorul facereferire la îngeri sau oameni. Suntem totuşi tentaţi să credem că aici este vorba de făpturi divinecare au venit la existenţă odată cu Ahura-Mazda. Afirmaţia este întărită de credinţa conform căreia,pentru iranieni, babilonieni şi chiar evrei, sfinţii îngeri, la fel ca demonii, primeau încă de la naştereun trup grosier supus totalmente celui spiritual. Este posibil ca această teorie, de care doarcreştinismul s-a debarasat, să poată avea originea în acest verset mazdeean.

Ultimul verset analizat de noi (v.8) are în vedere prima prezentare a apocalipsei în viziunemazdeeană. Se spune că, la un moment stabilit (probabil chiar de la începutul venirii pe pământ acelor două principii), în lumea fizică va avea loc un război final între demonul mâniei carestăpâneşte pe pământ (un Antihrist în variantă creştină13) şi Ahura Mazda. Fiecare tabără va aveaaliaţii săi printre oameni şi fiinţe spirituale. Bătălia va fi câştigată de Cugetarea Bună care va cârmui

12 La secole distanţă Evagrie din Pont amintea creştinilor despre demonul mâniei, considerându-l cel mai mare răudintre toate care pot exista, cu consecinţe ample şi dezastruoase asupra vieţii duhoniceşti. Demonul mâniei este,conform demonologiei lui Evagrie, „întâia odraslă a diavolului”, născător al slavei deşarte, rău de căpetenie, „care l-aprăvălit pe pământ la „Lucifer, steaua dimineţii” (Is. XIV, 12)”. Cât priveşte pe capacitatea mâniei de a infecta sufletul,şi cu aceasta vom încheia paralela noastră, Evagrie crede pe bună dpretate că „nici un rău nu-l face pe om atât de multdemon ca mânia” (Ieromonah Gabriel Bunge, Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau vinul dracilor şipâinea îngerilor. Cuvânt înainte şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p.25).13 Proto-Antihristul mazdean mai poartă numele de „învăţător rău şi mincinos”, el generând în lumea celor (oamenilor)răi, învăţători mincinoşi care să-i întoarcă de la calea cea dreaptă pe cei virtuoşi. Pe toţi aceştia îi va aştepta o groaznicărăsplată, căci nu-i aşa, „vai de cel prin care vine ispita” (Mt. XVII,7; cf. Yasana, XXXII, 9-15).

6

pământul. Apocalipsa se sfârşeşte numai atunci când un alt demon apare, imediat după victoriaBinelui. Este vorba de demonul minciunii sau Satana despre care Iisus Hristos spunea după mai binede o mie de ani că încă de la început a fost „tatăl minciunii” (Io. VIII,44). El va fi dat pe mâinileDreptei Rânduieli, adică va fi pedepsit ca un răufăcător ce este. După acest eveniment „pământul vafi populat din nou... (oamenii) trăind întru adevăr şi înţelepciune” (v.9).

I.1.3. Religia zoroastrianăEste axată pe conflictul dintre Puterea Bună întruchipată în Ahura Mazda sau Ormuz, şi

Puterea Rea, încarnată în Angra Mainyu sau Arhiman, fiecare realizând propriile creaţii (adicăfiinţe) aflate într-un conflict căruia doar Binele îi cunoaşte sfârşitul. Spiritul întunericului se slujeştede Druj, Răul prin excelenţă sau Greşala care înşală14. Din acest motiv, scopul profetului este de aatrage spre bine pe cât mai multe suflete.

Autran vorbeşte de cele trei momente ale teologie zoroastriene: Creaţia, Starea mixtă şiDescompunerea. Prin creaţie se defineşte starea primordială, a doua, lumea materială, iar ultima,cea mai importantă, este privită ca „moment al evoluţiei cosmice, al cărei eşec condiţionează toatăescatologia zoroastriană”15. În acest punct capital se face simţită prezenţa Mântuitorului, care, ajutatde Dumnezeul suprem, intervine în lumea materială separând Binele de Rău.16 Concepţia dualistă alui Zarathrusta poate fi numită pe drept cuvânt ca sursă a dualismului radical. În această teorie,Binele va triumfa definitiv asupra Răului, instaurând Buna Împărăţie sau Vohu Khshathra a luiOrmuz. Dualismul radical al lui Zoroastru îşi proiectează finalitatea într-un monoteism întârziat,proiectat undeva la sfârşitul veacurilor. Timpul sacru este liniar, nu ciclic ca în cel al riturilor demistere ale religiei greceşti spre exemplu. Se prefigurează o eshatologie care nu va rămâne fărăecou la babilonieni dar mai ales la evreii din timpul exilului17, observabilă mai ales la Isaia care „arfi putut acorda unui monarh pers calificativul de Mesia (adică de Uns al Domnului, al lui Hristos) şica păstor al lui Yahweh”18, fapt care vorbeşte despre „prezenţa şi vitalitatea doctrinelor zoroastrieneîn orizontul imediat al profetului evreu”19. Din acest motiv, credem că zoroastrismul este părinteleliteraturii apocaliptice20 iudaice de care Isaia, spre exemplu, nu era deloc străin.

Elaide susţine că „teologia lui Zarathrustra nu este „dualistă”, în sensul strict al termenului,pentru că Ahura Mazda nu este confruntat cu un „anti-zeu”; opoziţia se declară la origine, între celedouă Spirite”21. Cu alte cuvinte, „Binele şi Răul, sfântul şi demonul distructiv purced din AhuraMazda, dar întrucât Angra Mainyu şi-a ales el însuşi modul de a fii şi vocaţia sa maleefică, DomnulÎnţelept nu poate fi considerat drept responsabil de apariţia Răului”22. Aici credem că Eliade se lasă

14 Greşala, sinonimă cu minciuna este recunoscută în Satana de însuşi Iisus Hristos: „Când minte, vorbeşte despre firealui, căci este mincinos” (Io. VIII, 44).15 Charles Autran, op.cit., p.9816 „Lumea răului va fi sortită pieirii. Cât despre creaţia bună, ea se va integra în vecii vecilor paradisului lui Ormuz”(ibidem); şi cf. Mt. XIII, 49-50). În altă parte Autran detaliază: „Unul dintre agenţii cei mai importanţi ai voinţei luiAhura Mazda este, după Zoroastru, descendentul acestuia, Saoshyant, sau Mântuitorul, care trebuie ca la sfârşitulvremurilor să vină să predice purificarea şi pocăinţa până ce va sosi înfricoşata zi” (Ibidem, p.104).17 Este „epoca în care Israel îşi transformă capital vechea religie tradiţională (în timpul exilului)... a intrat pentru primaoară în contact intim şi direct cu o mare monarhie ariană” (ibidem, p.102).18 Ibidem, p.105. Comp. cu Is. XLIV, 28; XLV, 1,13; II Cr. XXXVI, 22-23; Ez. I, 1-11.19 Ibidem.20 „...tocmai cu începere de la „profeţia” lui Isaia (secolele IV-III î.Hr.) şi înscăunarea Arsacizilor (sec. III î.Hr.)zoroastrieni convinşi, putem observa în religia lui Israel un apocaliptism ale cărui consecinţe vor fi considerabile pentrutoată orientarea viitoare” (ibidem).21 Mircea Eliade, op.cit., vol.I, p.326. Mai mulţi istorici ai religiilor cad deacord asupra faptului că teologia lui Zoroastrupoate fi definită drept „un monoteism cu tendinţe dualiste” (Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri,Paolo Scarpi, Manual de istoria religiilor. Traducere din italiană de Mihai Elin. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003,p.148).22 Ibidem, p.326-327. Filoramo ne oferă o altă variantă: „Un monoteism pur, nedualist, nu ar fi putut da o explicaţieprezenţei răului care afectează în diferite moduri existenţa. Din acest punct de vedere... mesajul lui Zoroastru trebuieînţeles ca un mesaj împotriva monoteismului” (coord. Giovanii Filoramo, Istoria religiilor. Religiile antice, vol.I.Traducere de Smaranda Scriitoru şi Cornelia Dumitru. Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p.464), care „nu se opune dualismului ci

7

influenţat de principiul monoteismului iudaic, precum şi de dogma creştină, care, începând cuFericitul Augustin afirmă că nu Dumnezeu este autorul răului. Nu am găsit nici un verset care săsusţină varianta istoricului nostru, „dogma” dualismului radical fiind însă pe larg expusă de noi maisus.

Influenţa sistemului dualist asupra religiei monoteiste iudaice poate fi perceput ca una selectivă,procesul selectiv administrat de profeţii şi preoţii monoteismului iudaic. Mai mult decât atât,selecţiei i-a precedat un proces de adaptare care a modificat anumite caracteristici de bază,prelucrând elemente ale dualismului iranian cu scopul de a le subordona unui sistem monoteist dejaexistent. În acest sistem, spre exemplu, Satana devine adversarul lui Dumnezeu, idee preluată dinzoroasthrism, dar subordonat Lui, semn al adaptabilităţii dualismului la teologia iudaică. La rândulsău creştinismul, continuator al iudaismului a dezvoltat şi tratat chestiunea binelui şi a răului dinperspectivă hristologică, Dumnezeu întreit în Persoane neavând putinţa de a fi autorul răului23.Teoria atât de populară, devine punct de referinţă până şi în lumea ocultă, pe tărâmul Înaltei Magii,unde, spre exemplu, Éliphas Lévi, nuanţează relaţia de subordonare a răului faţă de bine, văzând înprimul o „unealtă” în triumful binelui24 asupra răului, nedebarasânduse în totalitate de sistemuldualist zoroastrian.

Zoroastrismul a influenţat politeismul asiro-babilonian prin intermediul magilor, adoratori aifocului, care au transmis învăţătura dualistă adaptată preocupărilor magice, mai dearte,practicanţilor asirieni ai magiei. Cu toate că originea lor suscită multe controverse25, se credeoarecum unanim că magii „au reluat multe rituri şi obiceiuri zoroastriene şi au sfârşit prin a ficonsideraţi drept discipoli ai lui Zarathrustra; într-adevăr, acesta a fost considerat de unii scriitorigreci drept un mag”26.

Este posibil ca unul din cei trei magi care citind semnul divin al stelei prealuminoase ca momentde cotitură în istoria umanităţii prin naşterea supranaturală a lui Mesia, să fie chiar unul din urmaşiitradiţiei zoroastriene, pe care am avut ocazia să o privim din punct de vedere dualist cât şieshatologic, fapt care-i predispunea pe iniţiaţi în a citi „semnele vremurilor”, aşa cum s-a întâmplatîn cazul naşterii lui Iisus, ceea ce exclude orice regie sau fraudă din partea castei sacerdotale amagilor. Din acest motiv, magii mazdeeni ar trebui priviţi nu doar ca nişte cunoscători ai astrelor, cimai degrabă ai vremurilor pe care li se proiectau continuu prin semne ca un flux(ascendent/descendent) al binelui şi răului împletit în universul material, un univers privit ca ooglindire a celui spiritual.

I.2. Problema binelui şi răului în filosofia greacă

Cosmogoniile şi teogoniile care au precedat filosofia greacă afirmă că lumea, chiar şi zeii, aparşi evoluează dintr-un haos primitiv şi întunecat. Filosofia ioniană vede apariţia lumii din diferiteleelemente care o compun, viziune depăşită mai apoi de abstracţiile matematice ale pitagoricienilor şi

politeismului” (idem, op.cit., p.465). Esenţual de reţinut este că „dualismul lui Zoroastru este deci un dualism a douăSpirite, nu al spiritului şi materiei” (ibidem, p.466).23 La Augustin întâlnim dezvoltată teoria conform căreia Dumnezeu nu poate fi autorul răului, cel din urmă fiindexplicat ca o absenţă a binelui (cf. prof.dr. Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin. E.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti, 1996).24 Levi arată că „Binele stă la dreapta, răul e în stânga, dar bunătatea supremă stă deasupra lor şi foloseşte răul pentrutriumful binelui şi binele la repararea răului” (Éliphas Lévi, Dogma şi Ritualul Înaltei Magii. Dogma. Traducere deMaria Ivănescu. Ed. Antet, Bucureşti, 1996, p.82).25 „Controversa rămâne şi problema magilor şi a raporturilor lor cu zoroastrismul. Ei au fost consideraţi, de exemplu,drept un trib arborigen de vrăjitori, şi de necromanţi, răspunzători de degradarea zoroastrismului, sau dimpotrivă, cuadevăraţi discipoli ai lui Zarathrustra şi ai misionarilor săi în Iranul occidental. Ei par să fi fost, în epoca Imperiuluimedic (sec. al VII-lea), o castă ereditară de preoţi mezi, comparabili cu leviţii şi brahmanii. Sub ahemenizi ei reprezintăclasa sacerdotală, prin excelenţă. După informaţiile lui Herodot, ei interpretau visele (Iliada, I,107, sq.), făceau profeţiisacrificând cai albi (VII,113) şi în timpul sacrificiilor psalmodiau o „genealogie a zeilor” (I,132), ceea ce constituieindiciul că erau păstrătorii unei tradiţii de poezie religioasă” (M. Eliade, op.cit., vol.I, p.338).26 Ibidem.

8

eleaţilor. Teoria celor patru elemente (apă, aer, foc, pământ), precum şi cea a atomilor lui Leucip şiDemocrit încearcă explicaţii cu privire la apariţia lumii, nepunând însă accentul pe problema bineluişi a răului, aşa cum am văzut spre exemplu în mazdeism.

În parte, putem fi de acord cu francheţea lui Henry L. Mansel care, abordând problema răului înfilosofia greacă, afirmă într-o lucrare despre originea gnosticismului că: „în filosofia Greciei,originea răului deţine un loc foarte secundar, dacă nu se poate spune că a fost în vreun fel luată înconsiderare”27. Credem totuşi că problema răului nu a fost ignorată, cu toate că, ce-i drept, nudeţinem tratate care să trateze în exclusivitate această problemă.

Pentru că este imposibil a trata într-un subcapitol o problemă relativ vastă, şi pentru că, la dreptvorbind, nu doar în filosofie trebuie căutate teoriile cu privire la rău, ci şi în religia greacă, vomîncerca a rezuma această chestiune, doar din perspectivă filosofică (care la rândul ei are în vedere şispaţiul credinţelor religioase), deplasând selectiv discuţia prin doctrinele şi mişcările de gândire acâtorva din cei mai importanţi gânditori greci28.

I.2.1. Problema răului la HomerLa Hesiod, problema răului şi a responsabilităţii divine este relativ simplă. Cu toate că Homer

este acuzat de Platon că apariţia răului pe pământ este cauzată de zei, chestiune asupra căreia nevom apleca mai jos, autorul Iliadei vede altfel această chestiune. Venind în apărarea lui Homer,Buffiere începe prin a afirma că: „Ahile are două chipuri îngropate în pământul pivniţelor sale, unulplin de cele rele, altul de cele bune. Pentru cei mai favorizaţi el face un amestec din cele două;pentru ceilalţi, el nu scoate decât din chipul nenorocirilor”29. Credinţa în existenţa predestinaţieieste perfect marcată aici, prin cele două categorii umane. Prima, cea favorizată, deţine relativproporţional binele şi răul, situaţie care le oferă o oarecare libertate de alegere şi implicit de acţiune,pe când cea de-a doua categorie este lipsită de orice posibilitate de manifestare a liberului arbitru,condamnată de la naştere spre pieire. Doctrinele dualiste ale gnosticismului nu vor fi străine deastfel de păreri, cu toate că nu s-a putut dovedi încă o relaţie clară între dogma binelui şi a răului laHomer şi la gnostici.

Chipurile îngropate de care vorbeşte Ahile pot fi interpretate ca două serii de fiinţe „prinse”,suspendate parcă între spiritualitate şi materialitate. Până la a ajunge la dezbaterea acestei probleme,trebuie să adăugăm că pentru Homer răul „este doar un bine mai mic, un bine căruia îi lipsesc unelecalităţi”30. Răul, privit ca degradare a binelui prin lipsirea anumitor „calităţi”, poate fi comparat custarea Demiurgului din doctrinele gnostice (fig.1) căreia, ca un bine mai mic, subordonatDumnezeului Unic, îi lipsea calitatea cunoaşterii Celui care era deasupra sa. Răul apare aici caignorare a existenţei Binelui, probabil aceasta fiind şi lipsa de care vorbea Homer. Teoria noastrăeste susţinută şi de Buffiere care afirmă: „Din Zeus, monadă şi demiurg, emană două serii de fiinţe,una mai bună, alta mai puţin bună; una este binele pur şi simplu, cealaltă este tot un bine, dar unbine deficient”31.

27 Henry L. Mansel, Ereziile gnostice din primele două veacuri. Traducere din limba engleză de Laurian Kertesz. Ed.Herald, Bucureşti, 2008, p.28.28 Tonul pesimist al lui Mansel poate fi văzut şi în acest caz când afirmă că: „...şi despre şcolile metafizice ale filosofieigreceşti, care şi-au început speculaţiile cu cele mai înalte şi mai pure abstracţii, nu se poate spune că au tratat în nici unfel problema existenţei răului” (idem, op.cit., p.29).29 Félix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă. Traducere şi prefaţă de Gh. Ceauşescu. Ed. Univers, Bucureşti,1987, p.440. În secţiunea următoare vom aminti de cele două butoaie care aşezate pe pragul lui Zeus sunt la dispoziţialui, unul conţinând binele, iar celălalt răul.30 Idem, op.cit.31 Ibidem.

9

Fig. 1 – Paralelă între dualismul homeric şi cel gnostic

Prin cele două chipuri, Homer, la fel ca Plotin spre exemplu, arată că lumea materială nu esteperfectă şi că trebuie să suporte contrariile binelui şi răului. Cu alte cuvinte, divinitatea homericăeste, în ceea ce priveşte răul, la fel de responsabilă când e vorba de cel moral sau de cel fizic. Pe dealtă parte avem şi zeii subordonaţi sau rebeli, fiecare acţionând după măsura sa, în bine sau în rău,atât în plan material cât şi spiritual. Relaţia lor e una de răspundere pe scară ierarhică, aceastaînsemnând că demonii, promotori spirituali ai răului în lumea fizică, sunt subordonaţi zeului cel buncare, poate acţiona prin intermediul lor, dar care este exonerat32. Aceasta, când vorbim de răul capedeapsă, dar cum se explică răul voit, liber consimţit, căci mitologia greacă e plină de astfel deexemple.

Suntem de părere că în miturile homerice, răul nu este în nici un caz absenţa fiinţei, sauprivarea de bine, ci este o realitate, o realitate pozitivă în manifestarea ei negativă. Ceea ce-iimprimă nanifestarea este actul revoltei şi al distrugerii, singura direcţie înspre care se poatemanifesta răul. Răul la Homer nu este o diminuare sau încetare a binelui, ci, pe aceeaşi platformăde valori, se construieşte o altă structură antagonică necontrolată. Răul ne apare astfel ca oinfracţiune absolut deliberată, o violare a pozitivităţii, ultraj şi nesupunere în faţa legii.

Miturile lui Homer sunt pline de pericole, semn al prezenţei răului dar şi motiv de iniţiere pentrucei aleşi. Prezenţa răului în soarta oamenilor nu este decât manifestarea procesului de alegeredivină, ceea ce nu înseamnă şi manifestarea liberului arbitru. Personajele pot dori sau acţiona liberdoar în măsura în care planul divin nu este afectat. Dacă ridicăm această discuţie la planul divin,putem înţelege revolta zeilor ca dorinţă spre propriul gen de libertate. Evoluţia răului de la unprincipiu, care se opune binelui limitându-l, la o divinitate de sine stătătoare, aflată într-o poziţieireductibilă cu binele, primeşte contur în mitologia Homerică, odată cu dezvoltarea succesivă,temporară a corpusului de scrieri care alcătuiesc operele homerice.

I.2.2. Binele şi răul la PlatonBinele este asociat Zeului. Platon în Republica stabilea regula, conform căreia Zeul este cauza

tuturor lucrurilor bune şi nu a tuturor celor existente. În câteva rânduri, Platon dezvoltă în Republicao adevărată teologie, care intră în conflict cu cea homerică. Ba mai mult, fără a exagera prea mult,vom vedea cum credinţa lui Platon este asemănătoare creştinismului care susţine că Dumnezeu nueste autorul răului, iar ceea ce li se întâmplă nefast oamenilor în viaţă le este spre corectare şi nudintr-un capriciu al Zeului.

Ca o caracteristică a dialogurilor platonice, autorul începe cu o întrebare ce sugerează în modlogic răspunsul: „Dar nu este zeul, prin firea sa, bun şi nu trebuie declarat astfel?”33 (Republica, II,379b). Ceea ce este prin fire bun nu poate face nici un rău: „Însă ceea ce nu face nici un rău, nu arputea fi nici princina unui rău” (Rep., II, 379b10). Rezultă că răul este pricina altor lucruri decât acelor bune: „Aşadar binele nu este pricina tuturor lucrurilor, ci doar a celor bune, el nefiind vinovatpentru cele rele” (Rep., II, 379c). La o simplă observaţie empirică, se constată că Zeul este cauză

32 „Demonii, bine sau rău numiţi, au deasupra lor pe zeul al cărui nume îl poartă. Este o simplă dedublare: şi tot ceea ceeste rău se atribuie nu zeului, ci demonului din aceeaşi familie” (ibidem, p.422).33 Platon, Republica, vol.I. Ediţie bilingvă. Traducere, comentarii, note de Andrei Cornea. Ed. Teora, Bucureşti, 1988

10

pentru puţine lucruri, „căci, pe la noi cele bune sunt cu mult mai rare decât cele rele” (Rep., II,379c5). Dacă pentru cele bune, aşa puţine cum sunt, trebuie să-l vedem pe zeu ca şi cauză, pentrucele rele „trebuie să căutăm nu ştiu care alte pricini, dar nu pe zeu”34 (ibidem).

Fig.2 – Teoria dualistă de la monism la monoteism

Pentru a vedea în ce sens „monismul” platonician tinde în acest caz mai degrabă spremonoteism, am pus în paralel, în figura de mai sus, cele două sisteme, care, trebuie să recunoaştem,sunt aproape similare. Ceea ce pare „monism” este recunoaşterea de bun simţ, că nu ştie nimicdespre ceea ce înseamnă răul din lucrurile pe care le posedă. Platon recunoaşte că nu ştie nimicdespre cauza răului şi manifestarea sa în lucrurile din lume. De asemenea, el nu cunoaşte dacălucrurile rele sunt creaţia răului sau, cândva bune, s-au lăsat pervertite înspre rău. Să nu uităm că„reforma” platoniciană în acest sens este pe drept cuvânt revoluţionară, teoriile teologiei homerice,conform cărora zeii pot acţiona după bunul plac spre bine sau rău fiind încă larg acceptate pe întregteritoriul Greciei antice.

Iudaismul rezolvă neştiinţa filosofiei platonice a cauzei răului, care stă în liberul arbitru al„lucrurilor”, care pot alege binele sau răul, devenind astfel promotorii unuia sau altuia dintreprincipiile existente. Pentru Platon, răul există ca o realitate pe care o constată ca prezentă în lumeamaterială. Prezenţa răului în lume nu trebuie pusă pe seama binelui şi implicit a zeului.

Platon nu crede în teoria „liberului arbitru” a lui Homer, care pare mai degrabă a crea confuzie,alăturând binelui, răul, în măsuri egale, dar distribuit diferit, după bunul plac al lui Zeus: „Douăbutoaie sunt aşezate pe pragul lui Zeus / Pline de sorţi, cu bune întâiul, al doilea cu relele” (Iliada,XXIV, 527-52835). Binele şi răul par a forma în egală măsură soarta omului, zeul făcându-se astfelîn mod direct răspunzător de toate cele ce se petrec pe pământ, oamenilor trasându-li-se

34 Într-o notă la acest subiect, Andrei Cornea arăta că după Dièz, „adevăratul Socrate pare a nu fi respins ideea că zeuleste autorul atât al binelui cât şi al răului (cf. Xenofon, Mem., I,4, 16). Concepţia că zeul, fiind bun, nu poate producerăul, e specifică platonismului. Deşi Platon e destul de vag, se poate socoti că el vedea răul nu drept „ceva”, ci drept oabsenţă, o negaţie pură, un nimic (μη ον). Răul apare din pricina incapacităţii lucrurilor din lumea noas tră de a fi mereuîn proximitatea divinului şi a binelui. Platon, în firea lui cea adevărată, tinde către monism, în timp ce Socrate – către oformă de dualism” (ibidem, vol.II, p.399, n.80). Este adevărat că monismul se opune dualismului şi este caracterizatprin „distincţia dintre materie şi spirit, lume şi Dumnezeu” (cf. Enciclopediei de Filosofie şi Ştiinţe umane. Traducerede L. Cosma, A. Dumitru, F. Frunză, R. Gâdei, C. M. Ionescu, M. Pop, H. Stănciulescu, S. Totu. Ed. All Educaţional,Bucureşi, 2007, p.706), dar teoria lui Platon pare mai degrabă a fi precursoarea credinţei creştine, conform căreiaDumnezeu nu este autorul răului. Se pune întrebarea dacă nu cumva Platon să fi avut acces, fie şi parţial, la teoriamonoteismului iudaic sau la cea egipteană, ce-i drept, de scurtă durată.35 În ediţia pe care am consultat-o noi, traducerea nu este cu mult diferită, dar, din considerente ştiinţifice o vom redamai jos: „Aceasta este soarta ce zeii croiră sărmanilor oameni, / Viaţa să-şi ducă în durere, iar lor de nimic nu le pasă. /Două butoaie se află în Olimp pe podeaua lui Zeus, / Unu-i butoiul de rele, celălalt e butoiul de bunuri. / Când unamestec din ele cuiva între oameni dă Zeus, / Nenorocirea-l aşteaptă, dar are şi parte de bine. / Dacă-i dă însă necazuri,îl face batjocura lumii, / Foamea pe sfântul pământ îl adulmecă fără de milă / Şi umblă săracul pribeag, oropsit de zei şide oameni” (Homer, Iliada. Traducere de George Murnu. Studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Franga. Ed.Univers, Bucureşti, 1985, XXIV, 517-525).

11

coordonatele directoare în viaţă, pe care le pot afla consultând oracole şi eventual schimba prinsacrificii. Dualismul gnostic aduce în general la extremă această teorie, care in extremis producenaşterea nihilismului comunist, care nu e altceva decât trecerea de la indiferenţă la negareaexistenţei oricăror zei, omul luându-şi destinul în propriile-i mâini, devenind astfel dumnezeu acolounde mai înainte era slugă.

Revenind la recipientele lui Homer, putem afirma că avem de-a face cu un dualism moderat, însensul că binele şi răul reprezintă două „surse” absolut independente, care nu au apărut la începutullumii spirituale, aşa cum am văzut mai sus, ci ele iau fiinţă ca dintr-o voinţă divină, scopul lor fiinddirecţionat spre lumea materială, zeii nefiind buni sau răi, ci doar zei, aparent imparţiali sau, în celmai bun caz, indiferenţi. Ceea ce-l deranjează pe Platon este că de aici până ca însuşi Zeus să seînfrupte din ambele nu mai este decât un singur pas, căci la Homer, el: „ba la rău e părtaş, părtaş eapoi şi la bine” (Il., XXIV, 530). Dacă binele şi răul sunt două „substanţe” diferite, dar perceptibilede natura spirituală, să spunem „neutră” a lui Zeus, atunci avem de-a face cu o contaminare cu binesau cu rău a naturii divine, atunci când aceasta se vede obligată a acţiona în lumea materială. Chiardacă natura divină revine la forma sa de neutralitate în plan spiritual, ea este percepută de oameni cafiind Bună sau Rea, cu toate că nu este nici una, nici alta. Totuşi, simpla contaminare cu rău, căci elproduce suferinţă în lume, îl poate identifica pe Zeus cu Răul, idee respinsă cu fermitate de Platon.Filosoful nostru merge chiar mai departe, pentru că afirmă: „nu trebuie vorbit despre Zeus, cadespre un vistiernic, care ...dă şi bune şi rele” (Rep., II, 379e). Ba mai mult, Platon îl citează peEschil, care afirmă că Zeus, urmărindu-şi interesele aici pe pământ, provoacă răul: „Zeusmuritorilor le izvorăşte vină, atunci când casa-ntreagă vrea să le-o prăvale” (fr.160, cf. Rep., II380,5).

Soluţia lui Platon este una aproape creştină, căci el spune că „poeţii trebuie să aibă în vedereideea pe care tocmai o cercetăm şi să afirme că zeul a făcut lucruri drepte şi bune, iar oamenii auavut de câştigat în urma pedepsei. Dar poetul nu trebuie să spună că cei pedepsiţi sunt nenorociţi,atunci când zeul le-a dat pedeapsa. În schimb, să fie îngăduită poezia lor, dacă ar spune că cei răisunt nenorociţi, că a fost nevoie de pedeapsă, dar că pedepsiţi fiind au avut de câştigat de pe urmazeului. Trebuie să ne împotrivim în orice chip afirmaţiei că zeul, care este bun, ajunge să fie pentrucineva pricină de rele şi nu trebuie lăsat nimeni, fie tânăr, fie bătrân să spună sau să asculte aşa cevaîn cetatea sa” (Rep., II, 380,10). Încheie repetând pentru a-şi întări dogma că „zeul nu este cauzatuturor lucrurilor, ci numai a celor bune” (ibidem).

Mansel recunoaşte în alte dialoguri ale lui Platon (v.cf. Theaeteus, 176A) ideea conform căreia„trebuie să existe în lume ceva care să se opună întotdeauna binelui (Omul politic, 273A), şi sevorbeşte despre elementul corporal din compoziţia lumii, care a fost dezordonat înainte de a intra înlumea prezentă şi este împiedicat să îşi îndeplinească perfect învăţătura Creatorului şi Tatăluisău”36. Se pare că astfel de afirmaţii „i-au dat prilejul lui Aristotel de a spune că Platon a consideratcă materia este sursa răului”37, cu toate că această chestiune a preocupat în chip trecător minteafilosofului, excluzând deci orice încercare de soluţionare sistematică a chestiunii răului în lume.

În fine, Platon pare să acorde răului statutul a ceva, care este dar numai în sens negativ. Elvorbeşte de „sufletul răului” al lumii, aflat în competiţie continuă cu „sufletul ei bun”, devenindastfel două principii pare-se veşnic antagonice, unul distructiv şi altul constructiv (cf. Legile, 896e).

I.2.3. Problematica răului la AristotelPrezentarea răului ca nefiinţă (şi a binelui ca fiinţă), apare pentru prima dată la Platon şi se

continuă mai apoi la Aristotel, care crede că „răul este materia primă”38. Mansel susţine pe de altă

36 H.L. Mansel, op.cit., p.3037 Cf. Metafizica, I,6. Este interesant de observat ce afirmă Mansel cu privire la această chestiune: „Omitem acele pasajeîn care Platon vorbeşte despre corpul omenesc ca fiind cauza răului sufletului (de ex., Phaidon, 66, 79). Acestea nu sereferă la originea răului în general, ci la lucrarea sa particulară într-o rânduire definitivă” (ibidem, p.30, n.4).38 Enciclopedia de Filosofie şi Ştiinţe umane, p.906

12

parte că „Aristotel, deşi recunoaşte existenţa răului ca pe un fapt şi o tratează în mod practic în toatedoctrinele şi preceptele sale etice, nu dă prea mare atenţie problemei metafizice a originii sale”39.

Pentru Aristotel este limpede că „în natură există şi contrariul Binelui şi că în ea nu domneştenumai buna orânduială şi frumosul, ci şi dezordinea şi urâtul, că şi cele rele întrec în număr pe celebune şi cele urâte pe cele frumoase”40 Aici se pune de acord cu Platon, care susţine nu supremaţiarăului ca şi calitate, ci doar ca şi cantitate. Recunoscând realitatea dezordinii şi implicit a urâtuluiasociat răului, Aristotel nu se pune în dezacord cu idealismul platonic care concepe Binele ca fiindsuprem - aşa cum susţine Dan Bădărău într-o notă - pentru că Aristotel se referă la natură, adică laspaţiul fizic creat şi nu la nivel macrocosmic, unde se poate constata că nu dezordinea, ci ordineaeste supremă. Cu alte cuvinte, cele rele întrec pe cele bune în lumea noastră materială şi nu la nivelmacrocosmic.

De asemenea, autorul Metafizicii face aluzie la Empedocle care „introduce ca principii Iubirea şiUra, prima ca pricină a celor bune, iar cealaltă ca pricină a celor rele”41. Enunţul lui Empedocle ar fidupă Aristotel primul legat de existenţa a două principii polarizante, Răul şi Binele existente prinsine, „întrucât cauza oricărui bine e Binele în sine [iar cauza răului, Răul în sine]”42. Este drept căAristotel nu dezvoltă discuţia despre cele două principii antagonice, dar, prin faptul că semulţumeşte să îi citeze pe alţii, el nu face altceva decât să prezinte indirect un punct de vedere pecare l-am putea presupune ca personal. Spune despre Empedocle că introduce principiul Iubirii şi alUrii ca sentimente umane /divine manifeste în această lume. Ele corespund unor principii care pot fieterne, dar cu siguranţă antagonice, Binele şi Răul, din care se nasc. Sentimentele sunt mai degrabălegi ale principiilor prin intermediul cărora acestea se manifestă în lume, în elementele fizice aleacesteia, adunându-le sau rispindu-le, ordonându-le sau dezordonându-le43. Vom observa mai jos căEmpedocle nu este promotorul dualismului în sensul zoroastrian, aşa cum se poate eronat înţelege.Concretul realităţii contingente îl determină pe Aristotel să recunoască: „Într-adevăr, cândUniversul, sub influenţa Urii, se destramă în elementele sale, Focul, precum şi celelalte stihii, seadună fiecare la un loc, pe seama lor: când, pe de altă parte, se reunesc din nou toate sub înrâurireaIubirii, părţile stihiilor, în chip necesar, se desprind fiecare din locul lor”44.

Nu vom extinde discuţia asupra elementelor, ci o vom readuce la primul „motor” al luiEmpedocle care este numit Sferus (Σφαίρος) sau unitatea Universului, obţinută prin acţiuneaamiciţiei ca semn al echilibrului între principii. Menţinerea echilibrului se realizează prinpendularea principiilor, mişcare care formează ciclul existenţei lumii, ca şi al oricărei fiinţe. Acestaeste unul dintre motivele privirii timpului ca fiind ciclic în lumea greacă, situaţie care impune rituride restabilire a ordinii în univers, după cum sunt altele (necromante), care urmăresc impunereadezordinii. Principiilor le sunt legate elementele ca fiind neutre şi riturile ca fiind catalizatoare.Principiile au scopul direct, iar riturile deţin rolul indirect de a stabiliza sau destabiliza elementelemateriei, care compune această lume. Cum răul este tributar cantităţii, iar binele calităţii, este ominune că primul nu a trimfat deja. Ceea ce-l reţine de la victori pare a fi manifestarea liberuluiarbitru al oamenilor de a alege binele prin acţiunea directă a riturilor de reparaţie, ce echilibreazăteatrul conflictelor, fapt care readuce Universul la unitatea ce-i permite existenţa în forma materialăpe care o cunoaştem.

Legat de relaţia numărului cu principiile, Aristotel vorbeşte despre calitatea acestora de a fiPereche şi Nepereche, dezvoltare târzie în tradiţia populară românească prin filieră gnostică aFârtatului şi Nefârtatului. După pitagoreici, Unitatea este formată din calităţile numerelor de a fi

39 H.L. Mansel, op.cit., p.3040 Aristotel, Metafizica, I, 985a (Traducere de Şt. Bezdechi. Note şi indice alfabetic de Dan Bădărău. Ed. IRI, Bucureşti,1996)41 Idem, op.cit.42 Ibidem. Trebuie menţionată aici nota domunului Dan Bădescu care atenţionează asupra faptului: „cuvintele întreparanteze drepte sunt îndoielnice şi lipsesc în unele manuscrise. Nu pare probabil ca Aristotel să fi mers până a discutaesenţa unui principiu al răului” (Ibidem, p.30, n.82).43 Cu toate că îi recunoaşte virtuţie în dezvoltarea teoriei celor patru elemente, Aristotel este destul de tendenţios cuprivire la teoria lui Empedocle atunci când spune: „Iubirea dezbină, iar Ura reuneşte” (Ibidem).44 Ibidem.

13

pereche sau nepereche, or, cum spunem noi, „cu soţ” sau „fără soţ”. Cu toate că numerele provindin unitate, ele servesc principiilor, din neutre devenind polarizate de una sau de alta dintreperechi45. Putem bănui o influenţă a pitagorismului la Aristotel care aminteşte de doctrina luiAlcmenon care „afirmă că majoritatea lucrurilor omeneşti se prezintă sub un dublu aspect decontrarii, dar el nu concepe aceste contrarii într-o anumită ordine, ci le enumeră la întâmplare, ca,de pildă, Alb-Negru, Dulce-Amar, Bun-Rău, Mic-Mare” (Ibidem)46. Credem că deja pe vremea luiAlcmenon, teoria principiilor era deja foarte bine cunoscută, filosoful nefăcând altceva decât săexemplifice la întâmplare prin câteva cupluri mai des întâlnite în contingent. Aproape că putem fisiguri de faptul că principiul dual al şcolii pitagoreice a venit mai târziu în întâmpinarea doctrinelorgnostice, ca un răspuns la dualismului radical al acestora. Deosebirea stă în faptul că dualismulpitagoreic este unul microcosmic, pe când cel gnostic e macrocosmic, radical.

Filosofii naturii, cei care se îndepărtează de pitagoricieni, văd altfel problema binelui şi a răului.Aristotel aminteşte că Parmenide, spre exemplu, este „încredinţat că nu se poate admite Nefiinţaalături de Fiinţă... în afară de ea nu mai există altceva”47. Cu toate acestea, „fiind silit să se ocupe delumea fenomenelor şi să considere Unul ca fiind de domeniul raţiunii, iar pluralitatea ca fiind dedomeniul percepţiei sensibile, ajunge să stabilească iar două cauze şi două principii, anume Caldulşi Recele... Caldul în rândul Fiinţei, iar Recele în acela al Nefiinţei”48.

Este adevărat că Aristotel nu prezintă o doctrină a dualităţii, la modul celor expuse mai sus. Deasemenea, mai este adevărat şi faptul că filosoful nostru tratează problema principiilor ca fiind unaduală însă nu pare convins că este vorba de o dualitate creată de principiul Unic sau un procesmaterial, semn al echilibrului microcosmic. Desigur, dualitate există pe pământ, există elementedistructive şi constructive, după cum există naştere şi putrefacţie ca semn al continuităţii vieţii cu onouă naştere. Ciclicitatea este pe de-o parte regula motorului lumii, dar şi semn al echilibrului eterncăci, spre exemplu, oricât de bună ar fi naşterea de fiinţe, ea ar deveni rea, dacă acestea nu ar muri.Binele şi Răul sunt mai degrabă principii nu substanţe, aşa cum este focul sau apa. Răul nu este maipuţin important decât Binele, pentru că fiecare, în conformitate cu mişcarea impusă de propria-ilege, produce lumea, care nu poate fiinţa fără ele. Aristotel este de înţeles atunci când evităabordarea directă a teoriei celor două principii, aceasta pentru că ea nu poate fi prezentată clar însine, ci eventual ar putea fi privită doar în raport cu existenţa Unului, Cel ce fiinţează din veci prinSine. Se va axa însă pe discutarea principiilor contrariilor separat şi în relaţie cu Unul. În fine, amputea presupune, fără a greşi prea mult, că pentru Aristotel, Binele este unirea cu Unul, iar Răulreprezintă despărţirea de acesta. Ca şi Platon, care vede un suflet al răului şi al binelui, aşa cum amsubliniat mai sus, Aristotel acceptă ideea că există un principiu al răului, care se manifestă înmaterie, dar nu la nivel suprasensibil aşa cum a încercat mai târziu Platon să arate (cf. Politicul,273b-c), ci aici, în sfera existenţei sublunare (cf. Met., 1051a).

I.2.4. Dualismul lui PlotinNeoplatonismul este ultima încercare a filosofiei greceşti de a face faţă religiilor de mistere

orientale şi nu în ultimul rând gnosticismului, care pătrunsese adânc în întreg imperiul roman, maiales începând cu secolul III.

Printre multe alte teme ale filosofiei, mai mult sau mai puţin aflată în conflict cu sistemeleamintite mai sus, cea a Binelui şi a Răului ocupă parcă acum, pe vremea lui Plotin, un loc cuadevărat important. Deloc de neglijat, problema principiilor nu putea lipsi din preocupărilefilosofice ale lui Plotin. Binele spre exemplu, poate fi privit ca rezultatul unui anumit tip de raportdintre subiect şi obiect, într-o relaţie graduală. Tratând problema binelui, Vasile Frăteanu face

45 Cf. Ibidem. De aici nu mai este decât un pas ca aceeaşi şcoală să catalogheze pe acelaşi criteriu pereche-neperecheprincipiile lucrurilor, ajungându-se la zece astfel de categorii după cum urmează: „Finitul-Infinitul, Neperechea-Perechea, Unitatea-Pluralitatea, Dreapta-Stânga, Masculin-Feminin, Repaus-Mişcare, Drept-Curb, Lumină-Întuneric,Bun-Rău, Pătrat-Oblong” (ibidem).46 „Trebuie să înţelegem nu că termenii sunt luaţi la întâmplare spre a forma contrarii, ci că cuplurile de contrarii nu aulegături între ele pentru a forma un sistem aşa cum este cazul la ceilalţi pitagoricieni” (Ibidem, p.35, n.107).47 Ibidem, I, 986b.48 Ibidem, I, 987a

14

trimitere la Platon, amintind că într-una din scrierile sale49 el tinde să creadă că „că tot ceea ce estecreat ar trebui raportat la un unic principiu generativ, la un bine unic, la binele suprem”50. Maitârziu, vom întâlni această idee şi la Plotin, unde „obiectualitatea binelui derivă din poziţionarea înafara omului a principiului creativ suprem, dar la el acest principiu, echivalat, întocmai ca la Platon,cu fiinţa absolut nedeterminată şi nediferenţiată (în sine), primeşte... numele de Dumnezeu51, numepe care Platon încă nu i-l atribuia”52.

Dacă Aristotel vorbeşte despre principiul răului, care se manifestă în lumea noastră, Plotin înschimb, „respectă întru totul spiritul consideraţiilor lui Platon şi, dezvoltând într-o manierăriguroasă şi pe deplin explicită ceea ce la Platon era exprimat într-un mod oarecum difuz şi implicit,el face observaţia că „răul” ar trebui echivala cu principiul devenirii haotice şi „informe” a tuturorlucrurilor sensibile, cu principiul devenirii destructurate a materiei luate în ansamblul ei”53. Astfel„drumul deschis de Platon este reamenajat de Plotin”54.

„Dacă <răul> există, el se află printre cele non-existente, ca o formă oarecare a non-existenţei,şi <aparţine> unuia dintre <lucrurile> amestecate cu nefiinţa55, sau unuia dintre participantele lanefiinţă. Nefiinţa nu <înseamnă> nefiinţă absolută, ci numai altceva decât fiinţa... o imagine56, afiinţei sau mai degrabă nefiinţă”57.

Nefiinţa sau non-existenţa, fără măsură, limită sau formă58, falsă59, veşnic nedefinită, aceasta arputea fi o parte din elementele care definesc Răul, opus al Binelui. Aceste aspecte nu suntîntâmplătoare, ci îi definesc fiinţa, iar „celelalte <lucruri> care participă la el şi îi seamănă vordeveni rele, deşi nu sunt rele”. Suntem de acord cu Adriana Neacşu care susţine că Răul s-a „născutimediat după cele divine şi înaintea tuturor lucrurilor sensibile”60, prin care însă se va manifesta.Până să ajungem să discutăm despre rău ca materie, să-l privim în raportul său cu Binele.

Binele şi Răul, deşi antagonice, sunt unul lângă altul. Ele „se ating, sunt lipiţi unul de celălalt,numai că stau spate în spate, fiind opuşi, fiecare privind în altă direcţie”61. Că Binele a apărutprimul ne este clar, că are esenţă proprie, de asemena, dar Răul deţine oare propria-i esenţă? Plotin

49 Cf. Republica, 509b50 Vasile Frăteanu, Tratat de metafizică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p.28151 Cf. Plotin, Enneade, VI, 9,9, apud. Idem, op.cit., p.28252 Ibidem, p.281-282. Ideea aceasta o găsim şi la Aristotel care-l înlocuieşte pe Dumnezeu cu mişcătorul nemişcat aluniversului, deci cu o fiinţă supremă determinată (cf. Met., 1072b).53 Ibidem, p.28954 Ibidem, p.29055 Cf. Platon, Sofistul, 258d56 Cf. Ibidem, 240d57 Plotin, Enneadele, I-II. Ediţie bilingvă. Traducere şi comentarii de Vasile Rus, Liliana Peculea, AlexanderBaumgarten, Gabriel Chiandea. Cu o introducere de Vasile Muscă, Ed. IRI, Bucureşti, 2004, I,8,3.58 „S-ar putea ajunge la concluzia că <răul este> ca lipsă de măsură faţă de măsură, nelimitare faţă de limită, lipsă deformă faţă de principiul formator, continua lipsă faţă de autarhie; veşnic nedefinit, nicăieri stabil, afectat de toate,nesătul, de o sărăcie completă” (Ibidem, v.cf. Platon, Symposion, 203b). Răul nu îşi impune o limită sau formă, în timpce Binele îşi trasează limitele şi formele. Binele este acela care prin limita sa impune limită Răului. Prin aceasta Răul nue o creaţie a Binelui, ci e subordonat acestuia, nu este egal aşa cum se susţinea de zoroastrism sau gnosticism. AdrianaNeacşu are dreptate atunci când arată că „o existenţă a răului situată în afară, ieşită de sub controlul Binelui, ar însemnao adevărată catastrofă... N-ar mai exista Unul ca Primul, şi astfel întregul temei al lumii ar fi distrus” (Adriana Neacşu,Metafizica binelui la Plotin. Mihai Dascal Editor, Bucureşti, 1996, p.17459 „<Natura rea> este un fals, falsitatea primară şi absolută; în schimb, existenţa <naturii divine> este adevărataexistenţă, astfel încât falsitatea este opusul adevărului şi non-existenţa <naturii rele este> opusul esenţei <naturiidivine> (Plotin, Enne., I,8,6).60 A. Neacşu, op.cit., 175.61 Ibidem., p.174, iar imediat mai jos Adriana Neaşcu dezvoltă arătând că „din această poziţie, oarecum stranie, provinatât uimitoarele similitudini dintre ele, dar şi colosala diferenţă de nivel ontic, datorită căreia respectivele asemănări nusunt decât la suprafaţă, pur formale, fără să le imprime cumva sau să fie expresia unei identităţi de conţinut sau defuncţionare” (ibidem).

15

recunoaşte sec: „există un rău iniţial, un rău absolut”62. La fel ca şi în cazul Binelui, esenţa Răuluieste una metafizică. Aici găsim începutul şi maximum de Rău. Din spaţiul suprasensibil cele douăprincipii se aplică lumii materiale.

Grosier fiind, deşi este mai presus de materie63, Răul va găsi în materia informă şineputincioasă, dar capabilă de a contamina64, locul65, prin intermediul căruia să se manifeste asuprasufletului66, a cărui origine se află în divin, adică în principiul Binelui. Din acest motiv nu se poatediscuta despre o stare doar bună sau rea a lumii, care este un rău necesar pentru oameni, dar nu şipentru zei67. Amalgamul, viciul68 sau „gri-ul” acestei lumi e format de prezenţa celor două principiiîntre care omul se vede obligat să trăiască. Nu putem vorbi aici de un rău pur (non-existenţa saunon-esenţa69) prezent în materialitate, indiferent cât de mult am fi contaminaţi sau am coborî înrăutate, chiar dacă am renunţa pentru aceasta la liberul arbitru, semn moral al prezenţei Binelui înlume. Răului i se poate pune limită de către principiul prim Binele, iar limita Răuluieste materia,care-i devine spaţiu de depozitare (cf. Enne., I,8,7). Reducând materia la trup, se poate afirmadespre el că este cauza relelor, dintre care prima este lipsa de măsură70, despre care se poate spunecă trebuie dominată71.

Vom încheia scurtul nostru periplu prin discursul asupra naturii şi manifestării duale la luiPlotin, plecând de la afirmaţia că „încă nu a fost găsit răul iniţial şi absolut” (Enne., I,8,12) şiconcluzionând că „Binele există în esenţa din suflet, iar răul doar ca un simplu accident” (Ibidem).

I.3. Dualism şi demonologie populară românească

Credinţele magico-religioase sau demonologice72 ale poporului român cuprind o serie de forţemaleefice dar şi benefica care vin, chemate, sau din proprie iniţiativă, să facă rău ori bine omuluiîncă de la naştere. Cercetările în domeniul folcloric mai ales, ne relevă un palier larg de fiinţe care,indiferent de tipul de activitate demonică, angelică sau mixtă, menţin acelaşi ţel de construcţie,păstrare şi distrugere, conform cu riturile de naştere, căsătorie şi moarte. Mitologia noastră vorbeşte

62 Plotin, Enn., I,8,3, aceasta după ce mai sus spune: „Dacă se întâmplă ca răul <să existe> în altceva, trebuie să existemai întâi în sine, chiar dacă nu este o substanţă” (ibidem.), substanţă în sensul material al cuvântului.63 „...natura răului nu ar fi deloc în materie, ci mai presus de materie. Dar răul nu se găseşte în orice fel de lipsă, ci înlipsa totală...” (ibidem, I,8,4).64 Natura materiei este „atât de rea încât nu influenţează cu propriul rău ceea ce se află în ea, ci doar pe cel care priveştespre ea. Ea este total lipsită de bine, este o privare şi o lipsă totală de bine şi face ca tot ceea ce vine în contact cu ea să îisemene” (ibidem). Plotin nu susţine că materia e rea, ci că e manipulată şi contaminată de Rău.65 Plotin nu consideră materia nefiinţă, adică lipsă, la fel ca Răul: „Aşadar, pe de-o parte lipsa înseamnă faptul de a nuexista binele, iar pe de altă parte lipsa totală <înseamnă> răul, <lipsa> cea mai mare <constă însă în> posibilitatea de acădea în rău, căci răul deja se află în ea însăşi” (Ibidem).66 „Dacă ceea ce s-a spus este corect, nu trebuie să presupunem că noi suntem principiul relelor fiind răi prin noi înşine,ci aceste <rele să fie> mai presus de noi; <rele> care se ţin de oameni, nu se ţin fiindcă aşa vor ei, însă există o scăparede rele în suflet pentru cei capabili, deşi nu toţi <oamenii> sunt” (Ibidem, I,8,5. v. şi cf. Platon, Phaidon, 107d).67 Platon spune că „nu poţi scăpa de rele” pentru că ele există „din necesitate”. Mai mult decât atât, continuă Plotincitând din marele învăţat, „ele nu există printre zei dar străbat mereu natura <noastră> muritoare şi această lume”(Platon, Theaitetos, 176a, apud. Ibidem, I,8,6, v.şi I,8,7). Aşadar, continuă Plotin, „rezultă de aici că cerul este purificatde rele fiindcă se mişcă mereu în ordine şi cu regularitate şi pentru că nu există acolo nici nedreptate, nici alte vicii...”(Ibidem. comp. cu Platon, Theait., 177a).68 „relele <înseamnă> viciul şi toate <derivatele> sale... relele trebuie să existe, de vreme ce există un opus pentrubine”(Ibidem; Platon, Theait., 176a).69 „Non-esenţa <se opune> esenţei, iar natura şi principiul răului sunt <opusul> naturii binelui; căci ambele suntprincipii, unul al răului, celălalt al binelui, şi toate <cele aflate> în fiecare natură se opun <reciproc>, astfel încât toatesun contrarii şi mai degrabă sunt contrarii între ele decât sunt contrarii <altora>” (Ibidem).70 „lipsa de măsură răul iniţial” (Ibidem, I,8,8).71 Ibidem.72 Chiar dacă demonologia a constituit din totdeauna apanajul ştiinţelor magice şi teologice, o abordare istorico-religioasă nu face altceva decât să ofere o imagine de ansamblu asupra modului în care idei din plan demonologic aucirculat aproape neschimbate sub forma povestirilor şi a miturilor de-a lungul mileniilor, uneori schimbându-se doarnume ori secundar, curgerea epică a unor întâmplări povestite şi repovestite din generaţie în generaţie.

16

pe larg despre moroi, iele, zâne, sau zmei care îmbolnăveau (poceau) / vindecau, sau ucideau/scăpau de la moarte pe tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei fără deosebire. Dintre ceele maipericuloase duhuri, rămâne în mentalul colectiv, mai ales în zonele rurale, acelea care afectaunaşterea şi copilăria. În această categorie intră Avestiţa sau Baba Coaja73.

Din punct de vedere demonologic, la fel ca şi din perspectivă istorico-religioasă, se poatesusţine fără a greşi că există împrumuturi de la un populaţie la alta, de la o civilizaţie la alta,elemente narative care se transmit din generaţie în generaţie, primind inevitabilele inovaţii înfuncţie de momentul istoric impus precum şi de arealul religios uneori în continuă schimbare în carese dezvoltă.

Demonologia populară românească deosebit de vastă oferă multe elemente de noutate mai alesîn plan sincretic. Un exemplu uimitor de sincretims magico-religios este asocierea demonuluiAvestiţa cu sfântul Sisoe, care „la început” au fost fraţi74. Oameni fiind, au urmat două căi diferite,una spre damnare, iar alta spre sfinţenie. Încă din timpul vieţii, Avestiţa se comportă cu atâta răutateîncât după moarte devine demon. Sisoe, din contră, emană atâta sfinţenie încât se aseamănăîngerilor, în trup fiind.

Din acest motiv credem că demonul (femelă) Avestiţa, precum şi culplul pe care adesea îl facecu Sfântul Sisoie (Sisie), este în mare măsură un împrumut din demonologia asiro-babiloniană undeLamashtu este demonul femelă cu rol negativ, iar Pazuzu este demonul protector.

Pe un alt filon, Avestiţa nu avea frate şi nici nu a fost cândva femeie, ci demon rămânând de lacăderea îngerilor primeşte în urma multelor răutăţi săvârşite gradul de „aripa dreaptă a Satanei”.Influenţa puternic creştină este oferită de întâlnirea cu Arhanghelul care „o munceşte” până îi aflănumele secrete. Cunoaşterea numelor pentru apărare sau exorcizare este din nou un element deorigine gnostică, valentiniană.

Putem de asemenea presupune că Avestiţa şi un presupus personaj care mai târziu se va numiSisoe, coabitau în mentalitatea magică românească înainte de a primi influenţe exterioare. Acesteavin mai degrabă pentru a adânci şi motiva starea conflictuală între cele două personaje, pe bazafaptelor şi acţiunilor lor.

Vom înţelege deci că scopul acestui capitol este acela de a prezenta punctele de influenţăexterioare şi în nici un caz nu se va susţine originea demonului Avestiţa este una asiro-babiloniană.

După cum vom vedea în alt capitol al lucrării noastre, demonul Avestiţa „se naşte” la noi şi sedezvoltă individual de creaturi ca Lamashtu sau Lilith. Pentru că împrumuturile nu trebuiescconfundate cu originea, Avestiţa va fi prezentată ca un demon feminizat caracteristic spaţiuluiromânesc, la origine, probabil, un cult totemic al femeii urs.

Avestiţa, sau Aripa Satanei ne este definită de mitologia populară românească ca fiinţădemonică, a cărei natură spirituală, transfigurată în cele mai ciudate arătări, se arată omului atât ziuacât şi noaptea. Manifestă un comportament distructiv, asemenea unui vampir, prin tehnici care,conform demonologiei populare, ţin de furtul de mană (sau de energie energie), situaţie în urmăcărei apar boli (numele de Samcă este în acelaşi timp asociat bolii cât şi demonului Avestiţa) atât laoameni cât şi la animale. Sunt vizate mai cu seamă femeile însărcinate, mamele care au născut decurând şi mai ales copii acestora.

Unii cercetători cred despre Avestiţa că este cel mai periculos demon feminin din întreagademonologia populară românească. Iar despre originea ei se spune că se pierde în negura timpului.Luând în discuţie vechimea Samcei (aşa cum am spus mai sus un alt nume al Avestiţie), Bologa aîncercat să reconstituie istoria demonului feminin pornind de la prototipul mesopotamian Lamashtu(citit greşit, sau mai degrabă confundat cu demonul mesopotamian Labartu75), „până latransformarea lui într-o noţiune noseologică, un nume de boală, în credinţele actuale ale poporului

73 *** Corpus de documente etnografice. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului EtnograficRomân. Oltenia, vol.I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.1074 Dualismul fârtat – nefârtat dintre Dumnezeu şi Satan, se observă şi în dualismul gnostic al „cuplului” Avestiţa –Sisoe.75 Activităţile celor doi demoni diferă foarte mult, aşa cum vom arăta mai jos în secţiunea I.1.3.

17

român”76. După cum vom vedea în cele ce urmează, există multe asemănări importante, dar şideosebiri din punct de vedere demonologic între cuplurile Pazuzu – Lamashtu şi Sisoe –Avestiţa.

Influenţa demonologiei asiro-babiloniene nu este una directă, cum s-ar putea crede cu uşurinţă,cu toate că există asemănări indiscutabile. Suntem de părere că mai înainte ca această credinţă săajungă la noi a trecut prin demonologia ebraică a cuplului Adam – Lilith şi de acolo, în timp, prinfilierele magiei greceşti şi romane. După şi mai mult timp, în care transformările sincretice aumodificat de mai multe ori cursul epic al povestirii, gnosticismul şi creştinismul nu vin decât săpună un strat de poleială îmbrăcând superficial teoriile deja formate.

76 Mircea Eliade, „Mélanges”, în Zalmoxis. Revistă de studii religioase, vol.I-III (1939-1942). Publicată sub direcţia luiMircea Eliade. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi addenda de Eugen Ciurtin. Traducere de Eugen Ciurtin,Mihaela Timuş şi Andrei Timotin. Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.208. Aşa cum am susţinut mai sus, credem în influenţevenite din culturi chiar foarte îndepărtate ca cea babiloniană, dar nu privim aceste influenţe ca origini ale demonuluiAvestiţa.