Lucian Nastasă-Kovács

DOCTORATUL LUI CONSTANTIN NOICA

Atunci când a fost reeditată lucrarea lui Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e

cu putință ceva nou, la mai bine de o jumătate de secol distanță de la prima apariție (1940)1,

cultura română se afla în plină febră de a recupera cât mai mult și cât mai rapid din creația

cărturarului ce stătuse într-un con de umbră în anii regimului comunist, dar și sub impulsurile

unui interes legitim față de un gânditor care prin 1943 era apreciat drept „un tânăr filosof de

autentică vocație și de mari speranțe pentru viitorul filosofiei românești (...), la care valoarea,

originalitatea și profunzimea gândirii n’attendent pas le nombre des annees”2. Această grabă

explică într-un fel seria de volume apărute îndeosebi la Editura Humanitas, fără studii

introductive cât de cât notabile – existând, evident, și excepții3 -, însă extrem de utile pentru

încercările de exegeză asupra operei filosofului român4. Mai puține abordări au fost în direcția

restituțiilor ce țin de biografia lui Constantin Noica, iar ceea ce s-a produs se află răspândit pe te

miri unde, încât devine deja o problemă cuantificarea bibliografică cât de cât convenabilă, pentru

a se trece la o ideală biografie „om-operă”.

În plus, dacă tot este să vorbim în termenii unei „povești de viață”, restituțiile ce țin de

biografia lui Noica au vizat îndeosebi aspecte mai puțin fericite din existența acestuia, cele care

l-au pus în postura de victimă a regimului comunist5, ori din perspectiva opțiunilor lui politice în

deceniul patru al veacului trecut, când s-a manifestat ca un adept al mișcării legionare6. Cum de

la sine se înțelege, nu lipsesc nici acele texte cu iz autobiografic, produse memorialistice ale

celor care – într-o formă sau alta – au intrat în relație cu „filosoful de la Păltiniș” ori au gravitat

mai mult sau mai puțin în jurul acestuia, texte care oferă multe detalii din viața lui Noica, dar

care – în mod inerent – ar trebui să impună și o anume prudență de credibilitate în multe din cele

1 Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, București, Edit. Humanitas, 1995, 338 p., ce

reproduce teza de doctorat, tipărită sub același titlu în 1940, la Institutul de Arte Grafice „Bucovina” I.E. Torouțiu. 2 În „Dacia Rediviva”, III, 1943, nr.3, p.16.

3 Cum ar fi, de pildă, volumele îngrijite de Marin Diaconu: Constantin Noica, Semnele Minervei. Publicistică, I,

1927-1929, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1994; Idem, Între suflet și spirit. Publicistică II, 1930-iunie 1934, București,

Edit. Humanitas, 1996; Idem, Echilibrul spiritual. Studii și eseuri, 1929-1947, București, Edit. Humanitas, 1998;

Idem, Moartea omului de mâine. Publicistică III, iulie 1934-iunie 1947, București, Edit. Humanitas, 2004; Idem,

Despărțirea de Goethe, ed. II, revăzută după manuscrise, cu două capitole inedite, București, Edit. Humanitas, 2000

ș.a. Ori cel al lui Sorin Lavric: C. Noica, Devenirea întru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes, București, Edit.

Humanitas, 1998 ș.a. 4 Dincolo de o cantitate semnificativă de studii prin cele mai diverse periodice, se impune totuși lucrarea lui

Constantin Aslam, Constantin Noica: spre un model neoclasic de gândire. Perspective interpretative asupra

scrierilor timpurii, București, Editura Academiei Române, 2010. Vezi și Ion Dur, Noica între dandysm şi mitul

şcolii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1994; idem, Noica. Portretul gazetarului la tinereţe – de la etica lui „nu” la

recluziunea spirituală, Sibiu, Editura Sæculum, 1999; Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, București, Edit.

Humanitas, 2005 ș.a. 5 Constantin Noica în arhiva Securităţii, Selecţia, prezentarea şi îngrijirea documentelor de Dora Mezdrea. texte

introductive de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009; Nae Ionescu şi discipolii săi

în arhiva Securităţii, IV, Noica şi Securitatea (I), Prefaţă, selecţia şi îngrijirea textelor Dora Mezdrea, Postfaţă Sorin

Lavric, București, Edit. M.N.L.R, 2009. 6 Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

relatate. Pentru că nu de puține ori, la noi ca și aiurea, mulți și-au creat un capital reputațional

simbolic invocând postum relații privilegiate cu mari figuri ale culturii române, când în fapt

acestea nu prea au existat sau, mai mult, naratorii se dovedesc a fi chiar simpli impostori.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că abordările biografice par a fi mereu în vogă,

genul fiind redescoperit parcă într-un ciclu fără oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de

întemeiate. S-ar părea că „povestea vieţii” constituie una din puţinele specii eternizate, pentru că

asistăm la permanente reveniri la biografie (romanţată ori savantă), atât în manieră clasică,

pozitivist-empirică, dar mai ales din perspectiva psihanalizei şi a sociologiei, ca răspuns parcă la

istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în care reconstrucţiile pun în

umbră tocmai personajul cel mai important: omul. Este de fapt tocmai ceea ce face și C. Noica

atunci când se oprește asupra lui René Descartes, căruia, după ce-i oferă în limba română o

veritabilă ediție critică din Regulae ad Directionem Ingenii7, simte nevoia unei abordări de

ansamblu, după numai doi ani publicând Viața și filosofia lui René Descartes8. Evident, este o

tratare oarecum hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, prin a privilegia opera, partea

de viață fiind în fond subsumată creației, după un model uzual al epocii.

Din această perspectivă, a restituțiilor biografice, considerăm oportună punerea în valoare a

câtorva mărturii documentare în ceea ce privește relația lui Constantin Noica cu Universitatea din

București, cu accent deosebit pe susținerea doctoratului în 1940, fără însă a lipsi și alte detalii

legate de anii săi de studenție, dar și de mai apoi, multe reproduse in extenso în Anexele acestui

studiu.

După absolvirea Liceului „Spiru Haret” din București, în 1928 (cu diploma de bacalaureat

nr.2382), Constantin Noica se înscrie la Facultatea de filosofie și litere din capitală, specialitatea

„filologie clasică”, într-o perioadă în care acest domeniu căzuse oarecum în desuetudine, deși nu

lipseau vocile care solicitau o mai semnificativă mobilizare a studiilor clasice la noi. În cadrul

acestei secțiuni, studenții erau obligați să frecventeze cursurile de limba și literatura latină, limba

și literatura elenă, filologia comparată a limbilor clasice, istoria antică, epigrafia și antichitățile

greco-romane și arheologia, alături de câteva materii comune și altor specializări. La înscrierea

sa, decan al facultății era polihistorul Nicolae Iorga, care din martie 1929 va ceda locul lui

Dimitrie Gusti, așadar nu doar personalități proeminente ale culturii române, ci și creatori de

„școală”, de „direcție” în spațiul intelectual românesc.

Cu alte cuvinte, C. Noica devine student după un an de la ieșirea de pe băncile facultății a

faimoasei „promoții din 1927”, stălucit întruchipată de Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea

Vulcănescu, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Arșavir Acterian, Mihail Sebastian, Emil Botta,

Mihail Polihroniade ș.a., aspirați apoi de posteritate sub conceptul – nu lipsit de logică - de

„generație”, în cadrul căreia va fi inclus și Noica. După cum singur mărturisește, parcă într-un

spirit al epocii, Noica se pare că profită la maxim de noul statut de student, bucurându-se mai

curând de libertatea adolescentină decât de beneficiile liniștii din bibliotecă și de frecventarea

unor amfiteatre unde, în anul I, la secția sa, erau înscriși doar 47 de studenți, din care o singură

fată, în vreme ce la specialitatea „filologie modernă” – de pildă –, în același an de debut, erau

înmatriculați 1189 tineri, marea majoritate fete (877), dar totul raportat la un public studențesc de

6652, ce acopereau cele cinci secțiuni și cei trei ani obligatori de studii9, evident, unii fiind

înscriși și la alte facultăți, de regulă dreptul și teologia. Însă se cuvine distinct subliniat faptul că

7 René Descartes, Regulae ad Directionem Ingenii, în românește după textul original, cu o introducere și note de C.

Noica, Brașov, 1935. 8 C. Noica, Viața și filosofia lui René Descartes, București, Biblioteca pentru toți, 1937.

9 Cf. Universitatea din București, 1928-1929, București, Tip. „Bucovina”, I.E. Torouțiu, 1930, p.117 (statistica).

– fără a fi un paradox – „filologia clasică” nu era frecventată de nici un israelit, într-o logică

asupra cărei nu este aici locul să ne oprim, deși facultatea era frecventată atunci de 403 studenți

evrei.

Noica a preferat în acest debut universitar 1928/29 să ducă așadar o viață mondenă,

oarecum tumultuoasă, neglijând cursurile profesorilor săi în beneficiul lecturilor dezordonate, dar

enorme din punct de vedere cantitativ, bucurându-se de prieteniile feminine, nelipsind de la

petrecerile dansante, îndrăgind dezbaterile filosofice cu amicii de distracție etc. Este de altfel o

atmosferă ce o aflăm descrisă la Mircea Eliade în ale sale Gaudeamus și Romanul adolescentului

miop, de Petru Comarnescu în Pagini de jurnal, ori de Jeni Acterian în Jurnalul unei fete greu de

mulțumit.

Abia din anul al II-lea Constantin Noica își dirijează conduita spre o „raționalizare” a

efortului intelectual, devenind mult mai riguros în lecturi, îndreptându-se ferm spre studiul

filosofiei, participând la cursurile unor specialiști ai domeniului ce au făcut „școală”. Așa se face că

îndeosebi în anii universitari 1929/1930 și 1930/1931 frecventează mai ales pe C. Rădulescu-

Motru, titularul catedrei de Psihologie, logică și teoria cunoașterii, dar și pe conferențiarul atașat

acestei materii, pe Nae Ionescu10

. Totodată urmărește prelegerile lui D. Gusti, în cadrul catedrei de

Estetică, etică și sociologie, lucrând la seminarul acestuia cu Tudor Vianu, docent și proaspăt

cooptat la universitate (de la începutul lui 1927), dar și cu recentul asistent Mircea Vulcănescu.

Însă pare atras mai ales de P.P. Negulescu, profesorul de Istoria și enciclopedia filosofiei, fost

discipol al lui Titu Maiorescu, dar și imitator al acestuia în ce privește prestația în amfiteatru. De

altfel, în anii universitari 1929/1930 și 1930/1931, titularul materiei a ținut un curs de

epistemologie, acoperind problematica din antichitate până la Kant, mai apoi până în

contemporaneitate, abordând și impactul științelor pozitive asupra acesteia.

Trebuie subliniat acum că Noica a avut o relație oarecum specială cu P.P. Negulescu,

acesta devenindu-i nu doar îndrumătorul lucrării de licență și apoi a celei de doctorat, ci și un

protector important – după cum se va putea vedea mai jos -, care deși nu avea anvergura fostului

său mentor Titu Maiorescu, a căutat și el după modelul acestuia din urmă să devină un spiritus

rector, să dibuiască talentele, să le orienteze lecturile și gândirea, în cazul lui Constantin Noica

dovedindu-se nu mai mult decât un îndrumător din perspectivă academică.

La finele celor trei ani legiuiți de cursuri, Constantin Noica își susține examenele de licență

în sesiunea din iunie 1931, prezentând totodată lucrarea Problema lucrului în sine la Kant,

elaborată sub îndrumarea lui P.P. Negulescu, textul fiind inclus mai apoi în volumul Concepte

deschise (1936)11

. În afara lui Noica, seria de absolvenți și licențiați din luna iunie a mai numărat

pe Nina Façon, Edgar Papu, Ovidiu Papadima ori Maria Pișculescu (Galaction), primii trei

devenind de-a lungul vremii personalități culturale indiscutabile. Este de reținut totodată faptul

că în 29 iunie 1931 – de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel – i s-a decernat lui C. Noica unul

din premiile acordate studenților ce s-au distins în cursul anului academic, fiind recompensat

pentru activitatea din cadrul Pedagogiei practice, la propunerea lui I. Rădulescu-Pogoneanu, cu

acest prilej fiind gratificati și Emil Cioran (la psihologie), Nina Façon (italiană), Ovidiu

Papadima și Emil Turdeanu (istoria literaturii române vechi), Dumitru Berciu (preistorie ș.a.)12

.

10

Vezi și Romina Surugiu, Influența lui Nae Ionescu asupra filosofiei lui Noica, în „Studii de istorie a filosofiei

românești”, VI, 2010, p.231-240. 11

C. Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibnitz și Kant, București, Tip. Bucovina, 1936. 12

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos.280/1931, f.36-44.

Eliberat oarecum de corvezile universitare, Noica se adâncește și mai mult în studiul

filosofiei, atașându-se tot mai mult grupului de la Criterion, dezvoltând prietenii intelectuale

îndeosebi cu Mircea Eliade și Emil Cioran.

Obligat să se și întrețină, C. Noica acceptă propunerea lui P.P. Negulescu de a ocupa postul

de bibliotecar al Seminarului de Istoria și enciclopedia filosofiei, între 1932-1934, de altfel locul

ideal pentru a fi și pe mai departe în mijlocul cărților, aproape de foștii săi profesori, într-o

atmosferă propice efuziunilor intelectuale. De altfel, nu puține din personalitățile noastre culturale

au avut parte în anii de debut de șansa unor asemenea posturi temporare, nu mare lucru remunerate,

dar oarecum tihnite și stimulative. La repezeală putem aminti aici pe George Călinescu, care -

asemenea lui Noica – nu s-a dovedit nici el preocupat de frecventarea cursurilor din anul I de

facultate, acceptând însă din nevoia de a dobândi o anume independenţă financiară faţă de părinţi să

se angajeze temporar custode al bibliotecii Facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (în 1919), care

tocmai intrase în posesia cărţilor personale ale recent dispărutului Titu Maiorescu. Dacă până atunci

Călinescu păruse destul de blazat vizavi de „speculaţiile” filosofice, reticent faţă de eforturile

intelectuale sistematice şi precis orientate, munca de inventariere a volumelor proaspăt donate l-au

introdus pe neaşteptate în laboratorul de creaţie al ilustrului cărturar, în intimitatea gândurilor

acestuia, care avusese obiceiul de a face însemnări consistente pe marginea filelor de carte. Această

fascinaţie a ideilor maioresciene, vehiculate prin simple notaţii şi reflecţii marginale, a fost decisivă

în destinul lui Călinescu, care descoperă voluptatea lecturii şi a cugetării, generând totodată

„declicul” ce a schimbat un destin altfel previzibil13

. Dar lista „bibliotecarilor” ce au dobândit apoi o

oarecare notorietate intelectuală poate fi copletată și cu G. Giuglea, Șt.O. Iosif, frații C. și R. Cioflec,

Barbu Theodorescu, N. Georgescu-Tistu, Tancred Bănățeanu, Traian Brăileanu, D.C. Amzăr, Ernest

Bernea, G. Vlădescu-Răcoasa, Emil Turdeanu, Șt. Pascu, Radu Paul, David Prodan, Virgil Vătășianu

ș.a., ca să nu mai pomenim „celebritațile” de până la prima conflagrație mondială (precum M.

Eminescu, Alex. Philippide, Ion Bianu, Orest Tafrali, Alex. Lapedau, Ilie Minea, Giorge Pascu ș.a.).

Cert este faptul că perioada petrecută de C. Noica în ambianța bibliotecii Seminarului de

Istoria filosofiei a fost una fecundă, anul 1934 marcând aparția volumului Mathesis sau bucuriile

simple, prima sa lucrare propriu-zis filosofică14

, ce va primi de altfel și premiul scriitorilor tineri.

Răstimpul cât a lucrat ca bibliotecar a fost fructificat și prin elanul său de a se pune la

punct cu matematicile (la care, în liceu, avusese ca profesor pe Dan Barbilian, alias Ion Barbu,

poetul), motiv pentru care s-a înscris vreme de un an la Facultatea de științe, pe care a

abandonat-o însă în 1933. Va părăsi postul de custode nu doar pentru a scăpa de rigorile unui

program oarecum fix în decursul anului academic, ci și din nevoia unei mai mari independențe și

timp pentru travaliu intelectual, facilitat din 1934 și de căsătoria lui Noica cu Wendy Muston,

alături de care se va stabili la Sinaia. Mariajul său a fost mai mult decât un angajament social,

punându-se mai curând ordine în viața sa, oferindu-i siguranță și un anumit grad de confort uman.

Nu întâmplător, mariajul este definit și ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii,

de structurare normativă a realităţii înconjurătoare15

.

Așa se face că următorii ani sunt extrem de fecunzi în studiul istoriei filosofiei, Noica

publicând în 1935 o versiune românească din René Descartes, Regulae ad Directionem Ingenii16

,

13

I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.59-61. 14

C. Noica, Mathesis sau bucuriile simple, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”, 1934 (ed.

II, București, Edit. Humanitas, 1992, 96 p.). 15

Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P.L. Berger, Affrontés á la modernité,

Paris, Centurion, 1980, p.23-44. 16

René Descartes, Regulae ad Directionem Ingenii, în românește după textul original, cu o introducere și note de C.

Noica, Brașov, 1935.

mai apoi – în 1936 – dând la tipar volumul Concepte deschise în istoria filosofiei lui Descartes,

Leibnitz, Kant17

, pentru ca în anul următor să apară deja invocata lucrare despre Viața și filosofia

lui René Descartes, dar și o tălmăcire din Meditationes de prima philosophia, ale aceluiași

Descartes18

. Recunoașterile sunt aproape exaltante, pentru cartea Concepte deschise primind

chiar premiul Academiei Române în 1937, pe baza raportului întocmit de C. Rădulescu-Motru19

,

care se încheia astfel: „În tânăra noastră mișcare filosofică, d-1 C. Noica reprezintă nu numai o

frumoasă promisiune pentru viitor, dar și un talent cu care ne putem mândri din atât cât a produs

până acum”.

De altfel, critica de întâmpinare nu are mai deloc rețineri în a-l plasa pe Noica nu doar

printre tinerii gânditori ce promit importante închegări filosofice, ci și printre erudiții preocupați

de istoria filosofiei. În acest context, nu-i de mirare faptul că Petru Comarnescu publică un studiu

comparativ nu lipsit de semnificații, intitulat Două moduri de cercetări filosofice, la d-nii Al.

Claudian și C. Noica20

, în care afirmă cât se poate de răspicat: „Cugetarea românească s-a

îmbogățit în ultima vreme cu câteva cercetări serioase în domeniul istoriei filosofiei. Datorită d-

lor Al. Claudian și C. Noica, doi filosofi tineri și totuși ținând, cel puțin cronologic, de două

generații diferite, câteva din problemele fundamentale ale gândirii unui Plato, Descartes, Leibniz,

Kant, Saint-Simon și Auguste Comte21

, au fost studiate și interpretate cu o seriozitate și cu un

simț al răspunderii personale ce onorează cultura noastră, după cum totodată, credem, constituie

bunuri în sine, vrednice de a fi luate în seamă și de străinătate”.

Iar alăturarea celor două nume nu putea fi decât onorantă mai ales pentru Noica, care

intrase abia în al 27-lea an de viață, avea deja câteva cărți publicate, în vreme ce Al. Claudian era

cu un deceniu mai în vârstă, strănepot al profesorului universitar Petre Cernătescu, dar și el

absolvent al facultății de litere din București, însă în 1922, fiind coleg și prieten cu P.P. Panaitescu și

Victor Papacostea. După ce a fost profesor suplinitor de filosofie şi franceză pe la diverse licee

bucureştene şi la Liceul militar din Iaşi (1922-1929), dar şi secretar al Institutului Social Român al lui

D. Gusti (1928-1929), Claudian a devenit asistent al lui Ştefan Zeletin (de la 1 octombrie 1929) în

capitala Moldovei, unde îşi va lua doctoratul în 1930. Ulterior a suplinit pe mai mulţi universitari

ieşeni, predând Istoria filosofiei vechi şi medievale, Sociologie, logică şi psihologie, pentru ca abia în

1940 să fie numit conferenţiar de Logică prin concurs, deşi nu tocmai spre mulţumirea lui22

. Numai

după sinuciderea lui Petre Andrei, Al. Claudian va fi „chemat” la catedra de Sociologie23

, unde a

funcţionat până la desfiinţarea ei, în 1948. Asemenea lui Noica, nici Claudian nu a scăpat de ororile

regimului comunist, trecând prin închisoarea de la Aiud şi prin lagărele de la Peninsula şi Poarta

Albă, fiind apoi „recuperat” în temeiul faptului că fusese totuşi unul din profunzii şi adevăraţii

marxişti români – dar și cu câteva studii interesante în ce privește antisemitismul, spre finele

războiului mondial, în profund antagonism cu opiniile antebelice ale lui Noica -, după eliberarea

17

C. Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibnitz și Kant, București, Tip. Bucovina, 1936. 18

René Descartes, Meditationes de prima philosophia, în românește după textul original, cu un rezumat, punct cu

punct, al întâmpinărilor și răspunsurilor, precum și un indice de Constantin Noica, București, 1937. 19

cf. Analele Academiei Române. Desbaterile, t.LVII, 1936-1937, p.150-152. 20

Petru Comarnescu, Două moduri de cercetări filosofice, la d-nii Al. Claudian și C. Noica, în „Revista Fundațiilor

Regale”, III, 1936, nr.12 din 1 decembrie, p.704-711. 21

Cu referință la Al.Claudian, Originea socială a filosofiei lui Auguste Comte, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură

şi artă, 1936, 223 p. 22

Vezi Scrisori către Tudor Vianu, II, ed. Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Edit. Minerva,

1994, p.72. 23

Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos.2092/1941, 10 file. Raportul de „chemare” a fost semnat de A.

Ieşan, Dan Bădărău şi A. Oţetea.

din detenţie devenind conferenţiar de psihologie la facultatea de medicină din Iaşi, pentru ca mai

apoi să treacă pe postul de cercetător ştiinţific în cadrul Academiei Române, de unde s-a pensionat

în 1962, cu puţin timp înainte de deces.

De altfel, invocatul text al lui Petru Comarnescu evidențiază încă de la mijlocul anilor ’30

maniera distinctă a celor doi de a privi și valorifica istoria filosofiei, în fapt „două moduri de

cercetari filosofice, exemplar realizate în cadrul preocupărilor lor, de d-nii C. Noica si Al.

Claudian, tocmai pentru a arăta polii între care se dezbate actualmente interpretarea filosofică”24

.

Asemenea altor tineri români ambițioși din epocă, Noica aspiră a merge măcar la o

specializare în străinătate, în virtutea unui obicei ce luase amploare la noi încă de la fondarea

României moderne, într-un context deja suficient conturat25

. De altfel, ca pentru mulți din

congenerii lui, trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu privită ca un bun indice de

formaţie ambiţioasă şi de calitate, atestatele dobândite în străinătate, ca instrument al carierei,

devenind astfel obiectivul esenţial al multor tineri cu aspiraţii elevate. Prin asemenea impulsuri

trecuseră mai toți profesorii lui de la universitate, C. Rădulescu-Motru, de pildă, afirmând în

Mărturisirile sale că pe vremea adolescenței lui „oricine avea un titlu universitar, mai ales luat în

străinătate, găsea înaintea sa cariera deschisă gata“26

. În consecinţă, „continuarea studiilor

universitare în străinătate era pentru toată generaţia mea un lucru aşa de natural, încât ea nu cerea

aranjamente prealabile (...). Plecau, fiindcă aşa făcea toată lumea“27

. Iar mentalitățile nu se

schimbaseră nici după primul război mondial, de vreme ce Vasile Băncilă îi relata lui Basil

Munteanu în toamna lui 1922 – fără să aibă o imagine prea clară a ceea ce se petrecuse anterior sub

acest aspect – că „toţi licenţiaţii, când sunt întrebaţi ce planuri au, spun: «plec, plec !» I-a apucat

instinctul migraţiei către Apus pe români, după ce 2000 de ani au găsit de bine să stea în văgăunele

Carpaţilor. E cam târziu, dar nu strică!“28

.

În acest context, C. Noica va reuși și el să plece „în afară”, dar nu oriunde, ci la Paris, cu un

stipendiu acordat de statul francez pentru anul academic 1938/1939 (de zece luni), prin intermediul

Institutului Francez de Studii Înalte din România, fondat încă din 1924 la București, și care a avut un

rol important în biografia multor intelectuali români. Obținerea unei asemenea burse nu era ceva

tocmai ușor (în total 15.000 franci), C. Noica depășind cu ușurință cele două runde de selecție

(mai întâi la Legaţia Franţei din Bucureşti, iar apoi la Ministerul Instrucţiunii Publice din Paris).

Și nu întâmplător, cu un an înaintea sa, în 1937, cu același tip de bursă, a plecat în Hexagon și Emil

Cioran – după ce trecuse și prin Germania ca bursier Humboldt –, căruia în mod excepțional i se va

prelungi stipendiul cu alți doi ani29

, ceea ce a făcut ca cei doi să petreacă multe momente împreună în

capitala Franței. De altfel, asemenea lui Cioran, nici Noica nu a prea frecventat amfiteatrele

Sorbonei, preferând plăcerea lecturilor în biblioteci, călătoriile, întreținându-se cu prietenii, gustând

din tot ceea ce oferea Orașul Luminilor din punct de vedere cultural sau para-cultural. La Paris, de

pildă, pe la începutul lui aprilie 1938, prin intermediul lui Basil Munteanu, C. Noica și Em. Cioran

vor lua dejunul cu Lucian Blaga, recent numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la

Lisabona, aflat în trecere prin capitala Franței.

24

Petru Comarnescu, Două moduri de cercetări filosofice, la d-nii Al. Claudian și C. Noica, p.711. 25

Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savanta. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944),

Cluj, Edit. Limes, 2006. 26

C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Sanda şi Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.69. 27

Ibidem, p.38. 28

Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.8. 29

Vezi Irina Nastasă-Matei, Emil Cioran în peregrinatio academica, 1933-1945, în „Anuarul Institutului de Istorie

“George Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Historica, LI, 2012, p.241-253.

Ca un paradox, deși Franța nu era atât de contaminată de extrema dreaptă, cum se înfățișa pe

atunci România, Noica devine de prin 1938 extrem de activ în publicistica de la noi, îndeosebi în

periodicele obediente Mișcării Legionare, atât din convingere, dar – poate – mai ales în virtutea unei

solidarități cu congeneri ai săi atinși de porniri anti-democratice, nu întotdeauna cu sentimente

antisemite și porniri violente, ci mai curând în temeiul unui extremism care să ducă la anihilarea

politicianismului de la noi, extremism pigmentat în cazul tinerilor intelectuali cu promisiunea că își

vor afla și ei un loc în serviciul țării pe baza meritului și a capacității, principii clamate până la

saturație de legionari, preluate apoi și de propaganda regimului antonescian.

Reîntors în țară, C. Noica se dedică cu precădere finalizării disertației lui doctorale, pe care o

angajase încă dinaintea plecării în Franța, avându-l ca îndrumător pe același profesor ce-i patronase și

lucrarea de licență, P.P. Negulescu. După un efort susținut toată vara, tânărul doctorand și-a depus

deja teza pe 13 noiembrie 1939 – la numai zece zile după ce mai vârsticul amic de la Paris, Basil

Munteanu, și-a trecut în sfârșit mult așteptatul său doctorat30

-, însă faptul că profesorul

coordonator a avut o iarnă în care a trebuit să zacă la pat mai multe săptămâni în șir, datorită unei

gripe puternice (avea deja 68 de ani)31

, referatul de acceptare a întârziat destul de mult.

Iarna lui 1939/40 și primăvara ce a urmat a fost o perioadă propice mai multor susțineri

de teze doctorale la Facultatea de filosofie și litere din București, mulți din tinerii care mai apoi

vor ajunge la o anumită notorietate în câmpul culturii grăbindu-se parcă a dobândi un titlu care să

le deschidă calea spre o carieră științifică și universitară, favorizați în perioada dictaturii regale și

de o serie de măsuri prin care instituțiile de învățământ superior se puteau descotorosi mai ușor

de profesorii „navetiști”, de cumularzi, de cei care în ultimii ani nu avuseseră o activitate

științifică cât de cât onorabilă, de toți cei ajunși în sistem pe temeiul nepotismului, de persoanele

care depășiseră simțitor vârsta pensionării etc. Dar la această avalanșă de susțineri ale

doctoratelor a contribuit poate și declanșarea celui ce-al doilea război mondial, care putea în

orice moment antrena și România, ceea ce ar fi însemnat pentru mulți trenarea finalizării

propriilor cercetări, lăsarea pentru „un mai târziu” cu totul nesigur. Așa se face că mulți tineri cu

aspirații intelectuale elevate și-au susținut doctoratul în această perioadă, amintind acum –

oarecum la repezeală – pe Ernest Bernea, Maria Holban, Alexandru Dima, Maria Matilda

Alexandrescu-Dersca, Emil Vârtosu, Mitrea Bucur, Constantin Calotă, Henri Stahl ș.a.

În cazul lui Constantin Noica, au trecut aproape patru luni de la depunerea lucrării până

când P.P. Negulescu a întocmit referatul de acceptare a tezei, care avea ca titlu: Schiță pentru

istoria lui Cum e cu putință ceva nou. În convalescență fiind, raportul întocmit de coordonator și

subsemnat deopotrivă de C. Rădulescu-Motru este unul neobișnuit de lung – în comparație cu

altele de acest gen -, elaborat prin preluarea mai multor citate din lucrarea doctorandului,

document scris cu mâna, citeț și cu o grafie plăcută, cu prea puține intervenții la lectura finală a

autorului (vezi Anexa 2). Nu știm acum dacă nu cumva din teribilism, ca să epateze, ori chiar

există un sâmbure de adevăr, C. Noica îl anunța la 3 februarie 1940 pe Emil Cioran – aflat încă la

Paris – că-și va „susține în curând teza (care, spre cinstea mea, îl indispune serios pe

Negulescu)”32

.

În acest context, după cutuma vremii, referatul întocmit de Negulescu și Rădulescu-

Motru – acesta din urmă era și decan al facultății – este supus spre aprobare Consiliului

30

Cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos.342/1939, f.43,

49-52. 31

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 7/1940, f.129-132. 32

Constantin Barbu, Un cuvânt despre Adsum, în „Expresul de Sud”, nr.62/4 mai 2007.

profesoral în cadrul ședinței din 6 martie 194033

. P.P. Negulescu lipsește, fiind încă bolnav, dar

în înțelegere cu decanul se aprobă completarea comisiei pentru susținerea publică a tezei lui C.

Noica cu profesorii D. Gusti, G.G. Antonescu și N.I. Herescu. Este demn de reținut faptul că în

cadrul aceleiași ședințe a mai fost prezentat un referat, întocmit de același Negulescu, asupra

tezei lui Petre P. Ionescu, de data aceasta profesorul ridicând unele probleme „de principiu”,

invocând totodată formalitățile cerute de regulament în vederea susținerii doctoratului34

. Iar în ce

privește destinul catedrei sale de Filosofie și logică, tot printr-o epistolă adresată decanului, P.P.

Negulescu pledează pentru menținerea conferinței devenită vacantă prin plecarea lui Mircea

Florian ca profesor la Universitatea din Cernăuți, dar și pentru cooptarea de noi asistenți, materia

fiind mult prea extinsă, iar numărul de studenți devenind destul de mare.

De la acest moment vor mai trece alte trei luni până la susținerea publică a doctoratului

de către Constantin Noica, eveniment ce a avut loc într-o zi de luni, 3 iunie 1940, ora 18, în sala

Seminarului de Enciclopedia filosofiei a Facultății de filosofie și litere din București, în fața

întregii comisii stabilite35

. Astfel, i se va conferi titlul de doctor în baza procesului verbal nr.

126/iunie 1940, la începutul lunii iulie intrând și în posesia diplomei36

, după ce făcuse dovada că

teza a fost tipărită și au fost depuse la Universitate cele 50 exemplare impuse de lege37

.

Tergiversarea s-a datorat atât stării prelungite de convalescență a lui P.P. Negulescu și a

multiplelor lui obligații rămase restanță38

, dar și faptului – probabil – că evenimentele politice

din țară și străinătate se derulau cu o rapiditate greu de anticipat, iar căderea Parisului sub

ocupație nazistă generând printre mulți din corpul didactic al facultății o reală stare de indignare

și pesimism. Adresându-se directorului Institutului Francez de Studii Înalte din România (la 20

mai 1940), bunăoară, Tache Papahagi își manifesta „convingerea că Franța va învinge această

ultra-dementă barbarie”, „cea mai întunecată barbarie din întreaga istorie a omenirii – turbata

barbarie teutonică”39

.

De altfel, doctoratul lui C. Noica va fi printre ultimele coordonate de P.P. Negulescu și

susținute public sub autoritatea sa40

, deoarece – după vacanța de vară și instaurarea regimului

antonesciano-legionar – noii guvernanți vor emite Decretul nr.3415/9 octombrie 1940, prin care

33

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos.340/1939-1943,

f.385-389. 34

P.P. Ionescu își publicase deja lucrarea ce o dorea și ca teză de doctorat: Ontologia română şi cunoaşterea,

București, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939. 35

Cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos.348/1940, f.9 ;

vezi și f.31. 36

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 23/1940, f.224-225. 37

Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, București, Institutul de Arte Grafice

„Bucovina” I.E. Torouțiu, 1940, 322 p. (la prețul de 100 lei). Sub același titlu a fost reprodusă la București, Edit.

Humanitas, 1995, 338 p.). 38

Cum ar fi, de pildă, și întocmirea referatului pentru doctoratul lui Constantin Calotă, cu titlul De la Kant la

Jaspers, iar ca subtitlu: „Încercare critică și sistematică asupra conceptului de cunoaștere”, ce a fost susținut pe 10

iunie 1940 (Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos.348/1940,

f.74-77). Totodată, Negulescu a trecut și printr-un scandal provocat de broșura lui N. Tatu, Un plagiator: Al.

Posescu. Autorul plagiat: P.P. Negulescu, cel dintâi fiind asistentul celui din urmă, profesorul fiind nevoit de altfel

să ia apărarea lui Posescu, care a fost suspendat, a trecut prin judecata Comisiei disciplinare etc. (Arh.St.Bucureşti,

Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 954/1940, f.8-106). 39

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 13/1940, f.40-41. 40

Mai apoi, tot în temeiul unui raport întocmit de P.P. Negulescu, volumul Izvoare de filosofie, culegere de studii și

texte, îngrijtă de C. Floru, C. Noica și M. Vulcănescu, București, 1942, va obține premiul „Gheorghe Asachi” al

Academiei Române, în 1943 (cf. Analele Academiei Române. Desbaterile, t.LXIII, 1942-1943, p.242-243).

au fost scoși la pensie din oficiu, începând cu 1 noiembrie 1940, N. Iorga, P.P. Negulescu și C.

Rădulescu-Motru41

, de altfel cel dintâi fiind la scurt timp asasinat de către legionari.

La scurtă vreme de la apariție, lucrarea de doctorat a lui C. Noica a captat interesul

colegilor de generație - și nu numai -, periodicele vremii publicând mai multe cronici de

întâmpinare, aproape toate extrem de măgulitoare la adresa autorului. Mai tânărul Ion Frunzetti

(abreviat I. Fr.), care tocmai își susținuse disertația doctorală cu Tudor Vianu, semnalează încă

de la finele lui 194042

aparița volumului Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, în

care autorul surprinde „problema progresului epistemologic”. Deși acum Frunzetti face doar o

simplă notă bibliografică, scopul ei era de fapt „de a semnala o clipă mai devreme, existența,

printre noi, a unui gânditor de tipul acelora care, înainte de a întreprinde ceva își pun problema

nu numai a legitimității întreprinderii, dar chiar a justificării genului de activitate omenească

abordat”. Pentru că două luni mai târziu, Frunzetti va publica o cronică mult mai elaborată43

, în

care subliniază faptul că „introducerea în filosofie concepută de d. Noica ia de la început

caracterul de mărturisire, de discurs al unui om către oameni, bucurându-se de privilegiul unei

demnități axiologice, ce lipsește operelor similare”. Și va încheia astfel: „Drama morții a însuși

principiului vieții, d. Constantin Noica o rezolvă lăsând să se întrevadă valorile vitale ale

certitudinii Morții, înlăuntrul vieții spiritului. D. Noica e, prin specia aceasta de tragism, o

conștiință modernä”.

Faima lucrării a ajuns și la urechile lui Mircea Eliade, care era secretar de presă la

Legația României de la Lisabona, reproșându-i lui Noica la 26 aprilie 1942 că deși au trecut doi

ani de la susținerea doctoratului, nu a primit încă lucrarea, pe care ar dori mult s-o citească44

. De

altfel, Eliade - nemulțumit de poziția sa „diplomatică”, pentru că și-ar fi dorit a fi consilier

cultural – părea avid de informații din țară, îndeosebi de posibilitatea de a avea vreun post

universitar45

, fapt ce nu va deveni de actualitate decât mult mai târziu, în 1944, când – poate doar

prin hazard – cei doi, Noica și Eliade, s-au aflat în aceeași competiție pentru conferința de

Filosofia istoriei și filosofia culturii, post încredințat în cele din urmă lui I. Zamfirescu46

.

Cu doctoratul susținut și cu legionarii la putere din 14 septembrie 1940, lui C. Noica i se

oferă șansa de a pleca în octombrie ca referent „de filosofie” la recent înființatul Institut Român

de la Berlin47

. Ideea unui atare stabiliment era oarecum de dată recentă, inițial C.C. Giurescu

propunând fondarea acestui organism încă din luna mai 1940, pe când era ministru al

Propagandei Naționale, idee împărtășită și de regele Carol II. Evenimentele din vara lui 1940 au

făcut ca problema să fie reluată în vremea guvernului Ion Gigurtu, printr-un memoriu al lui

Sextil Pușcariu, tocmai când Mihail Manoilescu era ministru de Externe al României48

. În acest

41

Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 7/1940, f.137-138. 42

În „Revista Fundațiilor Regale”, VII, 1940, nr.12 din 1 decembrie, p.713. 43

În „Revista Fundațiilor Regale”, VIII, 1941, nr.2 din 1 februarie, p.475-478. 44

Mircea Eliade, Europa, Asia, America ... Corespondență, II (I-P), ed. Mircea Handoca, București, Edit.

Humanitas, 2004, p.358. 45

Ibidem, p.355. 46

Vezi C. Popescu-Cadem, Document în replică, București, Edit. Biblioteca Bucureștilor, 2007, p.269-280.

Documentele concursului în Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi

filosofie, dos.381/1944, f.6-16, 111-113, și – mult mai consistent - în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii

Publice, dos. 1568/1944, f.67-142. 47

Înființat în baza Decretului-Lege publicat în „Monitorul Oficial”, nr.189 din 17 august 1940, Institutul era menit

să funcționeze începând cu 1 septembrie 1940. Documente referitoare la acesta vezi în Irina Nastasă-Matei, Sextil

Pușcariu și Institutul Român din Germania, în „Studia Universitatis Petru Maior”, Historia, Târgu Mureș, IX, 2009,

p.217-246. 48

Fratele lui Mihail Manoilescu, Grigore, era căsătorit cu Lia, fiica lui Sextil Puşcariu.

context, Institutul Român de la Berlin devine un soi de replică a Institutului Maghiar din capitala

celui de-al III-lea Reich – după pierderea Ardealului de Nord -, scopul lui fiind „de a dezvolta o

operă de propagandă științifică în favoarea României, de a ține legături cu instituțiile de cultură

germană, de a organiza aici conferințe ale savanților români, precum și de a pune la dispoziția

cercetătorilor germani material documentar asupra României”49

.

În temeiul Decretului-Lege de înființare a Institutului, Sextil Pușcariu a fost numit

președinte, iar ginerele său și fratele ministrului de Externe, Grigore Manoilescu, a căpătat postul

de director. După cum prevedea contractul dintre Pușcariu și Ministerul de Externe, cel dintâi

avea deplina libertate să-și aleagă și să angajeze personalul instituției, ceea ce a și făcut până la

14 octombrie 1940, sediul acesteia fiind o splendidă clădire din Berlin (Charlottenburg,

Ahornallee nr.22, 23, 24), cu multe încăperi bine mobilate, cu o sală de conferințe, sală de

lectură, bibliotecă, birouri și locuințele președintelui și directorului.

Astfel, în afara ginerelui său, Sextil Pușcariu a mai angajat ca secretar general pe un

vechi prieten de pe vremea când era profesor la Cernăuți, este vorba de Maximilian Hacman (de

altfel, fost rector al universității bucovinene), iar ca asistenți – cu titulatura de „referenți pentru

chestiuni istorice, tehnice și bibliografice” – a adus pe Gh. Vinulescu, detașat de la Ministerul

Afacerilor Străine, pe Constantin Noica, Alexandru Teodoreanu, un anume Bodea și pe Wilhelm

Czell, ce era folosit și ca traducător. În afara acestora, au mai fost angajate – ca secretare de

bibliotecă – soțiile lui Vinulescu și Noica, în plus existând și o dactilografă. Dintr-un raport al lui

Pușcariu asupra activității Institutului până în mai 1941, rezulta că referenții „dau zilnic

informații și date despre România din toate domeniile și pregătesc material pentru studii și teze

de doctorat”50

, după ce într-un document anterior (14 februarie 1941) acesta scria: „Colaboratorii

mei lucrează de dimineața până seara, dar nu prididesc cu lucrul”51

.

După rebeliunea legionară, Ion Antonescu a intenționat să suprime Institutul, dar mai

multe voci – inclusiv în baza unui raport al lui R. Bossy (șeful Legației române la Berlin) – au

impus renunțarea la această idee, apreciindu-se faptul că un asemenea organism este extrem de

necesar în condițiile unei puternice și eficiente propagande maghiare în capitala Reichului.

Numai că situația lui C. Noica se complică datorită soției acestuia, căreia i s-a refuzat în

primăvara lui 1941 acordarea autorizației de funcționare la Institut, fiind „de naționalitate

engleză”52

. (Vezi Anexa 4). În aceste împrejurări, Noica revine în țară la începutul verii.

Perioada petrecută în Germania nu a fost însă lipsită de beneficii intelectuale, C. Noica

participând în câteva rânduri la seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger. În rest, acesta a

avut parte în cadrul Institutului de o muncă oarecum de rutină, într-o perioadă în care activitățile

organizate aici nu se bucurau de o prea mare audiență, cel puțin după cum rezultă din Jurnalul

berlinez al lui D.C. Amzăr, susceptibil de subiectivism de vreme ce visase cândva să ocupe locul

lui Sextil Pușcariu53

. Se cuvine a reține aici faptul că în jurul datei de 20 februarie 1941 s-a aflat

la Berlin și Emil Cioran, în trecere spre noul post ce-l obținuse în Franța, de consilier cultural, cu

49

Irina Nastasă-Matei, Op. cit., p.232. 50

Ibidem, p.235. 51

Ibidem, p.221. 52

Ibidem, p.230. Vezi și Arh.St. București, Ministerul Educației Naționale. Direcția Învățământului Superior,

dos.979/1941, f.40. 53

Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. România Press,

2005, p.32. Amzăr se afla la Berlin pentru doctorat, din 6 aprilie fusese numit secretar de presă cl. III în cadrul

Ministerului Propagandei Naţionale, dar cu detaşare în capitala Germaniei, legionar convins, dar care a aderat la

Frontul Renaşterii, pentru a reveni la vechile convingeri politice în toamna lui 1940, după rebeliune dezicându-se

din nou de vechii camarazi pentru a-și păstra pozițiile „diplomatice” în Reich etc.

această ocazie întâlnindu-se cu mai mulți români, printre care și cu Noica54

. Iar cu prilejul unei

excursii de 1 mai a tuturor angajaților Institutului, Amzăr notează după discuțiile amicale cu

Noica faptul că acesta din urmă își declara încă – chiar după Rebeliune – atașamentul la mişcarea

legionară55

.

Chiar și după plecarea oficială a lui Noica din Institutul Român de la Berlin, acesta a

revenit în câteva rânduri, pe 3 iunie 1943 – de pildă – susținând o conferință despre Tensiunea

interioară a culturilor mici. Amzăr nu se poate abține să acorde atenție acestui lucru, notând în

jurnalul său și câteva observații nu lipsite de interes: „După o introducere abstractă şi destul de

naivă (...) [Noica] a trecut la partea serioasă, prezentând pe Neagoe Basarab, Cantemir şi Blaga

ca reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti în trei momente istorice deosebite. Cel mai bun lucru

din toată conferinţa a fost ultima propoziţie – o încheiere tipic Noica. Încolo: problematică

rusească”56

.

Cum de la sine se înțelege, anii de formație filosofică și experiențele intelectuale de până

la finele celui de-al doilea război mondial ale lui Constantin Noica ar trebui să constituie o temă

privilegiată de analiză, care – evident – nu va întârzia să prindă contur mult mai coerent și în

fireștile detalii inerente oricărei veritabile biografii. Este și motivul pentru care publicăm în

Anexă câteva documente susceptibile a contura profilul unui gânditor care își așteaptă încă

„povestea vieții” într-o formulă cât mai închegată și atractivă.

ANEXE

1

[Nr. 2797/13 noiembrie 1939]

Domnule Decan,

Subsemnatul Constantin Noica am onoarea a depune aci alăturat teza de doctorat,

subiectul „Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou” și vă rog să binevoiți a dispune ca

să fie înmânată d-lui prof. P.P. Negulescu.

Cu toată stima,

Constantin Noica

(Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie,

dos.342/1939, f.44)

[Rezoluție: „13 nov. 1939. Referenți prof. P.P. Negulescu, prof. C. Rădulescu-Motru”]

54

Ibidem, p.236-237. 55

Ibidem, 253. 56

Ibidem, p.347.

2

Raport

asupra lucrării prezentate ca teză de doctorat de dl. Const. Noica, sub titlul

„Schițe pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou”

Nu se poate tăgădui că, reprezentând o sforțare considerabilă de gândire personală,

această lucrare este, cu toate îndoielile pe care le ridică, deosebit de interesantă. Urmărind, în

desfășurarea cugetării filosofice a trecutului, „căutarea fără preget a ceva nou” – căutare ce,

întrucât ar revela „viața însăși a spiritului”, și-ar avea prețul în ea însăși „dincolo de adevărurile

și erorile posibile ale filosofilor” -, autorul susține că „destinul filosofiei este să poarte cu sine

istoria ei”. S-o poarte chiar în întregime, fiindcă „adevărata dezamăgire pe care ar trebui s-o dea,

celui ce o cercetează, istoria filosofiei, e mai putin de a nu putea desprinde ceva sigur din ea: e de

a nu putea păstra totul”. De aceea, „năzuința cea mai legitimă a istoricului este de a adopta o

atitudine care să-i îngăduie a pierde cât mai puțin, într-un câmp unde varietatea de moduri e fără

odihnă”. Iar acea atitudine nu poate fi decât „subiectivizarea istoriei”, care singură poate

satisface „nevoia de unitate cu sine a spiritului”. „Numai subiectivizând istoria, numai purtând cu

sine întreaga istorie (și interpretând-o din punctul său de vedere) poate răspunde filosofia

exigențelor de unitate care comandă, la fel cu cele de obiectivitate, viața intelectuală”. E o

atitudine pe care o impune minții omenești, în filosofie și prin urmare și în istoria ei, faptul că

dacă „obiectivismul” ne unifică pe noi oamenii „unii cu alții”, numai „subiectivismul” ne poate

unifica și „cu noi înșine”. Și autorul repetă, apodictic: „ceea ce nu izbutește obiectivismul” (pp.I

și II ale „Introducerii”).

Din istoria filosofiei, întrucât „ține într-o astfel de măsură de intimitatea filosofiei” – sau,

mai precis, din „schițele pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou”, așa cum se desprind din

filosofia veche, medie și modernă – iese în cele din urmă „problema” însăși a lui „cum e cu

putință ceva nou”. Sensul acestei probleme ni-l arată autorul în chipul următor: „Problema

posibilității a ceva nou nu este pentru noi căutarea unor cunoștințe noi, nici măcar tema lui cum e

cu putință un instrument nou, ci este: cum e cu putință actul spiritului de a atinge, printr-un

instrument nou, o cunoștință nouă. Accentul cade acum mai puțin pe lucrul inventat, nici măcar

exclusiv pe mijlocul invenției, ci asupra spiritului însuși care îngăduie invenția, care, în fapt, este

neîncetat invenție. Când afirmăm că filosofia are ca principal obiect viața spiritului, către acest

fel de a fi viu al spiritului ne îndreptăm cercetarea” (p.290).

Căutând astfel „cum e cu putință ceva nou”, autorul ajunge să găsească o concepție nouă

a filosofiei, pe care ne-o indică, schematic, în chipul următor: „Din perspectiva ce ni se deschide,

am fi ispitiți să schițăm conturul unei filosofii care, găsind în realitate spiritul, iar în spirit viața,

atinge, cu o denumire ce n-ar trebui greșit înțeleasă, stadiul unei autentice filosofii a subiectului.

Stadiul acesta reprezintă, în fapt, unul din polii vieții spiritului, capătul de sus, triumful

subiectivității depline. Și e curios de constatat că, la capătul de jos, viața spiritului pare tot o

formă de subiectivism. Nu cumva viața obișnuită a spiritului, cea în care atitudinea obiectivă

primează, este susținută de două subiectivități ce se ignoră? Nu cumva itinerariul oricărei

desfășurări de conștiință este ... de la subiectivitatea elementară, a unei conștiințe cvasi-

animalice, ce nu prevede existența obiectivă decât prin tropisme și mișcări de apărare, la

subiectivitatea a toate cuprinzătoare, și totuși permanent deschisă, a unei experiențe spirituale de

felul celei mistice? Nu cumva tot ceea ce numim valori obiective, izvorând din conștiința

prezenței celuilalt, valorile etice și juridice, pentru lumea persoanelor, ca și cele de cunoaștere

obiectivist57

raţională, pentru lumea lucrurilor, nu cumva toate acestea înfăţişează momentele

mijlocii între două subiectivisme limită? Filozofia, care descrie şi reface căile spiritului, ar avea

atunci misiunea să culmineze în luarea de cunoştinţă a acelei subiectivități de tip superior, cu alte

cuvinte ar fi sortită ... să obiectiveze o subiectivitate” (p.300).

Dar o asemenea filosofie, cu o asemenea misiune, rămâne pentru dl. Noica o chestie – sau

un proiect – de viitor. „Deocamdată – zice d-sa – ne-am mărginit să scoatem, din implicaţiile

aproape tuturor filozofiilor cercetate, mărturisirea unei năzuinţe către viaţa spiritului în zonele

cunoaşterii”. Și adaugă mai jos că există în aceste zone „primatul de viață al conştiinţei

cunoscătoare asupra cunoscutului, asupra adevărului însuşi. Căci este oare, la drept vorbind,

problema adevărului, cea fundamentală într-o filozofie a cunoaşterii ? ... Nu implică într-un fel

ori altul orice gîndire o preferinţă pentru viaţa spiritului, faţă de stabilitatea adevărului, în cazul

că ar avea de ales între una şi cealaltă ?” (p.301).

În sfârșit, spre a mai întări încă această concepție, după care, în filosofie, nu interesează

atât adevărul, cât viața spiritului, autorul continuă mai departe: „În definitiv dacă, după cum se

spune de obicei, întrebarea fundamentală a filozofiei ar fi: ce este adevărul?, iar nu aceasta, pusă

în relief de noi: cum e cu putinţă viaţa spiritului?, de ce unul din principiile cele mai active ale

cugetării, şi pe baza căruia se iau hotărâri cu valoare absolută, ar fi acesta, că spiritul n-are

dreptul să lenevească? Tema lenei spiritului e mai semnificativă decât se pare la prima vedere.

Ea exprimă comandamentul cum că nimic, nici măcar adevărul, nu trebuie să primeze asupra

activităţii conştiinţei, ba chiar adevărul ori falsitatea unei doctrine se judecă după aceea că ea

îngăduie ori nu spiritului să fie viu”. (p.302).

Filosofia nouă, la care se gândește dl. Noica, ar fi astfel un nou pragmatism, în care

adevărul ar fi determinat nu de succesul pe care l-ar înlesni omului în întreprinderile sale

teoretice sau practice, ci de „îngăduirea” pe care ar aduce-o sau de posibilitatea pe care ar lăsa-o

spiritului de „a fi viu”. După unele afirmări, totuși, de mai departe, ale autorului, caracterizarea

aceasta a filosofiei noi n-ar fi cea mai potrivită. Filosofia cea nouă n-ar fi un sprijin sau un stimul

al vieții spiritului, pe care ar ajuta-o să se realizeze, actualizându-se, de vreme ce ea nu există,

cum am văzut, decât ca act. Ci ar fi numai o reflexiune asupra vieții spiritului, ce ar urma după

actualizarea ei. „Ce a devenit, de-a lungul acestei schițe istorice, tema, după noi fundamentală în

filosofie, a lui Cum e cu putință ceva nou? S-a precizat, pe măsură ce o adânceam, ca temă a lui:

cum a fost cu putință ceva nou? Ni se pare limpede acum că, în lumina problemei noastre,

misiunea filosofiei nu e de a spori cunoștințele, nici de a crea instrumente care să îngăduie

sporirea lor metodică, ci de a reprezenta luarea de cunoștință a spiritului în act. Filosofia nu este,

în mod normal și explicit, viață a spiritului; ea este reflexiunea asupra vieții spiritului” (p.309).

Ca atare, filosofia cea nouă, la care se gândește dl. Noica ar părea să fie un fel de psihologie

speculativă, cu caracter retrospectiv. Căci iacă ce găsim mai departe: „Înțeleasă deci în orizontul

lui cum a fost cu putință ceva nou, filosofia devine, în loc de act, ... o adevărată posteritate a

actului. De aceea sarcina ei nu e să găsească ori [să] întreprindă ceva esenţial nou. Istoria lui cum

e cu putinţă ceva nou conduce, în cele din urmă, la condamnarea noutăţii prin filosofie. Departe

de a spori lumea, ea se însărcinează abia s-o facă într-adevăr cu putinţă” (p.310).

Aceste ultime cuvinte, însă, nu pot să însemneze decât că rolul filosofiei este să

mijlocească și să înlesnească realizarea lumii. Cum ar putea-o face însă? Căci realizarea lumii nu

e posibilă decât prin actele spiritului, după autorul lucrării pe care o examinăm. Iar filosofia, de

57

În volumul publicat de Noica: „științific”.

vreme ce nu este decât o reflexiune asupra vieții spiritului, nu poate fi decât posterioară actelor

prin care se manifestează acea viață, nu poate fi – cum zice autorul însuși – decât o „posteritate”

a acelor acte. Filosofia ar face atunci „cu putință” lumea după ce s-a realizat? S-au poate n-am

înțeles bine? Poate că filosofia, ca „adevărată posteritate a actului” însemnează altceva? O altă

interpretare n-ar fi nicidecum imposibilă, după afirmările pe care le găsim mai departe. „De

vreme ce, prin ea însăși, filosofia nu duce la ceva esențial nou, ai fi ispitit să crezi că ea nu

orientează către viitor, ci înspre trecut ... Dar e nedreptatea cea mai mare ce ar putea lovi

întemeierea noastră filosofică. În felul în care înțelegem filosofia, ea e singura disciplină

conștient deschisă spre viitor. Numai că viitorul, în ordinea filosofiei, nu înseamnă: ceea ce nu

este încă, ci înstăpânirea în ceea ce este ... Filosofia lui cum a fost cu putință ceva nou ... nu

înțelege pe „a fost” decât ca distanță a spiritului față de propria sa viață, care e neîncetat

dispoziție către viitor. Filosofia e posteritate a actului. Ca posteritate, ea a putut face un moment

să se creadă că trimite îndărăt; pentru că însă nu e știință a posterității, ci a actului, ea, mai ales,

trimite înainte” (p.311, 312).

Într-o abstracțiune, pe care n-o precizează nici o referință la concret, aceste afirmări ale

autorului ar putea fi admise la rigoare, pentru plăcerea discuțiunii. Numai că, întrucât nu se vede

destul de limpede ce ar putea să însemneze ele, discuțiunea n-ar fi nicidecum ușoară și ar risca să

rămână, poate, sterilă.

Tot atât de puțin clară e, de asemenea, o altă caracterizare a filosofiei la care se gândește

dl. Noica. „Filosofia – mai zice d-sa – nu aduce un dincolo; e în chip esențial îndeletnicire cu

lumea aceasta. Ea reabilitează actualul pe toate planurile, îi dă o neobișnuită gravitate,

încărcându-l de mister, și face, din evidențele fireşti ale bunului simţ, problemele nefireşti ale

cugetării ...Nimic nu mi se pare mai expresiv, în această privinţă, decît răsturnarea pe care o

aduce filosofia în considerarea enigmelor Universului, atunci când – întocmai lui Augustin - nu

spune, împreună cu tot ce izvorăște din bun simţ: misterul este, ci: mister eşti. Dintr-o dată, cu

ea, subiectivitatea – care e locul central al concretului - îşi recîştigă toate drepturile” (p.310).

Mitul lui Narcis, la care recurge dl. Noica, spre a încheia seria considerațiilor sale asupra

înțelesului filosofiei, nu aduce, nici el, prea multă lumină. Iacă ultimele sale afirmări, ce par a fi

destinate să înfățișeze, într-o lumină mai impresionantă și mai hotărâtoare, ca să nu zicem într-un

fel de apoteoză literară, concepția, la care s-a oprit, a filosofiei: „E propriul spiritului de a-și

salva unitatea, nu de a și-o compromite, ca erosul mitologic. Divizat între contemplație și

cunoaștere, între pornirea de a ieși din sine spre a se faxa și cea de a se abandona sieși, spre a se

pierde în devenire, spiritul împlinește moartea cu viața, căutând să împietrească propria sa

însuflețire. Căci dacă, în chip obișnuit, contemplația îți dă altă lume, în timp ce cunoașterea se

închide în lumea aceasta, spiritul sfârșește prin a considera propria sa desfășurare, împăcând

astfel contemplația cu o cunoaștere asupra căreia iar nu dincolo de care se aplică. În exaltarea sa

către fixitate și moarte, spiritul recunoaște propria sa viață. Ce altceva decât un asemenea

exercițiu definește filosofia? De aceea ea este, poate: considerarea vieții spiritului din perspectiva

morții sale” (p.315).

Dl. Noica zisese, la începutul lucrării sale: „e greu de înțeles cum poți privi lumea din

punctul de vedere al lui Sirius”. Aceeași dificultate i se poate opune însă și d-sale. E greu de

înțeles cum poți privi viața spiritului din punctul de vedere al morții sale. E poate chiar mult mai

greu. Punctul de vedere al morții spiritului însă e mult mai anevoie, sau poate imposibil de

reprezentat. Cum să știm ce este moartea spiritului, în concepția spiritualistă mai ales, care este

aceea a d-lui Noica, și în care spiritul trebuie să fie nemuritor?

Nu ne rămâne astfel decât să așteptăm ca dl. Noica să realizeze, d-sa însuși, filosofia pe

care o definește: considerarea vieții spiritului din perspectiva morții sale. O vom înțelege atunci,

să sperăm, mai bine. Iar până atunci, ca să-l încurajăm să purceadă la această înfăptuire, să-i

admitem lucrarea, atât de plină de făgăduieli frumoase, pe care ne-o prezintă, ca teză de doctorat.

P.P. Negulescu

C. Rădulescu-Motru

(Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie,

dos.348/1940, f.14-16)

[Înregistrat sub nr.643/6.III.940]

[Însemnare marginală: „1) D. Gusti; 2) G. Antonescu = s-a trimis azi, 12.III.1940; 3) Herescu =

s-a trimis 16.V.1940”]

3

[Nr. 1433/13 iunie 1940]

Domnule Decan,

Subsemnatul Constantin Noica, doctor în filosofie, respectuos vă înaintez cele 50 de

exemplare, cerute de lege, ale tezii mele de doctorat imprimate, rugându-vă să dispuneți de cele

cuvenite.

Primiți vă rog, domnule decan, asigurarea desăvârșitului meu respect.

Constantin Noica

Doctor în filosofie

D-sale, domnului decan al Facultății de litere și filosofie – București.

(Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie,

dos.342/1939, f.48).

4

Nr. 4947/12 k 13 noiembrie 1940

B/s

Domnule Ministru,

Am onoarea a vă informa că doamna Kathleen Noica, soția domnului Constantin Noica, a

fost desemnată pentru a lucra la Institutul Român din Berlin, alături de soțul ei.

Cum domnia sa a fost cetățeană engleză, până la căsătorie (12 noiembrie 1933), vă rog a-

mi comunica dacă Ministerul Afacerilor Străine a autorizat această numire.

Personal nu sunt de părere ca o fostă cetățeană engleză până la căsătorie să fie numită pe

lângă Institutul Român din Berlin.

Primiți vă rog, domnule Ministru, încredințarea prea înaltei mele considerațiuni.

Grecianu

Domniei Sale, Domnului Mihail Sturdza, Ministrul Afacerilor Străine. București.

(Arh.St. București, Ministerul Educației Naționale. Direcția Învățământului Superior,

dos.979/1941, f.41)