1
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
SINTEZE
BIBLIOGRAFIE
Butoi, T., Butoi, I.T., (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed.
Phobos, Bucureşti
Butoi, T. (coord.), 2004, Victimologie, Ed. Pinguin Book, Bucureşti
Jacks, I., Cox (edit), 1984, Psychological Approaches to Crime and Its
Correction-Theory, research, Practice, Chicago, Illinois
Muntean, A. (2000), Violenţa domestică şi maltratarea copilului, Ed.Eurostampa,
Timişoara
Tănăsescu, I. Tănăsescu, G., Tănăsescu, C. 2007), Tipologii criminogene, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti
T.Bogdan, Psihologie judiciara, E.D.P., Bucuresti, 1975
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (2000), Psihologie judiciară, Ed.Şansa,
Bucureşti
Voicu, A., (2002), Psihologie juridică, Ed.Europolis, Constanţa
Voicu, A., (2010), Psihologie juridică,Editura Universitara, Bucuresti
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor, funcţiilor şi
particularităţilor psihice care caracterizează un individ sau o colectivitate (Dicţionarul
explicativ al limbii române).
Psihologia jurdiciară este o disciplină distinctă a psihologiei generale care studiază
geneza delincvenţei, prevenirea ei, caracteristicile comportamentului deviant şi a grupelor
delictuale, problematica actului justiţiar implicând detecţia delincvenţei, mărturia,
ancheta, demonstrarea vinovăţiei sau disculparea, reeducarea delincventului, relaţiile
dintre inculpat şi justiţiar, cu scopul de a înarma magistratul în statul de drept cu
informaţiile care să-i permită aplicarea corectă a legii, în litera şi spiritul ei.
Psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă
la înfăptuirea justiţiei şi ale cărei hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor
aflaţi sub incidenţa legii. În acest sens:
a. psihologia judiciară ajută magistratul în înţelegerea mecanismelor psihice ale
persoanei implicate în drama judiciară indiferent de statutul său (autor, victimă, martor) şi
sprijină magistratul în exersarea autocontrolului pentru evitarea propriilor limite
psihologice ce ţin de caracterul, atitudinile şi aptitudinile sale ca magistrat şi îi oferă
acestuia stategiile şi mijloacele concrete prin care aceste limite pot şi trebuie a fi depăşite.
b. psihologia judiciară sprijină magistratul în înţelegerea cauzalităţii
comportamentului uman, conformist sau deviant din perspectiva teoriei sistemelor,
aplicarea legităţilor cauzalităţii mecanice, respectiv cauză-efect fiind o eroare, în cazul
conduitelor umane.
c. magistratul are de judecat omul, care poate acţiona raţional, automat sau
iraţional. În acest context, rolul justiţiei este de a îngrădi din ce în ce mai mult potenţialul
de iraţionalitate criminogenă al fiinţei umane.
d. psihologia judiciară facilitează şi cunoaşterea de către magistrat a următoarelor
elemente:
2
–limitele individuale în procesul de învăţare, de interiorizare şi conformare a
normei juridice, limite diferite de la individ la individ;
–presiunile diferite, calitativ şi cantitativ, exercitate de mediul social de
provenienţă al individului şi care influenţează nevoile şi motivaţiile sale, în mod specific;
–rezistenţa opusă de individ tentaţiilor existente în societate, care cel puţin în
parte, pot fi incriminate drept cauză a comportamentului individual;
–strategiile de realizare a reversibilităţii atitudinilor antisociale (la omul normal
mental atitudinile antisociale sunt reversibile) şi ca urmare adaptarea metodelor
extrapunitive şi terapeutice de intervenţie;
–procesele senzorio-perceptive, reprezentările memoriei, trăirile afective şi
emoţionale care facilitează cunoaşterea personalităţii umane şi evită apariţia erorilor în
interpretarea faptelor.
Magistratul va putea aprecia corect necesitatea expertizării psihologice şi
psihiatrice a celor implicaţi în comiterea faptelor infracţionale cunoscând interdependenţa
între comportamentul persoanei şi elementele constitutive ale personalităţii acesteia.
Poate mai mult decât în oricare alte domenii, juristul trebuie să posede serioase
cunoştinţe de psihologie, în general, şi în legătură cu voinţa, în special, pentru că unul din
elementele de bază a raporturilor de drept este voinţa. Dintotdeauna, actele juridice au
fost rezultatul voinţei juridice (înţelegerii sau hotărârii) agenţilor de drept, în calitatea lor
de persoane fizice sau juridice. Fenomenul voliţional aparţine categoriei particularităţilor
psihice ale persoanei, densitatea conţinutului voinţei şi gradul de dezvoltare al acesteia
răsfrângându-se asupra întregii activităţi a omului, şi ceea ce interesează din punct de
vedere juridic, asupra întregului său comportament.
Individul cu o astfel de voinţă se caracterizează prin perseverenţă, iniţiativă,
independenţă, stăpânire de sine, tărie sufletească, calităţi care intră în structura şi dau
conţinutul caracterului; pe de altă parte, voinţa se manifestă şi se realizează în acţiunea
voluntară a omului, în activitatea sa, ca proces, ca o formă specifică de organizare psihică
a întregii activităţi, în cadrul sistemului psihic uman voinţa fiind un subsistem.
În acest context, sfera caracterului complex de interdependenţă al voinţei este
completată şi de o altă conexiune: fenomenul voliţional se structurează pe o serie de
factori care ţin de posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare, factori
deci de natură cognitivă ca de pildă gândirea, reprezentarea, memoria, învăţarea, limbajul
şi capacitatea de folosire a lui, factori afectivi şi motivaţionali.
Diferenţa specifică între voinţă, privită ca proces psihic, ca formă de organizare
psihică a întregii activităţi, ca fenomen voliţional şi celelalte procese şi fenomene psihice
care dau structura şi conţinutul sistemului mai general căruia li se subsumează-sistemul
psihic uman- se concretizează în preponderenţa structurilor pe care se clădeşte, a
sistemului de funcţii şi procese care îi dau conţinutul, dar şi în unii factori ce ţin de
posibilitatea de a înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare (factori cognitivi), acestea
formând dominanta în raport cu structurile aparţinând preponderent altor procese şi
fenomene psihice cu care se completează într-un context sau altul.
Voinţa este un proces psihic care se manifestă prin acţiuni conştiente îndreptate
spre realizarea unor scopuri stabilite. Paul Popescu-Neveanu (1978) consideră că voinţa
este o capacitate a omului de a-şi propune scopuri şi de a-şi realiza aceste scopuri pe
calea unor activităţi care implică învingerea unor anumite obstacole (durere, oboseală,
primejdii etc.) prin punerea în funcţiune a resurselor sale psihice şi morale. Voinţa
constituie capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi
controla activitatea în vederea realizării scopurilor sale.
Sintetizând:
–voinţa este o categorie psihologică ale cărei premise se află în potenţialul psihic
specific uman, rezultat al dezvoltării bio-psiho-sociale a speciei umane;
3
–voinţa este o capacitate a omului şi numai a lui, capacitate ce nu se întâlneşte la
alte specii;
–voinţa implică stabilirea unor scopuri către împlinirea cărora omul tinde.
ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL
Problemă socială acută a sec.XX, criminalitatea a polarizat atenţia unui număr din
ce în ce mai mare de jurişti, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât mai mult cu cât
fenomenul a depăşit de mult graniţele frontaliere, generalizându-se pe plan mondial şi
multiplicându-şi formele de manifestare.În lupta cu fenomenul criminalităţii, se impune
cu necesitate cunoaşterea obiectivă a cauzelor care îl generează, întrucât numai acţiunea
concertată asupra acestora poate determina scăderea eficientă a efectelor nocive social,
atât pe termen scurt dar mai ales pe termen mediu şi lung.
Această orientare a apărut iniţial în Marea Britanie la sfârşitul sec. al XIX-lea
datorită contribuţiei unor teoreticieni şi specialişti în dreptul penal care au pledat pentru
aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi pedepselor penale, oferind o serie de
garanţii juridice individului supus procesului penal.
Din punct de vedere al etiologiei actului infracţional orientarea clasică punea
accentul pe cauzalitatea naturală, considerând crima şi delictul ca fiind entităţi juridice
abstracte. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai acestui curent este R. Saleilles, (1905)
care, preocupat de aspectele specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o atenţie
deosebită raportului dintre sistemul pedepselor şi cauzalitatea naturală a actului
infracţional.
Plecând de la teoria psihologică a hedonismului, majoritatea adepţilor teoriei
menţionate au apreciat că fenomenul infracţional îşi are cauzele în actul de voinţă
individuală a individului, care are libertatea absolută de a alege, în mod liber, între
plăcerea ce decurge din încălcarea legii penale şi durerea de a suporta sancţiunea pentru
fapta comisă.
Deşi a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale,
această orientare a ignorat geneza psiho-socială a actului infracţional. Cu toate aceste
limite, contribuţiile sale practice sunt de necontestat mai ales în ceea ce priveşte
perfecţionarea mecanismului legii şi regimului penitenciar.
Printre întemeietorii acestui curent se numără A. Quetelet (1835) şi A. Guerry (1834)
care au pus bazele clasificării delictelor şi crimelor în funcţie de o serie de indicatori
statistici (volum, intensitate, frecvenţă, gravitate, arie de manifestare, rată de criminalitate
etc.).
Analizând distribuţia statistică a crimelor pe o anumită perioadă de timp, A.
Quetelet ajunge la concluzia că există o regularitate în reproducerea acestora iar A.
Guerry observă că în fiecare an se reproduc acelaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi
în aceleaşi regiuni; fiecare categorie de crimă îşi are distribuţia sa particulară şi
invariabilă în raport cu sexul, vârsta şi anotimpul; toate sunt însoţite de proporţii similare
de fapte complementare, indiferente în aparenţă şi a căror esenţă nu poate explica încă
permanenţa acestei repetări.
Concluzia celor doi reprezentanţi ai şcolii geografice este că infracţiunile
împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar
infracţiunile patrimoniale predomină în regiunile nordice şi în timpul sezonului rece,
aceasta constituind aşa-numita “lege termică a criminalităţii”.
Promotorul acestei orientări este C. Lombroso (1878) care, plecând de la teoria
regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teză a criminalului “înnăscut”.
Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă şi
4
specifică denumită personalitate criminală, datorată anumitor structuri
anatomofiziologice şi biologice, transmise ereditar şi care determină predispoziţia spre
crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Efectuând o serie de investigaţii ştiinţifice asupra
unor loturi de criminali, Lombroso a scos în evidenţă existenţa la aceştia a anumitor
anomalii şi deficienţe anatomo-fiziologice: asimetrie craniană, maxilare proeminente,
frunte şi bărbie pronunţate, conformaţie specifică a degetelor, sensibilitate scăzută la
durere etc. vizibile pe corpul şi faciesul delincventului.
Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături specifice, reprezintă în concepţia
autorului menţionat, tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3-5 asemenea stigmate,
este tipul criminal imperfect, iar cel care posedă mai puţin de trei asemenea stigmate nu
este obligatoriu un tip criminal.
Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin ele însele, generatoare de
criminalitate, dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permiţând
identificarea temperamentelor umane predispuse spre violenţă şi agresivitate.
Spre susţinerea tezei sale Lombrozo afirmă că germenii crimei se găsesc în mod normal
la copii. Aceştia sunt apreciaţi a fi criminali înnăscuţi, fiind lipsiţi de simţ moral. Drept
probă autorul menţionează analogia dintre caracterul criminal şi cel infantil: furia,
răzbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitaţiei etc. Lombrozo recunoaşte însă că, deşi
aceste caracteristici sunt generale, totuşi nu toţi copiii devin criminali şi că acest lucru se
datoreşte influenţei mediului social exercitat prin educaţie.
Stigmatele, însuşiri colective a căror frecvenţă şi regularitate constituie pentru
criminal un fel de act de stare civilă, de marcă originală şi specifică pot fi de trei tipuri:
– stigmatele anatomice care constau în asimetria craniului şi a feţei, capacitate
craniană foarte mică sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea ca cea stângă;
polidactilia, proeminenţa sinusurilor frontale, proeminenţa maxilarelor (prognatism),
urechile depărtate şi voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconformă
(spân), disproporţia între trup şi mâini sau picioare etc.
– stigmatele fiziologice care constau în analgezie (lipsa durerii motivând tatuarea),
ambidextrie şi stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul şi
senilitatea precoce;
– stigmatele psihologice, incluzând mai multe categorii:
a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului
de conservare, indiferenţă faţă de moarte, sinucidere, cruzime, ura, răzbunarea şi
vanitatea;
b. stigmate intelectuale: inteligenţă redusă, tendinţă exagerată spre lenevie,
lipsa de prevedere, înclinaţia spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune pentru băutură,
jocuri de noroc, obscenitate.
C.Lombroso, bazându-se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a
criminalilor şi pe cercetările unor psihiatri renumiţi în epocă, apreciază că între nebunul
moral şi criminalul născut există o analogie directă, sub aspectul simţului moral.
Criminalii, precizează autorul menţionat, folosesc un jargon aparte şi un mod hieroglific
de a comunica în scris. Tendinţa lor de a se grupa în bande este încă o dovadă a
asemănării criminalilor cu primitivii şi cu sălbaticii.
VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA
Odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti s-a impus şi necesitatea ca acţiunile
indivizilor care o alcătuiesc să se armonizeze cu interesele comunităţii. Când acţiunile
indivizilor contravin intereselor comunităţii apar incidente şi conflicte. În scopul evitării
acestora societatea a impus anumite reguli de comportament în raporturile dintre membrii
ei, numite norme şi care cuprind drepturi şi obligaţii ale individului în societate.
5
Încălcarea acestor norme este sancţionată prin măsuri punitive, în funcţie de gravitatea şi
impactul social al faptei.
Marea majoritate a lucrărilor de criminologie şi psihologie judiciară se preocupă
de aspectele fenomenului criminal, de crimă şi infractor şi mai puţin de cel de-al doilea
vector al diadei infracţionale, respectiv de victimă.
B.Mendelsohn în lucrarea “Victimologia”dezvoltă ideea că şi victimologia este o
ştiinţă, ca şi criminologia, având ca obiectiv central studiul victimei.
H.Von Henting realizează o amplă clasificare a victimelor în lucrarea “Criminalul
şi victima” şi menţionează că prin victimă înţelegem un element al al mediului
infractorului.
În ţara noastră T.Bogdan şi I.Sântea analizează rolul victimei în procesul judiciar
în lucrarea “Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”(1988).
Problematica psihologică a victimei este în centrul preocupărilor lui I.Tănăsescu şi
B.Flacescu în lucrarea “Victima şi agresorul“, (1994).
I.Oancea reia în lucrarea “Probleme de criminologie”(1998) ideea că şi victima
este factor criminogen . Susţine de asemenea necesitatea operaţionalizării conceptului de
victimă în condiţiile în care drepturile victimei sunt de cele mai multe ori subapreciate.
Reglementările legale în vigoare în ţara noastră privind rolul şi statutul victimei în
procesul penal sunt precizate în Codul de procedură penală:
– art.24: persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială,
dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Persoana vătămată care
exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă.;
– art.75: declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi părţii civilmente făcute în cursul
procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate
cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză;
– art.77: ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se
face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se
aplică în mod corespunzător.
Importanţa acţiunilor victimei sunt menţionate în Codul penal:
– art.131: în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa
acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile, înlătură de
asemenea, răspunderea penală. Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage
răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de
către una dintre ele. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din
oficiu.
În contextul social actual au sporit interesul şi preocupările faţă de problematica
victimei, impactul pe termen scurt şi lung pe care actul infracţional îl are asupra acesteia.
Delimitarea victimologiei de criminologie ca ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect
de studiu specific, funcţii, metode şi tehnici de analiză adecvate facilitează definirea
acesteia ca fiind ştiinţa despre activitatea şi comportamentul specific prin care este
relevată trăirea victimei în cadrul raportului cu agresorul, respectiv ştiinţa despre etapele
procesului agresional, pornind de la geneza, structura şi finalitatea acestuia. Victimologia
studiază victima înainte, în timpul şi după consumarea actului agresional, în vederea
prevenirii fenomenului criminal.
Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte victima ca fiind persoana
care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii sau din cauza
propriilor greşeli. Ea poate fi persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite
(boală, accident, jaf, crimă, etc).
Dicţionarul Oxford (1998) defineşte victima ca fiind:
6
– o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi în cadrul unui ritual religios;
– o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni;
– o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanţe, boli sau accident.
Pe măsura creşterii preocupărilor pe plan internaţional faţă de problematica
victimei, se organizează diferite manifestări ştiinţifice având ca obiect această sferă de
interes. În 1973 se organizează primul congres de victimologie la Ierusalim, unde sunt
precizate obiectul şi scopul victimologiei ca ştiinţă iar începând cu anul 1976 apare în
S.U.A. “Jurnalul internaţional de victimologie” în paginile căruia sunt prezentate aspecte
diverse privind: condiţia şi motivaţia vieţii cotidiene a victimei, metodele de cercetare în
victimologie, tratamentul psiho-juridic aplicat victimei, preocupările vizând reintegrarea
socială a victimei etc.
Victimologia studiază trăirile actului agresional de către victimă, consecinţele
acestui act asupra psihicului şi fizicului victimei, modificările comportamentale care pot
surveni urmare agresiunii asupra sa. Se analizează totodată relaţia existentă între agresor
şi victimă, metodele utilizate de agresor, efectele agresiunii.
Ceea ce defineşte statutul de victimă este efectul agresiunii. Acest efect poate fi
un prejudiciu moral sau material, incluzând accidentele de muncă, de circulaţie,
accidentele nucleare şi poluarea atmosferică. Victima poate fi o persoană dar şi grupuri
de persoane, organizaţii, asociaţii.
Fiecare victimă poartă asupra sa un anumit grad de risc victimal. Riscul victimal
este o atitudine, un comportament, un gest care se constituie în “ocazia” oferită de multe
ori pe neaşteptate infractorului, de a trece la comiterea actului agresional. În acest
context, actul agresional este reprezentat de totalitatea activităţilor desfăşurate de agresor
în dauna victimei. El presupune:
– acte preparatorii de organizare a agresiunii;
– acte executorii;
– acte post-executorii, de finalizare a actului agresional.
Victimologia studiază victima atât înainte de comiterea actului agresional, în
timpul comiterii cât şi ulterior acestuia, studiind efectele agersiunii asupra victimei.
Obiectivele propuse sunt atinse prin exercitarea funcţiei teoretico-explicative şi practic-
aplicative a ştiinţei victimologiei urmărindu-se:
– investigarea fenomenului victimologic, a raportului victimă –agresor.
MĂRTURIA JUDICIARĂ. MARTORUL ÎN PROCESUL JUDICIAR
Acţiunea judiciară are ca scop reconstituirea în mod obiectiv a faptelor
infracţionale pentru ca sentinţa dată de instanţă să reflecte cunoaşterea adevărului.
Conform art.200 din Codul de procedură penală urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora pentru a se putea constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Reconstituirea faptelor este sarcina comună
a organelor de cercetare penală şi a instanţelor de judecată, care, în îndeplinirea acestui
scop interoghează inculpatul şi administrează diverse probe directe şi indirecte.
Între probele - zise directe - în cauză, un loc de frunte ocupă depoziţiile sau
relatările martorilor. Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe şi în majoritatea
cazurilor (în special în cauzele penale) depoziţiile martorilor reprezintă principala probă,
dacă nu chiar cea exclusivă. Coform art.78 din Codul de procedură penală martorul este
persoana care are cunoştinţă despre comiterea vreunei fapte penale sau despre vreo
împrejurare aptă să contribuie la aflarea adevărului. În procesul penal, poate fi chemată să
fie martor orice persoană majoră care are cunoştinţă despre faptele menţionate.
7
Încă din antichitate, legislatorii au manifestat faţă de proba cu martori un anumit
scepticism, limitând creditul acordat depoziţiilor acestora.. Legea indiană a lui Manu
exclude din capul locului orice mărturie a indivizilor cu rea reputaţie, exclud de la
mărturie pe cei care sunt lacomi după bani, pe prietenii şi servitorii inculpaţilor, pe cei
cuprinşi de dragoste faţă de cel inculpat. Legislaţia veche ebraică nu recunoaşte ca
valabilă decât acea mărturie care depusă fiind de doi indivizi (fără relaţie de rudenie cu
inculpatul) a fost făcută în cea mai perfectă concordanţă. În dreptul roman şi apoi cel
canonic martorii se ierarhizau, cei mai bogaţi fiind preferaţi celor săraci, martorii “de
visu” având preferinţă faţă de cei “de auditu”. Restricţii de acest gen păstrează şi unele
coduri mai moderne tot aşa cum se mai păstrează şi întărirea depoziţiilor prin jurământ.
Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar preţios al justiţiei prin faptul că
relatările sale furnizează elemente importante pentru stabilirea adevărului. Coform art.78,
Codul de procedură penală, martorul este “persoana care are cunoştinţe despre vreo faptă
sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul
penal”.
Încă de la începuturile ei, psihologia judiciară a acordat importanţa cuvenită
problematicii psihologiei martorului şi mărturiei. Experimente ştiinţifice remarcabile au
fost realizate de numeroşi psihologi, medici, jurişti între care: A. Binet, W. Stern, E.
Altavilla, A. Roşca, T.Bogdan care au contribuit prin întreaga lor activitate la conturarea
unei importante ramuri a psihologiei judiciare, respectiv psihologia mărturiei.
Efectuând o serie de experimente psihologice, A. Binet (1897), considerat
părintele psihologiei mărturiei, a observat că în cazul când interogatoriul cuprindea
întrebări foarte precise, răspunsurile erau cele dorite de experimentator. Concluzia sa a
fost că influenţa sugestivă a întrebării este în raport cu precizia ei, fapt constatat frecvent
în practica judiciară.
Ex. la un proces, preşedintele completului de judecată vrând să stabilească prin
martor dacă în afară de cei doi funcţionari între care s-a săvârşit o tranzacţie ilicită cu o
mare sumă de bani, a mai fost sau nu şi altcineva în birou în momentul când martorul
intrase, are următoarele posibilităţi de a pune întrebarea:
1. În momentul când ai intrat în birou ai găsit acolo pe cineva?
2. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo?
3. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai găsit acolo în afara celor doi
funcţionari?
4. În momentul când ai intrat în birou, nu-i aşa că erau prezenţi şi ceilalţi
funcţionari, nu numai cei doi?
Analizând întrebările menţionate, se poate constata că toate sunt clare, însă nu sunt la fel
de precise, ci ele cresc în precizie succesiv odată cu forţa sugestivă.
Utilizând metode similare celei expuse, A. Binet a reuşit să determine subiecţii
experimentului psihologic să reproducă cu precizie prin desen detalii care nici nu existau
între obiectele prezentate lor.
Concluzionând, A. Binet formulează o legitate aparent paradoxală arătând că: “o
amintire poate fi precisă şi totodată completamente falsă; exactitatea unei amintiri nu este
proporţională cu forţa ei de a reveni.”
Continuatorul ideilor lui A. Binet privind problematica psihologică a mărturiei
este W. Stern (1904) care apreciază că subiectele mărturiei pot fi toate obiectele şi
fenomenele lumii exterioare, capabile de a stimula facultăţile noastre senzoriale şi
intelectuale. W. Stern consideră că premisele procesului mărturiei nu se apreciază numai
prin capacitatea general senzorială a martorului ci în egală măsură se bazează pe
capacitatea lui de a reţine, reproduce şi recunoaşte obiectele mărturiei.
Dintre factorii care influenţează evenimentul testimonial, W. Stern menţionează:
– atenţia martorului (legat în timp de interesele lui);
8
– starea emotiv-afectivă a martorului (teama, ura, poziţia “partinică”faţă de subiect;
– sugestia (obiectului mărturiei şi sugestibilitatea martorului);
– cunoaşterea depoziţiilor altor martori în proces;
– timpul scurs de la trăirea evenimentului şi până la momentul depoziţiei.
Factorii menţionaţi influenţează momentul perceptiv şi pe cel reproductiv al mărturiei.
Evenimentul testimonial depinde însă şi de alţi factori cum sunt:
– vârsta martorului;
– sexul martorului;
– nivelul cultural al martorului;
– starea de spirit generală a martorului.
Analizând tipurile de întrebări care pot fi puse martorului pentru elucidarea stării
de fapt, W. Stern estimează că există şapte posibilităţi de a pune o întrebare:
1. Întrebare determinativă (ex. Ce culoare avea haina agresorului?) - forma cea
mai puţin sugestivă a unei întrebări;
2. Întrebare complet disjunctivă (ex. Avea agresorul haina pe el sau nu?) -
întrebare care limitează posibilităţile de răspuns la două alternative opuse;
3. Întrebare incomplet disjunctivă (ex. Haina agresorului a fost neagră sau
albastră?) - întrebare puternic sugestivă.
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE
Ancheta penală este acea fază de urmărire penală sau cercetare judecătorească,
constituită dintr-un ansamblu de activităţi stipulate cu exactitate în prevederile procesual
penale, dintre care cea mai importantă este ascultarea învinuitului-inculpatului de către
anchetator, fie el ofiţer de poliţie judiciară, procuror sau judecător.
Ancheta judiciară este realizată de reprezentanţii autorităţilor judiciare respectiv:
– ofiţerii de poliţie investiţi cu asemenea competenţe;
– procurorii din cadrul parchetelor.
Ancheta judecătorească este realizată de magistraţii instanţelor judecătoreşti
indiferent de gradul lor: judecători, curţi de apel, tribunale sau secţiile Curţii Supreme de
Justiţie.
Şedinţa de judecată este locul confruntării între adevăr şi minciună, aşa-numitul
duel judiciar dintre acuzatorul public şi apărător.
În acest duel judiciar, procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte
activă, el utilizând rechizitoriul ca activitate de sesizare a instanţei şi de trimitere în
judecată. În fapt, rechizitoriul este punerea în dezbatere a proiectului unei decizii de
drept, asupra căreia au loc analize contradictorii asupra probelor. Probaţiunea poate
include:
– actul de sesizare (reclamaţie, telefon etc.);
– procesele verbale (PVC);
– procesele verbale la faţa locului (PFL);
– expertize;
– rapoarte ştiinţifice;
– declaraţiile date de martori;
– procesele verbale de confruntare;
– procesele verbale de percheziţie;
– procesele verbale de ridicare de corpuri delicte;
– declaraţii ale victimelor; etc.
Şi procurorul şi avocatul cunosc aceste probe dar le folosesc pentru a argumenta
instanţei în funcţie de scopul lor diferit: procurorul pentru a-l acuza pe suspect iar
avocatul pentru a-l apăra. Astfel, acuzatorul public va susţine că rechizitoriul este bine
9
întocmit, îl va susţine cu demonstraţii şi îl va propune în fapt şi drept pentru decizia
judecătorului.
Respectarea demnităţii umane a persoanei care a intrat în impact cu legea penală
şi a devenit subiect al unei anchete penale este obiect de preocupare în legislaţia
organismelor statale din timpuri străvechi.
Prezumţia de nevinovăţie este stipulată încă din 1789 în “Declaraţia universală a
drepturilor omului şi cetăţeanului” astfel: “orice persoană, până la condamnarea
definitivă de către o instanţă judecătorească este considerată nevinovată”.
Adunarea Generală a O.N.U. adoptă la 10 decembrie 1948 “Declaraţia universală a
drepturilor omului” în care la art.11 se arăta în mod expres: “Orice persoană învinuită a fi
săvârşit o infracţiune este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost
stabilită într-un proces public cu asigurarea operaţiilor necesare apărării”.
În ţara noastră, prevederile legale în materie au fost completate prin Legea
nr.32/1990, privind modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de Procedură
Penală:
– “Respectarea demnităţii umane”: orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită
prin lege.
– “Garantarea dreptului de apărare”: dreptul de apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul
procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare
în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuiţi sau pe inculpat
despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i
se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se
aceasta în procesul verbal de ascultare.
Pregătirea în vederea ascultării impune organului de urmărire penală respectarea
anumitor criterii:
– studierea minuţioasă a materialului cauzei;
– strângerea datelor despre persoana care urmează a fi ascultată;
– elaborarea unui plan de ascultare.
Studierea materialului cauzei presupune examinarea de către organul de urmărire
penală a probelor existente la dosarul cauzei: plângerea ori denunţul părţii vătămate,
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de percheziţie domiciliară,
declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, actele medico-legale, examinarea corpurilor
delicte.
Încă din acest moment organul de urmărire penală începe să-şi prefigureze pe plan
mental modul şi împrejurările în care s-a săvârşit fapta, conduita victimei şi a agresorului,
scopul şi mobilul comiterii faptei, gradul de participare al făptuitorului, posibilitatea de a
comite singur sau cu ajutorul altor participanţi la fapte. Pe plan psihic, organul de
urmărire penală se substituie în aceste momente atât victimei cât şi agresorului, încercând
să intuiască modul de manifestare al acestora în momentul consumării faptei, reacţiile
unuia şi ale celuilalt.
Cunoscând trăsăturile psihice ale persoanei care urmează a fi ascultată (coleric,
sangvinic, melancolic, flegmatic, sincer, sociabil, sau nesincer, crud, egoist etc.), evoluţia
somato-psihică şi socială, gradul de pregătire profesională şi intelectuală, antecedentele
10
penale ale acesteia, organul de urmărire penală îşi va putea pregăti modul de abordare a
persoanei care urmează a fi ascultată în cauză.
În cazul infracţiunilor comise printr-un act de violenţă, organul de urmărire penală
trebuie să-şi pună problema tipologiei persoanei agresorului, al comportamentului
acestuia atât în momentul comiterii agresiunii, cât şi înainte de acest moment.
Înainte de contactul direct cu autorul unei infracţiuni de violenţă, se vor stabili datele
generale cu privire la persoana autorului faptei.
PSIHOLOGIA JUDECĂŢII
Reglementările legale privind activitatea puterii judecătoreşti în România sunt
Constituţia României şi Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească.
După 1989, în condiţiile existenţei statului de drept în România, aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat duce la existenţa unor atribuţii proprii pentru puterea
judecătorească, chemată să aplice justiţia, în numele legii (Constituţia României, art.1.,
alin.3: “România este un stat de drept, democratic şi social”).
Legea supremă a ţării înscrie în cadrul aceloraşi dispoziţii constituţionale
garantarea valorilor primordiale ale statului de drept, respectiv dreptatea, demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Pentru a se înfăptui această dreptate este
necesar accesul liber la justiţie, garantat în art.21 al Constituţiei: “orice persoană se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici
o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
Atribuţiile instanţelor judecătoreşti sunt precizate în Legea 92/1992. Astfel, în
art.2, se precizează: “instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi
realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte
drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Instanţele judecă toate procesele privind
raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale,
precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.” Totodată, în
art.3 se prevede independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, în condiţiile
existenţei art.4: “nimeni nu este mai presus de lege”.
Judecătorul, ca reprezentant al puterii de stat şi garant al aplicării justiţiei, este un
om care aplică legile ţării în condiţiile în care activitatea sa interferează cu activitatea
altor oameni. Ca individ, judecătorul are personalitate proprie, temperament şi trăsături
de caracter, calităţi profesionale, morale, etice etc. El trebuie să fie atât un bun
profesionist, să cunoască în profunzime actele normative, dar în acelaşi timp să cunoască
unele elemente de psihologie general umană şi judiciară, având în vedere că lucrează cu
oameni, fiecare cu propria personalitate, temperament şi caracter, cu trebuinţele,
motivaţia şi aspiraţiile sale. În aceste condiţii este evidentă necesitatea studierii
psihologiei de către viitorii magistraţi.
Conform art.24 din Constituţia României “în tot cursul procesului, părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. În art.6 din Codul de
procedură penală se menţionează că în exercitarea profesiunii sale, “avocatul se bucură
de drepturile profesionale şi este obligat să respecte îndatoririle profesiunii”.
În exercitatea profesiunii sale, avocatul va căuta permanent acele elemente de fapt şi de
drept, de circumstanţiere şi individualizare (când există totuşi culpabilitate) care să-i
permită susţinerea unui punct de vedere atenuant în raport cu concluziile procurorului.
Psihologia avocatului, competenţa şi capacitatea sa profesională, se vor pune în
valoare pe parcursul desfăşurării procesului în funcţie şi de ipostazele procesuale
respective: apărător al inculpatului, apărător al victimei sau apărător al părţii civile
responsabile.
Apărătorul inculpatului va urmări:
11
– să înţeleagă şi să explice comportamentul inculpatului pe care îl asistă dacă el este
culpabil în mod real;
– să înţeleagă mecanismele care l-au adus pe clientul său în faţa justiţiei; să le demonteze
pe parcursul cercetării judecătoreşti şi să pledeze pentru achitare în pledoaria sa finală,
dacă clientul său este nevinovat.
Prin natura activităţii şi a rolului său, apărătorul se află într-un permanent duel judiciar cu
procurorul. Astfel, apărătorul urmăreşte:
– identificarea fisurilor existente în constructul de formă şi fond al rechizitoriului;
– slăbiciunea coroborării probelor;
– aspectele contradictorii şi nesiguranţa declaraţiilor martorilor;
– lipsa de relevanţă a concluziilor unor expertize;
– nerespectarea normelor procedurale obligatorii în reconstituiri, experimente, ridicarea
de obiecte de la locul faptei etc.
Identificarea elementelor menţionate contribuie la fundamentarea discordiului şi
pledoariei apărătorului care au menirea de a demola punct cu punct constructul
acuzatorial al procurorului.Din punct de vedere tactic, situaţiile în care poate acţiona
apărătorul sunt determinate de clientul său, care poate fi:
– subiect inocent, situaţie în care avocatul întreprinde cercetarea martorilor propuşi;
expertizarea înscrisurilor; contraexpertiza (nona expertiza) la cea realizată deja la cererea
procurorului etc. pentru ca în final să solicite achitarea clientului său;
– subiect care refuză apărarea, situaţie în care, conform art.24 din Constituţia României
avocatul va fi numit din oficiu şi în pofida refuzului său de a fi apărat, i se garantează
apărarea, avocatul procedând ca în situaţia menţionată anterior;
– subiect culpabil, când avocatul înţelege şi explică instanţei judecătoreşti fapta clientului
său în desfăşurarea unei circumstanţieri favorabile sau atenuante, cerând schimbarea
încadrării juridice, individualizarea pedepsei şi accentuând rolul provocator sau neglijenţa
victimei în comiterea faptei;
– subiect nesincer, când avocatul exploatează în special posibilităţile oferite de probele de
la dosar; culege informaţii din partea martorilor, rudelor sau colegilor clientului său şi,
identificând slăbiciunea probelor sau neconcordanţa lor, dubiul sub raport ştiinţific al
expertizelor etc. îşi susţine pledoaria de apărare a clientului său.
Precizăm că indiferent de situaţiile în care avocatul se află raportat la clientul său,
el nu se identifică cu acesta ci îi apără interesele.
Pentru a-şi putea exercita cu succes profesia, avocatul trebuie să aibă acele calităţi
care însoţesc spiritul ştiinţific, respectiv profunzimea cugetării, rigoarea şi precizia
gândirii, voinţa de a pătrunde şi cunoaşte în detaliu o situaţie dată dar mai ales
inteligenţă, sub toate aspectele ei: verbală, tehnică şi socială, apreciază un reputat avocat
al perioadei interbelice, M. Manolescu (1945).
Avocatul are nevoie de o inteligenţă verbală: mai întâi ca om de ştiinţă, fiindcă
ştiinţa înseamnă o limbă bine alcătuită, iar ştiinţa dreptului este în bună măsură, o ştiinţă
de concepte şi de abstracţiuni.Inteligenţa tehnică şi inteligenţa socială sunt, de asemenea,
necesare avocatului, dar se deplasează către celelalte ipostaze ale avocatului, respectiv
artist şi artizan.
COMPORTAMENTUL SIMULAT
Comportamentul este expresia unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător,
apariţia unui anumit comportament fiind determinată de necesitatea unui răspuns la o
incitare endogenă sau exogenă sau de ambele tipuri.
12
Comportamentul porneşte întotdeauna de la anumite motive care impun cu
necesitate un sens căutării, îndreptării către obiectele sau situaţiile susceptibile de a
reduce o tensiune sau a satisface o trebuinţă.
Prezenţa unui scop declarat sau inconştient care trebuie atins şi care urmează unei
stimulări impune considerarea reacţiilor comportamentale ca o acţionare unitară, într-un
ansamblu organizat, sistematizat. Altfel spus, comportamentul este maniera specifică prin
care organismul uman sau animal este determinat să răspundă, printr-un ansamblu de
reacţii la solicitările mediului extern şi intern, căutând ca prin aceasta să se adapteze la
necesităţile nou intervenite.
Dacă la începuturile psihologiei ca ştiinţă studiul comportamentului implica
numai aspectele direct observabile, incluzând activitatea motorie, secretorie sau cea a
nervilor, astăzi se recunoaşte că şi componenta psihologică este cuprinsă în această
activitate de răspuns.
Comportamentul manifestat prin reacţiile exteriorizate ale organismului, care pot fi
înregistrate şi măsurate, constatate obiectiv, a fost denumit de Skinner “comportamentul
aparent”. În această categorie putem include: limbajul vorbit, limbajul gestual, activitatea
de mişcare a membrelor sau a corpului, expresivitatea feţei etc. Toate aceste forme
constituie diverse tipuri de comportament sub forma lui aparentă: comportament verbal,
emoţional, de agresivitate, de apărare, de locomoţie, atenţional, alimentar etc.
Alte modificări interne, legate de procesele gândirii, emoţiei, limbajului,
neobservabile direct reprezintă modalitatea inaparentă a comportamentului sau
comportament interior cum mai este denumit de Harlow şi Stagner. Ca exemple putem
menţiona: micromişcările laringelui în limbajul intern, activitatea ideomotorie, activitatea
ritmului cardiac modificat ca răspuns la o incitare, modificările volumetrice ale vaselor
sangvine etc.
De menţionat că unui comportament aparent studiat îi corespund obligatoriu şi
forme inaparente, deoarece comportamentul aparent se bazează pe o structură funcţională
organică,nervoasă, cu numeroase componente comporta-mentale inaparente. În contrast,
nu oricăror manifestări de comportament inaparent le corespund şi manifestări extern-
observabile, cum se întâmplă în limbajul intern în emoţiile bine controlate în care
expresivitatea este cenzurată.
I.Ciofu (1974) apreciază că cele două modalităţi comportamentale se pot
manifesta în următoarele perspective succesoriale:
– existenţa simultană a celor două modalităţi de comportament;
– modalitatea inaparentă poate preceda, prin orientarea şi pregătirea anticipativă,
modalitatea aparentă;
– comportamentul inaparent poate succeda unei activităţi efectuate şi terminate, fără a
mai fi dublat şi de o expresie exterioară vizibilă.
Nu orice eveniment intern al organismului constituie un comportament inaparent,
după cum nu orice comportament inaparent poate fi simultan sau nu cu desfăşurarea lui,
observat şi măsurat.
Pentru estimarea corectă a comportamentului simulat, este necesară urmărirea mai
multor aspecte cum ar fi:
– existenţa unei tensiuni musculare generalizate sau local periferice;
– modificări de ritm cardiac observabile prin EKG;
– existenţa unui tonus cerebral observabil prin EEG;
– existenţa emoţiei.
Dintre indicatorii comportamentului inaparent cei prezenţi în stările emotive tind
către o anumită permanenţă. Acţiunile individului îi pot fi agreabile sau dezagreabile,
întregul său comportament putând fi influenţat de astfel de efecte.
13
După Lindsley, emoţia reprezintă un continuum care cuprinde întregul
comportament şi nu o stare specială, calitativă.
Orientarea comportamentului către o acţiune sau alta oferă emoţiei însoţitoare un
cadru care nu mai poate fi stereotip, structurile funcţionale devenind astfel diferenţiabile.
Unii autori (Graham) definesc emoţia ca fiind o atitudine însoţită de modificări
fiziologice: mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al feţei (paloarea sau roşeaţa
apărute brusc), exaltarea, nuanţarea vocii, tensiunea corporală crescută favorabilă
activităţii gestuale, pantomimicii, modificările de moment în unele deprinderi cum ar fi
scrisul, care toate pot fi integrate în patru structuri externe emoţionale (patternuri
specifice):
– distructive (agresive);
– de apropiere;
– de evitare;
– de frânare a răspunsului.
O emoţie cum ar fi teama, anxietatea pentru ceva, are repercusiuni activatorii
generale; se produc modificări cardiovasculare în special accelerarea ritmului cardiac,
schimbarea temperaturii ţesutului înconjurător vaselor sangvine, creşterea tensiunii
arteriale, creşterea activităţii glandulare (exces de adrenalină, serotonină), modificări
electrice în piele, intensificarea activităţii glandelor sudoripare (transpiraţia palmară),
deplasări oculare rapide, creşterea tensiunii muşchilor striaţi etc.
Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica
sensul unei realităţi de fond psihosomatice; individul, dintr-un motiv sau altul, într-o
anumită situaţie stimulativă dă un răspuns verbal străin faţă de cel pe care-l gândeşte,
exteriorizând sau camuflând o expresie care nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea, sau
cu sentimentul autentic încercat.
Una dintre formele de simulare, o constituie, atunci când este comunicată prin
limbaj, minciuna.
J.J.Rouseau definea minciuna astfel:”a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce
trebuie dat în vileag; trecerea sub tăcere a acelor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le
face cunoscute nu înseamnă a minţi”.
DELINCVENŢA JUVENILĂ
Delincvenţa juvenilă este o formă de devianţă comportamentală alcătuită din
ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma juridică ale
minorilor până la 18 ani. Etimologia cuvântului delincvenţă juvenilă este în limba latină:
delinguere juvenis.
De-a lungul vieţii, omul trece prin mai multe etape de dezvoltare fizică şi psihică,
numite în literatura de specialitate cicluri ale vieţii şi care cuprind la rândul lor mai multe
stadii de dezvoltare. Primul dintre ciclurile vieţii este ciclul de creştere şi dezvoltare şi el
cuprinde subiectul uman de la naştere până la adolescenţă inclusiv (0-18/20 ani). În
cadrul acestui ciclu de dezvoltare sunt incluse mai multe stadii de dezvoltare, respectiv:
– primul an de viaţă;
– perioada antepreşcolară (prima copilărie): 1-3 ani;
– perioada preşcolară (a doua copilărie): 3-6/7 ani;
– perioada şcolară mică (a treia copilărie): 6/7-10/11 ani;
– pubertatea: 10-14 ani;
– adolescenţa: 14-18/20 ani.
Indiferent de perioada de vârstă, până la 18 ani, care este vârsta majoratului în
România, persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte care presupune
responsabilitatea penală a faptelor sale. Responsabilitatea penală este una din condiţiile
14
generale pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, este starea normală a omului
matur, capacitatea psiho-fizică a acestuia de a înţelege caracterul faptelor sale, da a-şi da
seama de valoarea şi urmările acţiunilor pe care le săvârşeşte, precum şi de a-şi determina
şi dirija în mod liber voinţa în raport cu scopurile urmărite. Altfel spus, în starea de
responsabilitate penală, raţiunea şi voinţa persoanei nu sunt afectate în nici un fel,
responsabilitatea fiind o premisă a vinovăţiei, infracţiunii şi răspunderii penale a
individului.
Faţă de ciclul adult de dezvoltare, ciclul de creştere şi dezvoltare are câteva
caracteristici specifice manifeste la indivizii aflaţi în cuprinsul său:
a.tipul fundamental de activitate la copii este jocul în timp ce la adulţi este munca;
b.acţiunile copiilor sunt influenţate mai mult de trăirile afective şi de iraţionalitate
în timp ce la adulţi predomină raţiunea şi responsabilitatea;
c.copiii nu au viaţă sexuală sau există doar forme cu totul întâmplătoare (abuz,
incest etc.) in timp ce adulţii au o viaţă sexuală regulată;
d.copiii sunt dependenţi material şi afectiv de familie, de părinţi în timp ce adulţii
sunt independenţi.
Adolescenţii şi tinerii alcătuiesc o categorie socială supusă diferitelor determinări
biopsihice şi socioculturale dar care se individualizează printr-o serie de trasături de
vârstă, gândire, aptitudini, mentalităţi şi comportamente. Adolescenţii şi tinerii au un
sistem de valori, scopuri, interese şi aspiraţii diferite de cele ale adulţilor. Unele dintre
acestea sunt pozitive altele sunt negative sau nonconformiste, ale căror sens şi esenţă nu
sunt sesizate întotdeauna de adult, alteori fiind chiar ignorate sau catalogate drept
ilegitime şi indezirabile. Menţionăm de asemenea că oportunităţile oferite de societate nu
sunt egale pentru toţi tinerii, existând o serie de criterii de diferenţiere care ţin de clasa
socială, puterea financiară a familiei de provenienţă, sex etc.
În acest context, nu toţi adolescenţii şi tinerii reuşesc să surmonteze exigenţele
impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să-şi suplinească
frustrările prin mijloace nelegitime. Dacă luăm în considerare paradigma conform căreia
în cadrul societăţii trebuie să existe un grad cât mai ridicat de consens între modelul
normativ, rolurile prescrise de norme şi aşteptările individului, lipsa acestui consens
poate conduce la apariţia unor fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism,
marginalizare şi devianţă. Pe măsura creşterii constrângerilor sociale care încalcă
aşteptările adolescenţilor şi tinerilor, creşte posibilitatea migrării acestor membrii ai
societăţii către zonele ei marginale.
Comportamentele deviante ale celor mai tineri membrii ai societăţii trebuie
evaluate ţinând seama de particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale. Datorită
acestui fapt, elementele caracteristice ale personalităţii acestor membrii ai societăţii:
impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi egocentrismul, trebuie evaluate ca
forme de manifestare a originalităţii şi de emancipare de sub tutela şi dependenţa
adultului.
În prezent, se încearcă rezolvarea devierilor comportamentale ale adolescenţilor şi
tinerilor prin accentuarea mecanismelor de integrare şi control social, substituind
explicaţia reală a multora dintre dificultăţile şi problemele tineretului cu evaluarea după
normele adultului a modelelor de conduită ale tinerilor şi perpetuând ideea superiorităţii
vârstei mature faţă de cea tânără. Se încearcă totodată, realizarea unei conformări
mecanice a tinerilor la scopuri exterioare lor, pentru menţinerea stabilităţii şi imobilităţii
sistemului social. Menţinerea şi accentuarea acestor tendinţe ca şi încercările de limitare a
accesului tinerilor la un status social dezirabil, inclusiv suprimarea autonomiei lor morale
conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile.
Existenţa disonanţei între modurile de comportament ale tinerilor şi acceptarea şi
evaluarea lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi ea impune necesitatea de a se
15
multiplica contactele sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile interpersonale,
pentru a putea fi evitate atât conflictele şi tensiunile intergeneraţii cât şi pentru a elimina
obstacolele sociale dintre lumea tinerilor şi cea a adulţilor.
Analiza etiologică a delincvenţei juvenile implică studiul detaliat al
caracteristicilor personalităţii în formare a adolescentului, respectiv al motivaţiilor,
nevoilor, aspiraţiilor sale, al raporturilor cu adultul şi cu mediul social extern.
În prezent, în planul analizei etiologice, se remarcă două orientări principale, orientarea
psihologică şi orientarea sociologică.
Orientarea psihologică se concretizează într-o abordare individuală a
comportamentului şi particularităţilor psihice ale tânărului delincvent. Această orientare
explică devianţa juvenilă ca rezultat al unor tulburări de comportament şi personalitate
datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele normative ale societăţii.
Orientarea sociologică explică devianţa juvenilă prin condiţiile şi proprietăţile
mediului social şi cultural, considerând fenomenul delincvenţei juvenile ca un efect al
conflictelor şi contradicţiilor existenţe în cadrul sistemului social.
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A PRIVĂRII DE LIBERTATE
Prin Legea de organizare judecătorească nr.92/1992, penitenciarele au fost scoase
din jurisdicţia Ministerului de Interne şi subordonate Ministerului de Justiţie. Ca urmare,
cel puţin o parte din magistraţi îşi vor putea desfăşura activitatea în aceste instituţii, unde
diversitatea problematicii curente poate oferi subiecte interesante de cercetare pentru cei
interesaţi de problematica detenţiei penitenciare.
Pedeapsa este una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură
de constrângere şi un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci atât un caracter
coercitiv cât şi unul curativ. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei
atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire
socială. Legea penală prevede categoriile de pedepse, limitele acestora şi regimul general
al executării lor.
Detenţia penitenciară face parte din categoria pedepselor principale pe care
instanţa le poate aplica singure şi este prevăzută de art.53 Cod penal, partea generală.
Detenţia penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului şi executarea
unui regim impus de lege în locuri speciale numite închisori sau penitenciare. Pedeapsa
închisorii este prevăzută aproape pentru toate infracţiunile. Limitele generale ale pedepsei
închisorii sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani.
Pentru unele infracţiuni cu un pericol social mai redus, cu sancţiuni pănă la 2-3
ani, aplicate infractorilor primari, pentru fapte de culpă, sunt prevăzute reglementări în
acord cu legislaţia europeană, respectiv executarea fără privare de libertate, prin activităţi
în folosul comunităţii, în sistem de libertate supravegheată.
În legătură cu privarea de libertate, Congresul Naţiunilor Unite constata că
închisoarea a fost pusă la contribuţie în mod excesiv în prevenirea crimelor şi la
tratamentul delincvenţilor; mai mult, închisoarea tinde să accentueze tendinţele criminale
ale delincventului condamnat, fiind costisitoare, o adevărată risipă de resurse umane şi
sociale, în condiţiile în care recurgerea la alte pedepse decât închisoarea ating ţelul de
îndreptare al delincventului într-un mod mai puţin costisitor şi la fel de eficace.
Întemniţarea delincventului urmăreşte:
– să protejeze societatea, izolând delincvenţii care constituie o ameninţare gravă pentru
viaţa şi securitatea personală a membrilor colectivităţii;
– să condamne o purtare reprobabilă care constituie o gravă violare a valorilor
fundamentale;
– să ia măsuri ferme de pedepsire a delincvenţilor recalcitranţi la tratamentul penal în
libertate şi care nu se supun altor sancţiuni.
16
Executarea pedepsei privative de libertate se realizează în penitenciare, care
trebuie să asigure ordinea internă şi o siguranţă externă eficace, în condiţiile în care
condamnaţii reprezintă o populaţie eterogenă, ai cărei membrii sunt greu de condus şi
stăpânit. Există la aceştia tendinţa de a evada, de a nu se supune ordinelor etc. Totodată,
condamnaţii trebuie cazaţi şi supravegheaţi zi şi noapte, ei trebuie să muncească, să se
odihnească, să fie instruiţi şi educaţi.
Orice penitenciar are în structura sa mai multe sectoare componente:
1. un spaţiu administrativ;
2. spaţii pentru ateliere de muncă;
3. spaţii pentru serviciile penitenciarului (sală de mese, infirmerie, club, etc);
4. celule individuale sau comune, pentru condamnaţi.
Conducerea locală a penitenciarului se subordonează Direcţiei Generale a Penitenciarelor
care aparţine Ministerului de Justiţie.
În organizarea unui penitenciar, 60-65 % din celule sunt destinate condamnaţilor
cu infracţiuni uşoare, 20-25 % cu infracţiuni mijlocii şi aproximativ 8-10 % celor cu
infracţiuni grave.
În ţara noastră, aproape toate judeţele ţării au penitenciare regionale, pentru a se
evita astfel transporturile lungi şi depărtarea prea mare de familie. Există de asemenea
penitenciare pentru condamnaţi la închisoare de lungă durată, penitenciare speciale
pentru femei, pentru condamnaţii bolnavi, bătrâni şi alţii în situaţii asemănătoare.
Modelul de organizare a vieţii condamnaţilor în penitenciar reprezintă regimul
penitenciar. Acesta cuprinde:
– modul de detenţie propriu-zis;
– modul de cazare;
– modul de alimentare;
– programul de activităţi zilnice;
– disciplina în penitenciar.
Executarea pedepsei trebuie să contribuie la prevenirea de noi infracţiuni,
asigurând îndrumarea, corijarea condamnaţilor, pentru ca după executare, ei să se poată
integra în munca şi rosturile vieţii sociale.
Modul de deţinere în penitenciar a condamnaţilor a cunoscut mai multe forme, de-a
lungul timpului:
1. deţinerea în comun: mai mulţi condamnaţi într-o încăpere, unde stau ziua şi
dorm noaptea; prezintă:
a. avantaje: – este un sistem mai puţin costisitor;
– păstrează o formă de viaţă socială;
– regimul este mai suportabil de către deţinuţi, fiind în comun.
b. dezavantaje:-infractorii primari sunt influenţaţi în rău de infractorii recidivişti.
2. Regimul celular (Italia, Franţa, S.U.A.): fiecare deţinut are celula sa;
prezintă:
a. avantaje:
– elimină promiscuitatea deţinuţilor;
– elimină interinfluenţele negative dintre deţinuţi.
b. dezavantaje: -este foarte costisitor;
– poate determina apariţia anxietăţii sau chiar a tentativelor de suicid.
3. Regimul mixt: ziua condamnaţii stau în comun la muncă, la masă, în recreaţie
etc. iar noaptea dorm singuri în celule. Este un regim costisitor, care nu stimulează buna
conduită sau corijarea condamnaţilor.
4. Sistemul progresiv este aplicat din ce în ce mai mult în ultimii ani; în primele 3-6 luni
de detenţie se foloseşte sistemul celular apoi se trece la sistemul în comun, pentru ca în
17
final, după luni sau ani, să se treacă la liberarea condiţionată şi apoi la eliberarea
definitivă.
ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE JUDICIARĂ
Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând
supravieţuirea fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă în reflectarea
corectă şi comportarea adecvată cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de procesele şi
funcţiile psihice. Astfel, percepţia permite orientarea imediată în mediul înconjurător,
gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze şi condiţii sau
explicaţia unui fenomen, identificând cauza acestuia, limbajul face posibilă comunicarea
interumană, memoria stochează informaţia utilă adaptării, voinţa susţine individul în
atingerea scopurilor propuse, caracterul îi pune în acord conduita cu cerinţele şi normele
culturale ale colectivităţii etc.
Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptării omului la mediu. Dacă însă
unele din structurile sale componente vor suferi modificări cantitative sau calitative,
capacitatea de adaptare psiho-socială a individului se va reduce sau chiar anula. Starea de
sănătate mentală, respectiv gradul de dezvoltare şi integritate funcţională a mecanismelor
interne ale psihicului este prima condiţie în procesul anevoios şi continuu al adaptării şi
integrării sociale a omului.
Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mentală
poate, în anumite circumstanţe, să-l aducă pe individ în conflict cu legea, cu semenii şi
autorităţile. Bolnavii mintal ca şi infractorii sănătoşi din punct de vedere psihic, pot
comite acte antisociale îndreptate împotriva proprietăţii, a statului sau a moravurilor
sociale.
Percepţia este imaginea subiectivă complexă şi unitară ce se delimitează în
conştiinţă ca noţiune ideo-afectivă, prin reflectarea caracteristicilor obiectelor şi
fenomeneleor naturii ce acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ, determinând
senzaţii analizate şi sintetizate reflex-condiţionat de scoarţa cerebrală pe baza experienţei
anterioare.
Percepţia are strânse corelaţii cu afectivitatea şi ideaţia şi stă la baza intuirii
subiective a spaţiului, timpului, mişcării şi stării propriului organism.
Reflectarea clară a lumii materiale în conştiinţă este în funcţie de pragul optimal de
excitare a receptorilor specifici pe care o provoacă obiectele şi fenomenele lumii reale şi
integritatea morfofuncţională a fiecărui analizator în parte şi a scoarţei cerebrale în
totalitatea sa.
Dacă pragul de excitare specifică a analizatorilor nu este optimal pentru
diferenţierea excitaţiilor, sau fondul de activitate corticală nu este corespunzător analizei
şi sintezei reflex-condiţionate respective, percepţia nu se produce, este neclară sau
deformată sub formă de iluzii. Oboseala şi dominantele emoţionale pot determina sau
perturba procesele de percepţie până la blocare momentană sau deformare sub formă de
iluzii. În condiţii normale, percepţiile denaturate ale lumii reale (iluziile) se corectează
prin stimularea optimală a analizatorilor şi prin experienţă. În cazul îmbolnăvirilor
psihice, iluziile pot avea un caracter stagnant, ca o consecinţă a perturbării morfo-
funcţionale cerebrale sau ca o consecinţă a sugestibilităţii crescute.
Percepţia ia naştere prin participarea văzului, auzului, pipăitului, gustului şi
mirosului, permiţând individului orientarea imediată în mediul ambiant. Percepţia este
trepta întâia de cunoaştere, care oferă concretul lumii, factualitatea, materia obiectuală, şi
dă soliditate cunoaşterii. Cu toate acestea, doi oameni nu percep identic aceeaşi realitate.
18
Capacitatea individuală de descriere a trăirilor perceptive nu este egală,
semnificaţia dată realităţii nu este identică, realizându-se în funcţie de personalitatea
individului. Materialul conceptual constituie baza adevărului gândirii şi de aceea probele
în justiţie implică ceea ce se numeşte corp delict, iar întinderea şi gravitatea unei leziuni
corporale este stabilită prin certificatele medico-legale.
Tulburările percepţiei por fi cantitative: hiperestezia şi hipostezia sau calitative:
iluziile, halucinaţiile şi cenestopatiile.
a.hiperestezia este starea, situaţia în care individul percepe acut şi este vizibil
deranjat de stimulii cotidieni, stimuli externi obişnuiţi, care altădată nu-l deranjau şi pe
care nici nu îi conştientiza (translaţia liftului, scurgerea robinetului, zgomotul de paşi,
etc). Conştientizarea acestor stimuli reflectă o stare de instabilitate crescută a scoarţei
cerebrale, frecvent întâlnită în nevroze.
b.hipoestezia este starea în care individul acordă atenţie şi reacţionează numai la
stimuli de intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv epuizării neuro-energetice a
organismului (starea de convalescenţă) sau în stările de obnubilare generate de
chimioterapie sau beţie alcoolică.
A. Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor. Iluzii au şi oamenii normali,
care pot percepe deformat un obiect, datorită distanţei prea mari până la el, luminii
insuficiente, sau datorită unor stări afective speciale cum este frica în condiţii de
intuneric, când umbrele sunt luate drept fiinţe ciudate, oameni sau animale agresive.
Iluzia perceptivă constă din proiectarea imaginarului şi a inconştientului în actul
perceptiv sau din prelucrarea eronată a imaginilor percepute.
Iluziile pot fi şi de tip fiziologic, optico-geometrice (ex. băţul introdus în apă pare
frânt, două linii paralele, întretăiate într-un anumit punct de a treia , par curbe) când
subiectul îşi dă seama de existenţa iluziei şi poate reface experienţa perceptivă.
Iluziile patologice se datoresc atât tulburării perceptive cât şi tulburărilor de
personalitate şi se pot manifesta sub forma pareidoliei şi a falselor recunoaşteri de
persoană. Subiectul nu le corijează, ci le consideră veridice, adesea percepţia falsă cu
obiect fiind însoţită de interpretarea delirantă, de modificarea lucidităţii sau de
superficializarea proceselor asociative, de atenţie şi memorie.
Iluziile, ca reflectare denaturată a obiectelor şi fenomenelor, se caracterizează prin
obiectualitate, ele fiind generate întotdeauna de un excitant real. După modalităţile
senzoriale, iluziile se împart în: exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive,
tactile), proprioceptive şi interoceptive (V.Predescu, 1989).
Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente şi constau în impresia de deformare a
obiectelor şi a spaţiului perceput. Persoana poate avea impresia că obiectele sunt mai
mari (macropsie) sau mai mici (micropsie), alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite
pe diagonală, asimetrizate etc.
Nu numai dimensiunea şi forma obiectelor pot să pară modificate, ci şi distanţa,
obiectele respective fiind percepute ca mai apropiate sau mai îndepărtate decât sunt în
realitate. Spaţiul poate fi perceput ca fiind strâmtorat, situaţie în care obiectele apar
apropiate sau dimpotrivă, lărgit, obiectele îndepărtându-se de subiect (ex. strada poate
părea foarte lungă, locuinţa înclinată, înaltă etc.). Deşi de obicei statice, obiectele pot
apărea uneori şi animate de mişcări. La unele persoane interpretarea imaginativă poate
oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi vivacitate, fenomen denumit
pareidolie.