DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN ...

97

The right to a healthy environmentin the ECHR jurisprudence

AbstractThe right to a healthy environment is an

indirectly guaranteed right by the European Convention of Human Rights, being considered by some authors as part of the third generation human rights, called solidarity rights, alongside with the right to peace, the right to development etc, but which are not granted by express dedication in the Convention. Given the importance of this right, the European Court of Human Rights has used the „indirect protection” technique which allows the extension of the protection of some guaranteed rights by the Convention, to other rights which are not covered by it. Thus, through an extensive interpretation of the domain of application of some rights expressly stipulated by the Convention, the right to a healthy environment was assimilated to the right to privacy, being considered a component of this right. In this way the environmental right is indirectly protected. In this paper we analyze the evolution of this right, both in terms of its establishment in the national and international legal instruments, as well as in the case-law developed by the European Court of Human Rights.

Key words: ECHR, European Convention of Human right, healthy environment, human rights protection.

DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOSÎN JURISPRUDENŢA CEDO

Petrică TRUŞCĂAndrada TRUŞCĂ TRANDAFIR

Petrică TRUŞCĂ

Conf. univ. dr., Catedra de drept privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Tel.: 0040-728 054 045E-mail: [email protected]

Andrada TRUŞCĂ TRANDAFIR

Asistent univ. drd., Catedra de drept privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Tel.: 0040-723 351 329E-mail: [email protected]

Revista Transilvanăde Ştiinţe Administrative1 (23)/2009, pp. 97-120

98

Introducere„Fiecare membru al Consilului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi

principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, se prevede în art. 3 al Statutului Consiliului Europei (Popescu, 2006a, p. 61), organizaţie interguvernamentală regională creată la 5 mai 1949 de 10 state din Europa Occidentală (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia) interesate în protejarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului.

Izvorul juridic al sistemului drepturilor omului al Consiliului Europei se regăseşte în două tratate, şi anume, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare în septembrie 1953, document prin care se iau primele măsuri în vederea asigurării garantării unora din drepturile enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (decembrie 1948) – şi Carta Socială Europeană, document elaborat la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrat în vigoare la 26 februarie 19651, care reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale (Buergenthal şi Weber, 1996, p. 73).

Conform doctrinei (Bîrsan, 2005, p. 3), obiectul de reglementare al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este reprezentat de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. De asemenea, se consideră (Sudre, 2006, p. 114) că în conţinutul ei, Convenţia integrează pe deplin drepturile omului în sfera dreptului pozitiv şi, în acelaşi timp, pune bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le indivizilor beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor.

Convenţia, de la data intrării sale în vigoare şi până în prezent, s-a dovedit a fi un instrument internaţional eficace de apărare a drepturilor omului pe care ea însăşi, dar şi protocoalele sale adiţionale adoptate ulterior le reglementează, eficacitatea dispoziţiilor sale constând atât în numărul şi calitatea drepturilor omului protejate, care acoperă

1 Până la adoptarea Cartei Sociale Europene revizuite, la Strasbourg, la 3 mai 1996, Carta Socială Europeană din 1961 a fost modificată şi completată succesiv în 1988, 1991 şi 1995. Carta revizuită face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului şi constituie instrumentul european de referinţă în materie de coeziune socială. Carta revizuită a fost denumită „Carta socială a secolului XXI”. În prima sa parte, Carta consacră ca obiectiv al politicii statelor ce o ratifică atingerea condiţiilor specifice pentru exercitarea a 31 de drepturi şi principii cu caracter social. Fiecăruia dintre acestea îi corespunde, în partea a doua, un articol ce detaliază obligaţii efective, ce conturează conţinutul respectivului drept: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă echitabile, dreptul la securitate şi la igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă, dreptul sindical, dreptul de negociere colectivă, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie, dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii, dreptul la orientare profesională, dreptul la formare profesională, dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul lucrătorilor migranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă, dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi profesie, fără discriminare în funcţie de sex etc. Romania a ratificat un număr de 17 articole potrivit Legii nr. 74/1999.

99

practic însăşi existenţa şi libertatea, viaţa socială şi personală a individului, cât şi prin mecanismul jurisdicţional de control al respectării acestor drepturi de către autorităţile naţionale ale statelor contractante.

În lucrarea de faţă ne vom referi la unul dintre drepturile garantate, deşi indirect, în Convenţie, şi anume, dreptul la un mediu sănătos. Acesta este considerat, de o parte a literaturii juridice de specialitate, ca făcând parte din a treia generaţie de drepturi ale omului, numite drepturi de solidaritate, alături de dreptul la pace, dreptul la dezvoltare etc. (Bîrsan, 2005, p. 32), care însă, nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie. Ţinând cont de importanţa acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu” care a permis extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt prevăzute de aceasta. Astfel, printr-o interpretare extensivă a domeniului de aplicare a unor drepturi prevăzute expres de Convenţie, dreptul la un mediu sănătos a fost alăturat dreptului la viaţă privată, fiind considerat o componentă a acestui drept, în acest fel ajungându-se la protejarea indirectă a dreptului la mediu.

În continuare ne propunem să analizăm evoluţia acestui drept, atât în ceea ce priveşte consacrarea sa în instrumentele juridice naţionale şi internaţionale, dar şi consacrarea jurisprudenţială în cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

I. Preocupări internaţionale în materia dreptului la mediuConvenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia) nu include în articolele sau

în Protocoalele sale sintagma „mediu înconjurător” sau „drept la un mediu sănătos”. Însă, privind în urmă, la momentul adoptării Convenţiei (Roma, 1950), problemele mediului nu reprezentau o preocupare însemnată, dezvoltarea industrială neridicând probleme grave în ce priveşte mediul. În aceste condiţii, s-ar putea considera despre dreptul la mediu ca nefăcând parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează (Niţu, 2005, p. 47).

Conform teoreticienilor (Bîrsan, 2003, p. 28) Convenţia a luat naştere drept urmare a atrocităţilor comise în timpul celui de-al doilea război mondial, în încercarea de a asigura demnitatea omului şi de a fundamenta o adevărată Cartă Constituţională a Europei, în conţinutul ei formulând drepturi individuale pentru a proteja integritatea fizică şi morală a omului şi libertatea sa, din aceste considerente redactorii Convenţiei nefiind preocupaţi în legătură cu mediul înconjurător la momentul respectiv.

Interesul pentru problemele de mediu a apărut mult mai târziu, şi anume, în anul 1972 în cadrul primei Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite organizată la Stockholm. Aceasta a fost prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului, la care au participat delegaţi din 114 state. După cum se ştie (Marinescu, 2008, p. 18), cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este reprezentat de „Declaraţia asupra mediului înconjurător”, în cadrul căruia s-a stabilit un număr de 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu şi mĳloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale. Importanţa documentului constă în faptul că se afirmă explicit, pentru prima dată, legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului. Astfel, Principiul 1 al documentului precizează că „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn

100

şi în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja şi îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare (...)” (Popescu şi Popescu, 2002, p. 62). Însă, aşa cum am afirmat mai sus, documentul stabileşte o legătură între drepturile omului şi protecţia mediului, calitatea acestuia din urmă fiind un factor esenţial pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare, dar, cu toate astea, nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu. Un alt element de noutate este acela că prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului.

După două decenii de la prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului, în ciuda rezultatelor înregistrate în planul colaborării internaţionale, mediul planetei a continuat să se deterioreze într-o manieră generală (Duţu, 2004a, p. 59), fiind necesară o nouă măsură, şi anume, cea de-a II-a Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată la Rio de Janeiro în anul 19922.

Chiar dacă prin Declaraţia de la Rio nu s-a realizat nici un progres în ce priveşte recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, documentul prezintă importanţă deoarece în dispoziţiile sale consacră o serie de drepturi ce sunt considerate drepturi procedurale derivate din dreptul material la mediu: dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu (Niţu, 2005, p. 45).

Primul instrument juridic internaţional care consacră explicit dreptul la mediu a fost adoptat în cadrul Conferinţei Organizaţiei Unităţii Africane3 sub denumirea de „Carta africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, un document regional, care în art. 24 prevede că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Documentul este cu atât mai important cu cât el provine din partea unei structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care datorită dificultăţilor economico-sociale nu acordă un loc prioritar preocupărilor ecologice (Marinescu, 2008, p. 393).

Continuând linia regională a adoptării unor instrumente juridice care consacră dreptul la mediu ne oprim atenţia asupra „Protocolului adiţional” al Convenţiei Americane a Drepturilor Omului, adoptat la San Salvador la 17 noiembrie 1998, privind drepturile economice, sociale şi culturale, care în art. 11 alin. 1 recunoaşte dreptul la un mediu sănătos precizând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale4”, dar şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului5” (art. 11 alin. 2).

2 În cadrul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare s-au adoptat o serie de documente precum Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării (Carta Pământului), Agenda 21, Convenţia privind schimbările climatice, Convenţia privind diversitatea biologică şi Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor.

3 Actuala Uniune Africană, succedă Organizaţia Unităţii Africane, fiind fondată în iulie 2002. Uniunea Africană este creată după modelul Uniunii Europene, scopurile sale fiind promovarea democraţiei, drepturile omului şi dezvoltarea pe continentul african.

4 Traducerea din limba franceză a articolului 11 alin. 1: „Toute personne a le droit de vivre dans un environnement salubre et de bénéficier des équipements collectifs essentiels.”

5 Traducerea din limba franceză a articolului 11 alin. 2: „Les Etats parties encourageront la protection, la préservation et l’amélioration de l’environnement.”

101

Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 19986 prezintă o contribuţie deosebită la afirmarea justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos la nivel european (Duţu, 2008 p. 327), având o importanţă deosebită prin prisma faptului că recunoaşte chiar din preambul „că orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării sale (...) (Popescu şi Popescu, 2002, p. 121)”, şi consideră „că pentru a fi capabil să menţină acest drept (...) cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţiţi de a participa la luarea deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu (...) (Popescu şi Popescu, 2002, p. 121). Totodată, menţioneayă că un acces mai bun la informaţie contribuie la conştientizarea publicului asupra problemelor de mediu.

În ceea ce priveşte sfera de cuprindere a justiabilităţii dreptului la un mediu sănătos, în conţinutul Convenţiei, mai exact în articolul 9 (Accesul la justiţie), sunt prevăzute trei situaţii: accesul la justiţie pentru asigurarea procedurală a accesului la informaţie, accesul la justiţie pentru garantarea participării publicului la decizia de mediu şi accesul la procedurile administrative sau juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private şi autorităţilor publice, care contravin prevederilor legislaţiei naţionale referitoare la mediu.

Deoarece ulterior primei Conferinţe ONU, care a avut loc la Stockholm în anul 1972, la care ne-am referit în începutul primului capitol, garantarea procedurală a dreptului la un mediu sănătos şi recunoaşterea acestuia ca drept de sine stătător au pătruns în tradiţiile constituţionale comune, de la acel moment toate constituţiile europene care au suferit revizuiri sau care au fost înlocuite inserând prevederi referitoare la acest drept considerat de nouă generaţie, considerăm de o importanţă maximă şi prevederile comunitare ale Tratatului de la Maastrich, din 1995. Aceasta prevede că „Uniunea recunoaşte drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia Europeană de la Roma (1950) şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale, comune ale statelor membre, precum şi din principiile generale ale dreptului comunitar”, recunoscând, pe cale de trimitere indirectă, dreptul fundamental la mediu în cadrul drepturilor omului recunoscute şi garantate la nivelul ordinii jurisdicţionale comunitare (Marinescu, 2008, p. 394).

Drept concluzie la cele prezentate mai sus, suntem de acord cu aprecierea autorilor literaturii de specialitate (Dragomir şi Dragomir, 2006, p. 135) care apreciază că în virtutea faptului că nu există un document cu caracter juridic la nivel european sau comunitar care să consacre şi să garanteze un drept fundamental la mediu, acestuia i se conferă statutul de componentă esenţială a tradiţiilor constituţionale ale statelor europene.

II. Garantarea dreptului la mediuprin art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

2.1. Conţinutul dreptului la mediuDeoarece în dispoziţiile niciunuia din instrumentele juridice prezentate în capitolul

anterior dreptului la mediu nu i s-a precizat conţinutul, considerăm că trebuie să ne oprim atenţia asupra Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi

6 Ratificată de România prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000.

102

mediului, adoptat la Geneva (1994) care cuprinde precizări importante cu privire la conţinutul dreptului fundamental la un mediu sănătos. Potrivit doctrinei (Marinescu, 2008, p. 394), documentul are la bază principiile celor mai importante acte internaţionale privind drepturile omului, dar şi cele din Declaraţia de la Stockholm (1972), Declaraţia de la Rio (1992) şi Agenda 21. Conform Declaraţiei, aceasta reafirmă dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, accentuează legătura acestuia cu alte drepturi fundamentale şi afirmă că dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos presupune în principiu: dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul, sănătatea, bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă; dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului; accesul la resursele de apă şi hrană adecvate; dreptul la un mediu de muncă sănătos; dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos; dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu, cu excepţia cazurilor justificate; dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale şi produse de om; dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia; dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii.

Dreptul la un mediu sănătos presupune şi îndeplinirea unor obligaţii în vederea protecţiei mediului. Deoarece drepturile fundamentale formează conţinutul raporturilor dintre persoane fizice şi stat, înseamnă că obligaţiile corelative acestor drepturi revin statului care le recunoaşte şi le garantează. În acest sens, este prevăzută obligaţia generală a statelor de a lua măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru implementarea dreptului la un mediu sănătos. Măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale (Marinescu, 2008, p. 395).

De asemenea, în conţinutul acestui drept este evidentă o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această poluare, dar şi o dimensiune colectivă, care implică obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi internaţional.

În ce priveşte natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie, aceasta prevede în primul rând obligaţii negative din partea autorităţilor statale, şi anume, de a nu face ceva de natură a stânjeni exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute, şi în al doilea rând obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sfera obligaţiilor ce revin statelor în privinţa art. 8 este deosebit de largă, de aceea în acest sens, cu titlu de exemplu, vom aminti patru cauze ce privesc obligaţii pozitive ce incumbă statul.

Prima cauză la care ne vom referi este Moreno Gomez c. Spania7 (2004). Reclamanta locuieşte din anul 1970 într-un cartier rezidenţial din Valencia. Din anul 1974 Consiliul Municipal Valencia a acordat autorizaţii pentru deschiderea de baruri, pub-uri şi discoteci

7 C.E.D.O., hotărârea din 16.11.2004, cererea nr. 4143/02, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

103

în vecinătatea cartierului în care locuieşte reclamanta, acest lucru făcând imposibil pentru locuitorii cartierului să poată dormi. Prima plângere a locuitorilor cartierului a fost legată de vandalism şi zgomot, înainte de 1980. În ce priveşte problema cauzată de zgomot, în anul 1983, Consiliul Municipal Valencia a luat hotărârea de a nu mai acorda autorizaţii pentru deschiderea de noi cluburi de noapte în zonă. Cu toate acestea, măsura nu a fost niciodată implementată, eliberându-se în continuare noi autorizaţii. În soluţionarea cauzei, Curtea reţine că depăşirea nivelului maxim de zgomot în zonă a fost constatată de mai multe ori de serviciile municipale, astfel încât nu consideră necesar să pretindă unui locuitor al zonei să probeze ceea ce este deja cunoscut oficial de primărie. Ţinând cont de intensitatea poluării sonore, dincolo de nivelul autorizat în timpul nopţii, precum şi de faptul că această stare s-a repetat de mai mulţi ani, Curtea concluzionează că a existat o atingere adusă drepturilor protejate de art. 8. Administraţia a adoptat măsuri generale, dar a tolerat nerespectarea regulilor pe care le-a impus, reclamanta suferind o atingere gravă adusă dreptului său la respectarea domiciliului, din cauza pasivităţii administraţiei faţă de zgomotele nocturne. Din acest motiv, Curtea consideră că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a garanta dreptul reclamantei la respectarea domiciliului şi a vieţii private, prin urmare, art. 8 din Convenţie a fost violat (Popescu, 2006b, p. 92).

Cea de-a doua cauză este reprezentată de Giacomelli c. Italia8 (2006). Reclamantul locuieşte din 1950 lângă o fabrică ce are ca obiect de activitate depozitarea şi tratamentul unor „deşeuri speciale”, calificate în diverse ocazii ca fiind fie toxice, fie nontoxice. Fabrica şi-a început activitatea în 1982. Din acel moment, reclamantul a solicitat de mai multe ori în instanţă reanalizarea autorizaţiei fabricii. Chiar ministerul de mediu a constatat în anul 2000 şi 2001 că funcţionarea fabricii pune în pericol sănătatea celor care locuiesc în apropierea ei. Alte autorităţi competente au ajuns la aceleaşi concluzii. În decembrie 2002, consiliul local a mutat temporar familia reclamantului împreună cu alte familii până la finalizarea procesului în care era implicată fabrica. În anul 2003, la cererea reclamantului, instanţa administrativă a hotărât că decizia prin care se redeschide activitatea fabricii este nelegală şi trebuie anulată, totodată hotărând suspendarea temporară a activităţii fabricii. Cu toate astea, hotărârea nu a fost niciodată implementată, iar în anul 2004 ministerul de mediu a emis o opinie favorabilă continuării activităţii fabricii, cu condiţia ca aceasta să îşi schimbe condiţiile de funcţionare sub controlul şi supervizarea instanţei. Însă, abia după 14 ani, după ce fabrica şi-a început activitatea şi la 7 ani după ce aceasta a început să detoxifice deşeuri industriale, ministerul a solicitat un raport asupra impactului activităţii fabricii asupra mediului. Drept urmare Curtea consideră că autorităţile publice nu şi-au respectat obligaţiile impuse de legea internă şi au ignorat hotărârile judecătoreşti care stabileau că activitatea fabricii este ilicită. De asemenea, Curtea afirmă că, chiar presupunând că din 2004 activitatea fabricii nu a mai fost periculoasă pentru vieţile localnicilor, în anii de dinainte, statul nu şi-a respectat


104

obligaţia de a le asigura acestora respectul vieţii private şi a celei familiale. Prin urmare, Curtea stabileşte ca art. 8 a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 333).

În cauza Ockan şi alţii c. Turcia9 (2006) reclamanţii, în număr de 315 persoane, locuiesc în districtul Bergama. În anul 1992 o societate comercială a obţinut dreptul de a explora un zăcământ de aur din regiunea locuită de reclamanţi. Această autorizaţie, valabilă pe timp de zece ani, permitea utilizarea unor tehnici de decopertare şi a cianurilor pentru extragerea aurului. În 1994, pe baza unui studiu de impact asupra mediului, ministrul de resort a emis o autorizaţie de exploatare a minei. Reclamanţii au cerut anularea acestei autorizaţii din cauza pericolului pe care îl prezintă utilizarea cianurilor în procesul tehnologic, a riscului de poluare a pânzei freatice şi distrugerea ecosistemului local. La 13 mai 1997, instanţa supremă administrativă a casat sentinţele anterioare prin care se respinsese acţiunea. Instanţa a considerat că, din cauza poziţiei geografice a minei de aur şi a caracteristicilor solului regiunii, autorizarea de exploatare nu era conformă cu interesul general, prezentând riscuri pentru sănătate şi mediu. Conformându-se acestei decizii, instanţa de fond a anulat autorizaţia de exploatare la 15 octombrie 1997. Această sentinţă a fost confirmată de instanţa supremă la 1 aprilie 1998, iar la 27 februarie 1998, prefectura a ordonat închiderea minei. În octombrie 1999, la cererea primului ministru, Institutul de cercetări ştiinţifice şi tehnice al Turciei a realizat un studiu de impact asupra uzului de cianuri în exploatarea minelor de aur, potrivit căruia riscurile luate în considerare de către instanţele ce au analizat cazul au fost reduse la un nivel inferior limitelor acceptate. Pe baza acestui raport, ministerele de resort au prelungit de mai multe ori autorizaţiile societăţii, iar la 13 aprilie 2001, societatea a început exploatarea minei. La 29 martie 2002, guvernul turc a adoptat o decizie de principiu potrivit căreia societatea în cauză îşi poate continua activitatea, însă instanţa supremă a dispus o suspendare a executării acestei decizii la 23 iunie 2004. Mina a fost închisă în august 2004. Imediat după aceea însă, societatea a prezentat un nou studiu de impact, căruia ministerul mediului i-a dat aviz favorabil.

În soluţionarea cauzei, cu privire la conţinutul autorizaţiei de exploatare, Curtea nu vede nici un motiv pentru a lua o altă decizie decât instanţele turce, ce au considerat că exploatarea minei prezintă riscuri majore pentru sănătatea reclamanţilor. În raport de procesul decizional, Curtea observă că decizia de acordare a autorizaţiei a fost precedată de o serie de anchete şi studii, precum şi de o reuniune destinată informării populaţiei din zonă, care a avut acces la toate documentele pertinente. Cu toate astea, Curtea constată că deşi decizia instanţei din 13 mai 1997 de anulare a autorizaţiei a fost executorie cel târziu la data notificării sale către administraţie, mina a fost închisă doar şase luni mai târziu. În ceea ce priveşte perioada posterioară datei de 1 aprilie 1998, Curtea constată refuzul administraţiei de a se conforma deciziilor justiţiei, fără nici o motivare concretă şi substanţială. În consecinţă, în ciuda garanţiilor procedurale acordate reclamanţilor, concretizate în hotărârile judecătoreşti favorabile, guvernul a autorizat funcţionarea minei în toată această perioadă, cu excepţia unor scurte intervale de timp. De aceea, Curtea constată că statul turc a lipsit de orice efect util garanţiile procedurale


105

recunoscute reclamanţilor pentru protejarea dreptului lor la viaţă privată. Prin urmare, Curtea stabileşte că art. 8 din Convenţie a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 307).

În cauza Ledyayeva, Dobrokhotova, Zolotareva şi Romashina c. Rusia10 (2006) reclamantele locuiesc într-un oraş rusesc în care se află un important centru sidelurgic. Locuinţele lor se află în interiorul zonei tampon din jurul combinatului sidelurgic unde concentraţia de substanţe nocive depăşeşte cu mult limitele maxime recomandate. Reclamantele au introdus în van o acţiune prin care solicitau relocarea lor în afara zonei tampon sau atribuirea unei sume de bani pentru a-şi achiziţiona o nouă locuinţă într-o zonă mai sigură.

Soluţionând cauza, Curtea aminteşte că prin hotărârea Fadeieva c. Rusia11 (2005) a stabilit că funcţionarea oţelăriei în cauză nu răspunde deloc normelor stabilite de legislaţia rusă în materie protecţiei mediului şi a sănătăţii. În cauza din 2005 Curtea a concluzionat că, dată fiind gravitatea poluării la care sunt supuse persoanele ce locuiesc în zona combinatului sidelurgic, statul avea obligaţia pozitivă fie de a muta aceste persoane în afara zonei periculoase, fie să asigure reducerea emisiilor poluante. În ceea ce priveşte cauza de faţă (2006), Curtea constată că statul nu a prezentat nici un argument nou care să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns Curtea în hotărârea Fadeieva c. Rusia. De aceea, Curtea consideră că autorităţile ruse au eşuat în luarea unor măsuri necesare pentru protejarea dreptului la viaţă privată contra unor atingeri grave ale mediului înconjurător. Autorităţile nici nu au asigurat mutarea reclamantelor, nici nu le-au oferit o sumă de bani pentru a le permite să îşi cumpere o altă locuinţă, nici nu a elaborat sau pus în practică vreo politică eficace de natură să oblige proprietarii oţelăriei să reducă într-un interval de timp rezonabil emisiile poluante. Prin urmare, Curtea stabileşte că art. 8 a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 332).

2.2. Titularii dreptului la mediuPotrivit literaturii de specialitate, (Lupan, 2001, p. 31) la întrebarea „cine este titularul

dreptului la un mediu sănătos” s-au dat două feluri de răspunsuri, considerându-se, pe de-o parte, că acest drept nu poate să aparţină decât individului, titularul şi unicul beneficiar al acestui drept fiind omul, iar pe de altă parte s-a susţinut că natura (care include şi omul) are dreptul de a fi ocrotită. Însă, sub aspect juridic, doar omul poate fi titularul dreptului la un mediu sănătos.

O altă controversă s-a născut pe marginea discuţiei dacă dreptul la un mediu sănătos este un drept individual sau un drept colectiv, de solidaritate, precum dreptul la dezvoltare, dreptul la pace etc.

Cu toate că nu putem contesta nici caracterul individual, dar nici caracterul colectiv al dreptului fundamental la un mediu sănătos, suntem de acord cu părerea autorilor (Marinescu, 2008, p. 396) că acest drept, în condiţiile create de problematica mediului

10 C.E.D.O., hotărârea din 26.10.2006, cererile nr. 53157/99, 53247/99, 53695/00, 56850/00, accesibilă pe site. www.echr.coe.int


106

de la sfârşitul secolului XX, de conştientizare în toate statele lumii a necesităţii vitale de a apăra mediul, tinde să se desprindă din categoria drepturilor de solidaritate, manifestându-se tot mai mult ca un drept subiectiv individual, recunoscut şi garantat de lege.

2.3. Dreptul individual la un mediu sănătos– o componentă a dreptului la viaţă privată

Suntem de acord cu opinia autorilor (De Salvia, 2003, p. 162) care afirmă despre Convenţie faptul că nu este un instrument imobil în ciuda faptului că a fost elaborată la sfârşitul anilor `40. Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale.

Ca o confirmare a ceea ce am enunţat în paragraful anterior, vom arăta ce cuprinde sintagma „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, aşa cum acest text este interpretat de instanţa de contencios european, şi anume, dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul acesteia la viaţă privată socială şi dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos (Bîrsan, 2005, p. 600).

Cu toate astea, ţările membre ale Consiliului Europei nu au adoptat un protocol adiţional la Convenţie în care să fie prevăzut expres dreptul la mediu, aşa cum s-a procedat cu alte drepturi care nu erau incluse în Convenţie la momentul adoptării ei, şi anume, dreptul de proprietate, dreptul la educaţie, dreptul la alegeri libere, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă etc. Însă, ţinând cont de importanţa acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica pretoriană a „protecţiei prin ricoşeu”, permiţând protecţia unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, jurisprudenţa prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8 alin. 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private, familiale şi a domiciliului său şi ale art. 6 alin. 1 care garantează dreptul la un proces echitabil, a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale: apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8 alin. 1 din Convenţie, existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu şi a unui drept la un proces echitabil în această privinţă (Duţu, 2004b, p. 102).

2.4. Consacrarea jurisprudenţială a dreptului la un mediu sănătos

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O., pe lângă faptul că a recunoscut dreptul la un mediu sănătos prin interpretare extensivă a dreptului la respectarea vieţii private, familiale şi a domiciliului, a arătat că dreptul la un mediu de o anumită calitate poate ţine de respectul bunurilor. Astfel, din punct de vedere cronologic, în privinţa dreptului material, problema a fost ridicată pentru prima dată în cadrul cauzei Arrondelle c. Anglia12 (1980). În fapt, reclamanta, proprietara unui pavilion situat la marginea pistelor de zbor şi de


107

aterizare ale aeroportului londonez Gatwick, în apropierea unei autostrăzi, s-a plâns de poluarea sonoră care încălca dreptul la respectarea vieţii private, dar şi dreptul la respectarea bunurilor, poluarea contribuind la diminuarea valorii de circulaţie a locuinţei. În această cauză, Comisia a admis că plângerile suferite de reclamantă ţineau de art. 8 al Convenţiei şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 privitor la proprietate. În această cauză, decizia de admisibilitate se concentrază asupra situaţiei particulare a reclamantei „a cărei proprietate se află atât de aproape de pista aeroportului, încât zgomotul avioanelor o supune, potrivit unui raport de inspecţie din 1976, unui stres intolerabil. Zgomotul autostrăzii M23 agravează, se pare, această situaţie” (De Salvia, 2003, p. 164).

În cauza Baggs c. Anglia13 (1985) reclamantul, Frederick William Baggs, care locuia cu familia sa într-o casă aşezată în împrejurimile aeroportului londonez Heathrow, s-a plâns de poluarea sonoră provocată de extinderea pistelor aeroportului, fapt ce punea familia în cauză într-o situaţie insuportabilă, casa fiind situată într-un perimetru de 72,5 NNI (unitate de măsură pentru zgomot). Este necesar a fi menţionat faptul că, în cazul în care indicele depăşeşte 60 NNI administraţia nu eliberează autorizaţii de construire. Însă, reclamantului i s-a refuzat de către serviciul de urbanism cererea de a clasa proprietatea ca fiind de „uz comercial”, în scopul de a o putea vinde mai uşor şi pentru a cumpăra apoi o altă proprietate într-o zonă mai liniştită. Plângerea a fost declarată admisibilă, Comisia apreciind că, potrivit unui raport oficial, situaţia pe care familia Baggs trebuie să o îndure era „cu adevărat deplorabilă şi revoltătoare” (Dragomir şi, Dragomir, p. 137).

Continuând pe aceeaşi linie, în anul 1990, Curtea a admis în cauza Powell şi Rayner c. Anglia14, că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport în apropierea locuinţelor reclamanţilor pot afecta starea fizică a individului şi, prin urmare, pot aduce atingere vieţii private a acestuia. De asemenea, pot să priveze un individ de posibilitatea de a se bucura de confortul domiciliului său. Mai mult, Curtea a afirmat că zgomotul avioanelor a diminuat calitatea vieţii private şi confortul locuinţei, şi a subliniat că poluarea sonoră produsă de avioane, foarte importantă din punctul de vedere al nivelului şi frecvenţelor, poate afecta într-o manieră considerabilă valoarea bunurilor imobiliare sau chiar să le transforme în bunuri nevandabile, constituind în acest mod un fel de expropriere parţială (De Salvia, 2003, p. 165).

Cauza prin care Curtea de la Strasbourg a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă, pe calea interpretării art. 8.1, în câmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei (Niţu, 2005, p. 48) a fost Lopez-Ostra c. Spania15 (1994). În acest caz, reclamanta Gregoria López Ostra, care locuia cu familia într-o casă aşezată în vecinătatea unei staţii de epurare a apelor şi deşeurilor industriale, s-a plâns de mirosurile, zgomotele şi gazele poluatoare provocate de acea staţie de epurare. O astfel de poluare făcuse insuportabil

13 C.E.D.O., hotărârea din 16.10.1985, cererea nr. 9310/81, accesibilă pe site, www.echr.coe.int14 C.E.D.O., hotărârea din 21.02.1990, cererea nr. 9310/81 A172, accesibilă pe site, www.echr.

coe.int15 C.E.D.O., hotărârea din 09.12.1994, cererea nr. 16798/90, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

108

mediul de viaţă al familiei sale şi îi provocase ei şi apropiaţilor săi serioase probleme de sănătate. În faţa Curţii, reclamanta se consideră victimă a unei violări a dreptului la respect pentru domiciliul său, care face imposibilă viaţa sa privată şi de familie, precum şi a unui tratament degradant (Berger, 2005, p. 455).

Soluţionând cauza, Curtea a considerat că atingerile grave ale mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol mare sănătatea şi că în toate cazurile trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menţinut între interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii, în ansamblul său.

Concluzia Curţii în această cauză a fost că statul nu a reuşit să menţină un echilibru just între interesul bunăstării comunităţii care reclamă înfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constând în dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.

Prin distincţia făcută în această cauză, între impactul condiţiilor de mediu asupra sănătăţii umane şi incidenţa lor asupra calităţii vieţii s-a interpretat noţiunea de viaţă privată ca una care presupune şi un anumit confort, o bunăstare fără de care respectul dreptului la viaţă privată şi la familie şi domiciliu nu ar fi efectiv, ci doar fictiv şi s-a recunoscut că dreptul garantat de art. 8.1 din Convenţie implică şi dreptul de a trăi într-un mediu sănătos (Niţu, 2005, p. 49).

De asemenea, Curtea a pus concluzia că statul reclamat nu a ştiut să menţină un echilibru just între interesul bunăstării economice a oraşului şi folosirea efectivă de către petiţionară a dreptului la respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa privată şi de familie (Berger, 2005, p. 457).

În continuare, Curtea admite că reclamanta a suferit anumite daune ca urmare a violării art. 8, şi anume, valoarea vechiului apartament a scăzut şi mutarea a antrenat cheltuieli şi inconvenienţe.

Importanţa hotărârii rezultă şi din faptul că se impune statelor – părţi la Convenţie, o obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare destinate a asigura protecţia efectivă a dreptului prevăzut la art. 8.1 sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor.

Suntem de acord cu doctrina (De Salvia, 2003, p. 163) care afirmă că în cadrul sistemului european de protecţie judiciară a drepturilor omului, pentru a intra sub incidenţa garanţiilor Convenţiei, atingerile aduse mediului înconjurător şi, prin urmare, drepturilor individuale ale omului, trebuie să fie probate. Cu alte cuvinte, justiţiabilii trebuie să fi furnizat măcar un început de dovadă cu privire la pretenţiile pe care le invocă, fără de care ei nu s-ar putea „pretinde”, din punctul de vedere al Convenţiei, victime ale unei violări a drepturilor şi libertăţilor garantate prin acest text.

În acest sens, ne oprim atenţia asupra a trei cauze.Prima cauză, Tauira c. Franţa16 (1995), se referea la pretinse atingeri aduse mediului

înconjurător provocate de reluarea experimentelor nucleare franceze în Pacific din


109

anul 1995. Comisia a subliniat, între altele, că reclamanţii nu furnizaseră nici un fel de document privind starea lor de sănătate. Drept urmare, nesusţinându-şi afirmaţiile, nu se puteau pretinde victime ale vreunei încălcări a Convenţiei. Potrivit Comisiei, simpla invocare a riscurilor inerente utilizării energiei nucleare nu este suficientă pentru a permite reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei, un număr semnificativ de activităţi umane fiind generatoare de riscuri. În acelaşi timp, reclamanţii trebuie să poată susţine, de o manieră argumentată şi circumstanţială că în lipsa unor măsuri preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate a producerii unei pagube este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept generator de violare a dreptului, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni prea îndepărtate în timp (De Salvia, 2003, p. 163).

În cea de-a doua cauză, Asselbourg c. Luxemburg17 (1999), se consideră (De Salvia, 2003 p. 163) că actuala Curte a confirmat acest mod de a privi chestiunea interesului de a acţiona în justiţie în ceea ce priveşte atingerile mediului înconjurător. Astfel, reclamanţii, 78 de persoane fizice şi asociaţia Greenpeace, au susţinut că punerea în funcţiune a unei oţelării le afectează calitatea vieţii. Curtea a considerat că un potenţial reclamant trebuie să prezinte indicii rezonabile şi convingătoare privind probabilitatea producerii unei încălcări a drepturilor sale personale, şi că simple suspiciuni sau prezumţii sunt insuficiente în această privinţă. Şi în cazul de faţă, s-a considerat că simpla invocare a riscurilor de poluare inerente

producţiei oţelului pe bază de deşeuri metalice nu este suficientă pentru a permite reclamanţilor să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenţiei. Trebuie ca ei să poată pretinde, de o manieră argumentată şi circumstanţială că, în lipsa unor măsuri preventive suficiente luate de autorităţi, gradul de probabilitate a producerii unei pagube este suficient de ridicat pentru a putea fi considerat drept producător al unei încălcări a drepturilor, sub condiţia ca actul criticat să nu aibă repercusiuni prea îndepărtate în timp.

O altă cauză care atrage atenţia este Kyrtatos c. Grecia18 (2003). Reclamanţii au susţinut că amenajările urbane situate în sud-estul unei insule greceşti au condus la distrugerea mediului înconjurător în care ei trăiesc (Bîrsan, 2005, p. 625). Însă Curtea a afirmat că pentru a determina dacă o poluare a mediului poate afecta dreptul la viaţă privată a unei persoane, elementul determinant este acela de a şti dacă există vreun element nociv pentru sfera vieţii private. În acest sens, o deteriorare generală a mediului nu este suficientă, întrucât nici art. 8, nici o altă dispoziţie din Convenţie nu garantează o protecţie generală a mediului. Deoarece reclamanţii nu au prezentat nici un element care să probeze o astfel de deteriorare a vieţii lor private ca urmare a afectării unei specii animale, Curtea consideră că art. 8 nu a fost violat (Chiriţă, 2007b, p. 128).

17 C.E.D.O., hotărârea din 29.06.1999, cererea nr. 29121/95, accesibilă pe site, www.echr.coe.int18 C.E.D.O., hotărârea din 22.05.2003, cererea nr. 41666/98, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

110

III. Limitări ale drepturilor garantate de art. 83.1. Consideraţii generale

Drepturile şi libertăţile individuale apărate prin Convenţie conform literaturii de specialitate (Sudre, 2006, p. 164; Bîrsan, 2003, p. 12) sunt clasificate în drepturi intangibile şi drepturi condiţionale. Astfel, se observă că drepturile intangibile sunt drepturi individuale ale persoanei care generează obligaţii absolute pentru state, iar normele care le prevăd sunt obligatorii în toate elementele lor interzicând statelor o aplicare incompletă. În conţinutul Convenţiei găsim următoarele drepturi intangibile: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul de a nu fi torturat sau de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi de a nu fi obligat la muncă forţată (art. 4) şi dreptul la neretroactivitatea legii penale. În ce priveşte drepturile condiţionale, acestea intră în sfera de intervenţie a competenţei statului, care poate limita beneficierea de aceste drepturi sau exercitarea lor şi se bucură de o protecţie relativă. Aceste drepturi sunt: dreptul la libertate individuală (art. 5), dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei (art. 8), libertatea de gândire şi conştiinţă (art. 9), dreptul la liberă exprimare (art. 10), dreptul la liberă asociere (art. 11), dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie), dreptul la instruire (art. 2 din Protocolul adiţional la Convenţie), dreptul la alegeri libere (art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţie), libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzării naţionalilor (art. 2 şi art. 3 din Protocolul 4), dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 din Protocolul 7), dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară (art. 3 din Protocolul 7), dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi fapte penale (art. 4 din Protocolul 7).

Suntem de acord cu autorii (Bîrsan, 2003, p. 54) că aceste drepturi şi libertăţi ale persoanelor se exercită într-un cadru social, organizat de statele contractante pe teritoriul lor. Drept urmare, statele trebuie să aibă în vedere că punerea în valoare a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale să se facă în aşa fel încât să fie în concordanţă nu numai cu interesele individuale ale titularilor lor, dar şi în conformitate cu interesul general al societăţii.

Drepturile garantate de art. 8 sunt incluse, după cum am arătat mai sus, în categoria drepturilor condiţionale, deoarece este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică. În acelaşi timp, este de la sine înţeles şi faptul că ingerinţa statală trebuie să privească un drept apărat de Convenţie.

Însă, aşa cum vom vedea în paginile care urmează, jurisprudenţa Curţii a mai adăugat o condiţie, şi anume, ingerinţele exercitate să fie proporţionale cu scopul urmărit.

3.2. Constrângerile legitime asupra exercitării drepturilorîn materie de mediu înconjurător

După cum aminteam mai sus, şi achiesând la opiniile expuse în doctrină (De Salvia, 2003, p. 166), suntem de acord că dreptul la un mediu înconjurător de o anumită calitate nu este absolut, fiind supus constrângerilor impuse de necesităţile vieţii în colectivitate,

111

nefiind mai puţin adevărat faptul că autorităţile publice sunt ţinute să asigure exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. În acest sens, în ceea ce priveşte demersul general privitor la precizarea obligaţiilor care incubă statului, Curtea, într-o cauză expusă anterior, şi anume, Powell şi Rayner c. Anglia (1990), a decis următoarele: „Fie că abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive a statului de a adopta măsuri rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile date reclamanţilor de paragraful 1 al articolului 8, fie din perspectiva ingerinţei unei autorităţi publice, justificabilă din punctul de vedere al paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de apropiate. În ambele cazuri, trebuie avut în vedere un just echilibru ce trebuie menţinut între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul său. De asemenea, în cele două ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere în determinarea măsurilor ce trebuie luate pentru a asigura respectarea Convenţiei19.”

Însă, marja de apreciere a statului poate fi destul de largă, în special când se pune problema menţinerii echilibrului economic al unei ţări. De aici se desprinde ideea conducătoare care dirĳează coordonatele respectării dreptului la un mediu înconjurător de o anumită calitate, şi anume, justul echilibru este o punere în balanţă a dreptului individual cu exigenţele legitime ale societăţii.

Revenind asupra cauzei Powell şi Rayner c. Anglia, este clar că poluarea sonoră provocată de zgomotul excesiv cauzat de avioane este cauzată de traficul aerian din ce în ce mai intens. Totuşi, Curtea, în paragraful 42 al hotărârii, a statuat următoarele: „existenţa marilor aeroporturi internaţionale, chiar în zonele urbane cu densitate mare de populaţie, şi folosirea crescândă a avioanelor cu reacţie au devenit, fără îndoială, necesare dezvoltării economice a unei ţări”. De aici rezultă faptul că „exploatarea aeroporturilor urmăreşte un scop legitim”, deoarece „nu se pot elimina în totalitate repercusiunile negative asupra mediului înconjurător”. Nu se contestă faptul că autorităţile sunt obligate să ia diverse măsuri pentru a ţine sub un anumit control zgomotul produs de avioane. În acest caz, trebuie să se recunoască statelor o libertate de decizie semnificativă pentru că nu este în competenţa organismelor Convenţiei să se substituie autorităţilor naţionale pentru a aprecia în ce ar putea consta politica optimă în acest domeniu social şi tehnic dificil. (parag. 44)

În acest sens, se susţine (De Salvia, 2003, p. 166) că prezintă importanţă să se determine în fiecare caz, în funcţie de ponderea intereselor în joc, gradul de necesitate şi proporţionalitatea ingerinţelor la care poate fi supus individul în materia mediului înconjurător.

Un caz care merită menţionat în această privinţă este reprezentat de cauza Hatton c. Anglia20 (1991) care ridică din nou problema poluării sonore provocate de aeroportul Heathrow. În cazul de faţă (Chiriţă, 2007a, p. 129), reclamându-se în mod particular zgomotul cauzat de traficul aerian pe timp de noapte. În fapt, reclamanţii care locuiesc în zona aeroportului Heathrow din Londra s-au plâns de faptul că din 1993 zgomotul

19 Traducere din limba engleză a parag. 41 din hotărârea din 21.02.1990, nr. 9310/81 A172.20 C.E.D.O., hotărârea din 08.07.2003, cererea nr. 36022/97, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

112

produs la decolarea şi aterizarea avioanelor în timpul nopţii a crescut semnificativ, perturbându-le grav viaţa. Până în 1993, zborurile de noapte pe acest aeroport erau limitate la un număr de operaţiuni. După publicarea unui raport din 1992, care constata că mărirea numărului de operaţiuni aeroportuare pe timp de noapte nu va afecta viaţa familiilor care locuiesc în zonă şi, la cererea companiilor aviatice, care aveau interese economice puternice pentru aceasta, din 1993, s-a introdus un sistem complicat de limitări în raport de nivelul zgomotului, care a condus însă la creşterea numărului de decolări şi aterizări pe aeroport. Instanţele sesizate au respins acţiunea reclamanţilor, deşi au admis faptul că viaţa lor în timpul nopţii este afectată serios de activitatea aeroportului. În acest caz, aprecierea Curţii vizează două aspecte. În primul rând, ea poate aprecia conţinutul material al deciziei statului, pentru a se asigura că este compatibilă cu art. 8, şi în al doilea rând, Curtea trebuie să verifice dacă procesul decizional a luat în calcul şi interesele persoanelor private. În ce priveşte primul aspect, am menţionat anterior, statul beneficiază de o marjă de apreciere ridicată. În raport de cel de-al doilea aspect, Curtea trebuie să examineze ansamblul aspectelor procedurale pentru a verifica în ce măsură interesele persoanelor private au fost luate în calcul în stabilirea politicilor şi priorităţilor statului.

Curtea constată că prin modificările intervenite în 1993, nivelul zgomotului a crescut, afectând astfel viaţa privată a reclamanţilor. Zgomotul nu a fost produs de către activitatea statului, ci de către companii private, însă Curtea aminteşte că în materia mediului înconjurător responsabilitatea aparţine statului, astfel că ingerinţa în viaţa privată a reclamanţilor poate fi atribuită statului. Totodată, Curtea constată că scopul planului din 1993 a fost acela de a menţine nivelul de zgomot la o intensitate rezonabilă, permiţând în acelaşi timp dezvoltarea activităţii economice a aeroportului. În acest context, Curtea constată că statul a limitat nivelul zgomotului la un nivel mai mic decât cel indicat în studiile comandate şi că a luat mai multe măsuri pentru a-l diminua. De aceea, Curtea consideră că statul nu şi-a depăşit marja de apreciere. Curtea constată că reclamanţii au putut să formuleze obiecţii la adresa studiilor realizate în cauză, iar planul din 1993 a fost realizat pe baza mai multor anchete şi studii care au luat în calcul şi observatiile reclamanţilor. De aceea, art. 8 nu a fost violat.

Un al doilea caz, în care ponderea intereselor aflate în discuţie a condus Curtea la a aprecia că, pe baza principiilor elaborate în materia respectării mediului de viaţă, nu a putut fi stabilită existenţa niciunei încălcări a Convenţiei, este reprezentat de cauza la care ne-am mai referit, şi anume, Asselbourg c. Luxemburg (1999) care se referea la punerea în funcţiune a unei oţelării. În acest caz, Curtea a afirmat că nu rezultă din dosar faptul că, condiţiile de exploatare fixate de autorităţile luxemburgheze şi în special normele de emisie a poluanţilor atmosferici ar fi fost insuficiente până la punctul de a construi o atingere gravă a principiului precauţiei. Este adevărat că reclamanţii au susţinut că de la punerea în funcţiune a oţelăriei la sfârşitul anului 1993, a survenit o poluare, în special de natură olfactivă. Însă Curtea reţine că reclamanţii nu au adus decât puţine informaţii cu privire la realitatea şi intensitatea elementelor de poluare în litigiu, precum şi în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între acestea şi calitatea vieţii reclamanţilor. Mai mult, nu a fost contestat faptul că autorităţile luxemburgheze

113

au luat toate măsurile utile, după punerea în funcţiune a oţelăriei, pentru ca aceasta să respecte în cel mai scurt timp normele fixate în autorizaţiile de exploatare (De Salvia, 2003, p. 167).

IV. Garantarea dreptului la mediu prin dreptul la informareprivind riscurile de poluare şi prin dreptul la un proces echitabil

În vederea asigurării unei protecţii efective a dreptului la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la mediu, şi anume, dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului şi dreptul la un proces echitabil.

4.1. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului

Consacrarea prin jurisprudenţa C.E.D.O. a dreptului la informaţia de mediu ca o garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este în deplină concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus21 din 1998. Aceasta garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de autorităţile publice asupra problemelor de mediu.

Conform art. 5, paragraful 1, lit. c) al Convenţiei de la Aarhus, „în cazul oricărei ameninţări iminente a sănătăţii umane sau a mediului, cauzată de activităţile umane sau datorată unor cauze naturale, toate informaţiile care ar da posibilitatea publicului să ia măsuri de prevenire sau să amelioreze efectele negative provocate de acea ameninţare şi care sunt deţinute de o autoritate publică sunt diseminate imediat şi fără nici o întârziere membrilor publicului, care pot fi afectaţi (Popescu şi Popescu, 2002, p. 128).

Dreptul la informare, ca o garanţie a dreptului la mediu, a fost invocat pentru prima dată în cauza Guerra c. Italia22 (1998). În fapt, reclamanţii locuiau într-un oraş situat la un kilometru de o fabrică implicată în producerea de substanţe chimice şi care în 1988 fusese calificată ca prezentând un grad înalt de risc privind producerea de accidente prin activităţi industriale periculoase pentru mediu şi pentru bunăstarea populaţiei locale.

Reclamanţii susţineau că în procesul de producţie fabrica emite substanţe toxice foarte periculoase şi că acestea, datorită poziţiei geografice a fabricii sunt adesea îndreptate spre oraşul în care locuiesc, aceste aspecte fiind constatate şi într-un raport întocmit de experţi în domeniu în anul 1988. Acest caz priveşte în mod special neadoptarea de către aceste autorităţi a măsurilor de informare a populaţiei asupra riscurilor survenite, precum şi măsurile ce trebuiau luate în caz de accident major. Problema în speţă era de a şti dacă reclamanţii, prin prisma apartenenţei lor la segmentul de populaţie direct interesat de activitatea uzinei în chestiune şi al contextului în care se situa cauza, aveau

21 Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 224/22 mai 2000.

22 C.E.D.O., hotărârea din 19.02.1998, cererea nr. 14967/89, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

114

dreptul de a primi informaţii şi dacă acest drept impunea adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri pozitive de informare în scopul de a asigura respectul vieţii private şi al domiciliului acestora.

În acest sens, Curtea a stabilit că emisiile nocive ale uzinei chimice au o incidenţă directă asupra dreptului protejat prin art. 8 şi că trebuie stabilit în ce măsură autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor reclamanţilor de a le fi respectată viaţa privată şi de familie, concluzionând că simplul fapt că o persoană a fost privată de informaţii esenţiale în legătură cu natura şi posibilitatea producerii unui risc de accident industrial în mediul său apropiat, poate constitui o violare a dreptului acelei persoane la viaţa sa privată şi de familie.

De asemenea, Comisia consideră că informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol pentru mediul înconjurător şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate publicului, şi anume, informaţii privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui accident şi care vizează protecţia directă a sănătăţii şi a vieţii persoanelor, şi informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură, precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu, permiţând persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.

Curtea a considerat că statul italian a violat art. 8 al Convenţiei, deoarece autorităţile au omis să transmită informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi reclamanţii prin funcţionarea fabricii (De Salvia, 2003, p. 170; Niţu, 2005, p. 51).

Suntem de acord cu opinia autorilor (Niţu, 2005, p. 51) că prin această hotărâre s-a înregistrat o evoluţie a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce priveşte dreptul la mediu, în sensul că după ce s-a stabilit în cauza Lopez-Ostra c. Spania că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să înceteze ori să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statuând obligaţia statului de a furniza informaţii despre riscurile grave de poluare.

O altă cauză, care se remarcă sub aspectul accesului la informaţie, este reprezentată de L.C.B. c. Anglia23 (1998), supusă Curţii de fiica unui militar care participase la testele nucleare britanice de pe insula Christmas din Pacific în 1957 şi 1958. Aceasta, bolnavă de leucemie, maladie detectată atunci când avea 4 ani, s-a plâns, invocând încălcarea art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea tratamentelor inumane), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), că autorităţile nu i-au informat pe părinţii ei că tatăl său fusese expus radiaţiilor provocate de testele nucleare şi, mai ales, că fiica lor putea fi expusă unor riscuri genetice. Reclamanta a susţinut că maladia sa era consecinţa directă a radiaţiilor la care fusese expus tatăl său şi că o informare din timp ar fi putut facilita diagnosticarea bolii de o manieră menită să amelioreze tratamentul medical. Curtea a analizat dacă statul luase toate măsurile cerute pentru a împiedica punerea inutilă în pericol a vieţii reclamantei. În acest scop, au

23 C.E.D.O., hotărârea din 09.06.1998, cererea nr. 23413/94, accesibilă pe site. www.echr.coe.int

115

fost examinate voluminoasele informaţii furnizate de părţi asupra aspectului iradierii, excesivă sau nu, a tatălui reclamantei. În ce priveşte problema de a şti dacă se putea pretinde în mod rezonabil autorităţilor să furnizeze în acea perioadă recomandări părinţilor reclamantei şi să supravegheze sănătatea copilului acestora, în cazul în care ar fi dispus de informaţii de natură a indica faptul că tatăl reclamantei fusese iradiat, Curtea a afirmat că „statului i se putea cere adoptarea acestor măsuri în privinţa reclamantei din propria iniţiativă, în cazul în care era posibil ca o astfel de expunere a tatălui la radiaţii să fi fost susceptibilă să antreneze riscuri reale pentru sănătatea reclamantei”24. Însă, examinând rapoartele experţilor aflate în posesia sa, Curtea nu s-a declarat convinsă de existenţa unei legături de cauzalitate, între iradierea tatălui şi apariţia leucemiei la copilul conceput ulterior. Prin urmare, Curtea nu a putut decide în mod rezonabil că la sfarşitul anilor 1960 autorităţile britanice ar fi putut sau ar fi trebuit, pe baza acestei legături nedemonstrate, să ia măsuri în privinţa reclamantei.

Problema neîndeplinirii obligaţiei de informare a fost ridicată şi în cauza Mc Ginley şi Egan c. Anglia25 (1998). Reclamanţii pretind că au fost expuşi deliberat la o serie de experimente nucleare realizate între anii 1950-1960 în zona Oceanului Pacific şi că nu li s-au comunicat dosarele medicale şi nici documentele care conţineau date privind nivelul radiaţiilor în atmosferă cu prilejul efectuării acestor teste nucleare – documente de natură a răspunde întrebărilor dacă au fost sau nu expuşi la radiaţii într-o asemenea măsură încât să le fie afectată sănătatea. Curtea a constatat aplicabilitatea în cauză a art. 8 din Convenţie, stabilind că reclamanţii justificau un interes în obţinerea acestor informaţii.

Analizând cauza, Curtea a considerat că nu s-a dovedit existenţa documentelor invocate de reclamanţi, Guvernul arătând că nu există nici un motiv pentru a fi culese şi păstrate date privind nivelul radiaţiilor după testele efectuate. Soluţionând cauza în sensul că nu a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenţie, Curtea subliniază deosebirile existente între această cauză şi cazul Guerra c. Italia în care era clar că reclamanţii erau expuşi unui risc din partea fabricii, iar autorităţile statului aveau la dispoziţie informaţii care ar fi permis reclamanţilor să evalueze riscul şi să ia măsurile necesare pentru a-l înlătura.

4.2. Garantarea dreptului la un mediu sănătos prin dreptul la un proces echitabil

Conform art. 6.1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială.

În acest sens, Curtea a trebuit să se pronunţe în legătură cu pretinse încălcări ale art. 6 în legătură cu art. 8 în mai multe cauze, dintre care vom aminti Powell şi Rayner c. Anglia, Zander c. Suedia, Taskin c. Turcia şi Zimmermann şi Steiner c. Suedia.

24 Traducere din limba engleză a parag. 38 al hotărârii din 09.06.1998, cererea nr. 23413/94.25 C.E.D.O., hotărârea din 09.06.1998 cererea nr. 21825/93 și 23414/94, accesibilă pe site. www.

echr.coe.int

116

În ce priveşte prima cauză, Powell şi Rayner c. Anglia, analizată anterior, pe lângă invocarea încălcării art. 8 din Convenţie, reclamanţii invocă şi o încălcare a art. 6.1, arătând că accesul la un tribunal pentru a obţine realizarea dreptului lor civil a fost în mod nejustificat refuzat prin dispoziţiile Legii Aviaţiei Civile, care stabileşte anumite condiţii în care poate fi promovată o acţiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de zgomotul avioanelor. Curtea a reţinut că Legea Aviaţiei Civile britanice nu exclude automat orice acţiune civilă în despăgubire pentru prejudiciile cauzate de zgomotul produs de avioane, dar că ea instituie anumite circumstanţe în care nu poate fi promovată această acţiune. Reclamanţii nu întrunesc condiţiile prevăzute de această lege pentru iniţierea acţiunii civile şi, prin urmare, nu pot pretinde că au un drept la despăgubire în baza legii engleze. Aşadar, în măsura în care dreptul intern al unui stat respinge în mod expres posibilitatea existenţei unui drept, atunci nu se poate susţine că un astfel de drept există prin prisma art. 6. Având în vedere aceste aspecte, soluţia Curţii a fost aceea că nu a avut loc o încălcare a art. 6.1 (Niţu, 2005, p. 53).

În cauza Zander c. Suedia26 (1993), reclamanţii aveau o proprietate situată în apropierea unui teren pe care o societate stoca şi trata deşeurile menajere şi industriale. Ca urmare a acestei activităţi s-a constatat că apa potabilă de pe proprietatea reclamanţilor prezenta un conţinut ridicat de cianură. În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că potrivit legii suedeze nu aveau posibilitatea de a se adresa unui tribunal pentru ocrotirea drepturilor lor civile. Curtea a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat cererile adresate autorităţilor administrative interne pe un text legal prin care se impuneau anumite obligaţii pentru cei care se angajau într-o activitate periculoasă pentru mediu şi că se putea reţine că dreptul invocat de reclamanţi era cunoscut de dreptul intern. Considerând că reclamanţii nu puteau ataca în justiţie deciziile autorităţilor administrative prin care se stabilea că nu există o legătură dovedită între activităţile de tratare a deşeurilor şi o eventuală poluare a apei potabile, Curtea a constatat o încălcare a art. 6.1 din Convenţie (Niţu, 2005, p. 53).

Cauza Taskin c. Turcia27 (2004) se referă la licenţa de exploatare a unei mine de aur, printr-o tehnică utilizând cianuri care este anulată în instanţă la cererea locuitorilor, dar, ulterior, Guvernul autorizează continuarea activităţilor miniere (Popescu, 2006b, p. 90). Reclamanţii pretind că au fost victime ale încălcării art. 6.1 din Convenţie prin neaducerea la îndeplinire de către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme Administrative prin care era anulată decizia care permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât ei au fost lipsiţi de dreptul garantat prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile. Rezolvând cauza, Curtea a constatat o încălcare a art. 6.1, reţinând că hotărârea Curţii Supreme Administrative nu a fost pusă în executare (Niţu, 2005, p. 54).

În cauza Zimmermann şi Steiner c. Suedia28, reclamanţii locuiau în apartamente situate într-o localitate din apropierea aeroportului Zurich-Kloten. Acţiunea provocată

26 C.E.D.O., hotărârea din 25.11.1993, cererea nr. 14282/88, accesibilă pe site, www.echr.coe.int27 C.E.D.O., hotărârea din 10.11.2004, cererea nr. 46117/99, accesibilă pe site, www.echr.coe.int28 C.E.D.O., hotărârea din 13.07.1983, cererea nr. 8737/79, accesibilă pe site, www.echr.coe.int

117

de ei în faţa Comisiei federale privind despăgubirea pentru prejudiciile cauzate de zgomotul şi poluarea aerului cauzate de traficul aerian le-a fost respinsă, astfel încât au sesizat Tribunalul federal cu un recurs administrativ împotriva acestei decizii. Sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, reclamanţii au sesizat Curtea, susţinând că durata examinării procesului de către Tribunalul federal (mai mare de 3 ani şi jumătate) depăşeşte termenul rezonabil la care se referă art. 6. Soluţionând cauza, Curtea a stabilit ca a avut loc o încălcare a art. 6.1, însă nu a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins (Niţu, 2005, p. 53).

V. Preocupări interne în materia dreptului la mediuConform teoreticienilor (Duţu, 2008, p. 306), procesul consacrării şi garantării

dreptului la mediu a cunoscut în România o evoluţie asemănătoare cu cea din celelalte state europene: o emergenţă progresivă la nivel legislativ, potenţată de ratificarea instrumentelor juridice internaţionale în materie şi pregătirea aderării la Uniunea Europeană, precum şi de recunoaştere a acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi încununarea sa prin recunoaşterea constituţională.

Prima lege-cadru privind protecţia mediului, Legea nr. 9/1973 nu cuprindea nici o dispoziţie referitoare la un drept la mediu. Abia după 1990, recunoaşterea şi garantarea dreptului la un mediu sănătos a căpătat contur.

Primele prevederi semnificative le regăsim în Constituţia din 1991, cu toate că nici aceasta nu prevedea expres un drept fundamental la mediu. În acest sens, art. 41 alin. 6 referitor la dreptul proprietăţii private prevede că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”, şi art. 134 alin. 2 lit. e) sub titlul „Economia” statuează că „statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.

Cu toate astea, respectivele dispoziţii constituţionale nu puteau fi echivalate cu o recunoaştere a unui drept fundamental la un mediu sănătos, ci doar a fost stabilită o obligaţie a statului de a proteja mediul. Însă, aceste prevederi au reprezentat punctul de plecare, de o importanţă deosebită, pentru elaborarea şi adoptarea unei noi legi-cadru în materie, şi anume, Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.

Importanţa Legii nr. 137/1995 constă în faptul că a consacrat expres, ca drept subiectiv, dreptul la un mediu sănătos şi a prevăzut, drept garanţii procedurale ale acestuia, accesul la informaţia de mediu, dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului, dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor legislative şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

După cum am observat, una din garanţiile procedurale consacrată de Legea nr. 137/1995 este şi dreptul de acces la informaţia de mediu. În acest sens, un rol important în reglementarea acestei garanţii l-a reprezentat ratificarea de către România a Convenţiei de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în problemele de mediu.

118

Cel mai important pas, în vederea consacrării dreptului la un mediu sănătos, a fost reprezentat de revizuirea Constituţiei în anul 2003, care în Capitolul II (Drepturile şi libertăţile fundamentale) al Titlului II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), consacră un articol nou, art. 35, intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. Potrivit acestui articol, (1) „Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”, (2) „Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept” şi (3) „Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător” (Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004, p. 73).

Astfel, art. 35 arată că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de drept. Doctrina (Constantinescu, Iorgovan, Muraru şi Tănăsescu, 2004, p. 74) arată că dincolo de obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituţional, statul trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiut fiind că problema protecţiei mediului înconjurător face tot mai des obiectul nu doar al colaborărilor în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare.

Nu în ultimul rând, aşa cum s-a arătat în literatura juridică (Marinescu, 2008, p. 397), în spiritul reglementărilor constituţionale, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/200529 privind protecţia mediului, care în art. 5 prevede că „statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic”, iar datorită conţinutului normativ complex, fiind în acelaşi timp atât un drept subiectiv cât şi o obligaţie pentru orice subiect individual de drept, prevede în art. 6 că „protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.

În ce priveşte exercitarea dreptului de a se adresa autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti în cazul în care un anumit component al mediului este pus în pericol sau când se cauzează un prejudiciu patrimonial ca urmare a unei poluări, O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei persoane fizice, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale pentru protecţia mediului în vederea conservării mediului, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu (Marinescu, 2008, p. 397).

Ca o concluzie a celor prezentate mai sus, putem afirma că actualul sistem legislativ din România, în materie de mediu, caracterizat prin consacrarea constituţională a dreptului fundamental la un mediu sănătos, prin ratificarea unor reglementări internaţionale importante în acest domeniu şi prin dezvoltarea reglementărilor interne, astfel încât să se asigure o garantare efectivă şi eficientă a acestui drept, se înfăţişează ca fiind un sistem legislativ care asigură o protecţie eficientă a dreptului la un mediu sănătos.

Considerăm, alături de alţi autori (Marinescu, 2008, p. 398), că într-o viitoare reglementare s-ar putea recunoaşte exercitarea acestui drept şi de către Avocatul

29 Aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 265/2006.

119

Poporului – specializat în probleme de mediu, o asemenea reglementare urmând a da consistenţă principiului participării publicului la activităţile de mediu, contribuind la conştientizarea activităţilor preventive în vederea protecţiei mediului şi la creşterea responsabilităţii organelor statului în rezolvarea unor probleme administrative şi sociale care constituie cauze ale degradării mediului.

ConcluziiÎn trecut, puţin relevantă şi controversată, calitatea mediului a devenit un aspect

foarte important al drepturilor omului şi, în prezent, din ce în ce mai mult un drept fundamental cu statut propriu şi independent.

Fiind un drept de ultimă generaţie, dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic s-a dovedit a fi cel mai rapid în evoluţie din generaţia sa, în ceea ce priveşte garantarea şi efectivitatea lui pe calea justiţiei. În acest sens, se poate observa şi constituţionalizarea lui la nivelul statelor în numai câteva decenii, favorizând dezvoltări corespunzătoare în plan regional şi internaţional.

În acelaşi timp, apariţia problemelor ecologice globale (efectul de seră, schimbările climatice, diminuarea stratului de ozon etc.) a contribuit la consolidarea statutului său de drept fundamental şi de drept la supravieţuire a omenirii (Duţu, 2008, p. 338).

În ce priveşte consacrarea jurisprudenţială, dreptul la un mediu sănătos s-a afirmat pe calea interpretării art. 8.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, el neavând o consacrare expresă în materie, ca parte componentă a dreptului la viaţă privată şi familială, oferindu-i o protecţie „prin ricoşeu”.

Se observă că în ceea ce priveşte dreptul la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a relevat mai ales garanţiile procedurale ale acestui drept, respectiv dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil, şi, nu în ultimul rând, obligaţia statelor de a adopta „măsuri pozitive” destinate să asigure efectivitatea dreptului la un mediu sănătos.

De asemenea, modul specific prin care a fost asimilat dreptul la mediu la nivelul jurisprudenţei Curţii, prin recurgere la conţinutul altor drepturi deja recunoscute expres şi garantate deplin, a subliniat de la început afinităţile sale cu alte drepturi umane fundamentale, îmbogăţirea conţinutului şi influenţa reciprocă în realizarea semnificaţiilor acestora. Completate şi cu reglementările de drept pozitiv, aceste constatări jurisprudenţiale demonstrează că dreptul la un mediu sănătos, dreptul la sănătate şi dreptul la viaţă şi la calitatea vieţii se intersectează, se influenţează reciproc, iar atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane, ceea ce aduce o vătămare a vieţii sale private, incluzând astfel şi dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul dreptului la viaţă privată şi de familie şi dreptului de proprietate.

Bibliografie1. Berger, V., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a V-a în limba română,

Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005.2. Bîrsan, C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I, Drepturi şi

libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

120

3. Bîrsan, C., „Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003, Supliment la Revista Pandectele Române, nr. 1, Editura Rosetti, pp. 11-72.

4. Buergenthal, Th. şi Weber, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura ALL, Bucureşti, 1996.

5. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2003, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

6. Chiriţă, R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 2006, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

7. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I. şi Tănăsescu, E.S., Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii –, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

8. De Salvia, M., „Mediul înconjurător şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”, 2003, Revista Pandactele Române, nr. 6, pp. 162-172.

9. Dragomir, I. şi Dragomir, G.A., „Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al dreptului comunitar”, 2006, Revista de drept public, nr. 3, pp. 134-138.

10. Duţu, M., Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2004.11. Duţu, M., „Recunoaşterea şi garantarea dreptului fundamental la mediu în România”, 2004,

Revista Dreptul, nr. 6, pp. 98-118.12. Duţu, M., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.13. Lupan, E., Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.14. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2008.15. Niţu, D., „Dreptul la mediu”, 2005, Revista Themis – revistă a Institutului Naţional al Magistraturii,

nr. 3, pp. 45-56.16. Popescu, C.-L., Contenciosul european al drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006.17. Popescu, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 2004, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006.18. Popescu, D. şi Popescu, M., Dreptul mediului. Documente şi tratate internaţionale”, vol. I, Editura

Artprint, Bucureşti, 2002.19. Sudre, F., Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, 2006.20. Consiliul Europei: http://www.coe.int/21. Curtea Europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Case-

Law/HUDOC/HUDOC+database/22. Uniunea Europeană: http://europa.eu23. Enciclopedia liberă: http://ro.wikipedia.org

Date post:	16-Oct-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	2 times

DREPTUL FUNDAMENTAL AL OMULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS ÎN ...

Documents