Politici Culturale si Modele Intelectuale in Romania - Lucian Nastasa

8/17/2019 Politici Culturale si Modele Intelectuale in Romania - Lucian Nastasa

1/428


2/428

POLITICI CULTURALEȘI MODELE INTELECTUALE

ÎN ROMÂNIA


3/428


4/428

POLITICI CULTURALE ȘI

MODELE INTELECTUALEÎN ROMÂNIA

Editori:Lucian NastasăDragoș Sdrobiș

Editura MEGA Cluj-Napoca 2013


5/428

ehnoredactare şi copertă:Francisc BAJA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNASTASĂ, LUCIAN Politici culturale şi modele intelectuale în România /Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş. - Cluj-Napoca : Mega, 2013 ISBN 978-606-543-390-8I. Sdrobiş, Constantin-Dragoş

008(498)

© Autorii, 2013

E M | www.edituramega.roe-mail: [email protected]

Tis work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific

Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN-II-ID-PCE-2011-3-1089


6/428

CUPRINS

Dragoș SdrobișPolitici culturale și modele intelectuale în România (câteva precizări conceptuale) 7

PARTEA IMECANISME IDEOLOGICE ȘI INTELECTUALE ALE IDENTITĂȚII

Dietmar MüllerInstituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul SocialRomân şi Asociaţia de Politică Socială (Verein für Sozialpolitik) 19

Mihaela Grancea, Radu ŞerbanIndustrie şi artă, etic şi estetic în filmul interbelic. Câteva realităţi şi opinii din mediulcultural românesc 34

Mihai A. PanuActivism politic şi promovare etno-culturală în rândurile minorităţii germane din Banatulinterbelic

62

Veronica TurcuşAcademia Română și politica ei culturală externă la începutul anilor ’30: Raportul cuAccademia d’Italia 80

Grigore MoldovanInstituţii ale stalinismului cultural românesc: înfiinţarea „Institutului de studiiromâno-sovietic”, filiala Cluj (1949) 103

Zsuzsánna MagdóMass Enlightenment, Atheism and the Romanian Socialist Nation: The Society for theDissemination of Culture and Science, 1949–1963 120

PARTEA A II-ALEGITIMAREA MERITOCRAȚIEI ȘI A ELITELOR: UNIVERSITATEA

Leonidas RadosJewish Students and Jewish-Gentile Relations in the University of Iași (1860–1900) 157

Nagy LeventeConcursul discursurilor. Catedra de Română de la Budapesta și discursul desprecontinuitatea daco-romană în perioda interbelică 170


7/428

Irina Nastasă-MateiStudenţii români în perioada interbelică, între educaţia „naţională” și universităţileoccidentale 210

Șerban TurcușIstoricul Constantin Marinescu despre Universitatea din Cluj (politică de cadre, atmosferă,programe de studiu) 228

Marius Cazan, Vlad Pașca„Lupta de clasă” la porţile facultăţilor. Politici de promovare socială prin învăţământulsuperior în epoca Gheorghiu-Dej (1948–1965) 251

PARTEA A III-AIDEOLOGII ȘI MODELE INTELECTUALE

Lucian-Zeev HerșcoviciDe la ortodoxia iudaică la asimilism: Heymann Tiktin 283

Dragoș SdrobișO identitate disputată în România interbelică: intelectualul. Între tribulaţii generaţionaleși diferenţe specifice 295

Liviu NeagoeIntelectualii români şi chestiunea evreiască 1870–1910 329

Lucian NastasăIntelectualii și violenţa 349

Silvia MitricioaeiIudaism și pedagogie sionistă în opera de tinereţe a lui Theodor (Loewenstein) Lavi 378

Felician Velimirovici„De ce nu ţi-ai văzut de istorie?” („Bibliotecarul”, sau despre opţiunea de a trăi în adevăr în România comunistă) 394

Lista autorilor 427


8/428

Dragoș Sdrobiș

POLITICI CULTURALE ȘI MODELE INTELECTUALE ÎNROMÂNIA (CÂTEVA PRECIZĂRI CONCEPTUALE)

„Mă vor scriitor, farseur, mă vor angrosist de idei și muncitor corectla bibliotecă. Să scriu cărți, să le public, să mă însor, să frecventezsaloane literare, să țin conferințe la Ateneu, să protestez prin ziareîmpotriva imoralității veacului, să profetizez, să‑mi las barbă, să mă

decoreze și să mă promoveze senator. Asta e tot. Vor să u ca ei, său al lor, să le expun ideile inarticulate. Asta înseamnă să i victo-rios. [...] Mă acceptă să u orice, numai să‑mi am deja modelul”.

(Mircea Eliade, Întoarcerea din rai)

În ianuarie 1934, atunci când a apărut romanul Întoarcerea din rai al luiMircea Eliade, autorul era deja unul consacrat, iar cartea devine „roma-nul unei generații”. Citatul ales reprezintă o introspecție severă pecare personajul principal, Pavel Anicet – un tânăr cu ambiții intelectuale,dar „ambiționat” de ceilalți și spre altfel de „idealuri” – o vede ca pe unimpas. Dorința de a ceva, dar altfel: de a evada dintr‑un anumit canonsocial, conștientizând totuși că riscă să impună un altul. Nutrește să e unintelectual imaculat, dar contactul cu realitatea îl condamnă la zbaterea înmarasm. Soluția la care recurge în cele din urmă este una singură pentruacest personaj: sinuciderea ca formă de evadare.

Acest preambul poate părea unul abrupt și nepotrivit pentru titlul acestuivolum. Numai că atunci când vorbim de politici culturale – menționând doar

educația sau diplomația culturală, spre exemplu – trebuie să înțelegem prinasta un mecanism de consacrare a unei alte tipologii sociale: modelul inte-lectualului. Politicile culturale fac referire clară la modelul statului modern,„educațional”, în care „puterea începe să se împletească cu cunoașterea”1.Educația, ca și „tehnologie politică”, trebuia să identice aptitudinile șicalitățile indivizilor și să le valorice potențialul individual. Iar ca reper seimpune intelectualul, ce subsumează atât ambiția schimbării sociale, cât șipreceptul meritocratic.

Astfel, dacă politica culturală poate considerată un pandant al schim-bării culturale, modelul intelectualului devine stadiul ultim al schimbării1 Michel Foucault, Lumea e un mare azil (studii despre putere), ed. Ciprian Mihali, Cluj, EdituraIdea Design&Print, 2005, p. 11.


9/428

Dr a g o ș SD r o b i ș

sociale. Oricum am privi aceste concepte și oricâte sinonime am încercasă le găsim, ambele au la bază fenomenul educației moderne, ca proces dealocare socială a indivizilor în societatea modernă, o societate industriali-

zată, urbanizată și omogenizatoare. Vorbim de o societate în care vectoriirecunoașterii și ai sancționării sociale (care stau la baza relațiilor interu-mane) sunt obiectivați prin intermediul educației; ca societate a cunoașterii(knowledge society) în modernitate relațiile interumane nu mai sunt clăditepe sistemul de încredere specic lumii rural‑medievale, ci pe capacitatea deexpertiză și de utilizare a unui capital cultural. De aici și o altă caracteristicăa modernității: accelerarea procesului de diferențiere socială2.

În mod logic, aici ar locul unei paranteze: „etimologia ideatică” a poli-ticilor culturale reprezintă urmarea unui curent ideologic care a guvernat

cultura și societatea în ansamblul său de‑a lungul întregului secol XX (sub-sumând aici și reacția postmodernistă). Și anume, ideologia modernizării, aprogresului continuu, care a transmutat – axiologic3 chiar – evoluția în sineîn schimbare teleologică (azi mai bun decât ieri, mâine mai bun decât azi). Eravorba de o prezumție, nicicum o axiomă, dar o prezumție care a captat forțaunui postulat. Chiar dacă termenii a moderniza şi modernist au fost folosiţipentru prima dată de către iluminişti, mai ales sub pana lui Jean JacqueRousseau, aceasta se îmtâmplă atât de târziu pentru că abia iluminismul estecurentul care lansează o concepţie istoristă asupra timpului. Începând deacum curgerea inexorabilă a timpului va sau va trebui să e văzută ca pro-gres; adică tentaţia perfecţiunii: pandantul modern‑progres devine modulde conjugare a viitorului4.

Oarecum resc, astăzi ideea de modernitate ca progres pare să‑și atinslimitele, dar prin faptul că a reprezentat și încă mai reprezintă o ideologie,adică un sistem de idei și credințe care îl ajută pe individ să înțeleagă soci -etatea și să își construiască un model de acțiune individuală în cadrul aces-teia, studierea modernității trebuie să devină recreionarea morfologiei sale.

Așa cum am notat mai sus, educația în sensul ei instituțional și inclusiv a

2 Bourdieu pleacă de la premisa că în societățile industriale procesul de divizare socială sefundamentează pe două tipuri de capital: cel material și cel simbolic, educația contribuindprin aceasta la „sanctication of social divisions. […] So that not one but two species of capital now give acces to positions of power, dene the structure of social space, and govern the lifechances and trajectories of groups and individuals: economic capital and cultural capital”(subl.a.). Foreword by J.D. Wacquant, în Pierre Bourdieu, The State Nobility (Elite Schools inthe Field of Power), Cambridge, Polity Press, 1996, p. X.3 Provenit din limba latină – modernus – termenul desemna iniţial o acţiune recentă, ulterior

dimensiunii cronologice adăugându‑i‑se şi o valoare axiologică, pentru că va utilizat ca şiperiodizare, o modalitate de raportare la trecut. Raportul cu trecutul devine unul de depăşireşi de asimilare. Alexis Nouss, Modernitatea, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000, p. 10.4 Ibidem , p. 13.


10/428

Politici culturale și modele intelectuale în România (câteva precizări conceptuale)

reprezentat un predicat al schimbării sociale, dar și subiect al politicilor cul-turale. În sensul ei inițial, educația se rezuma la transmiterea unei anumiteculturi, dar mai ales cu scopul prezervării, și mai puțin cu cel al diseminării.

Schimbarea de perspectivă este adusă de modernitate, când cultura în sinenu mai este privită ca un act de cunoaștere, ci devine un element al consacră-rii sociale. De aici și utilizarea conceptului de capital cultural , care, în funcțiede dicultatea dobândirii sale dar dependent și de cererea socială, devineformă de alocare a unui status social . Deci, prin capitalul cultural pe care îlconferă, școala înlesnește individului dobândirea prestigiului social (socialrecognition)5. Există și critici care suspectează această abordare de prea multoptimism: dacă pentru unii dintre ei educația reprezintă doar un motor aloportunităților, în schimb pentru alții – pesimiști sau realiști? – educația

nu face altceva decât să producă și să prelungească inegalitățile sociale îngeneral6. Dar ceea ce nu poate negat educației este rolul covârșitor pe carel‑a avut în schimbarea socială a societăților moderne. Iar germenii acesteischimbări au fost colportați de cele mai multe ori de către grupuri mino-ritare: „Nu vom putea vorbi de schimbare socială autentică decât atuncicând vom inversat termenii, făcând din grup un ansamblu, din normeleși atitudinile lui ținta schimbării, iar din indivizi și minoritari sursa aces-tor schimbări”7. Inuența minoritarilor ca formă a schimbării sociale8 este, înopinia lui Serge Moscovici, un proces posibil prin trasarea și urmarea unor politici culturale.

Pierre Bourdieu nu se lasă înșelat de aparențele și de frenezia debor-dante ale modernității. Adept al teoriei elitelor enunțată de Vilfredo Paretoîncă din secolul al XIX‑lea, sociologul francez creează o echivalență con-ceptuală între circulația elitelor (viziunea paretiană, prin care sociologul ita-lian încerca să pună capăt iluziei democratizării societăților) și reproducția

5 Vezi John L. Rury, Education and Social Change (Contours in the History of American

Schooling), 3rd

edition, New York, Routledge, 2009, p. 8–13.6 Ibidem , p. 17.7 Serge Moscovici, Inuență socială și schimbare socială, Iași, Editura Polirom, 2011, p. 123.8 Această teorie lansată de către Serge Moscovici încă din anii 60–70 ai secolului trecutse datorează și contextului social marcat de apariția unor noi grupuri sociale care urmă-reau recunoașterea socială și satisfacerea cerințelor lor. Astfel, prin acceptarea acestei teoriia inuenței minoritarilor în procesul de schimbare socială se explică slăbirea controluluisocial și lărgirea categoriei normei (sau normalului), producându‑se „sub ochii noștri ometamorfoză. Foarte mult timp, un număr mare de indivizi erau plasați în categorii devi-ante, erau tratați și se tratau ei înșiși ca obiecte și chiar ca reziduuri ale societății normale. Înultima vreme, aceste categorii se preschimbă în minorități active, creează mișcări colective

sau participă la crearea lor. Altfel spus, grupuri care erau denite și se deneau, cel mai ade-sea, în mod negativ și patologic în raport cu codul social dominant au devenit grupuri careposedă propriul cod și, pe deasupra, îl propun celorlalți ca model sau ca soluție de schimb”.Ibidem , p. 19.


11/428


culturală. Mai mult, în analizele sale, Bourdieu nu operează cu locuri comune (pe care, condescendent, le lasă în grija doxozolor 9), ci analizează evidențele.Dacă doxozoful se folosește de simpla enumerare a locurilor comune pentru a

demonstra propria viziune asupra lumii, sociologul, la fel ca lozoful, vedeîn locurile comune „noțiuni sau teze cu care se argumentează, dar despre carenu se discută”10. Iar printre aceste locuri comune despre care vrea să discuteBourdieu este educația și ideologia pe care aceasta a impus‑o societățilormoderne: mitul competenței și al meritocrației. Rezultat al ideologiei neo-liberale care a guvernat politica și economia întregului secol XX, educația ainstaurat un tip de „neodarwinism social”, prin care „doar cei mai buni și ceimai străluciți, cum se spune la Harvard, triumfă”. Mai mult, ar vorba de oviziune mondialistă a „internaționalei dominanților”, care promovează lo-

zoa competenței în funcție de care se cuantică reușita sau eșecul social.Oamenii se împart, astfel, în winners și loosers, pe cei dintâi sociologul fran-cez încadrându‑i în rândurile „nobilimii de Stat”, „acești oameni care autoate caracteristicile unei aristocrații în sensul medieval al termenului șicare‑și datorează autoritatea educației, adică, după ei, inteligenței, conce-pută ca un dar al Cerului, despre care știm că, în realitate, este distribuităde societate, [pentru că] inegalitățile în materie de inteligență sunt nișteinegalități sociale. Ideologia competenței este extrem de convenabilă pentrujusticarea unei opoziții care seamănă puțin cu cea dintre stăpâni și sclavi[...]”11. Ideologia competenței are deci trăsăturile unei sociodicee, devenindo justicare teoretică a faptului pentru care cei privilegiați sunt privilegiați.

Termenul prin care Bourdieu alege să surprindă acest fenomen de trans-ferare a atributelor puterii este cel de reproducție culturală, ca specie a pro-cesului mai larg de reproducție socială. Reproducția socială este cea princare instituțiile însele, printre care și școala, colportează un bagaj norma-tiv care să conserve poziția privilegiată a dominanților, în ciuda aparenteischimbări pe care o așează. „Pentru a păstra totul așa cum este acum,

trebuie să schimbăm totul”; această replică din romanul Ghepardul al luiGiuseppe Tomasi di Lampedusa sintetizează viziunea sociologului francez.Teoria lui Bourdieu alocă un rol minor ideii de mobilitate socială, cel puțincelei de mobilitate socială ascendentă, între clase. Dimpotrivă, el este con-vins că educația prelungește procesul social de straticare socială, sursă pri-mară a inegalităților sociale și, implicit, a inechității sociale. Deși nivelul

9 Termen împrumutat de la Platon, prin care losoful grec desemna acei pretinși savanțiincapabili de a pune la îndoială prejudecățile, ca mecanism de demantelare a structurii unei

societăți. Pentru Bourdieu, aceștia ar cei care nu contenesc în a aduce elogii sistemuluilumii moderne, incapabili de a surprinde evoluția câmpului puterii (nota mea).10 Pierre Bourdieu, Contraofensive, București, Editura Meridiane, 1999, p. 14.11 Ibidem , p. 47–48.


12/428


de instrucție este un principiu universalist care ar sta la baza mobilitățiisociale, intereferarea cu alți factori – ca genul, vârsta, etnia sau anteceden-tele de familie – relativizează amploarea mobilității sociale ascendente. În

ciuda acestei critici pesimiste, trebuie reiterat faptul că din punct de vedereistoric ideologia meritocrației reprezintă o evoluție față de sistemele socialede castă sau stare.

Dar primul pas este acela ca societatea însăși să legitimeze educația casistem de diferențiere și chiar de mobilitate socială. Cu cât educația devinemai elevată, cu atât capitalul simbolic dobândit devine mult mai exclusivistși mai restrâns ca număr. Monopolul deținerii unul astfel de capital simbo-lic devine un nou tip de nobilitate12. Iar mecanismul care duce la inoculareași recunoașterea de către societate a educației ca factor al promovării sociale

este reprezentat de politicile culturale. Deși termenul trimite mai degrabăla inițiativele statului în congurarea unei rețele de consacrare culturală șiintelectuală a indivizilor, politicile culturale trebuie puse în strânsă legăturăcu accepția noțiunii de cultură13. Iar cum cultura, în sensul său generic, sub-sumează totalitatea normelor care dau coerență și soliditate unei societăți,politicile culturale reprezintă acțiunea concertată a statului modern de aaduce laolaltă oamenii și aspirațiile lor – sociale, economice, politice,educaționale –, chiar dacă acestea pot de cele mai multe ori contradictorii.Din punct de vedere istoric, strategia culturală sau politicile culturale au

12 Pierre Bourdieu, The State Nobility, p. 79. Printr‑o astfel de optică Bourdieu vede în școală– mai ales cea franceză, pentru că pe aceasta o analizează – un sistem, nu de promovare soci-ală, ci de prezervare a ordinii sociale. Prin inuența pe care școala de elită o are asupra eliteiînsăși, care inuențează la rându‑i alegerea copiilor ei – prin cultivarea spiritului de castă,prin practicile patronajului și a concursului – meritocrația devine mai degrabă ideologie, darprea puțin realitate socială. Iar forma de recunoaștere socială a acestei ideologii este presti-giul. Dacă credința în nobilitate se baza pe naștere și natură, mitul școlii eliberatoare esteacelași lucru. Numai că acum nașterea și natura sunt mascate de o fațadă „democratică”, și

anume ideologia darului natural și a meritului individual. Astfel, deși se credea că educațiaface trecerea de la sistemele de stări la cel de clase sociale (deci mai puțin pe criterii atribuite,cât pe cele dobândite), amploarea mobilității sociale la nivel individual rămâne și în acest cazdestul de limitată.13 Evoluția acestui termen a depășit de mult sensul său latin etimologic – cel de dezvoltare alfacultăților intelectuale – desemnând astăzi totalitatea „formelor de comportament dobânditede societățile umane”. Printr‑o astfel de abordare, termenul este pus în pandant cu civilizația(utilizat în secolul al XIX‑lea și în prima jumătate a secolului al XX‑lea ca verb: a civiliza).Astăzi, evoluția științelor umaniste (mai ales a antropologiei) care au făcut din om centrulpreocupărilor lor, transformă cultura dintr‑un concept anistoric, într‑unul care contribuiela dezvoltarea istorică. Determinismul cultural devine echivalentul determinismului istoric.

Tocmai de aceea, în centrul preocupărilor culturale se situează acum credințele, instituțiile,sau valorile socio‑culturale, pentru că, în ultimă instanță, „cultura este trăită în mod direct deactorii sociali”. Vezi Pierre Bonte, Michel Izard (coord.), Dicționar de etnologie și antropologie,Iași, Editura Polirom, 2007, p. 187–189.


13/428


fost inventate de către francezi, ind „rodul unei preocupări constante aputerilor monarhice, imperiale ori republicane de a‑și atribui, în numeleunei mistici naționale, protejarea unui patrimoniu artistic existent și, prin

extindere, de a încuraja ceea ce urmează să devină patrimoniu”14

. Acesta esterostul ultim al politicii culturale: acela de a ajuta statul să se confunde cunațiunea. Prin alianța cu „nemuritorii” națiunii – guri luminate, cărturari,artiști – statul se face colportorul peste veacuri al unui spirit național.

Pentru spațiul românesc, inuența culturii occidentale – pe lieră fran-ceză, dar și germană – se face simțită și în planul politicilor culturale. Statulromân a considerat cultura – de fapt crearea unei culturi naționale – un reperidentitar. Tocmai de aceea statul a ales să investească sume imense de banipentru crearea unor instituții (Academia Română, Universitatea, muzee,

teatre, etc), dar și a unor practici culturale (durata minimă de studii, consa-crare socială prin educație, patronarea actului cultural etc), ca modalitate deinoculare a apartenenţei la un contract social, politic şi identitar a tuturorcetățenilor săi. Prin politicile culturale se urmărea democratizarea cultu-rii, care să confere soliditate ediciului social: pe de o parte, prin creareadivertismentului și a promovării unei culturi populare, formulă de ocuparea timpului liber al corpului social; pe de altă parte, prin încurajarea creațieiartistice și științice, ca expresie a capacităților culturale ale națiunii. Cumactul cultural însemna creație, inventivitate și sensibilitate, politicile cultu-rale urmăreau să reveleze și să promoveze specicul societății. Dar politicileculturale urmăresc și să elimine caracterul individual și spontan al creațieiartistice. Cultura trebuie să devină un proces continuu, concertat și colectiv.Cel însărcinat cu o astfel de misiune nobilă urma a intelectualul însuși.

În România preocupările teoretice relative la politicile culturale apar destulde târziu15. În 1928, Institutul Social Român organizează ciclul de conferințeintitulat Politica culturii, reunind 29 de comunicări. Dimitrie Gusti este celcare prin conferința sa încearcă să sintetizeze sfera de acțiune a politicii cul-

turale a statului român. Plecând de la exemplul Danemarcei, un stat în esențăagrar la mijlocul secolului al XIX‑lea, sociologul român evidenția inuențamajoră a universităților populare înințate de Grundtvig ca mijloc de stimu-lare colectivă spre acțiune socială și emancipare economică. Ceea ce trebuiaRomânia să înfăptuiască – și cât mai repede – era dezvoltarea satului româ-nesc, nicidecum ignorarea sa. De aceea, în interpretarea gustiană politica

14 Jean‑Michel Djian, Politici culturale: apusul unui mit , Timișoara, Fundația Interart Triade,2005, p. 7.15 Trebuie menționat că în 1931, sub egida Institutului Social Român, au fost editate 30 de pre-legeri ale unor importante personalități culturale ale României interbelice, sub titlul Politicaculturii. De asemeni, Fundația Culturală Regală „Principele Carol” se înscrie în același tiparde instrumentalizare cu scopuri politice a culturii și a actului cultural (nota mea).


14/428


culturii însemna dezvoltare comunitară care să estompeze decalajele dintremediul urban și rural prin dezvoltarea acestuia din urmă. Pe lângă acest pro-ces, necesară era și renunțarea la viziunea elitistă asupra culturii care nu făcea

decât să întrețină la nivelul percepției publice inferioritatea satului față deoraș. „Școala românească este parcă anume făcută să îndepărteze pe săteandin satul său, odată ce a ieșit de acolo pentru a cerceta o școală superioară.Și de aceea ni se prezintă spectacolul penibil al goanei după funcțiuni dinpartea ilor de săteni, ce au urmat școlile superioare” 16. Ceea ce își propuneaGusti era realizarea statului cultural . Deoarece națiunea presupune cultură,iar cultura presupune națiunea, „statul național nu poate exista decât subforma Statului cultural”17. Iar în paginile Enciclopediei României Gusti devinemult mai explicit. Aici națiunea este privită ca „o creație sintetică volun-

tară, o unitate socială, […] un sistem voluntar cu o motivare cosmică, bio-logică și psiho‑istorică, cu voința socială drept causa movens a procesului denaționalizare […]”18. Scopul științelor sociale creionat în viziunea gustiană eraacela de a impune schimbarea socială prin cunoașterea realităților sociale.Este vorba de proiectul monograilor sociologice care ar trebuit să cuprindătoate cele aproximativ 15 mii de sate ale României Mari, prima etapă a pro-iectului de politică culturală al lui Dimitrie Gusti. Pentru că, așa cum explica,realitățile sociale trebuiau analizate în raport direct cu idealul social pe care îlpromova statul român, ceea ce făcea trecerea de la sociologie la etică. Iar dacăștiința eticii însemna aprecierea realității sociale în raport cu idealul social,„căutând să înfățișăm [societatea] nu cum este ea la un moment dat, ci cumar trebui să e”, știința politicii reprezintă „studierea mijloacelor prin caresocietatea poate realiza idealul social”19. Astfel, când în epocă se vorbea desociologie, etică și politică, ceea ce se înțelegea era ideea de politică culturală.

În 1937 Ștefan Bârsănescu denește la rându‑i acest concept, prin care„politica culturii înseamnă orice activitate de guvernare care tinde laorganizarea culturii pentru comunitate și indivizi: a culturii‑educație, a

culturii‑creație și a propagării culturii”. Iar implementarea acesteia impunelegiferarea unei baze juridice (legi de organizare a învățământului, a actuluicultural, regulamente, programe), educația devenind structura esențială20.

16 Dimitrie Gusti, Politica culturii și statul cultural , în Dimitrie Gusti, Cunoaștere și acțiune înserviciul națiunii, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, [1940], p. 173 (stu-diu publicat și în Politica culturii. 30 de prelegeri și comunicări organizate de Institutul SocialRomân, București, 1931, p. 473–486).17 Ibidem , p. 180.18 Dimitrie Gusti, Știința națiunii, în Enciclopedia României, vol. I, București, Editura

Fundațiilor Regale, 1938, p. 18.19 Ibidem , p. 26.20 Ștefan Bârsănescu, Politica culturii (studiu de pedagogie), ed. Carmen Crețu, Iași, EdituraPolirom, 2003, p. 37.


15/428


Profesor de psihologie la Iași, Bârsănescu nu s‑a ferit să concluzionezecă „politica nostră culturală se dovedește incoerentă, adică lipsită de sis-tem ”, atât în ceea ce privește „diletantismul și frivolitatea tineretului edu-

cat , șubrezenia creației culturale și adânca neștiință și crescânda corupțiemorală a maselor, [cât și în] haosul la care a parvenit, în spirit, organizare șitehnică, politica noastră culturală și legală după două decenii de eforturi”21.Statul român nu conștientizase că prin politicile culturale și prin angrena-rea intelectualilor și a artiștilor în acest proiect de democratizare culturalăse puteau pune bazele unei culturi comune ca reper într‑o societate tot maidivizată și antagonizată din punct de vedere social. Proiectul de reformăsocială inițiat de Dimitrie Gusti reprezintă singura încercare de interpretarea culturii ca formă de solidaritate socială, la fel cum a fost într‑o oarecare

măsură și proiectul universității populare a lui Nicolae Iorga. Anacronismulmodelului elitist al culturii – menținut în mare măsură și în perioada inter-belică de către statul român – intra în contradicție cu revoluția electorală, darși cu liberalizarea învățământului, mai ales a celui superior.

Schimbarea de optică în această privință devine vizibilă mai ales după1938, când statul român intră în zodia dictaturilor și, mai apoi, a totalita-rismelor. Comunismul mai ales, prin accelerarea procesului de schimbaresocială, printr‑o politică culturală ce viza masele și prin acapararea actuluicultural a dat un alt impuls ideii de cultură. Dacă în interbelic cultura deve-nise un factor al inegalității sociale, în comunism cultura trebuia să e unliant social și fundament al totalitarismului. Acum, prin politică culturalăse subînțelegea administrarea concertată a actului cultural. Scopul acestuiproces ideologic era instaurarea hegemoniei politice, prin înscrierea con-simţământului în forme variate de coerciţie. Altfel spus, grupurile subordo-nate îşi acceptă subordonarea, chiar și în ochii acestora regimul devenindunul legitim. Trebuie precizat că legitimitatea unui regim nu înseamnăneapărat că întreaga societate aderă la discursul ideologic; legitimitatea se

traduce prin faptul că minoritatea nu aderă la o imagine alternativă a uneiposibile ordini sociale. Sau, după formula lui Katherine Verdery, succesulunei astfel de politici culturale însemna „neorganizarea unei contraimaginieciente”22. În comunism politica culturală reprezenta bătălia purtată dediferite grupuri ale elitei politice şi intelectuale, care prin discurs urmăreausă suprime mesajele alternative şi să capteze urechile și chiar să modelezeconștiințele, cruciale în câştigarea resurselor care ar facilita o perceperemai largă a mesajului lor23. În această cheie ar trebui înțeleasă și armația

21 Ibidem , p. 28.22 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceaușescu, Bucureşti,Editura Humanitas, 1994, p. 29.23 Ibidem , p. 32.


16/428


sentențioasă a lui Adam Michnik: „Cel mai teribil lucru în comunism esteceea ce vine după el”.

Tranziția postcomunistă a adus cu sine o democratizare a culturii și o

primenire a agendei dezbaterilor. Dar, în ciuda acestei aparențe, societatearomânească, ca societate „în esență imorală, construită pe eclipsa totală aunui trecut al ororii” (Gabriel Liiceanu), a redescoperit memoria istorică. Iaraceastă apentență pentru salvarea memoriei a boicotat istoria și a scindat ire-versibil actul cultural românesc. „În 1990, pe când o parte dintre cei tinerimergea în străinătate să studieze și să‑și lărgească referințele culturale șiideologice, căutând astfel ieșirea din cercurile vicioase și punctele moarteale culturii noastre, alții au rămas pe loc și au încercat să relanseze spiritulanilor ‘20‑‘30, să reînvie disputele din anii ‘50‑‘60, să‑și plătească polițele

din anii ‘70, să continue mecanic orientări din anii ‘80. Era un timp al reca-pitulării cu voce tare a întregii culturi române, întreprindere cu siguranțănecesară după anii de cenzură”24. Un lucru devine cert: „Nu cred că ungrup, oricare ar el, ar mai putea controla – printr‑o conspirație sau nu –centrele principale de producție, difuzare și normare simbolică”25.

În această pluralitate a discursului cultural și cultivând pluralismul ide-atic și interpretativ se înscrie și volumul de față. Departe de a „cultiva” oimagine „idilică” a culturii române în modernitate, volumul urmărește sădiscute despre „locurile comune”, nicidecum să argumenteze cu ajutorulacestora. Studiile din acest volum încearcă să surprindă amplitudinea anu-mitor modele sociale și să releve impactul politicilor culturale în Româniamodernă. Dacă unele dintre acestea se axează pe evidențierea unor clivaje– etnice, politice sau sociale – inerente promovării sociale, altele încearcă săsurprindă dezvoltarea sferei de acțiune a politicilor culturale, într‑o Româniecare încerca din mers să învețe și să producă modernitatea. Autorii studi -ilor de față sunt convinși că părăsirea certitudinilor moștenite reprezintăcheia cultivării spiritului critic, care să ajute, la rându‑i, la articularea unor

interogații relative la relația dintre elite, societate și istorie.

24 Sorin Antohi, Virgil Nemoianu, România noastră (conversații berlineze), Iași, EdituraInstitutul European, 2009, p. 99.25 Ibidem , p. 98.


17/428


18/428

Partea IMecanisme ideologice șiintelectuale ale identității


19/428


20/428

Dietmar Müller

INSTITUŢIONALIZAREA CUNOAŞTERII ŞTIINŢELORSOCIALE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: INSTITUTULSOCIAL ROMÂN ŞI ASOCIAŢIA DE POLITICĂ SOCIALĂ(VEREIN FÜR SOZIALPOLITIK)

Abstract: The Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania:

The Romanian Institute of Social Sciences and the Asocciation of SocialPolitics (Verein für Sozialpolitik)

This chapter applies the methods of histoire croiseé and comparison for ana-lyzing a case of institutional transfer from Germany to Romania. The post‑WorldWar I Institutul Social Român was conceived to a considerable degree on themodel of the German Verein für Sozialpolitik. But whereas in the German con-text of rapid industrialization in the late 19th century the social question wasconstituted of integrating industrial workforce into the fabric of Wilhelminiansociety, in Romania the peasantry was the main social question. The originsof the institutional transfer is traced back on the inuence of Karl Bücher, one

of the prominent members of the Verein für Sozialpolitik and the HistoricalSchool of Political Economy (Historische Schule der Nationalökonomie), exertedon his Romanian disciples Dimitrie Gusti and Virgil Madgearu. Through themeans of the Institutul Social Român Gusti and Madgearu aimed at the intro-duction of institutionalized knowledge from social sciences in the legislativeprocess, having as side effects a professionalisation of politicians and a publicawareness of the urgent need to tackle to peasant question.

Key-words: Dimitrie Gusti, Virgil Madgearu, Institutul Social Român, KarlBücher, Verein für Sozialpolitik, institutional transfer, interwar Romania

După Primul Război Mondial, statele din Europa Centrală, de Est şi deSud‑Est au fost supuse unei puternice presiuni pentru a se adapta la pro-vocările generate de procesele de industrializare şi urbanizare, precum şide reformele agrare şi de votul universal masculin. Masele şi‑au făcut apa-riţia în spaţiul public, e în calitate de muncitori în industrie, e în cali-tate de mici fermieri, proprietari de pământ, iar reprezentanţii intereseloracestora revendicau dreptul la participare politică şi socială. O mare partedin elita academică vedea în această evoluţie o provocare, căreia într‑o

viaţă politică caracterizată de o permanentă improvizare nu i se mai puteaface faţă prin intermediul partidelor bazate pe personalităţi sau de tip cli-entelar. Peste tot în Europa răsăriteană au apărut instituţii, care – adesea


21/428

D i e t m a r mü l l e r

urmând modele occidentale – au declanşat procese ce pot caracterizate,după cum spune Lutz Raphael, drept „scientizare” a socialului şi profe-sionalizare a politicului1. Astfel a început o transformare a caracterului

statalităţii din regiune – de la statul intervenţionist la cel social. Pe bazaexemplului Institutului Social Român (ISR) atenţia se va îndrepta în celece urmează mai întâi către procesele de transfer conceptual şi de imple-mentare instituţională a chestiunii sociale ce se referă la actorii implicaţi,în condiţiile în care Asociaţia de Politică Socială (Verein für Sozialpolitik)aconstituit cel mai important model pentru ISR. Ulterior vor prezentateadaptările specice, impuse de contextul românesc, urmând ca în înche-iere să e analizată viziunea îngustă – ţărănească şi etnică – în teoria şipractica ISR.

Karl Bücher şi Şcoala Istorică de Economie Naţională(Historische Schule der Nationalökonomie) din Leipzig

În deceniile de la cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi al XX‑lea, uni-versităţile germane au exercitat o puternică atracţie pentru studenţii dinEuropa de Est. Trebuie subliniat îndeosebi oraşul Leipzig, precum şi KarlBücher, care a predat acolo între 1892 şi 1917, între altele, şi economie naţio-

nală2

. El personal a condus în această perioadă 25 de lucrări de doctorat aleunor est‑europeni, din care cinci români3. Doi dintre adepţii săi, Dimitrie

1 Cf. Lutz Raphael, Die Verwissenschaftlichung des Sozialen als methodische und konzeptionelleHerausforderung für eine Sozialgeschichte des 20. Jahrhunderts, în Geschichte und Gesellschaft , an22 (1996) nr. 2, p. 165–193.2 Cf. Bertram Schefold, Karl Bücher und der Historismus in der deutschen Nationalökonomie, înNotker Hammerstein (ed.), Deutsche Geschichtswissenschaft um 1900, Stuttgart, Steiner‑Verlag,1988, p. 239–267; Hendrik Wagner, Die Nationalökonomie an der Universität Leipzig in derZwischenkriegszeit. Eine Untersuchung ihrer wirtschaftswissenschaftlichen Institute 1918–1939,

Leipzig, Evangelische Verlagsanstalt, 2008; Beate Hasel‑Wagner, Die Arbeit des Gelehrten.Der Nationalökonom Karl Bücher (1847–1930), Frankfurt am Main (e.a.), Campus‑Verlag, 2011.3 În anul 1903, Dimitrie Gusti a fost primul doctorand al lui Bücher, iar Virgil Madgearu ulti-mul, în 1910. Au urmat apoi doctoranzii lui Bücher, indicându‑se numele și titlul disertațieiacestora. Demetrius Gusti, Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des prak-tischen Wollens, Leipzig, Univ., Diss., 1903; Demeter Busuicescu, Das Tababmonopol inRumänien, Jena, Fischer Verlag, 1905; George Cipăianu, Die Einführung der Zuckerrübenzuchtund des Zuckerrübenanbaus in Rumänien, 1908 (nepublicat); Alexander Nasta, Der Maisanbauin Rumänien, 1909 (nepublicat); Virgil N. Madgearu, Zur industriellen Entwicklung Rumäniens.Die Vorstufen des Fabriksystems in der Walachei, Weida, Thomas & Hubert, 1911. În 1904 a fostrespinsă în Leipzig disertația lui Alexandru Cercel; a promovat însă în 1908 în Erlangen,

vgl. Alexandru Cercel, Die Nationalbank in Rumänien, Erlangen, Univ. Diss., 1908. Cf.Erik Koenen, Verzeichnis der Hochschulschriften, în Erik Koenen, Michael Meyen (ed.), KarlBücher. Leipziger Hochschulschriften 1892–1926 , Leipzig, Leipziger Universitäts‑Verlag, 2002,p. 49–133.


22/428

Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică

Gusti (doctor în 1903 cu lucrarea „Egoism şi altruism“, condusă de WilhelmWundt, în co‑tutelă Karl Bücher) şi Virgil Madgearu (doctor în 1910 culucrarea „Despre dezvoltarea industrială a României”)4, au devenit perso-

nalităţi‑cheie în ştiinţele sociale din România, precum şi în viaţa politicădin perioada interbelică. Dimitrie Gusti a îninţat mai multe institute deştiinţe sociale şi este considerat întemeietorul unei metodologii sociologicerelevantă şi în zilele noastre – colectarea monogracă a tuturor informa-ţiilor despre o unitate socială, de obicei un sat5. Iar Virgil Madgearu a fostideologul‑şef de necontestat al Partidului Naţional Ţăranesc (iniţial PartidulŢărănesc) în România interbelică.

Așa cum scria Gusti în anunțul relativ la asasinarea lui Madgearu de cătremembrii Gărzii de Fier, cei doi s‑ar cunoscut în 1908 chiar prin interme-

dierea unor cărți – „a unui profesor, căruia amândoi i‑am păstrat totdeaunaun adevărat cult” – în Leipzig. Încă de atunci Madgearu era „preocupat maiales de aplicarea metodei ştiinţice învăţate de la Bücher, la problemeleromâneşti”6. Dintr‑un alt necrolog de Emanoil Bucuţa reiese explicit faptulcă interesele lui Madgearu față de politica socială germană erau de lungădurată: ca redactor‑șef al revistei Monitorul Asigurărilor Muncitoreşti editate deCasa Centrală a Meseriilor, Creditului şi Asigurărilor Muncitoreşti a trimisîn 1912 o corespondență de proporții în Germania „să poată urmări publica-ţiile de politică socială în această limbă, limba politicii sociale în Europa”7.

Pe lângă atractivitatea în general ca oraş şi centru universitar – Leipzig‑ulera apreciat încă de la începuturile epocii moderne în spaţiul românesc încalitate de centru de târguri, de carte şi universitar – numărul impresio-nant de mare de doctoranzi est‑europeni ai lui Karl Bücher se explică înprimul rând prin raţiuni structurale. Acestea se regăsesc în metodologiaştiinţică a Şcolii Istorice de Economie Naţională (Historische Schule derNationalökonomie), precum şi în obiectivele de politică socială ale Asociaţieide Politică Socială, fondată în 1872 la Eisenach. Dacă importanţa asociaţiei

pentru politica socială a vremii a fost limitată, rolul acesteia în dezvolta-rea conţinuturilor şi a evoluţiei instituţionale a ştiinţelor sociale nu poate îndeajuns subliniată8.

4 Cf. Erik Koenen, Verzeichnis der Hochschulschriften, op. cit., p. 86, 102.5 Cf. Maria Larionescu, Şcoala sociologică de la Bucureşti, Bucureşti, Editura Metropol,1996; Traian Vedinaş, Introducere în sociologia rurală, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 24–26.6 Dimitrie Gusti, Virgil N. Madgearu şi Institutul de Ştiinţe Sociale ale României, în SociologieRomânească, an 4 (1942), nr. 7–12, p. 552.7 Emaniol Bucuţă, Virgil Madgearu, în Sociologie Românească, an 4 (1942), nr. 7–12, p. 560.8 Cf. Volker Kruse, Von der historischen Nationalökonomie zur historischen Soziologie. EinParadigmenwechsel in der deutschen Sozialwissenschaft um 1900, în Zeitschrift für Soziologie, an19 (1990), nr. 3, p. 149–165; Eric Grimmer Solem, The Rise of Historical Economics and SocialReform in Germany 1864–1894, Oxford, Clarendon Press, 2003.


23/428


După cum se ştie, Şcoala Istorică de Economie Naţională a apărut în con-textul criticii aduse liberalismului de tip Manchester şi a doctrinei care îistătea la bază – doctrina liber‑schimbismului a lui David Ricardo şi Adam

Smith. De la Friedrich List şi reprezentanţi ai Şcolii Vechi de EconomieNaţională, precum Wilhelm Roscher, şi până la cei ai Şcolii Recente deEconomie Naţională, precum Gustav Scholler – în Germania existau îndoieliserioase cu privire la faptul că doar liber‑schimbismul poate constitui fun-damentul politic permanent pentru dezvoltarea economică. Din perspec-tiva ştiinţelor economice, neo‑clasicismului i se reproşa crearea de modeleeconomice, bazate pe simple supoziţii (homo oeconomicus, invisible hand),care nu îşi găseau conrmarea în realitatea empirică, constituind de faptconstrucţii ideologice menite să perpetueze dominaţia economică britanică.

Aceste îndoieli cu privire la comerţul liber erau de un interes evident pentrupublicul românesc şi trebuie să‑i fascinat pe o parte din membrii tinereielite a României, având în vedere că ei vedeau societatea şi economia autoh-tonă ca aându‑se în faţa aceleiaşi provocări, chiar dacă decalată temporal,de a modela dezvoltarea economică ca proces de recuperare. Continuândtradiţia lui List şi Schmoller, gândirea economică şi acţiunile de politică eco-nomică în România interbelică s‑au dezvoltat în cadrul naţional al econo-miei naţionale şi al economiei politice naţionale.

Atracţia exercitată de Asociaţia de Politică Socială

Un alt motiv structural ce explică atractivitatea lui Karl Bücher ca îndru-mător de doctorat este implicarea sa în Asociaţia de Politică Socială9, în cadrulcăreia se reuniseră îndeosebi specialişti în ştiinţe economice şi sociale careaveau convingerea că o societate aată într‑un proces de industrializarerapidă necesită şi o politică de reforme sociale, pentru că altfel chestiuneasocială risca să degenereze în acţiuni revoluţionare. După cum reiese din

apelul fondator, activităţile asociaţiei – sub formă de sondaje şi recomandăripolitice – se adresau clasei politice şi birocraţiei administrative germane,dar şi publicului larg în vederea popularizării propriilor propuneri de solu-ţii. Această instituţionalizare a cunoştinţelor de ştiinţe sociale – fundamen-tate teoretic şi dobândite empiric – trebuie să‑i impresionat pe DimitrieGusti şi pe Virgil Madgearu din mai multe motive. În România până laacel moment ştiinţele hegemonice fuseseră jurisprudenţa formalistă şi o

9 Cf. Franz Boese, Geschichte des Vereins für Sozialpolitik 1872–1932, Berlin, Duncker &

Humblot, 1939; Dieter Lindenlaub, Richtungskämpfe im Verein für Sozialpolitik. Wissenschaftund Sozialpolitik im Kaiserreich vornehmlich vom Beginn des „Neuen Kurses” bis zum Ausbruchdes Ersten Weltkriegs (1890–1914), Wiesbaden, Steiner‑Verlag, 1967; Marie‑Louise Plessen,Die Wirksamkeit des Vereins für Sozialpolitik von 1872–1890, Berlin, Duncker & Humblot, 1975.


24/428


istoriograe speculativ‑patriotică. În ambele domenii realitatea empiricăa situaţiei României nu juca aproape deloc un rol sistematic. Asociaţia dePolitică Socială le‑a oferit lui Gusti şi Madgearu un model de cum să conso-

lideze poziţia ştiinţelor economice şi sociale, dar şi să inuenţeze politica(socială) şi nu în ultimul rând să îşi crească propria vizibilitate. În niciunadin armaţiile lui Gusti sau Madgearu despre istoria evoluţiei InstitutuluiSocial Român nu există referinţe explicite la Asociaţia de Politică Socială,fapt ce se justică probabil prin inoportunitatea politică de a îşi asuma înRomânia anilor 1917–1918 susţinerea pentru un model german10. Dar o ana-liză comparată a apelurilor fondatoare ale celor două instituţii 11, a statutelorşi a activităţilor lor sugerează fără îndoială un transfer reușit şi o adaptare lasituaţia din România12.

Pentru început trebuie avut în vedere că „problema socială” nu este oconstantă imuabilă, independentă de timp și spațiu, ci variază în conținutulsău în societăţi diferite și/sau în momente diferite, în funcție de crizelereale, de pericolele sociale sau politice pentru statu‑quo, ca și de percepţiareferitoare la precaritatea raporturilor sociale. Chestiunea socială repre-zintă o construcţie intelectuală a societăţii legată nemijlocit de apariţiasociologiei, psihologiei, criminologiei şi a altor ştiinţe sociale13. Astfel, nueste de mirare că percepţia şi construcţia chestiunii sociale într‑un stat pre-dominant agrar, așa cum era România în prima jumătate a secolului alXX‑lea, nu a fost determinată de muncitorimea industrială, ci de ţărănime.Oportunitatea de a compara Asociaţia de Politică Socială cu Institutul SocialRomân, respectiv cu precursorul acestuia, Asociaţia pentru studiu şi reformăsocială, constă în obiectivele politice ale celor două instituţii, precum şi înrolul experţilor în cadrul acestora. Impulsul fondator pentru ambele orga-nizaţii poate subsumat dorinţei de prevenire a socialismului prin inte-grarea muncitorilor în cazul Germaniei şi a ţăranilor în cazul României14.

10

Pentru context vezi Lucian Boia: „Germanolii“. Elita intelectuală românească în anii primu-lui război mondial , Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.11 Cf. Anexa 1: Apelul fondator a Asociaţiei de Politică Socială din 7 octombrie 1872 , în FranzBoese, Geschichte des Vereins für Sozialpolitik op. cit , p. 248–249 precum şi Anexa 2: Apelul fondator al Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială, în Arhiva pentru Ştiinţa şi ReformaSocială, an 1 (1919), nr. 1, p. 291–293.12 Vezi şi Statutele Institutului Social Românesc , Bucureşti, 1921; Institutul Social Român 1921– 1926 , Bucureşti 1926; Emanoil Bucuţa, Institutul Social Român, în Arhiva pentru Ştiinţa şiReforma Socială. Omagiu Profesorului D. Gusti. XXV ani de învăţământ universitar (1910–1935),an 14 (1936), vol. 2, p. 577–593.13 Cf. Lutz Raphael, Die Verwissenschaftlichung des Sozialen art. cit .14 În acest sens vezi şi analiza activităţii lui Dimitrie Gusti în Partidul Naţional Ţărănesc,Stelu Şerban, Un program conservator de modernizare a României interbelice. Dimitrie Gusti încadrul Partidului Naţional Ţărănesc , în Romanian Political Science Review , an 10 (2010), nr. 2,p. 311–322.


25/428


Rolul experţilor în ştiinţe sociale a fost de a deni problema, de a elaboraexpertize ştiinţice şi de a le transmite funcţionarilor din administraţie şiclasei politice.

În istoriograa şi istoria sociologiei din România inuenţa germană afost analizată în acest context exclusiv cu referire la legătura personală alui Gusti, de pildă cu Karl Bücher, Wilhelm Wundt şi alţi profesori ger-mani, precum şi din perspectiva istoriei ideilor ca formă de inuenţare asociologiei româneşti de către cea germană15. Chiar şi în cea mai recentă,excelentă de altfel, analiză a „şcolii lui Gusti” a lui Antonio Momoc16, autorulabordează contextul Germaniei wilhelmiene marcat de reformele sociale alelui Bismarck, cunoscut de Gusti în timpul studiilor, când a fost inuenţatindirect de către Gustav Schmoller şi Werner Sombart şi nemijlocit de către

Karl Bücher şi Wilhelm Wundt. Totuşi, el nu menţionează deloc Asociaţiade Politică Socială, care ca instituţie a avut o inuenţă enormă până în pri -mul deceniu al secolului al XX‑lea, datorită activităţii lui Schmoller. Aceeaşiobservaţie este valabilă şi pentru Zoltán Rostás, care armă, fără a intra îndetalii:

„To Gusti, an admirer of German professional associations from the dayswhen he was a student there, such structures were necessary in order toinvolve academic research in nding solutions for real social problems.

In his opinion, the Romanian Social Institute was meant to serve as a linkbetween the legislative and decision‑making bodies of the state”17.

După cum Momoc ilustrează foarte sugestiv, prin analiza instituţiilor şinu doar a activităţii marilor personalităţi în istoria evenimentelor politiceeste posibilă o înţelegere semnicativ mai bună a istoriei României inter-belice18. De dorit sunt şi studii care, din perspectiva istoriei transferurilor,respectiv entangled history/histoire croiseé , analizează nu doar istoria inuen-ţelor personale şi intelectuale, ci şi transferurile şi interdependenţa dintreinstituţii.

15 Cf. Ovidiu Bădina, Studiu introductiv, în Dimitrie Gusti, Opere, vol. 1, Bucureşti, EdituraAcademiei Republicii Socialiste România, 1968; Zoltán Rostás, The Bucharest School ofSociology, în East Central Europe, an 27 (2000), nr. 2, p. 1–20.16 Cf. Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlismşi legionarism , Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012, p. 21–33.17 Zoltán Rostás, The Bucharest School of Sociology, p. 11.18 Pentru o analiză a succesului acestei abordări vezi trei publicaţii româneşti recente, Bogdan

Murgescu e.a. (ed.), Istoria Curţii de Conturi a României (1864–2004), Bucureşti, Centrul deStudii Istorice, Economice și Sociale, 2005; Ana Maria Ciobanu e.a. (ed.), Institutul de Istorie„Nicolae Iorga” 1937–1948, Bucureşti, 2009; Andrei Florin Sora, Servir l’état roumain. Le corps

préfectoral, 1866–1940, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.


26/428


Programul şi activitatea Institutului Social Român

În România interbelică, încă mai trăiau în mediul rural şi din agriculturăpeste 80% din populaţie, astfel încât problema socială nu era reprezentată

ca în Germania de către muncitorimea din industrie, ci de către ţărănime.Dar precum expertiza ştiinţică şi activitatea de lobby a Asociaţiei de PoliticăSocială aveau drept scop să curme avântul revoluţionar al social‑democraţieişi al sindicatelor, şi impulsul fondator al Insitutului Social Român (ISR) aconstat nu în ultimul rând în dorinţa de a preveni ca gândirea bolşevică săprindă teren în România19. Acest obiectiv este subliniat explicit în apelulfondator ce accentuează „revoluţiile sociale din 1888 şi 1907”20 – revolteleţărăneşti din care ultima s‑a încheiat cu o sângeroasă răscoală cu mai multemii de morţi în rândul ţăranilor – ca o consecinţă a unor politici pericu -loase, precum şi de faptul că prima din cele şapte secţii ale ISR era dedicatăproblemelor agrare. Argumentele privind necesitatea ISR echivalează cu ocritică radicală în egală măsură a politicii şi ştiinţei româneşti:

„Căci toată lumea va de acord a recunoaşte, că aproximaţia capricioasăşi improvizaţia haotică a politicii de până acum trebue să înceteze pentrutotdeauna, – nu‑i mai este de ajuns credinţă în conducători, în loc de ştiinţă,dogmă, în loc de observaţii, şi disciplină oarbă, în loc de critică, – care audus la atât de variate, dese şi pripite experienţe sociale pe socoteala societăţii

românești”21

.Atât organizaţia precursoare, cât şi ISR îşi propuneau în schimb o evalu-

are a stării de fapt şi o analiză a reformelor sociale necesare, cu scopul dea reorganiza întreaga viaţă socială a ţării, de a elabora propuneri de soluţii,precum şi de a le populariza în rândul clasei politice şi a publicului larg.Şi în această dublă direcţie de acţiune a lobby‑ului este evidentă preluareamodelului Asociaţiei de Politică Socială.

Odată cu mutarea Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială din nor-

dul Moldovei, de la Iaşi, la Bucureşti în 1920 a avut loc şi schimbareadenumirii în Institutul Social Român. Dimitrie Gusti era preşedinteleinstituţiei, iar Virgil Madgearu secretar general. Gusti, care era profesoruniversitar de sociologie la Iaşi din 1910, s‑a mutat la catedra similară dela Bucureşti. Madgearu a început – pe lângă activităţile sale ştiinţiceşi administrative – să publice începând cu anii ‘ 20 texte ce i‑au confe-rit poziţia de teoretician al Partidului Ţărănesc. Mai multe aspecte ale

19 Institutul Social Român, fondat în 1920, a avut drept precursor „Asociaţia pentru studiul şi

reforma socială“, îninţată în 1918 (vezi Anexa 2).20 Dimitrie Gusti, Apelul făcut în Aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru studiul şireforma socială, în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, an 1 (1919), nr. 1, p. 291.21 Ibidem .


27/428


activităţilor lui Gusti şi Madgearu în cazul ISR, precum şi în spaţiulpolitic, pot atribuite metodologic şi din punct de vedere al conţinutuluiinuenţei lui Karl Bücher. În autobiograa sa – intitulată „Autosociologia

unei vieţi” – Gusti scrie că o anumită atitudine şi metodică a lui Bücherl‑ar inuenţat în anii tinereţii: „după Wundt, de la Bücher am învăţatce este şi ce trebuie să e ştiinţa socială realistă” 22. Bücher ar criticatdistanţa ştiinţelor sociale faţă de realitate şi şi‑ar sfătuit doctoranzii săabordeze ştiinţele sociale în manieră realistă, adică sub forma cercetăriipe teren şi a sociologiei cotidianului: „Strada te va învăţa mai mult decîtcărţile […] dacă ştii să priveşti, să întrebi şi să‑ţi ordonezi apoi observa-ţiile. […] Este un semn al educaţiei noastre că cineva se simte mai acasăla el pe Akropolis din Athena, ori pe Forum roman decît în locul său de

naştere”23. Empirismul constituie aşadar metoda de bază a celor doi eleviromâni ai lui Bücher.

Dimensiunea ţărănească şi etnică a teoriei şi practicii ştiinţelor sociale

Apariţia maselor pe scena politică din România a fost dominată de ţără-nime. Mobilizarea recruţilor‑ţărani în Primul Război Mondial, acordareadreptului universal de vot (pentru bărbaţi), precum şi reforma agrară au

făcut ca integrarea populaţiei rurale să devină principala provocare pentruelitele culturale şi pentru sistemul politic.Pentru Gusti şi Madgearu era clar că realităţile româneşti trebuie con-

cepute pornind de la lumea satului şi agricultură. Întrebarea retorică a luiMadgearu cum altfel ar putea într‑o democraţie decât ca politica econo-mică să se muleze pe interesele majorităţii covârşitoare, adică ale ţăranilor,constituie rul roşu al textelor sale24, de la cele despre politica scală la celedespre politica vamală25. Înainte de Primul Război Mondial, Madgearu afost preocupat în primul rând de problemele meşteşugarilor, ale industriei

autohtone şi ale comerţului, elaborând publicaţii şi absolvind un stagiu depractică de mai multe luni într‑o bancă din Londra. Abia după reformele

22 Dimitrie Gusti, Fragmente autobiograce. Autosociologia unei vieţi 1880–1955 , în D. Gusti,Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 124.23 Karl Bücher apud D. Gusti, op. cit.24 O bună introducere în gândirea economică a lui Madgearu o reprezintă colecţiile artico -lelor sale. Vezi Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism (contribuții la studiulevoluției sociale românești), Bucureşti, Institutul de Arte Grace „Bucovina”, 1936.25 Vezi Dietmar Müller, Agrarpopulismus in Rumänien. Programmatik und Regierungspraxis

der Bauernpartei und der Nationalbäuerlichen Partei Rumäniens in der Zwischenkriegszeit , St.Augustin, Gardez Verlag, 2001, p. 92–121; Keith Hitchins, A Rural Utopia: Virgil Madgearuand Peasantism , în Idem, The Identity of Romania, Bucharest, Encyclopaedic PublishingHouse, 2009, p. 151–176.


28/428


agrare a început să se dedice politicii agrare în calitate de om de ştiinţă şi,în măsură crescândă, ca politician. Din perspectiva politicii economice, elconsidera că singura şansă pentru o dezvoltare a industriei pe scară largă

consta în dezvoltarea agriculturii.Şi pentru obiectivul pe termen lung al lui Dimitrie Gusti – elaborareaunei sociologii a naţiunii26 – satul era esenţial, nu doar pentru că ţăraniierau preponderenți numeric, ci pentru că în opinia lui viaţa rurală păstraspecicul cultural, esenţa românismului. Acest imens proiect de cercetareşi documentare empirică a fost pus în practică prin colectarea monogracăde date cu privire la toate sferele relevante ale unei unităţi sociale, de regulăale unui sat. Datele colectate prin mijloace antropologice şi sociologice erauîncadrate în contextul condiţiilor juridice şi economice. Era plănuită o extin-

dere a cercetării şi asupra oraşelor, dar în timpul vieţii lui Gusti şi în tradiţiasa analizele au rămas limitate la sate populate de români. Această dublălimitare se justica prin prejudecata lui Gusti în legătură cu necesitateaexistenței unui specic național, care se explică în mare măsură prin prismainuenţei primului său îndrumător de doctorat, Wilhelm Wundt, psihologal popoarelor27. Dacă România putea aduce o contribuţie proprie, tipologicăla psihologia popoarelor, atunci acest deziderat era posibil cu siguranţă princercetarea vieţii de la sat, întrucât esenţa românismului era păstrată în obi-ceiurile şi felul de viaţă al ţăranilor.

Această premisă are mai multe conotaţii, din care cele mai multe suntproblematice. Prin neglijarea deja amintită a sociologiei urbane şi industri-ale şi prin concentrarea pe sat s‑a creat o imagine arhaică a României inter-belice. Modernitatea ce şi‑a făcut apariţia în mediul rural a fost perceputăca o tulburare a identităţii româneşti ţărăneşti. O altă consecinţă a acesteiidentităţi culturale româneşti determinată de ţărănime se referă la aspectulcetăţeniei. Gusti este în această privinţă un reprezentant tipic al viziuniicentriste, ociale a multor intelectuali şi politicieni din perioada interbe-

lică: deniţia politică a naţiunii române înţeleasă ca o naţiune cetăţeneascăfără coloratură etnică sau religioasă, aşa cum era prevăzută de Constituţiadin 1923. Clauzele de protecţie a minorităţilor din tratatele de pace de dupăPrimul Război Mondial erau însă percepute ca un amestec în treburileinterne şi, mai mult, erau considerate depăşite având în vedere constituţia.Însă în practica politicienilor şi a cercetătorilor deopotrivă ieşea la iveală în

26 Vezi Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii, în D. Gusti, Opere, vol. 4, Bucureşti, EdituraAcademiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 7–95.27 Începând cu 1900 Wilhelm Wundt a publicat o lucrare în mai multe volume despre psi-hologia popoarelor. Vezi pars pro toto primul volum, Wilhelm Wundt, Völkerpsychologie:eine Untersuchung der Entwicklungsgesetze von Sprache, Mythus und Sitte, vol. 1–2, Leipzig,Engelmann Verlag, 1900.


29/428


mod recurent o viziune etnică asupra naţiunii, în care minorităţile nu îşiaveau locul şi rămâneau cetăţeni de rangul al doilea28.

Gândirea economică a lui Virgil Madgearu la rândul ei se baza pe una din

tezele lui Karl Bücher – alte puncte de referinţă ind dezbaterea agrară dinsocial‑democraţia europeană de la cumpăna dintre secolele al XIX‑lea şi alXX‑lea, precum şi studiul din 1924 al agronomului rus, Aleksandr Čajanov„Despre chestiunea teoriei sistemelor economice necapitaliste”29. Bücherîncercase să explice istoria omenirii în cadrul unei teorii a „treptelor dedezvoltare macroeconomice”30. Prima treaptă de bază – economia casnică,autarhică – se regăseşte în premisele ţărănismului, elaborat în bună măsurăde Madgearu. Cea mai pură formă a economiei casnice fără schimburi arreprezenta‑o situaţia în care toate bunurile sunt atât produse, cât şi con -

sumate în interiorul unei familii sau unui neam; niciun bun nu părăseştecercul şi nimic nu intră din exterior. Acest model cuprinde şi economiaoikos‑ului din antichitatea clasică, cu utilizarea pe scară largă a sclavilor,precum şi economia bazată pe gospodăria nobiliară din evul mediu timpu-riu şi clasic. Constantă este importanţa covârşitoare a proprietăţii funciarepentru producţia de bunuri, dar şi raportul de dependenţă între persoane.Pentru Madgearu, reforma agrară de după Primul Război Mondial însemnarevenirea la starea naturală, anume la „ţărănizarea agriculturei“. Fără inu-enţe extraeconomice – războaie, stăpânire străină, feudalism – micile gos-podării ţărăneşti ar avea întotdeauna mai mult succes pe piaţă decât marilegospodării – aceasta era convingerea sa fundamentală. Madgearu invoca peBücher şi atunci când amintea de raportul dintre scăderea recoltei pămân-tului şi capitalul investit: spre deosebire de industrie, producţia agrară ar dependentă de limitele biologice ale forței de muncă, astfel încât o utilizarea maşinilor agricole ce necesita investiţii de capital şi o împărţire a sarcinilorde muncă ar în mod natural limitată. Munca în agricultură nu ar depindede investiţii de capital, ci de intensitatea muncii ca atare, astfel încât mica

gospodărie de familie ar putea supravieţui vremurilor de criză, în vreme

28 Cf. Dietmar Müller, Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartner imrumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzeptionen,1878–1941, Wiesbaden, Harrassowitz Verlag, 2005; Idem, Orientalism and Nation: Jews andMuslims as Alterity in Southeastern Europe in the Age of Nation States, 1878–1941, în Reframingthe European Pasts: National Discourses and Regional Comparisons, Part 1, Practices andPerceptions, Dietmar Müller, Borbála Zsuzsana Török, Balázs Trencsényi (ed.), în East CentralEurope, an 36 (2009), nr. 1, p. 63–99.29 Cf. Alexander Tschayanoff, Zur Frage einer Theorie der nichtkapitalistischen Wirtschaftssysteme,

în Archiv für Sozialwissenschaften und Sozialpolitik, an 51 (1924), p. 577–613.30 Cf. Karl Bücher, Volkswirtschaftliche Entwicklungsstufen, în Grundriss der Sozialökonomik.I. Abteilung: Historische und theoretische Grundlagen, Tübingen, Mohr, 1924 (ediția princepsFrankfurt am Main, 1895), p. 1–18.


30/428


ce gospodăria mare ar trebui să renunţe la activitate. Mai mult, raportuldintre gospodăriile ţărăneşti de familie şi evoluţiile pieţei era minimal nudoar pe latura de nanţare, ci şi din punct de vedere al desfacerii, întrucât

aceste gospodării nu scoteau aproape deloc produse pe piaţă. Astfel, micaagricultură ţărănească trebuia considerată un sector ce funcționa potrivitunei logici necapitaliste.

Căi europene de transfer şi întrepătrundere

În relaţia dintre Karl Bücher şi adepţii săi români, Dimitrie Gusti şi VirgilMadgearu, respectiv dintre Şcoala Istorică de Economie Naţională şi Asociaţia dePolitică Socială pe de o parte, şi gândirea economică românească şi InstitutulSocial Român pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că a avut loc un trans-fer. Cum însă poate observat cu regularitate la raporturile de transfer şiîntrepătrundere, ideea sau instituţia transferată sunt adaptate la necesităţileşi condiţiile locale. Nici reducerea la dimensiunea ţărănească şi etnonaţionalădin monograile săteşti ale lui Gusti, nici permanentizarea economiei cas-nice lipsită de schimburi ca formă intermediară între capitalism şi comunismpostulată de Madgearu nu se regăsesc la Bücher. Făcând însă abstracţie deaceste conţinuturi, peste care a trecut timpul, Institutul Social Român rămâne

cel mai important rezultat al transferului analizat – ca formă românească de„scientizare” a socialului şi de profesionalizare a politicului.Analiza rădăcinilor de conţinut, biograce şi instituţionale ale Institutului

Social Român indică faptul că specicul său poate înţeles doar în contextulunei istorii sociale şi culturale europene, care acordă atenţie inuenţelortransnaţionale, modelărilor multiple şi adaptărilor locale.

Traducere din limba germană:Andrei Avram

Anexa 1

Apel fondator al Asociaţiei de Politică Socială

Adunarea de la Eisenach din 7 octombrie 1872 cu privire la discutarea chestiuniisociale a însărcinat comitetul subsemnat să organizeze o reuniune în acelaşi scopîn acest an.

În concepţia noastră privind situaţia socială ne bazăm pe lucrările tipărite ale adu-

nării din anul precedent (Lucrările Adunării de la Eisenach ş.a.m.d., Leipzig 1873).Din totalitatea încercărilor mai mult sau mai puţin justicate de continuare a

formării a unei societăţi bazate pe muncă din zilele noastre, în prezent conictul


31/428


dintre capital şi muncă reiese ca ind cel mai ameninţător pericol. Suntem depărere că statul şi societatea au aici nişte sarcini urgente de reformare paşnică.

Mai întâi, va necesară claricarea situaţiei muncitorilor şi a raporturilor aces-

tora cu angajatorii, constatarea necesităţilor organizaţiilor colective, sprijinirea dez-voltării fructuoase a acestora şi facilitarea oricărui compromis între părţile adverse.În acelaşi mod trebuie abordate celelalte probleme sociale şi economice ale vre -

mii, precum sistemul de sănătate şi de învăţământ, sistemul de transport, cel deacţiuni şi cel scal.

Avem convingerea că dominaţia necontrolată a unor interese individuale parţialantagonice şi inegale ca forţă nu garantează binele comun, că, dimpotrivă, reven-dicările privind spiritul civic şi umanitatea trebuie să îşi facă efectul şi în viaţa eco-nomică şi că intervenţia bine cântărită a statului în vederea apărării intereselor legi-

time ale tuturor celor implicaţi trebuie chemată din timp.Această grijă a statului nu o vedem ca pe o improvizaţie sau ca pe un rău inevi-

tabil, ci ca pe o îndeplinire a importantelor sarcini ale timpului şi naţiunii noastre.Prin îndeplinirea serioasă a acestor sarcini, egoismul individului şi interesul ime-diat al claselor se vor supune ţelului de durată şi mai înalt al întregului.

Credem că un schimb de idei periodic între angajatori şi muncitori, între oameniai teoriei şi ai practicii, va contribui semnicativ la o înţelegere, şi îi îndemnămpe foştii participanţi şi pe cei ce gândesc ca noi, îndeosebi şi pe funcţionarii dinadministraţie, să e prezenţi la Eisenach, la 12 octombrie anul curent şi să adere laasociaţia ce va constituită.

Berlin, 31 mai 1873

ComitetulDr. Bitzer [...]. Borchert jun. Prof. Dr. Brentano. Franz Duncker. Dr. J. Eckhardt.

Dr. Engel [...]. Geibel jun. Prof. Dr. Gneist. Prof. Dr. Frhr. V.d. Goltz: Prof. Dr. Held.Prof. Dr. Hildebrand. Prof. Dr. V. Holzendorff. Dr. Max Hirsch. L. Jacobi [...]. Prof.

Dr. Knapp. Prof. Dr. Knies. Dr. Löwe‑Kalbe. Dr. Meitzen [...]. Dr. Mithoff. Prof.Dr. Nasse. Rud. Ranisch. Frhr. V. Roggenbach. [...] Prof. Dr. Roscher. [...] Prof. Dr.Schnoller. Sombart. J. Schulte [...]. Prof. Dr. v. Sybel. Thorade [...]. Tiedemann [...].Prof. Dr. Wagner. v. Wedell‑Malchow. Prof. Dr. Wirth.

(în [...] sunt omise funcţiile administrative şi profesiile membriilor comitetului)

În Franz Boese, Geschichte des Vereins fürSozialpolitik 1872–1932 (=Schriften des Vereins für

Sozialpolitik 188), Berlin 1939, p. 248–249.

Traducere din limba germană:Andrei Avram


32/428


Anexa 2

Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii

Asociaţiei pentru studiul și reforma socială

Stimate Domnule,

Astăzi, când în urma evenimentelor externe și interne se decide de soarta națiuniiși a Statului român, s‑a întemeiat o Asociație pentru Studiul și Reforma Socială înRomânia, cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieții sociale românești, – înmod desinteresat și fără nicio prejudecată și tendință științică ori politică –, de apropune reformele, care izvorăsc în mod resc, logic, din aceste studii, de a lupta petoate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască și, în sfârșit,de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor.

De bună seamă că lipsa unei cunoașteri adâncite și aprecieri juste a realitățiisociale românești a fost una dintre cauzele puternicelor zguduiri din temelie aleStatului nostru – amintim numai dintre cele ivite în decursul ultimelor decenii:revoluțiile sociale din 1888 și 1907, criza nanciară din 1900 și extrem de dureroasasituație în care ne aăm.

Asociația corespunde, desigur, unei mari necesități a timpului. Căci toată lumea

va de acord a recunoaște că aproximația capricioasă și improvizația haoticăa politicii de până acum trebuie să înceteze pentru totdeauna – nu‑i mai este deajuns credință în conducători, în loc de știință, dogmă, în loc de observații, și disci-plină oarbă, în loc de metodă critică –, care au dus la atât de variate, dese și pripiteexperiențe sociale pe socoteala societății românești.

Viața publică românească trebuiește organizată din nou pe alte temelii. Întâmplareanorocoasă ori nenorocoasă, simpla oportunitate ori simpla chibzuială și armare anepregătiților și adesea a interesaților, trebuiesc denitiv înlăturate prin introducereaunei pozitive cunoștințe a lucrurilor, prin o siguranță cât mai mare în întrebuințareamijloacelor disponibile pentru atingerea celor mai nimerite scopuri, în sfârșit prinsistematizarea diviziunii muncii, în așa chip ca ecare să facă ceea ce pricepe.

Din asemenea preocupări s‑a născut ideea întemeierii Asociației.Știința socială, cu toate ramurile ei, aplicată în cea mai largă măsură la proble-

mele neamului și Statului român, va cultivată în sânul Asociației. Cunoașterealimpede a realității este singura în măsură de a da un nou cuprins și impuls patri -otismului, aprofundându‑l, deșteptând sentimentul responsabilității sociale și dez-voltând conștiința socială, determinând deci o vedere politică clară pentru ceea ce

este imposibil și ce este necesitate politică, ce trebuie realizată.Asociația este pătrunsă, în același timp, de un sincer spirit democratic; eaștie că puterea vine de jos, oricât lumina ar veni de sus, că deci consolidarea și


33/428


progresul unui Stat democratic, oricare ar el, mare ori mic, atârnă de două maricondițiuni: de modul cum e condus și de calitatea cetățenilor ce‑l compun – adevă-rata democrație însemnând, pe lângă o opinie publică bine informată și luminată,

participarea efectivă a ecărui cetățean la viața publică.De aceea, Asociația însuețită de un cald idealism și optimism social, avândcredința într‑un viitor mai fericit al neamului și Statului român, și simțind obligațiade a munci în vederea lui, și‑a propus să participe la educația socială a maselor,urmărind prin toate mijloacele ca poporul român să devină o personalitate creatoarede cultură – distinctă printre celelalte neamuri – prin trezirea în ecare cetățean avoinței adormite, de un trai mai demn și conștient.

Asociația, călăuzită de ideea etică a realizării unui maxim de pace și dreptate soci-ală, prin dispariția treptată în viitor a hotarelor astăzi tranșante, între bogat și sărac,

oraș și sat, cult și incult, năzuiește a contribui la formarea unei națiuni viguroase,conștientă de menirea ei în istoria universală și a unui Stat bine ordonat, sănătos,drept și puternic, care să oglindească cât mai credincios, aspirațiile și conștiința desine a națiunii.

Acestea sunt, în trăsături generale, ideile conducătoare care formează spiritulAsociației pentru Studiul și Reforma Socială și care au determinat principiile de orga-nizare și de funcțiune ale ei.

Activitatea Asociației va îndreptată în primul rând în organizarea unor cerce-tări determinate, având ca obiect studiul cât mai complet și mai metodic al viețiisociale românești, sub toate fețele.

Aceste studii se vor face în următoarele secțiuni: 1) secțiunea agrară, 2) comerci-ală și industrială, 3) nanciară, 4) juridică, 5) politică și administrativă, 6) politică șiigienă socială și 7) culturală. Noi secțiuni se vor întemeia, după necesitate. MembriiAsociației se vor grupa pe specialități în secțiunile respective; orice persoană, careprin activitatea sa dovedește competență în chestiunile sociale, va putea admisăca membru – prețuindu‑se îndeosebi obiectivitatea și independența personalitățiicompetente. Înțelegem prin competență nu numai pe cea științică, ci și larga

experiență practică, e ea chiar restrânsă, locală, a diferiților oameni de muncă dinprovincie și de la țară, care ne vor ajuta atât la strângerea materialului de studiu câtși la controlarea cu împrejurările și interesele locale – variate în diferite părți alețării – a concluziilor noastre teoretice de caracter general.

Pentru o bună funcționare a cercetărilor, membrii vor xa programul de lucru șivor studia ecare latură a lui; lucrările și rezultatele secțiunilor vor apoi depuse încomitetul Asociației, care le va centraliza și coordona.

Problemele și soluțiunile de importanță deosebită vor în sfârșit supuse decomitet deliberării adunării generale, pentru ca aceste chestiuni, după ce au fost

dezbătute în sânul secțiunilor respective și al comitetutului să mai e o dată dis-cutate de specialiștii tuturor secțiunilor, astfel ca, în urma hotărârii adunării gene-rale, soluțiunile problemelor formulate de secțiuni să devină expresiunea adevărată


34/428


și bine cântărită a întregei Asociații, constituind astfel baza solidă a atitudiniiAsociației în chestiunile de reformă socială.

Activitatea științică nu se va mărgini însă numai la formarea secțiunilor, ci va

organiza misiuni speciale în țară și străinătate pentru studierea la fața locului adiferitelor chestiuni, va constitui Arhiva Asociației, despre care se vorbește mai jos,și va edita publicații științice.

Aceste publicații vor alcătui Biblioteca științică a Asociației, care va cuprindepublicații de critică a stărilor actuale, anchete și cercetări în toate domeniile viețiisociale, rapoartele misiunilor speciale în țară și străinătate, traduceri de autoriclasici, documente și statistici, anteproiecte de legi, regulamente, programe șiordonanțe, actele congreselor Asociației, lucrări teoretice (monograi, lucrări desinteză) și un organ științic al Asociației, Arhiva pentru știința și reforma socială.

În afară de activitatea științică, Asociația va organiza un serviciu de propagandăpentru înfăptuirea reformei sociale – așa cum va hotărâtă de Asociație – și deeducațiunea socială a maselor; prin conferințe, cursuri, adunări și prin publicațiile,care vor forma Biblioteca de propagandă și educație socială.

Pentru a înlesni lucrările Asociației, cât și, în general, studiile sociale în România,se va da o îngrijire specială întemeierii unei Arhive pentru științe sociale, care vacuprinde: 1) o biliotecă, cu o sală de lectură, 2) o colecție de documente de la noi șide pretutindeni (statistice, istorice, diplomatice, comerciale, parlamentare, legisla-tive, memorii, planuri, statute ale instituțiilor și organizațiilor sociale, etc), 3) unrepertoriu bibliograc, 4) un ociu de informație, care, pus la dispoziția cercetă -torilor și oamenilor politici, se va extinde asupra următoarelor puncte: a) indicațiibibliograce, b) indicații de persoane, care se ocupă cu anumite chestiuni sociale, c)starea legislativă dintr‑un Stat într‑un moment dat, d) lucrările în curs ale Asociațieiși e) motivele și propunerile de reformă socială ale Asociației.

În sfârșit, Asociația se va pune în legătură cu instituțiile similare din străinătate,îndată ce împrejurările vor permite.

Acestea sunt ideile conducătoare și principiile de organizare și de funcțiune ale

Asociației pentru Studiul și Reforma Socială în România.Asociația, conștientă că opera pe care o întreprinde este aproape tot atât de grea

pe cât este de necesară, pășește la muncă și la fapte, încrezătoare că va răspundemenirii ei, dându‑și bine seama că numai gradul de realizare a acestei opere va dacriteriul just de apreciere al valorii societății noastre.

Dimitrie GustiProfesor universitar

Președintele Asociației pentru Studiul și Reforma Socială

Preluat din Arhiva pentru Știința și ReformaSocială, an I, nr. 1, aprilie 1919, p. 91–293.


35/428

Mihaela Grancea, Radu Şerban

INDUSTRIE ŞI ARTĂ, ETIC ŞI ESTETIC ÎN FILMULINTERBELIC. CÂTEVA REALITĂŢI ŞI OPINII DIN MEDIULCULTURAL ROMÂNESC

Abstract: The Interwar Film between Industry and Art. Aspects andOpinions from the Romanian Cultural Milieu.

The present study approaches the birth and evolution of cinematographyin interwar Romania, revealing both the artistic and political points of viewregarding this kind of artistic expression. In this respect, the opinions enunci-ated by Tudor Vianu or D.I. Suchianu are, in great part, favorable for the lmart, while Constantin Kirițescu expressed his reluctance regarding the cinemaexplosion.

In interwar Romania the artistic lm developed into a loisir activity, whosesuccess was conned by the foreign lm productions. But the disregard oreven the opposition of the authorities regarding the lm industry led to a smallproduction of Romanian lms. In addition, the lm failed to become a mecha-nism of national reinforcing process. Nevertheless, through lm magazines

and due to an increasing number of cinema halls, the public could reach andembrace a new form of artistic expression.Keywords: cinema, lm industry, lm criticism, censorship, Curierul l -

mului magazine, interwar Romania

Tudor Vianu despre rosturile filmului

După Primul Război Mondial începe, cu adevărat, era imaginii.Filmul trece, în câţiva ani, de „formalismul” lmului experimental,

de experienţa expresionistă şi se statorniceşte în lmul narativ, celmai solid suport pentru melodramă. În plus, ca mijloc de comunicare, l-mul a fost construit pe percepţia vizuală, iar ca accesoriu, pe cea auditivă.Aceste evoluţii l‑au transformat însă nu doar în sursă de evaziune şi educa-ţie, ci şi în instrument de propagandă (totalitară, cât şi democratică).

Inuenţele cinematografului au fost analizate şi de esteticianul TudorVianu, un entuziast al promovării cinemaului1, o artă pe care o consideraîncă vulnerabilă, dar şi în expansiune (la 1928 erau, peste tot în lume,50.000 de săli de spectacol care puteau difuza lme pentru 150.000.000 de

1 Vezi Tudor Vianu, „Cinematograf şi radiofuziune în politica culturii”, în Politica culturii. 30 prelegeri publice şi comunicări organizate de Institutul Social Român, ed. Institutul SocialRomân, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1931.


36/428

Industrie şi artă, etic şi estetic în lmul interbelic

persoane)2. Vianu observă că lmul, deşi a debutat ca artă, a devenit, dato-rită popularităţii sale şi puterii de inuenţă, o oportunitate pentru investiţiacapitalistă, o industrie dinamică: „…după referinţe date din 1924, Statele

Unite investesc anual pentru înscenare de lme, o sumă de 200.000.000de dolari. Industria cinematogracă ocupă al patrulea loc printre marileindustrii ale Americii şi locul al treilea printre cele ale Germaniei”3. În ana-liza sa, Vianu a prezentat efectele economice şi sociale pe care le‑a generatindustria lmului. El descrie cum, datorită amplorii acestei industrii şi amecanismului care presupunea implicarea unui număr foarte mare de pro-fesii şi indivizi, lmul a determinat, la fel ca şi industria, o explozie demo-gracă fără precedent4, apariţia de aglomerări umane și a contribuit la naş-terea Holywood‑ului ca metropolă (în câţiva ani, între 1920 şi 1924, oraşul a

ajuns de la 25.000 la 100.000 de locuitori), un oraş exotic, loc al speranţelorfabuloase, din moment ce un regizor putea să recruteze pe oricine dintrelocuitorii locului (vezi cazul Rudolf Valentino). Este vorba de un oraş carepărea o imposibilă intersectare de dimensiuni: „…pe aceste străzi eteroclite,un public burghez şi muncitoresc se încrucişează cu un public deghizat, cucenturioni romani, tirani asiatici sau eleganţi romantici, actori cari revin laora prânzului sau se duc să petreacă o oră liberă pe terenul de sport, într‑oanimaţie pitorească şi febrilă, care împrumută acestui oraş un aspect unicîn lume”5.

Concluzia lui Vianu este mai mult decât realistă: „Ajuns la o asemeneaînorire, cinematograful poate considerat ca o expresie a civilizaţiei capi-taliste contimporane”6. Evident, pentru a realiza această analiză complexăcu referire la fenome culturale care trezeau un interes univer

Date post:	06-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	flavius-rusu
View:	252 times
Download:	1 times

Politici Culturale si Modele Intelectuale in Romania - Lucian Nastasa

Documents