ACTE JURIDICE NORMATIVE

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Conceptul de act juridic normativ defineşte toate formele sub care apar normele juridice edictate de

organele statului. Fiecare stat îşi stabileşte denumirea actelor juridice normative şi competenţa

organelor care le emit.

Cea mai generală clasificare a actelor normative este cea care le subîmparte în:

legi şi

acte normative subordonate legii.

Legea – este un act normativ cu valoare juridică superioară, adoptat de Parlament,

organul suprem al puterii de stat. În categoria de legi intră:

Constituţia – ca lege fundamentală a unui stat;

Codul – ca lege în care reglementările îmbracă o anumită formă de sistematizare.

La rândul lor, legile se clasifică în:

legi constituţionale sau fundamentale.

Constituţia are poziţia principală (primară) în ierarhia legilor şi a

celorlalte acte juridice normative deoarece dispune de forţă juridică

superioară faţă de toate acestea.

Constituţia are ca obiect:

◦ reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi

de stat;

◦ sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat;

◦ drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia

Conţinutul actelor juridice normative trebuie să fie conform cu

prevederile Constituţiei.

legi organice – adoptate, în baza importanţei lor, printr-o

procedură mai pretenţioasă, care necesită obţinerea unei majorităţi

calificate în Parlament. Conform Constituţiei României, legile

organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere

a Parlamentului.

ordinare – celelalte legi. Conform Constituţiei României, legile

organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din

fiecare Cameră a Parlamentului.

Actele juridice normative subordonate legii. Acestea au

denumiri şi forme diferite în cadrul sistemului de drept al

fiecărui stat. În România, din categoria actelor normative

subordonate legii fac parte:

Hotărârile de Guvern;

Ordonanţele Guvernului;

Ordinele miniştrilor;

Hotărârile cu caracter normativ, ale organelor administraţiei locale. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor:

CONSTITUŢIE, Titlul III Autorităţile publice, Cap. 3,

Guvernul, Art 107 (Actele Guvernului)

1° Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. 2° Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. 3° Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

În tehnica legislativă s-au instituit anumite părţi constitutive ale actelor

normative. În România normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative sunt instituite prin Legea nr. 24/2000.

Modelul de act normativ nu este general, ci el se adaptează în funcţie de:

caracterul actului normativ;

întinderea actului normativ;

obiectul pe care îl reglementează.

Legile au în general următoarele elemente constitutive:

a) titlul actului normativ – constituie elementul de identificare al acestuia. Titlul trebuie:

◦ să fie conscis şi

◦ să exprime clar obiectul respectivei reglementări;

b) preambulul şi formula introductivă:

◦ preambulul – constă într-o introducere succintă, care prezintă considerentele de natură

socială, economică, politică, juridică avute în vedere la elaborarea actului normativ.

Preambulul nu este obligatoriu, fiind întocmit de regulă în cazul anumitor acte

normative importante. Preambulul nu conţine norme juridice;

◦ formula introductivă – partea actului normativ care invocă temeiul legal,

constituţional, în baza căruia este dată reglementarea;

c) dispoziţiile sau principiile generale – stabilesc dispoziţiile sau principiile general

valabile pentru actul normativ în totalitatea sa;

d) dispoziţiile de fond – concretizate în articole. În funcţie de problematica şi

întinderea actului normativ, dispoziţiile de fond pot fi grupate pe subdiviziuni

(titluri, capitole, secţiuni, paragrafe);

e) dispoziţiile finale şi tranzitorii:

◦ dispoziţiile finale propriu-zise – stabilesc data intrării în vigoare a

actului normativ, atunci când se doreşte o menţiune expresă în acest sens

(alta decât cea a publicării în Monitorul Oficial);

◦ dispoziţiile tranzitorii – sunt necesare în cazurile care implică tranziţia de

la un act normativ vechi la unul nou.

Observaţii:

Un act normativ poate fi modificat numai printr-un alt act

normativ de aceeaşi valoare şi cu aceeaşi forţă juridică (o lege

nu poate fi modificată decât tot printr-o lege).

În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să

modifice un act normativ de valoare inferioară.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Conceptul răspunderii juridice

Răspunderea ca fenomen social are un caracter complex. Cuvântul „răspundere”, ce derivă din latinescul „respondere”, în jurisprudenţă e utilizat cu sensul de „a răspunde de faptele sale”, dar în acelaşi timp şi a repara prejudiciile cauzate. Răspunderea este totdeauna legală, nimeni nu poate fi judecător în propria cauză.

Răspunderea juridică este un raport juridic între stat (organele sale reprezentative) şi persoana care a săvârşit o încălcare de lege, care este obligată să suporte aplicarea faţă de ea a măsurilor statale de limitare, prevăzute de sancţiunea normei încălcate, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.

Normele juridice sunt norme cu caracter imperativ şi au ca scop să orienteze, să stimuleze şi să determine comportamentele umane, aplicarea lor fiind la nevoie asigurată prin forţa de constrângere a statului.

!!! Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic, ci numai acele comportamente care cad sub incidenţa normelor juridice.

Sub aspect juridic se disting două categorii de conduite umane:

• licite sau legale – care sunt conforme normelor juridice. Conduita licită este exprimată

prin anumite acţiuni sau prin abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni, care se încadrează în

limitele drepturilor şi obligaţiilor prescrise prin normele juridice. O particularitate legată

de încadrarea conduitelor licite este aceea că nu interesează motivele, care pot avea

multiple de cauze, pornind de la convingere şi sfârşind cu teama de pedeapsă, care

determină subiectul de drept la un atare comportament. Ca urmare, conduita licită este

dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice.

ilicite sau ilegale – care contravin normelor juridice. Conduita ilicită constă dintr-o

acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o

persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu,

încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Observaţie:

Numai comportamentul conştient, responsabil are relevanţă juridică. Spre exemplu, comportamentul unui alienat mintal nu poate fi calificat ca fiind licit sau ilicit, deoarece acest comportament nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare, alienatul mintal nu poate avea răspunderea juridică a faptelor sale.

Conţinutul raportului juridic este complex, dar în esenţă este format din:

dreptul statului, ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi

obligaţia persoanelor de a se supune sancţiunilor legale, pentru restabilirea ordinii de drept.

2. Formele răspunderii juridice În domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ale răspunderii juridice:

1) Răspunderea penală – se înscrie în sfera răspunderii infracţionale pentru încălcarea normelor de drept. Pentru a constitui infracţiune, abaterea trebuie:

• să aibă un pericol social ridicat;

• să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii.

Diferenţa principală între infracţiune şi contravenţie constă în periculozitatea socială a încălcării normelor de drept.

Exemple de infracțiuni:

Infracțiuni care protejează bunurile imobile (infracțiunea de tulburare de posesie);

Infracțiuni care protejează bunurile mobile (infracțiunea de furt, tâlhărie, abuz de încredere, însușirea bunului găsit);

Infracțiuni care protejează bunuri mobile sau imobile (infracțiunea de distrugere, gestiune frauduloasă, înșelăciune);

Infracţiuni de corupţie: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite,

traficul de influență.

Exemplu:

Fapta unui avocat care pretinde de la clientul său o sumă de bani sugerând că o va da

judecătorului sau după caz procurorului pentru a le cîştiga bunăvoinţa este o faptă de corupţie

prin trafic de influenţă. Nu are nici o importanţă dacă aceşti bani vor fi daţi mai departe sau vor

fi păstraţi de respectivul avocat.

Legislaţia prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au facut obiectul infracţiunilor

menţionate în acest capitol se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, făptuitorul (în cazul în

care este condamnat) este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Contravenții

După categoria intereselor contravenţiile se împart în:

fapte ce aduc atingere intereselor de stat;

fapte ce lezează interesele personale ale cetăţenilor;

fapte care încalcă interesele obşteşti.

În dependenţă de particularităţile sociale pot fi:

abateri de serviciu şi

abateri disciplinare.

2) Răspunderea civilă – clasificată în dreptul civil în:

• răspunderea civilă delictuală. Acest tip de răspundere are drept conţinut obligaţia civilă de

reparare a prejudiciului cauzat de o faptă ilicită;

• răspunderea civilă contractuală. Faţă de răspunderea civilă delictuală are un caracter

special, derogator.

3) Răspunderea contravenţională – este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii. Contravenţia

este o faptă care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este

prevăzută explicit prin lege sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.

4) Răspunderea materială – constă în obligaţia oricărui salariat de a repara, în limitele

prevăzute de lege, prejudiciul pe care l-a cauzat unităţii din vina sa şi în legătură cu munca sa.

Răspunderea materială este o instituţie proprie dreptului muncii.

5) Răspunderea disciplinară – constă într-un ansamblu de norme legale, care privesc

sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată, indiferent de

funcţie sau locul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă. Aceste fapte

constituie abateri disciplinare şi pot atrage sancţiuni cum sunt: mustrarea, avertismentul,

reducerea salariului, desfacerea contractului de muncă.

3. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

să existe o conduită ilicită;

să existe un rezultat vătămător al respectivei conduite ilicite (o daună materială,

vătămarea sănătăţii, etc);

să existe o legătură cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs;

să existe vinovăţie din partea subiectului care a produs actul ilicit;

să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură în principiu, răspunderea juridică.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor

normelor juridice.

acţiunea - presupune săvârşirea, de către o persoană, a unei acţiuni concrete, prin care se

încalcă normele juridice;

inacţiunea – presupune nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană. Inacţiunea

poate fi considerată ca fiind ilicită numai când respectiva persoană avea obligaţia

juridică să acţioneze într-un anumit fel şi ea nu a acţionat ca atare.

Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau unui individ,

încalcă valorile apărate de drept. Acest rezultat permite ca în majoritatea cazurilor să

se aprecieze pericolul social al faptei ilicite. Importanţa rezultatului conduitei ilicite

poate fi diferită în diferite ramuri de drept.

Astfel:

• în dreptul civil – răspunderea juridică este atrasă numai când dauna sau

prejudiciul s-au produs.

în dreptul penal – sunt prevăzute cazuri de răspundere juridică şi în

situaţia în care rezultatul conduitei ilicite nu a produs prejudiciul, dar a

fost creat pericolul producerii lui. În dreptul penal, între astfel de fapte

ilicite care nu produc rezultate concret vătămătoare, face parte tentativa.

În toate cazurile în care pentru atragerea răspunderii este necesară şi

producerea unor consecinţe ilicite, trebuie analizat raportul de cauzalitate

între fapta ilicită şi rezultatul produs. Stabilirea acestei legături este

dificilă şi necesită analizarea minuţioasă a fiecărui caz în parte. În practică,

există situaţii în care se manifestă o cauzalitate complexă, cum este cazul

prejudiciilor aduse mediului.

Vinovăţia constituie aspectul subiectiv al încălcării normelor juridice. Orice acţiune

sau inacţiune umană se caracterizează nu numai prin trăsături materiale, ci constituie şi o

manifestare de conştiinţă şi de voinţă. Premisele stabilirii vinovăţiei constau în:

caracterul conştient şi

voinţa liberă

cu care o persoană săvârşeşte o faptă ilicită. Fapta săvârşită apare ca o reflectare obiectivă, concretizată material, a unor procese psihice, intelectuale şi volitive, contrare intereselor şi valorilor sociale protejate de normele juridice.

Existenţa vinovăţiei implică capacitatea de a răspunde. Capacitatea de a răspunde este aptitudinea persoanei fizice de:

a da socolteală în faţa societăţii pentru faptele ilicite pe care le-a săvârşit;

a evalua corect semnificaţia sancţiunii juridice corespunzătoare faptei comise şi

a suporta consecinţele negative, care derivă din aplicarea şi executarea respectivei sancţiuni.

Vinovăţia constă în atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta, periculoasă din punct de vedere social, pe care a săvârşit-o şi faţă de consecinţele acelei fapte.

Vinovăţia se exprimă sub forma:

intenţiei sau

culpei.

Încălcarea normelor juridice se consideră a fi săvârşită cu intenţie, în situaţia în care persoana care a comis încălcarea respectivelor norme:

a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale;

a prevăzut consecinţele ei ilicite, le-a dorit sau le-a admis.

Intenţia se consideră a fi:

directă – când consecinţele ilicite ale faptei săvârşite au fost urmărite de

persoana care le-a provocat;

indirectă - când consecinţele ilicite ale faptei săvârşite au fost numai admise

sau acceptate.

O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa, care se constituie în

situaţiile în care:

persoana prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă sau

persoana nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia să-l prevadă.

Culpa poate fi săvârşită:

din imprudenţă (sau cu previziune) – când pesoana care a comis fapta a

prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a

dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar putea preveni;

din neglijenţă (sau fără previziune) - când pesoana care a comis fapta nu a

prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea sau

trebuia să le prevadă.

Observaţii: Existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia, semnifică înlăturarea implicită a răspunderii juridice.

Împrejurările sau cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt prevăzute prin lege şi diferă de la o ramură de drept la alta.

Exemple:

a) Legitima aparare (art. 44 Cod penal). Este situatia cand persoana constransa sa actioneze pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav acea persoana sau drepturile sale, ori interesul public.

b) Iresponsabilitatea (art. 48 Cod penal) - consta in situatia in care persoana care savarseste actul illicit, in momentul savarsirii ei, nu-si poate da seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu poate fi stapana pee le, fie din cauza alienarii mintale, fie din alte cause, care il fac incapabil de a rationa si de actiona in consecinta.

c) Constrangerea fizica si constrangerea morala (art.47 Cod penal)- consta in presiunea de neinvins exercitata de o forta asupra unei personae care astfel este determinate sa comita o fapta ilicita. Savarsirea faptei ca urmare a constrangerii fizice este independenta de vointa autorului ei si deci, il exonereaza de raspundere. Consrtangerea morala este presiunea exercitata asupra psihicului unei personae sa produca efecte ilicite.