INTERFONUL

Radu Monoranu

- 1 -

În cele ce urmează vom vorbi despre anumite întâmplări petrecute într-un bloc cu patru etaje, unul din zecile, poate sutele de mii de astfel de imobile a căror vârstă variază undeva în jurul a douăzecişicinci de ani, construite în întreaga ţară într-o anumită perioadă a istoriei Estului Europei, unde, aţi înţeles desigur, ne şi aflăm, de către un anumit regim politic. Regim politic de tristă amintire deci care, evident, a fost detronat, blamat şi uitat…

Evident, până aici nimic deosebit şi, sunt sigur, vă şi întrebaţi că dacă, oricum, totul îmi e atât de limpede, de ce mai notez toate astea. Observaţi că scriu greu şi cu ezitări, nu doar dintr-o nefericită lipsă de obişnuinţă, dar mai ales pentru a încerca, slabă speranţă, să-mi clarific anumite evenimente.

Să continuăm! Pe scurt, la intrarea în imobilul de care vă vorbesc s-a instalat un interfon. Motivele au fost o

sumedenie şi pot fi lesne bănuite: o grămadă de cerşetori, agenţi de vânzări, hoţi, copii din alte blocuri, cartiere, în fine, tot soiul de necunoscuţi circulau prin bloc de dimineaţa pînă seara, se rugau şi se tânguiau pe la uşi pentru o bucată de pâine sau nişte bănuţi ( neavând nicidecum siguranţa că până reveneai cu ce-ţi ceruseră nu-ţi subtilizau ceva din cuier ); încercau să-ţi bage în casă diferite aparate, seturi de cuţite, loţiuni, poţiuni, inutile şi de o calitate îndoielnică dar cu certitudine miraculoase şi indispensabile; se jucau de-a v-aţi ascunselea urmărindu-se pe scări sau cereau, gâfâind înfierbântaţi pe la câte o uşă, pahare cu apă rece; asta pentru ca de seara şi până dimineaţa, diverşi indivizi, ciudaţi şi care duhneau respingător a băutură şi a altele, să doarmă pe scări prin tot blocul împiedicând accesul locatarilor în apartamente, speriindu-i de moarte şi provocând diferite altercaţii în care victima, înspăimântată în beznă şi alunecând pe diferite chestii dubioase, urla după ajutor într-o direcţie oarecare, de cele mai multe ori în faţa unui perete gol în timp ce intrusul dispărea fără urmă în noapte. Un alt motiv, şi acesta extrem de valabil, era creşterea alarmantă a numărului de apartamente jefuite prin cartier, a hainelor furate din uscătoriile comune în lipsa locatarilor aflaţi la muncă, apoi suspiciunile trenante faţă de pensionarii care nu ascultaseră pe la uşi tocmai când ar fi trebuit să o facă, sau chiar numai apariţia, mai mult sau mai puţin imaginară, a unor urme de dălţi în zona încuietorilor.

Din pricina acestor evenimente neplăcute, mai mult ca sigur şi a altora dar a căror raţiune îmi scapă, s-a ţinut o şedinţă de bloc-fulger în care majoritatea zdrobitoare a hotărât instalarea neîntârziată a interfonului, urmată, la câteva zile, de renovarea întregii scări interioare. Astfel, în scurtă vreme, palierele şi uscătoriile de haine deveniră, în sfârşit, curate şi luminoase, un albastru-azuriu ulei şi humă accentuând contrastul cu verdele intens al plantelor ornamentale care acum puteau fi scoase fără grija că vor dispare, în zeci de ghivece, hârdaie, sticlărie de laborator, atârnate pe pereţi sau deschizând cărări dea lungul treptelor, permanent mutate, udate, hibridate, tăiate, tubul în spirală pe patru nivele şi închis ermetic, acum, la ambele capete, luând aspectul unui intestin gros năpădit de vilozităţi verzui şi cu dublă ocluzie, din fericire, controlabilă.

Toate acestea accentuară siguranţa şi respectul de sine cu efecte dintre cele mai benefice asupra senzaţiei de confort, prietenie şi intimitate a locatarilor care locuiau în cele douăzeci de apartamente de mai bine de un sfert de veac. Acum se puteau lăsa în faţa uşilor cărucioare, biciclete, trotinete, jucării, evitându-se obişnuitul deranj şi neplăcuta mizerie pe care odraslele o procură zilnic cu tenace candoare. Se înfiripă un soi de bunăstare complice între locatarii care până seara târziu puteau fi văzuţi de trecătorii din stradă discutând şi trebăluind ca într-un acvariu în spatele uşii din sticlă de la intrarea în bloc, cuplând periodic şi demonstrativ dispozitivul electric de închidere, în fine, savurând un ultim pocnet, cert şi liniştitor, după care plecau, în sfârşit, la culcare, oftând mulţumiţi. Altă viaţă!

După cum se ştie, străinilor de bloc care veneau fie în vizită fie cu alte treburi, li se permitea accesul, de la distanţă, prin intermediul unui aparat de emisie-recepţie aflat în exterior şi cuplat la fiecare dintre cele douăzeci de apartamente. Dar în relatarea de faţă acesta este un amănunt fără prea mare importanţă atenţia noastră concentrîndu-se asupra locatarilor “de drept” ai imobilului.

- 2 -

Vă înţeleg agasarea cu care deja spuneţi că nici până aici nu este nimic neobişnuit. Şi vă dau perfectă dreptate.

Să continuăm! Trecu aşa, de la inspiratele transformări, vre-o lună de tihnă şi confort. Plantele creşteau

luxuriant pe coridoare, înflorind parcă mai frumos şi mai bogat ca niciodată, copiii, disciplinaţi, deprinseseră reflexul de a nu mai trece peste covoare cu roţile pline de noroi, holurile rămăseseră curate ca în ziua dintîi.

Într-o dimineaţă, puţin înainte de ora opt, doctorul Ionescu de la unu, om respectabil la vreo patruzeci de ani, studios şi introvertit, ieşi febril din apartamentul în care locuia singur şi care aparţinuse părinţilor săi, cu certitudinea nesuferită că îi este aproape imposibil să mai ajungă la timp la raportul de gardă. Ca de obicei, lucrase pînă tîrziu în noapte. Tocmai băga cheia în uşă, abia nimerind din pricina nerăbdării, cînd un glas puternic răsună destul de limpede şi totuşi destul de înfundat chiar lîngă dînsul. De emoţie, cheia alunecă pe lîngă yală zgîriind, lung şi adânc, lemnul. Enervat dar şi uşor speriat, doctorul se întoarse brusc dar în primul moment nu reuşi să-şi dea seama de unde provine vocea. Şi nici ce spusese. Cercetă bănuitor împrejurimile şi deodată înlemni. Printre frunzele begoniei Stăneştilor, vecinii săi, îl studiau, ficşi şi atenţi, doi ochi, ochii domnului Filimon de le trei, pensionar dar care, simţindu-se încă în deplinătatea forţelor şi ca urmare marginalizat pe nedrept, lucra cu contract civil ca mecanic de întreţinere la clinica unde muncea şi doctorul Ionescu, iar în timpul liber repara motoare de automobile, asta doar ca hobby, ceea ce îi şi dădea dreptul să fie mai mult volubil decât competent. Acum dacă stătea să se gîndească, Ionescu nu-şi amintia să-l fi văzut pe meşter trecînd pe lîngă el.

- Cam târzior, cam târzior…, necheză, halucinant, domnul Filimon dintre frunze şi, răsucindu-se pe-o parte, începu să-şi extragă abdomenul ca o minge din hăţişul sălbatic. În tot acest timp nu-l scăpa din ochi pe interlocutor. Cine e cocoş noaptea, e cocoş şi ziua!, trînti el destul de caustic şi familiar, spre stupoarea lui Ionescu care, pe lîngă că era în întârziere, nici nu ştia ce replică să-i dea. Pe de o parte, pe omuleţul veşnic îmbrăcat într-un acelaşi halat albastru unsuros şi care acum se priponise cu mîinile în şolduri în faţa sa nu făcea să te superi, în sensul că nu prea era aprobată o astfel de reacţie faţă de dânsul, cunoscută fiind de toţi locatarii implicarea benevolă, dezinteresată şi deplina dăruire cu care acesta veghea de zeci de ani la întreţinerea imobilului, la bunul mers al existenţei locatarilor, mai strângând un robinet, mai înlocuind o ţeavă, pândind, veşnic în alertă, circulaţia în ambele sensuri la intrarea în bloc (desigur acum nu mai era nevoie, dar de automatisme te debarasezi cel mai greu ), chiar şi prin apartamente, ştiind tot ce mişcă şi informat, dacă nu chiar în amănunt, asupra activităţii fiecăruia, măcar cu o părere pertinentă şi inatacabilă. Ce mai!, sînt aproape sigur că mulţi dintre voi au un astfel de vecin ajuns dea dreptul o mascotă a imobilului, cunoscut şi de aproape toţi prietenii care vă vizitează şi ştiindu-i, la rândul său, pe toţi; vecinul care, atunci când vii acasă, răsare ca din pământ să-ţi spună: “Vezi că te-a căutat…”. Pe de altă parte, deşi lucrau în aceeaşi clădire, domnul Filimon, dată fiind natura prestaţiei sale, avea avantajul unui program scurt, chiar flexibil, în principiu de la nouă la paisprezece. El nu era grăbit.

- Dar de ce încuiaţi?!, îl fulgeră domnul Filimon. Fiert şi năuc, doctorul Ionescu îl privi din cap până-n picioare de mai multe ori. Nu înţelegea

ce vrea să spună omuleţul cu abdomen agresiv şi ciocan în buzunar, căruia, fiind vară, de sub poalele halatului, undeva mai jos de genunchi, îi răsăreau picioruşele albe şi goale vârâte adânc în pantofii negri de stradă semn că tocmai se întorsese de la cumpărături şi îşi făcea rondul.

“Cum adică de ce încui uşa? Asta-i bună! Păi…dacă plec de-acasă!”, reflectă, uluit, doctorul, văzând cum cel din faţa sa îl studiază dezaprobator, sever şi, culmea, aproape jignit.

- Ce dacă plecaţi de-acasă?!, păru să-i ghicească gândurile domnul Filimon. Doar am pus interfon la intrare! Aţi uitat?! Nu intră, nu iese nici un necunoscut. Aşa că … de cine vă mai temeţi?, îl studie lung şi bănuitor o vreme, după care, fără să-l scape din ochi, monologă retoric cu iz de

- 3 -

rechizitoriu şi în cele din urmă încheie patetic: Nu credeam că, după ce de mai bine de douăzecişicinci de ani locuim cu toţii în blocul acesta, mai încap între noi astfel de suspiciuni. Dacă şi noi între noi …, şi se opri grozav de abătut.

Doctorul Ionescu se înroşi, simţindu-se, deodată, teribil de încurcat, chiar vinovat de dezamăgirea meşterului; se uită la ceas, se albi, îşi spuse că “în definitiv …”, băgă cheia la loc în buzunar şi plecă grăbit la slujbă unde toată ziua consultă neatent, ca pe ghimpi, închipuindu-şi că bătrâna menajeră care în lipsa lui venea de ani de zile să-i facă curăţenie, va crede că a luat-o razna.

După-amiază cînd se întoarse acasă, decuplă dispozitivul de blocare de la parter, urcă în

goană la etaj, deschise uşa şi se năpusti în apartamentul pe care dintr-o dată şi inexplicabil îl simţi străin; răsuflă uşurat văzând că, cel puţin în aparenţă, totul este în ordine şi, ceva mai liniştit, se întoarse să închidă uşa pe care, de emoţie, o lăsase lipită de perete. Dar de pe scări se auzeau nelămurit mai multe voci care, undeva, mai sus se pare, discutau aprins. Tiptil, urcă câteva trepte, în acelaşi timp privind pieziş printre balustrade. Vocile se auzeau tot mai aproape şi în curând ajunse la baza scării care ducea la etajul al treilea. Pe trepte, vreo zece vecini, Nicoleştii, Stăneştii, Bărbuleştii, Costeştii, Vasileştii şi alţii, printre care mişunau vesele, guralive şi indiferente odrasle ce cărau în sus şi în jos biciclete şi trotinete, discutau cu voci reţinute, la unison dar în grupuri, totul degajând un aer de surpriză, de eveniment neobişnuit şi neverosimil care deocamdată scăpă percepţiei şi interpretării, doctorul simţindu-se brusc, pentru o secundă, ca atunci cînd în decembrie ’89 se anunţa în eter că dictatorul a fugit şi Revoluţia a învins. În vârful scării trona triumfător domnul Filimon, straniu la prima vedere, dar Ionescu se lămuri că impresia se datorează doar faptului că, aşa, privit de jos în penumbra coridorului, aspectul de butoiaş pe beţe e accentuat de proiecţia acestuia pe spaţiul liber şi luminos de la intrarea în propriul apartament care acum putea fi analizat de oricine poftea în toate străfundurile sale. Aşa că, ceva mai liniştit, Ionescu ceru detalii persoanei aflate cel mai aproape care imediat se lansă să-i explice, cuprinsă de o ilaritate siderată, că domnul Filimon şi-a scos uşa de la intrarea în apartament şi a depozitat-o în uscătorie. Motivul: el personal ( şi subliniase asta de mai multe ori ) nu are nimic de ascuns faţă de nişte oameni cu care a trăit şi la bine şi la greu vreme de mai bine de un sfert de veac şi pe care, să o ia fiecare cum doreşte, dar el îi consideră cinstiţi, oneşti, de încredere şi mai presus de orice bănuială, aici evitând să precizeze cam despre ce bănuială ar putea fi vorba. Asta nu cum fac unii …, care, uitând, zice-se, că ar exista un interfon la intrarea în bloc, îşi mai încuie şi uşile de la apartamente.

- Apăi dacă cu de-astea ne ocupăm …, încheiase el, vag şi sleit, o explicaţie atât de simplă încît se înţelegea că mai mult îşi răcise gura de pomană.

Şi oamenii se simţiseră destul de stânjeniţi. După alte câteva minute bune de schimburi de replici încordate şi şuşoteli, întretăiate de ocări

binevenite la adresa copiilor nevinovaţi care începeau să plângă şi să răcnească, vecinii se răspândiră în linişte, care în sus care în jos, în principiu grupându-se mai mulţi la cineva acasă pentru ca, în spatele uşii, să poată dezbate nestingheriţi uluitorul eveniment.

Toată seara, domnul Filimon şi soţia acestuia fură spionaţi se sus şi de jos din capul scărilor,

printre ţevile balustradei, dar nu se întâmplă nimic neobişnuit. După ce, puţin după ora opt, soţii luară cina în bucătărie vorbind între ei domestic şi relaxaţi de una de alta, doamna Filimon adună vasele, în timp ce soţul intră în baie cu un ziar. Poate doar acum să se fi diminuat un pic atenţia celor care pândeau deoarece de după uşă se auzeau înfundat anumite zgomote şi încordări destul de jenante dar, la urma urmelor, absolut omeneşti. Aşa că nici un fior nu străbătu minţile când, după vre-o jumătate de oră, timp în care nu se auzi curgând nici o apă deoarece, se ştia, familia făcea economie la sânge, domnul Filimon ieşi cu un zâmbet tâmp pe faţă şi împreună cu soţia se aşezară în cealaltă cameră la televizor, urmăritorii fiind nevoiţi să ocupe noi poziţii în întuneric, mai aproape de intrare şi cineva chiar îşi aduse un taburet.

- 4 -

Dar, pe când priveau, acum cu toţii, mai bine la televizor, se auzi un pocnet jos la intrarea în bloc şi lumina pe scări se aprinse brusc, semn că cineva se întorcea acasă. Spionii se foiră un pic, neliniştiţi. Simţind că se petrece ceva, domnul Filimon îşi extrase alene braţul de după umerii soţiei şi, pe jumătate întors, privi în spate.

- Aaa …, păi de ce staţi acolo în curent?!, exclamă cu surpriză, observându-i pe vecini care, jenaţi, încremeniseră în cadrul uşii. Nici nu puteţi vedea scrisul de la aşa distanţă. Păi se poate? Domnu’ Nicolescu, doamna Bărbulescu, poftiţi cu toţii înăuntru!, se ridică el amabil cu braţele deschise şi, prinşi ca în cursă, cei din faţa uşii se prelinseră tăcuţi şi îşi căutară un loc pe lângă pereţi.

Domnul Filimon aduse scaune pentru toată lumea, îi aşeză ca la cinematograf şi, după ce îşi reluă locul, urmăriră cu toţii filmul până la sfârşit, noii sosiţi respirând cât mai superficial, transpirând abundent şi ţinându-se strâns şi cocoşaţi de marginile scaunelor, iar la final, când gazda aprinse lumina şi deschise discuţiile pe marginea celor vizionate, evitară să se privească unii pe alţii şi constatară stupefiaţi că habar nu au la ce s-au uitat. Aşa că, mulţumind respectuoşi şi bâiguind diverse pretexte, încercară să se retragă.

Dar domnul Filimon îi rugă, vexat, să mai rămână, figura lui trădând aceeaşi cumplită dezamăgire de după-amiază.

În general, doamna Filimon era o fiinţă tăcută, ştearsă şi anostă care nu te privea în faţă când vorbea cu tine, doar foarte rar ochii ei tulburi şi nedumeriţi părând că prind subit, însă numai pentru câteva clipe, viaţă. În rest, trăia retrasă, spre deosebire de soţul său şi parcă lăsându-i lui întreaga răspundere, inclusiv asupra existenţei sale. Ieşea din bloc doar o dată sau de două ori pe an şi atunci fără să se îndepărteze prea mult. Întotdeauna cînd, de exemplu, mergeai până la dânsa să o rogi să să-ţi împrumute ceva, întâmpinai mari dificultăţi pentru că, după ce în primă fază te asculta năucă în faţa uşii cu ochii ieşiţi din orbite de nedumerire şi fiecare privind în alte direcţii de parcă poseda un control separat asupra lor, ulterior, după ce-i repetai, gata să renunţi de câteva ori, rugămintea, aidoma unui gândac mare şi orb care pipăie cu antenele prin preajmă, pornea în căutarea obiectului cerut. Reapărea după un timp îndelungat, dar asta nu obligatoriu pentru că la fel de bine putea să adoarmă înţepenită prin vre-un ungher al apartamentului, după cum la fel de bine putea reveni cu mâinile goale şi asta nu pentru că se răzgândise între timp ci pentru că, pur şi simplu, nu-şi mai amintea după ce pornise.

Însă, de data asta, la un semn al soţului ei şi de parcă totul fusese repetat prealabil în amănunţime, doamna Filimon ţâşni ageră şi aduse repede cel mai bun serviciu de cristal şi încă două pahare la bucată, de muştar. Domnul Filimon apăru provocator cu o sticlă de vodcă de jumătate de litru din care turnă, echitabil şi tovărăşeşte, dînsului chiar mai puţin, ceea ce după o vreme nu-l satisfăcu şi dispăru din nou, reapărând după zece minute cu încă trei sticle, de astă dată de câte un litru şi de o calitate evident superioară.

Treptat, limbile se dezlegară, se vorbi mult, deschis, comparativ, critic, despre alte timpuri, atât de fericite şi de pline de încredere reciprocă, lipsite de invidii meschine, înstrăinare şi actuala goană generală după înavuţire care parcă sucise minţile tuturor. Timpurile de dinaintea Revoluţiei.

Şi asta nu era prima discuţie de acest gen care se purta în imobil … Domnul Filimon se întrebă, urlând injectat, unde erau vremurile bune când toţi şi totul era

otova şi nimeni nu jinduia la mai mult decât avea, când toată lumea trăia la fel, fără ambiţii deşarte, din puţinul ăla atât cât era, dar care era al tuturor. Şi lucrau în trei schimburi, iar când se termina tura, dinspre platforma industrială se scurgea spre oraş o mare de oameni, fiecare din ei având în geantă, în plasă sau chiar în mână, la vedere ( ce?!, doar nu furau, erau tot ale lor ), sârme, cabluri, sertăraşe, bucăţi de lemn, chiloţi, ciorapi, care pe unde lucra şi cu care acasă îşi completau cele necesare traiului. Dacă erai sârguincios şi duceai treaba până la capăt, într-o săptămînă-două scoteai de-un dulap, un pat, un cărucior pentru copii, un aparat de sudură sau un candelabru, mă rog, ce mai trebuia prin casă! Şi te puteai chiar înţelege cu amici care lucrau în alte sectoare: tu le dădeai un colac de cablu, ei îţi aduceau nişte rulmenţi.

Apoi gloata asta uriaşă se suia în autobuze. E drept, atât de înghesuiţi încât cei veniţi să preia schimbul mai rămâneau o vreme pe margine ( nu era nici o grabă ) să se hlizească la mutrele

- 5 -

contorsionate şi deformate de geamuri. Cei care duceau acasă, pentru diferite nevoi, stinghii lungi sau drugi grei din fontă, se postau în dreptul trapelor de aerisire din plafoane şi le scoteau pe acolo, astfel că toate mijloacele de transport în comun de prin oraş arătau, la ore de vârf, de parcă fiecare aveau pe ele câte două-trei căpetenii indiene ieşite la paradă. Desigur, asta dacă izbuteau să ajungă în oraş, lucru care se întâmpla destul de rar deoarece, cam la jumătatea drumului, din cauza greutăţii mult peste limita admisibilă, osiile cedau, cauciucurile explodau, parbrizele plezneau.

În orice caz, era o satisfacţie neînchipuită şi mult regretată acum ca, odată coborât din zecile de autobuze, puhoiul asudat, îngălat, murdar, nervos, încins, obosit, şifonat şi prăfuit, să năvălească pe imensele terase comparabile cu terenurile de fotbal unde, cot la cot, se bea bere. Aşa, pur şi simplu. Mai precis, turnai bere în tine. Multă! Uneori şi rece. La anumite ore, în toată ţara se petrecea acelaşi lucru: poporul bea bere în trei schimburi. Bine, aici te mai puteai uneori întâlni şi cu unii care la ora aceea ar fi trebuit să te înlocuiască la fabrică. Dar nu se speria, nu se agita nimeni pentru atâta lucru. În orice gard există, undeva, o gaură. Dacă eşti tenace e imposibil să n-o găseşti. Aşa că, o bere mică, hai două, nu conta. Oricum, nimic nu era urgent. Nimic nu ardea. Ce atâta grabă, important era să-ţi faci treaba cum se cuvine!

După ce puhoiul se aşeza la mese, berăria arăta mai mult a talcioc pentru că, vă daţi seama,

nu-i de ici de colo ca două-trei mii de oameni să aibă fiecare asupra sa măcar un cleşte, o menghină, un balot de mătase, o punguţă cu şuruburi sau cinci rulmenţi pe o sârmă. Şi, adesea, oamenii muncii schimbau chiar aici între ei lucruşoare din acestea pe care şi le comandaseră în prealabil unul altuia. Astfel, câte unul asudat şi cu berea în faţă învârtea minute în şir între degetele negre şi crăpate o şaibă mult râvnită pe care, în sfârşit, o obţinuse şi căreia îi şi vedea locul într-un angrenaj prin gospodărie.

Despre bere, ce să spunem … Nu era rea!: nici amară nici dulce, nici caldă nici rece, nici tare nici slabă, nici limpede nici tulbure. În schimb, aşa cum se spune, avea o mare calitate: era multă! Şi nu erau nu ştiu câte sortimente cu nu ştiu cîte preţuri ca acuma când, dacă stau mai mulţi la o masă, se studiază unii pe alţii să vadă fiecare cum le merge celorlalţi după berea pe care şi-au cumpărat-o. Nu!!! Era un singur fel de bere. Bere la butoi. Adică la halbă. Erau, probabil, milioane de halbe în ţară, dar niciodată nu erau destule. Când te puneai la coadă şi, după un ceas, ajungeai în sfîrşit să ceri şi tu, ca omul, douăzeci de halbe acolo, să nu te tot plimbi, trebuia să mai aştepţi încă nu ştiu cât să se adune halbele golite. Chelneriţa le trecea repede, buchet, printr-o apă şi apoi, în cele din urmă, îţi livra şi ţie cantitatea. Vă daţi seama ce sete se aduna în om! Da, ăsta era într-adevăr un impediment pe vremuri. Un mare impediment. Niciodată nu erau destule halbe!

Pe terasă stăteai cam opt ore, adică până când venea următorul schimb căruia, tovărăşeşte, trebuia să-i cedezi locul. Setea era mare în ţară.

Atunci se pleca. Nu toţi, unii mai rămâneau, aveau prieteni care tocmai se aşezau la masa lor, nu se făcea să-i lase cu ochii în soare, poate chiar le făcuseră rost de vre-un şurub. Majoritatea o luau spre casă. Atunci, prin tot oraşul, prin toate cartierele, printre blocuri, puteau fi văzuţi oameni clătinându-se, cărând în spinare drugi, scânduri, baloţi, colaci de sârmă, iar unii dintre ei, bărbaţii, mai aveau acum nişte elemente caracteristice: o pungă cu bomboane pentru copilaşi şi un bucheţel de flori pentru nevastă. Odată ajunşi acasă, existau două moduri de manifestare: o parte, infimă de altfel, se apuca imediat de treabă, bocăneau la dulăpior, rindeluiau, prindeau şaibele în angrenaje şi stinghiile la policioare, evident, cu un rabat destul de substanţial la calitate; restul, majoritatea, cădeau laţi în faţa uşii, cu florile în mână şi bomboanele rostogolindu-se pe podele. Oricum, esenţial era ca, oricât de obosit ai fi fost, să nu uiţi formula-cheie care te scăpa de scandalul nevestei. Bîiguiai:

- M-a invitat inginerul şi n-am putut să-l refuz. Înţelegi şi tu, dragă … Asta era! Inginerul era de obicei un tinerel simpatic, tobă de teorie şi cu privire inteligentă,

dar care habar nu avea de nimic prin secţie şi toată lumea râdea de el. Însă era foarte util în astfel de situaţii extreme când existenţa lui te salva de conflicte. Probabil tocmai pentru a se păstra o armonie în sânul familiei, era plină ţara de ingineri. Anual ieşeau tone pe porţile facultăţilor. Se vorbea mult despre ei, fiind pomeniţi în toată ţara de trei ori pe zi. Astfel, se crea impresia, falsă desigur, că

- 6 -

inginerii ar fi de fapt nişte cisterne enorme care beau cu toată fabrica. Şi în apartamentul familiei Filimon se năştea acum întrebarea logică: “Cu ce cisternă spuneau acasă inginerii că au băut la rîndul lor?!” Nu-i vorbă, mai veneau şi ei terase, dar mai rar şi stăteau puţin, nu prea era voie ca să nu dea exemplu prost. Domnul Bărbulescu spuse că, ce-i aşa de complicat, evident că inginerii beau cu şefii de secţie care, la rândul lor, beau cu directorul fabricii. Aici nu se mai ştia dacă treburile stau chiar aşa. E-adevărat, exista un director, asta era indiscutabil, doar îl ştiau cu toţii în fiecare fabrică. Dar mai exista şi câte un domn în fiecare fabrică, ăsta tot apărea şi dispărea încontinuu, aferat şi zâmbitor, nu prea înţelegeai ce e cu el dar îţi transmitea, aşa, o senzaţie nedefinită, când se ivea prin preajmă ca din pământ, parcă toată hala începea să zbârnâie mai sârguincioasă. Acum treburile deveniră încurcate dea binelea. Domnul Nicolescu spuse că mai mult ca sigur cei doi beau împreună, dar domnul Filimon îl combătu vehement observând, cu mâna pe inimă, că cu ochii lui îl văzuse, şi nu o dată, pe domnul de la el din fabrică pălmuindu-l timp îndelungat pe directorul care îndura, cu stoicism, verde de groază, în genunchi.

După o amplă analiză, în apartamentul soţilor Filimon se ajunse la concluzia că cele două personaje beau separat, fiecare la rândul său cu alţi superiori ierarhici şi tot aşa pentru ca abia la nivele foarte înalte să se bea din nou împreună. Eventual, pe parcurs, să mai fi ciocnit uneori câte un păhărel între ei, dar asta nu era sigur.

În orice caz, făcând abstracţie de aceste mărunte neajunsuri, pe atunci era bine, iar faptul că nici măcar nu se auzise de interfoane dovedea tocmai inutilitatea lor. Securitatea individului era absolută.

Acum că subiectul era lămurit, bunadispoziţie se accentuă mult, sticlele umblau din mână în mână iar când domnul Simionescu spuse că e obosit şi trebuie să plece la el acasă să doarmă, doamna Filimon îi arătă patul dânsei.

O singură dată, e drept, doar pentru foarte puţin timp, atmosfera se înnegură de o iniţială neînţelegere ulterior clarificată spre bucuria unanimă. Asta, atunci când domnul Bărbulescu încercă să mulţumească gazdelor, în numele tuturor, pentru ospitalitate. Auzindu-i vorbele, domnul Filimon se înverzi şi, cu paharul în mână, mârâi ameţit, de superioritate sau de mai cine ştie ce că, având în vedere măreţia gestului său, e scuzabilă, la fel ca în cazul tuturor ideilor mari care zguduiseră istoria, o reţinere, o teamă şi o iniţială lipsă de înţelegere şi, sughiţând cu un ochi închis de parcă era un aparat de produs vid, lămuri asistenţa că ei nu erau invitaţi, ce noţiune burgheză!, ci se aflau aici exact ca în propria lor casă. Apoi încheie apoteotic:

- Tovarăşi, ce-i al meu e-al tuturor!!! Lumea aplaudă îndelung, fascinată. A doua zi după-amiază, când doctorul Ionescu intră în bloc şi începu să urce scările, observă,

stupefiat, modificări mai mult decât stranii. Nu se opri la primul nivel unde locuia, ci, cu inima îngheţată, urcă teleghidat până la ultimul, la coborâre aruncând o privire plină de ororare în uscătoria comună de la etajul al treilea. De-abia după minute bune petrecute în spatele propriei uşi, sprijinit de ea şi pipăind-o cu degetele-i păroase alergând ca tarantulele, izbuti să-şi confirme mental ceea ce văzuse mai devreme: din cele douăzeci de uşi de intrare lipseau acum, pe lângă cea a domnului Filimon, încă cinci pe care le văzuse stivuite în uscătoria de la etajul al treilea unde, parcă, se comercializa cherestea. Vru să meargă la baie să se clătească pe faţă dar auzi un foşnet uşor în spatele său. Privi prin vizor şi văzu cum domnul Filimon se apropie tiptil de uşă, o atinge şi chiar priveşte insistent prin orificiu, cu chipul uriaş şi deformat, apoi se îndepărtează la fel de silenţios.

Toată seara şi toată noaptea, o grămadă de vecini alergară în sus şi în jos pe scări prin faţa uşii sale, purtând pe braţe platouri cu mâncare, casetofoane date la maxim, sticle cu băutură, torturi în care ardeau lumânări înfipte strălucind cu intensităţi diferite ceea ce dovedea că numărul lor e mereu altul.

- 7 -

Din toate părţile se auzea amestecat muzică de toate genurile. Chiote de veselie, hohote şi urale unanime, salutau periodic izbânzi al căror înţeles îi rămânea necunoscut doctorului. Nebunia ţinu ceasuri în şir făcând să trepideze blocul şi doar jena faţă de nişte oameni cu care convieţuiau de atîţia ani îi reţinu pe unii vecini să sune la poliţie.

A doua zi dimineaţă când, ameţit de nesomn, doctorul Ionescu plecă la clinică, numără şocat încă patru intrări rămase fără uşă şi se întrebă că, dacă de la el, care locuia la primul nivel, şi pînă jos lucrurile evoluaseră în stadiul ăsta, cum or fi arătând celelalte trei paliere care îl despărţeau de cerul liber.

Spre seară, doamna Isopescu, văduva respectabilă a unui colonel, care locuia singură într-un apartament la parter, intră în bloc şi simţi că-i sare inima cât colo. Nici dânsa nu mai avea uşă la apartament. Lipsise doar un ceas, cât fusese la cimitir. Din interior se auzea apa curgând abundent şi o voce viguroasă care fredona o arie. După ce, cu vârful umbreluţei, încercă fără efect să-şi semnaleze prezenţa, deschise uşa băii şi, prin voaleta fină din dantelă neagră, privi prostită la bărbatul care, aflat în cadă, cânta şi împroşca apă în toate direcţiile, frecându-se pe spate cu o perie lungă. Cu peria ei.

- Ce faceţi?, îndrăzni dânsa, tremurat şi rugător, iar busuiocul pe care-l avea în mînă se umezi de aburul dens, emanând efluvii parfumate ce umplură pe dată baia.

- Dumneavoastră sânteţi, doamna Isopescu?!, răcni domnul Filimon cu ochii plini de spumă. Fiţi drăguţă un prosop, că astea s-au cam împuţit.

Femeia se conformă mecanic şi, după ce strecură prosopul prin uşa întredeschisă, o închise bine şi aşteptă în faţa ei cu chipul lipsit de expresie şi braţele spânzurându-i pe lîngă corp.

În cele din urmă, domnul Filimon apăru, gras şi opărit, ieşind din abur ca din neant, înfăşurându-şi alene prosopul pe şolduri şi trăznind a parfum de damă.

- Nu era nevoie, murmură dânsul şi doamna Isopescu nu-şi dădu seama dacă se referea la faptul că-l aşteptase sau la acela că închisese uşa băii.

În timp ce-şi dădea cu mâinile prin păr, domnul Filimon remarcă, într-o doară, că fusese să târguiască nişte muşchiuleţ pentru grătar dar la înapoiere, pentru că-i fusese prea cald şi prea lene să mai urce până la el, la trei, se oprise la dânsa să facă o baie. Doar ca o ultimă precizare, adăugă că uşa ei se afla de ceva vreme alături de celelalte şaisprezece, în uscătorie. Apoi îşi trase halatul albastru, se încălţă folosind pentru asta limba de lemn din cuier pentru că tălpile încă-i abureau şi îşi verifică ciocanul. Doamna Isopescu îl privi cum, ieşind pe coridor în faţa apartamentului, caută împrejurul său pe jos în timp ce pe halat îi apar brusc o sumedenie de pete mici întunecate. Fie nu se uscase cum trebuie, fie sudoarea îl năpădea din nou.

- Aveam o plasă mică, o plăsuţă … un pic de cărniţă. Aici o lăsasem …, scheună el, intrigat, apoi, deodată, îşi repezi capul pe spate şi adulmecă transfigurat, cu nările fremătând, undeva în sus.

Pornind după miros, urcă cele patru etaje, intră în apartamentul cu numărul nouăsprezece şi se trânti, gîfîind deznădăjduit, pe un scaun lîngă Floreştii care devorau calmi ultimele îmbucături de grătar.

- De unde …? - Am găsit nişte cărniţă într-o plăsuţă, nici nu mai ştiu exact unde … pe-aici prin bloc, explică

domnul Florescu care, cu ochii întredeschişi, îşi sugea, ghiftuit, dinţii. Acesta era un bărbat destul de bine, dar subţirel şi nervos ca un ţânţar, soiul acela de om care

oricât ar băga în el nu depune nimic şi care veşnic trebuie să-şi vâre cămaşa în pantaloni. Deci … mai mare paguba.

- Ştiţi … n-a mai rămas nimic … Aseară …, arătă doamna Florescu spre masa pe care zăceau o mulţime de farfurii, pahare, tacâmuri, sticle goale, toate murdare şi folosite. Dădu din umeri, fiind de la sine înţeles ce se petrecuse, în timp ce soţul ei agită pumnul încleştat deasupra capului, arătând prin aceasta că rezistase, eroic, pînă la capăt. Apoi doamna deschise frigiderul şi dibui o cutie de iaurt pe care o aşeză cu infinită grijă dinaintea domnului Filimon care privea fix şi înghiţea noduri mari.

- Cam asta ar mai fi, constată dânsa căscând indiferentă şi obosită. Doamne, ce-a fost azi-noapte. Puteţi să vă convingeţi şi singur … Şi scoase din priză frigiderul a cărui uşă rămăsese deschisă.

- 8 -

În faţa aerului natural al celor doi, domnul Filimon, simţind că-i fuge pământul sub picioare, acceptă, cât mai firesc, iaurtul. Totuşi, consideră necesar să facă o observaţie. Dar, chiar când să deschidă gura, în apartament năvăliră vreo cinci copii, gălăgioşi nevoie-mare, care dispărură fulgerător în una din camere unde începură să se joace şi să demonteze.

- Mioara era?, întrebă domnul Filimon, părându-i-se că recunoaşte în una din fetiţe pe cea a Floreştilor.

- Da de unde! Mioara e în tabără!, strigă domnul Florescu, care uda o muşcată pe coridor. Sunt ai vecinilor.

Domnul Filimon strânse puţin ciocanul în buzunar şi se înecă cu iaurtul, dar, în ansamblu, se ţinu tare. N-ar fi dorit să se observe că formidabila metamorfozare a celor doi îl depăşea chiar şi pe el.

Spre seară se organiză o nouă agapă, de astă dată la Bărbuleşti care, simţindu-se obligaţi să se

revanşeze faţă de vecinii de la trei, îi invitară discret la ei acasă, doamna pregătind una din specialităţile sale. Dar nu ţinură seamă de faptul că, nemaiavând uşă la intrare, cei care treceau pe scări în sus şi-n jos nu avură bunul simţ să nu înţeleagă despre ce e vorba aşa că, în mai puţin de jumătate de oră, în apartamentul Bărbuleştilor, erau adunate încă vreo cincisprezece persoane care începuseră deja să umble prin dulapuri şi sertare, să probeze haine, să se servească prin bucătărie şi cămară, unii întârziind inexplicabil de mult prin baie sau în câte o cameră, pe întuneric, şi, în general, fiecare simţindu-se ca la el acasă. La reacţia iritată a gazdelor, mai ales că, pentru a înteţi buna-dispoziţie, domnul Florescu apăruse cu portjartierul doamnei Bărbulescu tras peste pijama, domnul Filimon se ridică, ceru să se facă linişte şi, după o clipă de tăcere în care-i scrută pe toţi păstoreşte, ţinu un amplu discurs asemănător cu cel din seara precedentă şi care multora li se păru că-l mai auziseră cândva demult, în general fiind ascultat cu respect, iar în particular cu adoraţie de soţia care turna, pe pipăite, înpahare. La urmă, răcni, constatator, că trebuie să se sărbătorească cumva ieşirea din ilegalitate şi, de aici încolo, treburile merseră din bine în mai bine astfel că atunci cînd domnul Diaconescu, de la doi, apăru în cadrul intrării, îmbrăcat cu o salopetă unsuroasă ale cărei dungi mărturiseau că stătuse împăturită multă vreme şi o şapcă ponosită ce purta inscripţia: “ Mâncaţi peşte oceanic; face bine la creier “, strică cheful care era în toi. Însă, liniştea ostilă nu dură decât până în momentul în care acesta, scoţând şmecher de la spate o damigeană pântecoasă, întrebă, zîmbind suav, dacă nu ştie cineva unde i-a dispărut uşa de la intrare. Trecerea barierei morale, volta ideologică, fură salutate unanim prin urale, pupături, strângeri de mâini, tort cu lumânări şi aplauze, după care se prinseră cu toţii într-o horă care bubui în creierul doctorului Ionescu până spre dimineaţă când fu înlocuită cu marşuri revoluţionare special pregătite pentru încadrarea lor, prin vot, într-un top nostalgic al preferinţelor. O singură dată, în culmea exasperării, doctorul îndrăzni să iasă pe palier, dar se retrase imediat. Mihai, băiatul Popeştilor şi student la litere, împreună cu Simona, fiica Bărbuleştilor şi elevă la liceu, urcau grăbiţi treptele, chicotind şi ţinându-se de mână. Se opriră o clipă, gâfâind surescitaţi, apoi fata decise:

- Intrăm aici! Şi dispărură urgent în bezna apartamentului Stăneştilor. În zilele care urmară cedă şi penultima uşă, cea a lui Gingulescu de la doi, aşa că doctorul

Ionescu evită să mai părăsească apartamentul în afara deplasării pînă la clinică şi înapoi. Doar noaptea mai deschidea încetişor uşa pentru a dezlipi de pe ea hârtiile care nu căzuseră de la trepidaţia blocului şi care conţineau ameninţări la adresa lui, cuvintele: “ exploatator “, “ imperialist “, “ burghez “, “ lichea “, “ parazit “, “ reacţionar “, “ spinarea poporului “, “ îmbuibat “, revenind cu o regularitate obsedantă.

Cînd, după câteva zile, Mioara, fiica Floreştilor, se întoarse din tabără, sprintenă ca o căprioară, nu ajunse să urce pînă la etajul al patrulea, în drum fiind smulsă în casă de domnul

- 9 -

Diaconescu de la doi care şi aşa locuia singur. Înspăimîntată, aceasta dădu să scape, dar tatăl ei care trecea pe scări studiind concentrat nişte hârtii, o salută neatent şi o atenţionă să fie cuminte şi să nu supere pe nenea care de-acum e tovarăşul lor şi trebuie tratat ca atare.

În aceste zile, într-o după-amiază, între soţii Bărbulescu izbucni un scandal. Nu mai dăduseră cam de multişor pe acasă, în ultima vreme dormind şi mâncând pe unde apucau, iar acum găseau apartamentul vraişte şi murdar. Dar, pe când se certau mai cu foc, dintr-una din camere apăru, muşcând întrebător dintr-un măr, domnul Gingulescu, vecinul. După ce îi ascultă puţin, interveni amabil explicându-le că, în principiu doar şi să nu i se ia în nume de rău, apartamentul figurează pe numele său în cartea de imobil, dar nu are nimic împotrivă ca ei sau oricine altcineva din bloc pofteşte, să se folosească de el cum crede de cuviinţă. Şi, demonstrativ, chiar puse pe masă, la egală distanţă între ei trei, mărul din care tocmai muşcase. Bărbuleştii se priviră o vreme, apoi în jurul lor, şi din nou unul pe celălalt. Nu mai încăpea nici o îndoială: covorul, canapeaua şi fotoliul erau ale lor; harta petei de cafea era identică. Domnul Bărbulescu se înroşi şi deschise gura să urle, dar fu întrerupt din prag de domnul Filimon care, văzând dezordinea şi murdăria din interior, hotărâ imediat, natural sub comanda sa, constituirea unei echipe operative de voluntari care, cu avânt şi entuziasm, conform indicaţiilor sale, să remedieze dezastrul, “ pentru că, tovarăşi, baza materială trebuie păstrată în bună stare fiind a noastră, a tuturor “, concluzionă el pătruns, în timp ce studia atent fotoliul.

Aşa că, două ceasuri de aici în colo, Bărbulescu îşi rulă propriul covor şi îl bătu, oftând cu milă, în timp ce doamna şterse lăcrimând praful şi îşi scutură mobilele, sub privirile vigilente ale domnului Filimon şi indiferente ale lui Gingulescu, care mestecau mere în antreu.

Zilele se scurgeau într-o armonie aproape perfectă. De ce numai aproape?! De ce, în imobil,

armonia şi înţelegerea nu ajunseseră depline?! Pentru că, la etajul întâi, doctorul Ionescu, ultimul element reacţionar al imobilului, stătea în calea fericirii lor, le întuneca bucuria. Măcar de ar fi locuit la ultimul etaj, la apartamentul douăzeci, să-l izoleze acolo. Să nu-l mai vadă toată lumea! Dar aşa, uşa cu numărul opt le stătea închisă în nas ca o ocară, ca o pată pe idealul lor atât de curat. Murmurele de dezaprobare creşteau în toate piepturile, ameninţând să explodeze tubul închis ermetic la ambele capete. Trebuia luată o hotărâre, o iniţiativă, şi asta urgent!

Şi … culmea!!! Semnalul declanşator veni tocmai din apartamentul doctorului. Într-o după-amiază, pe când, cu trei perne în cap, acesta încerca să profite de acalmia temporară, chiar neliniştitoare, şi să recupereze somnul pierdut de atâtea nopţi, auzi un sâsâit subţirel care apoi se prefăcu într-un şuierat. În primul moment dădu fuga la uşa de le intrarea în apartament să proptească un dulap pe care-l avea pregătit la îndemână, crezând că i-a sosit ceasul. Inexplicabil, dar de partea cealaltă era o linişte deplină, în schimb zgomotul se auzea tot mai puternic din bucătărie. Intră şi înţelese că totul s-a sfârşit. În apă până la glezne, nu putu decît să constate dezastrul. O ţeavă de sub chiuvetă se spărsese. El nu mai umbla prin bucătărie de săptămâni întregi, anume pentru ca să nu facă zgomot în preajma intrării. Fulgerător îi veni în minte o imagine pe care o văzuse într-o zi când venea acasă: prin intrarea apartamentului de sub el, pe o masă de bucătărie, două picioruşe goale săltau ridicate pe vârfuri în pantofii negri de stradă. Dar nu mai era vreme de întrebări. Ca o ultimă iluzie că va putea tăinui totul, trebuia să acţioneze urgent. Însă degeaba înfăşura batista, apoi mai multe cârpe în jurul ţevii. Lega într-o parte, apa ţâşnea în altă direcţie. Şi chiar în acel moment simţi că i se face părul măciucă. Prin podea începură să răsune de jos lovituri înfundate, de rangă, atât de puternice încât îl dezechilibrară, în timp ce gresia îi crăpa sub tălpi în mii de vinişoare. În faţa uşii apartamentului se simţeau acum mulţi oameni care vociferau tensionaţi, gata de asalt. Apoi, vocea domnului Filimon răcni rar şi clar:

- Deschide că ai inundat!!!

- 10 -

Lac de sudoare, doctorul crăpă puţin uşa, dar domnul Filimon se şi prelinse pe lângă el apăsîndu-l, în treacăt ca o atenţionare, cu abdomenul bombat. Câteva zeci de oameni îl priveau ameninţător. Mocneau. Pe scări, pe balustrade, spânzurau diverşi locatari pe care îi recunoştea vag şi câteva capete se bălăngăneau de la etaj ca liliecii, părând că le pute ceva din cauza buzei superioare care, răsfrântă peste nări, le dezvelea dinţii. Până să se dezmeticească doctorul şi inexplicabil de uşor, domnul Filimon remedie defecţiunea şi, spumegând indecis de gînduri învolburate, se opri crunt în prag alături de doctorul Ionescu căruia îi ajungea până la umăr. Ţinând în mână ciocanul, ca pe un topor, privi peste mulţimea care, tăcută, aştepta în tensiune. Apoi, de undeva din spate, se auzi o voce:

- Hai, mă, ce dracu’! Şi parcă atât trebui! Într-un urlet înfiorător, care făcu ţăndări geamurile din apropiere, domnul Filimon, încurajat

ritmic din zeci de piepturi, scoase din ţâţâni uşa cu numărul opt, trecu în faţa ei şi, aplecându-se, şi-o săltă cu efort pe spate. Apoi, înaintă cu genunchii tremurători printre oamenii care se dădură imediat în lături din calea sa şi începu să urce scările, opintindu-se de parcă ducea crucea.

Astfel, în uscătoria de la etajul al treilea, intră şi a douăzecea uşă, atît de aşteptată şi de râvnită.

După ce ţinu o scurtă alocuţiune şi primi modest florile oferite de Mioara, temeinic instruită, dezinfectată şi sterilizată de Diaconescu, domnul Filimon luă de pe o pernă din catifea purpurie autogenul şi sudă, definitiv, lacătul de la uşa uscătoriei. Fetiţa declamă o odă special creată pentru acest eveniment de Mihai,studentul la litere !

Începea o nouă eră! Între timp, doctorul Ionescu trase ceva pe el şi plecă de acasă să se plimbe pentru că în

apartamentul său năvălise deja o grămadă de oameni care, după ce în primele momente priviră prin camere, respectuoşi şi tăcuţi, ca la muzeu, începură apoi să scoată cărţi din rafturi, să râcâie vopseaua de pe tablouri, să se hlizească privind prin atlasele de anatomie. Domnul Filimon, sosit şi dânsul, după ce-şi descheie ultimii doi nasturi de le halat, se aşeză în faţa unei oglinzi şi, înarmat cu o lanternă şi un tratat de dermatologie pe care-l răsfoia lent, se apucă să-şi compare preocupat eczema rebelă dintre picioare. După ce îl privi, de la depărtare, ce face, doamna Isopescu plecă speriată să-şi dezinfecteze baia.

Noaptea târziu, cînd doctorul reveni, o parte din tratate dispăruseră, mai mulţi vecini zăceau inconştienţi pe covoare în mijlocul unor cutii din care se răspândiseră pastile de toate culorile, iar cei care mai puteau vorbi începură, împleticit şi într-o stare de euforie nătângă, să-l întrebe amabili despre diferite tratamente, chestiuni la care doctorul răspunse vag, greşit şi privindu-i speriat.

Cînd, în sfârşit, anunţă că e obosit şi ar dori să se culce, i se răspunse: “ N-aveţi decât “ şi “ Vedeţi la Popeşti “. Dar el preferă să doarmă în patul său şi, deşi strâmtorat deoarece mai avea alături un trup care se zbătea în întuneric, se prăbuşi în cel mai odihnitor somn din ultima lună. Nu mai avea nimic de pierdut. Dimineaţă îl trezi îndatoritor însuşi domnul Filimon care, după ce îl sfătui să se grăbească nu cumva să întârzie la clinică, plecă lăsând în urma sa pe mochetă o dâră albă de pudră care îi cernea de sub halat. El dormise la doamna Isopescu şi asta cum: pe la două noaptea, aceasta din urmă se trezi speriată având senzaţia că cineva o priveşte de lângă pat. Domnul Filimon, cu perna şi pătura la piept, o lămuri, crispat şi în şoaptă, că nevastă-sa e plecată în vizită la părinţi pe plaiurile natale iar el nu e obişnuit să doarmă singur aşa că se hotărâse să coboare şi să împartă patul cu dânsa. În definitiv era păcat să rămână două aşternuturi numai pe jumătate ocupate. “Poate au alţii nevoie …”, precizase el, uscat. Fără replică în faţa unui asemenea raţionament, doamna Isopescu se încovrigă cu spatele la el pe dunga patului şi, după ce îl preveni că ea noaptea cam azvârle din picioare aşa că să se

- 11 -

ferească şi, că tot veni vorba de picioare, n-ar strica să consulte un doctor că doar au unul în bloc, adormi instantaneu în timp ce domnul Filimon îi ascultă încordat respiraţia toată noaptea, întins pe spate şi treaz-bec, iar dimineaţa plecă epuizat, fără o vorbă şi posedat de o fierbinţeală pe care, doar din pricina uitării, o interpretă ca fiind simptomul unei boli drept care făcu un duş rece prelungit. Totodată, după ce mai reflectă încă o dată la sfatul nocturn al doamnei Isopescu, disimulîndu-şi ura subită, se duse să îl expedieze pe doctor la serviciu, iar după ce acesta plecă, se strecură în apartamentul său şi, păşind cu grijă printre trupurile adormite, luă un metru şi jumătate de tratate medicale frumos legate în piele şi câteva tablouri, pe ultimul, un adonis rubicond, aproape smulgându-l din braţele doamnei Bărbulescu care dormea călare pe el. Astfel, mândru şi lipsit de scrupule, îşi redecoră propriul apartament şi, pentru că îi fu oarecum milă de doctor deşi nu ar fi meritat, dădu fuga înapoi şi acoperi dreptunghiurile albe rămase cu trei carpete înfăţişând trei răpiri din Serai halucinant de asemănătoare, pe care le aduse rulate sub braţ şi le bătu cu ciocanul din buzunarul plin de cuie. Era un om gospodar! Cu acest prilej, înşfăcă şi o pereche de ochelari cu multe dioptrii de-ai doctorului cu care, e drept, nu vedea mai nimic dar îi dădeau un aer foarte special. Apoi, plecă la dânsul, simţindu-se ca după o segmentare izbutită. Acum putea veni doamna Isopescu! Şi doamna Isopescu chiar veni, dar nu ca să-i admire colecţia de tablouri ci ca să reclame, privindu-l bănuitor, dispariţia Bibliei cu care, de când se ştia ea pe lumea asta, dormea având-o pe noptiera de la capul patului. Pe domnul Filimon nu-l interesa nicidecum Biblia şi niciodată nu avusese incertitudini metafizice şi existenţiale. Dimpotrivă! Era un ins foarte hotărât. Aşa că, lejer enervat, se hotărâ să-i ţină doamnei un discurs adânc, moralizator. Chiar deschise gura să pregătească o succintă introducere, apucă să tuşească răguşit de două-trei ori, dar se opri. O idee îl străfulgerase. În definitiv, nu era prost. De ce să nu înveţe din greşelile trecutului. Câte probleme avuseseră autorităţile acelor timpuri, probleme legate de un banal amănunt pe care dacă l-ar fi trecut cu vederea nu şi-ar mai fi aprins degeaba paie în cap. De ce, acum, să-şi provoace şi el complicaţii inutile?! De ce să dea apă la moară comunităţii internaţionale?! Asta era! Aşa că, mai mult decât încântat de formidabila intuiţie, chiar o îndreptă, vesel şi îndatoritor, pe doamna Isopescu, să-şi caute alta:

- Nu disperaţi …, doamnă …, o privi el languros. Trebuie să mai fie şi alte exemplare. Parcă pe la Floreşti, prin baie, am văzut una …

Şi, deodată, avu revelaţia! Fără o bază ideologică solidă, nu vor putea şti încotro se îndreaptă. Deoarece nu avea hârtie, dădu fuga unde altul decât la doctorul Ionescu şi, după ce scotoci

prin sertare tot mai enervat de lipsa de organizare a locatarului, se aşeză într-un fotoliu şi, cu mâinile pline de ulei de motor, începu să-şi noteze primele idei care deocamdată îl fulgerau răzleţe, urmând ca, ulterior, să le aşeze într-o formă cu aspect de doctrină, program şi regulament.

Doamna Mihăilescu, de la trei, intră dar nu stătu decât o clipă, atât cât să înşface un aspirator, asupra modelului său învechit manifestându-şi sonor dezaprobarea şi surprinderea:

- Doctoraş zgârcit! Altă dată, o să-l care el dacă tot şi l-a cumpărat. Las’ că-l spun lui Filimon…, oftă, biata femeie, în timp ce opintea pe scări în sus.

În imobil se lăsă liniştea, cei care mai erau pe acasă văzându-şi de treburi în pace şi tihnă. Numai de la doi se auzea glasul subţirel şi tremurat al Mioarei, fetiţa Floreştilor, care repeta o odă compusă de studentul Mihai de la litere, întretăiată de urletele şi înjurăturile domnului Diaconescu, dar asta rar, doar atunci când greşea.

- 12 -

Bătrâna menajeră a doctorului Ionescu sună la interfon la domnul Filimon, apoi la domnul Simionescu. Ea nu avea cheie pentru uşa de jos şi, de obicei, îi deschidea vreun locatar rămas pe acasă. Dar de data asta nu i se mai îngădui accesul. Mai mult decât atât, de undeva de sus, i se comunică să nici nu mai vină, deoarece doctorul s-a mutat din imobil şi a lăsat vorbă că îi va transmite el noua adresă. Aşa că, să aştepte, acasă la ea, telefonul !

În fundul unui apartament, mai mulţi locatari discutau conspirativ plănuindu-i o surpriză domnului Filimon. În principiu, urmau să facă o reconstituire a scenei smulgerii ultimei uşi timp în care cineva, ascuns în begonie, să-i ia mai multe instantanee acestuia, urmând ca ele să fie developate, înrămate şi atârnate, noaptea în taină, prin bloc. În definitiv, măcar atât puteau şi ei să facă pentru dânsul. Domnul Nicolescu, care era informatician, spuse că acum, cu mijloacele moderne, totul era foarte simplu şi se oferi să imagineze pe computer mai multe scene de suspans maxim avându-l ca protagonist, bineînţeles, pe domnul Filimon, printre care chiar salvarea Titanicului de la naufragiu. Dar i se interzise sever şi categoric să-i abordeze în acest mod imaginea publică deoarece excesele nu sunt înghiţite multă vreme. Totodată i se aminti cât de rău făcuseră regimului de tristă amintire anumite enormităţi date ulterior în vileag.

Peste tot, prin imobil, se învăţa din greşeli. Doamna Gingulescu apăru şi dânsa în cadrul intrării apartamentului opt dar, văzând privirea

severă şi concentrată a domnului Filimon, se retrase în vârful picioarelor. Şi, în sfârşit, tot în acelaşi cadru, apăru doctorul Ionescu. Acesta stătu o vreme locului, parcă

temându-se să intre în propria casă, studie de mai multe ori plăcuţa de deasupra intrării, apoi, păşi atent pe parchetul gol, prin camere, până ce ajunse în faţa individului care, aşezat în fotoliu, scria privind peste nişte lentile cu multe dioptrii. Îşi aşeză geanta alături, strânse pumnii, faţa i se congestionă, întregul trup părând că se umflă. Dar omul din faţa sa rămase aplecat, impasibil, asupra unor coli unsuroase. Ionescu înşfăcă geanta, ieşi din cameră, o puse pe măsuţa din hol, apoi o luă din nou neştiind ce să facă cu ea şi, în fine, trântind-o cât colo de toţi pereţii, se repezi două etaje pe scări în sus, pătrunse în apartamentul domnului Filimon şi îşi recunoscu tablourile. Pe masa din sufragerie se lăfăia, mustind aşezat pe nişte ziare, un motor mare şi negru pe care meşterul îl adusese de vre-o lună pentru o segmentare temeinică. Doctorul se repezi la el şi, încrâncenat, începu să tragă anemic de piuliţele înţepenite care îi alunecau printre degete, scoase un fel de capac din metal cu care făcu ţăndări geamul unei vitrine, mai mânui turbat nişte pistoane uleioase, apoi se prăbuşi, leşinat, sub masă. Aşa îl descoperi doamna Isopescu care, după o vreme, venise să-ţi manifeste dezamăgirea că, deşi răscolise prin tot blocul vreme de două ceasuri bune, nu găsise decât un fascicul din “ Ecleziastul “. Dânsa alertă imediat locatarii care mai erau prin imobil. Fără grabă, aceştia se strânseră roată în jurul lui Ionescu şi, cu mâinile în şolduri, dezbătură timp îndelungat absurdul situaţiei: ce e de făcut atunci când îi vine rău chiar unui doctor?! Iar când cineva remarcă încetişor că: “ Săracul, îi e mai greu până se obişnuieşte că, de!, era domn şi el ...”, dădură din cap reci şi dezaprobatori, îşi amintiră cum îi saluta neatent şi din vârful buzelor, apoi plecară indiferenţi la treburile lor. Domnul Diaconescu chiar mârâi:

- Să zică mersi că nu l-am băgat în pivniţă. Cu şobolanii! Că dacă era acum câţiva ani… Între timp apăru doamna Filimon care, sfârşindu-şi vizita în satul natal, se întorsese, pe pipăite, acasă. Împreună cu doamna Isopescu îl stropiră pe doctor cu apă rece până îşi reveni în simţiri. Doar la un moment dat, pe când acesta încă mai fibrila în inconştienţă, deci nu avea cum să o audă, doamna Filimon se opri zăpăcită şi, cu ochii bulbucaţi observând în toate direcţiile, se aplecă la urechea celeilalte şoptindu-i rugător şi arătând totodată cu cotul spre cel aflat pe jos:

- Dar să nu afle Filimon că l-am ajutat … Doamna Isopescu o asigură că va păstra taina josnică, între timp recapitulând în minte

anumite evenimente nu prea îndepărtate în timp, ştiute doar de dânsa şi care, îşi dădu seama tresărind speriată, în ruptul capului nu trebuia să le mai afle nimeni.

- 13 -

În cele din urmă, doctorul se ridică de pe jos, se şterse de piepţii cămăşii albe cu mâinile pline de ulei negru, privi o vreme năuc drept în faţă murmurând cuvinte anapoda, apoi se lăsă uşor pe un scaun aflat într-un colţ unde şezu până dimineaţă când plecă şi nu se mai întoarse.

Multe zile nici nu i se simţi lipsa, locatarii fiind ocupaţi cu alte treburi mult mai importante.

Venea toamna şi începea sezonul murăturilor, gemurilor, dulceţurilor, verzei murate. Natural, totul avea să fie făcut în comun, adică o singură porţie mare, cât să ajungă pentru tot blocul. Astfel, după un calcul sumar şi o evaluare aproximativă, domnul Filimon ajunse la concluzia că, în medie, le erau necesare duoămiicincisute de borcane din fiecare sortiment per scară de bloc, cantitate care uimi pe unii şi îngreţoşă pe alţii.

Dar, pe când dezbăteau problema adunaţi într-o bucătărie oarecare, nu mai conta a cui, de la radioul care mergea în surdină se auzi o voce pe care, după câteva momente, o recunoscură consternaţi ca aparţinând doctorului Ionescu, prilej cu care constatară că acesta lipseşte din imobil de săptămâni bune şi nimeni nu-şi mai aduce aminte când l-a văzut ultima oară.

Se gândiră apoi că, mai mult ca sigur, e invitat la o emisiune radiofonică, din aceea în care un medic răspunde în direct întrebărilor puse de ascultători şi, profitând de moment, domnul Filimon le povesti, amuzat, celorlalţi cum zilele trecute, într-o dimineaţă, nu ştia ce se întâmplase cu el dar, ajungând la serviciu, în loc să coboare în subsol la boiler urcase în cabinetul doctorului Ionescu, îşi pusese halatul şi stetoscopul, îi găsise într-un sertar parafa şi, până la amiază, consultase “ pe bandă “ şi prescrisese reţete.

În definitiv, nu fusese nimic complicat, lămuri el asistenţa copleşită de admiraţie. Doar la un moment dat îl enervase o tânără care întrebase de Ionescu.

- De ce!?, nu se lăsase domnul Filimon. - Păi …, eu tot la dânsul vin. El mă consultă, precizase ea, tremurătoare. Dar o dăduse pe uşă afară. - Auzi … le consultă !, necheză el sugestiv şi imediat izbucniră râsete slugarnice. Acum

înţeleg eu de ce atunci n-a apărut el, domnul doctor, până la amiază … Dar, se pare că treburile nu stăteau tocmai aşa pentru că, între timp, la radio, pe un fundal de

vacarm, şuierat de locomotive, trenuri în mişcare, ţipete de hamali şi larmă de călători, doctorul Ionescu explica de zor reporterului care-l tot întreba ce caută acolo, cum i se violase lui intimitatea, drepturile, proprietatea, demnitatea şi cum are de gând să dea în judecată nu ştiu ce asociaţie de proprietari.

Apoi, interveni calupul publicitar cu denumirea şi frecvenţa pe care putea fi recepţionat postul respectiv de radio, după care, aceeaşi voce de reporter începu să-l chestioneze pe un alt individ de ce e beat aşa de dimineaţă şi de când doarme în gară. Dar partea asta nu o mai auzea de mult domnul Filimon care, între timp, se făcu livid, sări de pe scaun, înşfăcă aparatul, îl smulse din priză şi îl azvârli pe fereastră.

- Ştiam eu, mârâi el, crispat de furie. Zace reacţiunea întrânsul. L-am primit la masa mea şi l-am omenit, licheaua. Lasă că-i arăt eu lui. Le arăt eu lor, capitalişti îmbuibaţi. Mai avea şi servitoare. Exploatatorul!

Apoi ieşi val-vârtej, în timp ce restul îl urmăreau speriaţi. În toiul nopţii, domnul Filimon se strecură în bloc discret, având asupra sa un cufăraş negru

din tablă cu două urechi, pe care-l purta tainic şi precaut de parcă ar fi fost o bombă. Nevăzut de nimeni, urcă pe acoperiş unde îl priponi în piroane. Era un sistem de bruiaj a anumitor frecvenţe, dar atât de puternic încât în a doua noapte trebui să urce din nou şi să-i scadă intensitatea deoarece, în bloc, nu se mai putea vorbi nici la telefon, în receptor auzindu-se un vâjâit permanent întretăiat de aceleaşi trei glasuri care, pe rând sau în cor, înjurau monoton capitalismul, iar sora doamnei Bărbulescu, sunând din altă localitate, fu făcută “ căţea reacţionară “.

- 14 -

Se ţinu o şedinţă solemnă în care cetăţeanul Ionescu, devenit indezirabil şi trădător, fu judecat în contumacie, excomunicat, degradat din drepturile civile şi condamnat la confiscarea averii personale. Sub ameninţarea celor mai aspre pedepse, era interzis să se mai pomenească numele său şi fu şters din cartea de imobil. În mai puţin de o oră, apartamentul numărul opt în care acesta locuise vreo douăzeci de ani deveni un şir de încăperi goale luminate chior de becuri legate cu sârmă în tavan şi, începând de a doua zi, domnul Filimon putu fi văzut în costume negre şi cămăşi de mătase cu papion, e drept cam largi dar ajustate acceptabil de nevastă-sa. Se reluă, cu furie, activitatea de conservare a alimentelor pentru iarna care se anunţa a fi grea. Sufrageria de la numărul opt fu transformată într-o uriaşă bucătărie. Pe cele zece aragaze, instalate în serie, se prăjeau vinete, gogoşari, ardei şi se fierbea bulion. Asta pentru că, aţi înţeles, se începuse cu zacusca. În timp ce femeile pregăteau oalele şi borcanele, o echipă de bărbaţi, în frunte cu domnul Filimon, plecase la piaţă unde achiziţionase după cum urmează: o tonă de vinete, douăsutecincizeci kilograme fasole boabe, o mie patru sute kilograme gogoşari plus ardei, douăsute litri ulei de floarea-soarelui, trei mii kilograme roşii ( trebuia pus şi bulion la un moment dat ), cincizeci kilograme sare şi patru saci de cimbru, dafin, mărar, leuştean, ţelină, pătrunjel şi alte nutreţuri, totul fiind încărcat în remorca de aprovizionare a spitalului pe care domnul Filimon, aflat în cabină, în dreapta, o ghidă, cu numeroase şi ascunse ocolişuri, până în faţa blocului, lăsând în urmă o dâră albă, probabil de sare. Apoi totul decurse cum nu se poate mai bine atâta timp cât diferitele ingrediente fură pregătite separat. Dar în momentul în care trebui să se treacă la amestecul şi omogenizarea lor într-un tot unitar numit zacuscă, lucrurile se complicară, din nou, teribil. Doamna Isopescu nu dorea cu fasole, pentru că aceasta îi dădea gaze, idee susţinută şi de Bărbuleşti, dar care, în schimb, doreau ca opt părţi să fie vinete. Pe de altă parte, soţii Florescu doreau cât mai multă fasole şi gogoşari, dar vinete cât mai puţine sau deloc pentru că ustură şi nici nu sunt sănătoase. Şi se certară aşa multă vreme, sub privirile dispreţuitoare ale domnului Filimon care trona pe o grămadă de ardei ţinându-se de reverele fracului. Singurul Diaconescu nu avea nici o părere iar când fu şi el chestionat propuse să se ducă să o întrebe pe Mioara. Dar aceasta nu-i putu răspunde deoarece repeta, în surdină, oda. Până la urmă, se căzu de acord să se tragă la sorţi şi situaţia se îmbunătăţi într-o oarecare măsură, însă domnul Filimon îşi spuse, oftând în sina lui, că mai are mult de lucru până la o perfectă nivelare a caracterelor şi conştiinţelor şi chiar se minună cât de mult stricaseră oamenii aceşti câţiva ani de aşa-zisă democraţie. În orice caz, imaginea celor peste două mii de borcane stivuite într-una din camerele alăturate sufrageriei-bucătărie era copleşitoare şi totodată dătătoare de imbold. Drept care se mai achiziţionară şi câteva tone de fructe şi castraveţi, în curând trebuind să fie amenajată, în scopul depozitării lor, încă una din camere. Ca în orice casă, uşile deschizându-se spre interior, se pierdea un spaţiu preţios pentru borcane. Totuşi, nimeni nu veni cu ideea să fie scoase şi acestea. Dimpotrivă, însuşi domnul Filimon instală două lacăte mari iar cheile şi le atârnă de gât, laolaltă cu altele al căror rost numai dânsul îl cunoştea. Oricum, toată lumea fu foarte mulţumită. Dar, în timp ce, îngrămădiţi în faţa uşilor, locatarii probau pe rând rezistenţa lacătelor, tinerii Simona şi Mihai apărură ţinându-se de mână şi, năuci dar decişi, anunţară tranşant că ei se căsătoresc. Deşi nimeni, în afară de Ionescu, actualmente excomunicat, nu înţelegea de ce atâta grabă, totuşi anunţul nu-i descumpăni, în definitiv, fiind chiar în ton cu avântul transformărilor prin care treceau. Ba chiar îşi amintiră de vremurile frumoase ale tinereţii lor când, în faţa ofiţerului stării civile, că la biserică n-aveai voie, era o coadă ce nu putea concura decât, eventual, cu cele de la pâine.

- 15 -

Dar când, îmboldit de tânără, Mihai argumentă că fiind student la litere are nevoie de condiţii prielnice creaţiei, întreaga adunare amuţi holbată, nepricepând ce legătură ar putea exista între o benignă şi atât de frecventă formalitate şi cariera sa literară. Însă, ca toţi scriitorii, Mihai era subtil, învăluitor şi cu bătaie lungă, drept care le explică simplu şi lor le plăcu foarte mult ceea ce auziră: Vroia şi el, spuse cu sinceritate, să fie om la casa lui, adică să se vadă şi el cu sacii în căruţă cum s-ar spune, urmând astfel să împuşte doi iepuri dintr-un foc; deoarece amândoi tinerii erau sătui de promiscuitatea în care trăiau de atâta vreme, siliţi să se refugieze în fiecare noapte dintr-un pat în altul pe unde găseau şi ei loc, simţeau nevoia ca viaţa lor să intre pe un făgaş firesc, statutul de concubini fiind imoral şi neproductiv ( aici aplauzele răsunară prelungit ), urmând ca după legalizarea căsătoriei ( se dovedi ulterior că tânărul înţelegea prin asta simplul fapt de a-i fi informat, dar cine să-i mai aducă aminte, mai ales că, după cum se zvonea prin imobil de la Revoluţie încoace, soţii Bărbulescu, părinţii fetei, erau evrei, în atari condiţii neştiind nimeni cum ar fi trebuit procedat la oficializarea relaţiei dintre cei doi ), aşadar după legalizarea căsătoriei să li se dea şi lor un spaţiu, eventual chiar cele două cămăruţe rămase între bucătăria-sufragerie şi depozitul de conserve. Nu exclusiv ale lor, Doamne-fereşte!, dar unde el să ştie că poate crea în linişte iar nevastă-sa îi poate dactilografia odele. Fireşte, oricine dorea era, oricând, se înţelege, binevenit, putea să şi doarmă, chiar să privească peste umărul său în timp ce creează, mă rog, să facă orice pofteşte. Situaţia era puţin bizară având în vedere că tocmai împotriva izolării şi posesiunii individuale, însăşi originea răului pe lumea asta, se hotărâseră să lupte. Totuşi, celorlalţi nu li se păru nimic neobişnuit sau grav având în vedere că Mihai era cel care scrisese acea minunată odă declamată de Mioara când cu sudarea lacătului. Era absurd să-i pui la îndoială buna-credinţă. Şi-apoi, un tânăr ca el, cu asemenea perspective, atât de serios, de preocupat, de diferit de tinerii aiuriţi, beţivi, drogaţi şi fără idealuri din ziua de azi, trebuia susţinut, încurajat şi promovat de comunitate. Era de-al lor! - Minunat! Se acceptă!, strigară locatarii cuprinşi de o duioasă veselie. Numai domnul Filimon, care rămăsese uşor descumpănit de măiestria cu care tânărul ştiuse să manipuleze adunarea, îl ameninţă cu degetul, zâmbind nedefinit: “ Bine-bine, dar pe urmă să ai grijă ce scrii …”, şi hotărî că, aşa, o săptămână-două, n-o fi foc, apoi plecă mângâindu-şi gânditor mandibula, uşor dislocată din cauza iritării. Ca urmare, “ porumbeilor “ li se amenajă, cu multă simpatie, spaţiul care urma să le dea impresia de intimitate, natural strict supravegheată, toţi amuzându-se teribil să le aducă de prin alte apartamente ( în definitiv acum aparţineau tuturor ), diferite mobile şi alte lucruri care mai de care mai inutile dar despre care se susţinea că le-ar fi folositoare. Locatarii rememorară vremurile fericite când, la rândul lor, păşiseră în viaţă devenind “ oameni la casa lor “( aici hohoteau isteric şi prelungit ). Însă îşi dădură seama uimiţi cât de mult au crescut pretenţiile în ziua de azi. Dacă la vremea lor, datorită exodului masiv din zonele rurale, descindeau la oraş doar cu straiele de pe ei şi o bocceluţă în spinare, între timp necesităţile evoluaseră foarte mult. Totuşi, după o discuţie adâncă, la care luă parte şi domnul Filimon răsărit ca din pământ, se hotărî să nu li se ofere mai mult decât strictul necesar pentru că nu e bine să ţi se dea totul pe dea moaca. Cele două cămăruţe fură golite din nou, doar în una din ele rămânând un pat de o persoană. Ca pe vremuri!

- Restul şi-or mai face şi singuri. Altfel se pun pe tânjală, spuse domnul Filimon şi ceilalţi îl aprobară.

În ultimă instanţă, ca premiu pentru faptul că, într-un acces de sublim, tânărul Mihai scoase din ţâţâni uşile celor două cămăruţe , i se oferi biroul de lucru din stejar masiv cu intarsii de mahon care aparţinuse tatălui doctorului Ionescu şi care, deocamdată, zăcea pe palierul etajului patru, mai ales că, deschizând nedumeriţi uşiţele şi sertăraşele de unde se auzeau şoapte, o găsiră în interior pe Mioara care recita oda, întâmplare considerată de bun augur pentru o viitoare simbioză prolifică între creator şi mijloacele sale de expresie.

Pentru a-şi arăta recunoştinţa, într-un miros puternic de dulceaţă de prune şi asaltat de bâzâitul neîntrerupt al vecinelor care, alături, în sufrageria-bucătărie, făcuseră o clacă nocturnă pentru scos

- 16 -

sâmburii, tânărul poet lucră toată noaptea, inspirat şi încrâncenat, la o nouă odă, aceasta de opt mii de versuri. Dimineaţa devreme, un şarpe de hârtie începând şi sfârşind cu acelaşi vers “ Slavă ţie, sublim Strateg! “ se întindea de la intrarea în bloc şi până la ultimul nivel. Toată lumea înţelese cui îi era adresată. Domnul Filimon, după de, de emoţie, stătu un ceas ascuns în baie unde hohoti violent în pumni stropindu-şi usturător eczema, îl invită la el pe autor şi, în cuvinte simple dar bine simţite, îl făcu să înţeleagă că de-acum înainte părerile sale nu-i sunt indiferente şi contează pe loialitatea sa, drept care, în mod neoficial, studentul Mihai deveni pentru toată lumea scriitorul Mihai Popescu-Creatorul, mereu în umbra protectorului său, statut la care toţi luară seama cu teamă şi invidie. De-acum i se adresau rar şi cu deferenţă, iar când acesta, într-o zi, neconştientizându-şi încă noile puteri, porni prin imobil întrebând în dreapta şi-n stânga dacă nu i-a văzut cineva stiloul chinezesc, pe loc un locatar dădu fuga la magazin de unde se întoarse cu cel mai scump Parker din aur masiv şi cu peniţă de douăzecişipatru de carate.Unealta îi plăcu atât de mult Creatorului încât de-atunci, ca din întâmplare şi cu o bine-jucată impresie că din nou i-ar fi dispărut, cineva, în principiu tot o altă persoană dar nu neapărat, îi oferea o nouă cutiuţă în care, sub un Parker identic cu primul, se găsea un răvăşel pe care era notată o mică rugăminte care, “ dacă maestrul ar binevoi “, trebuia să ajungă la urechile domnului Filimon.

Un timp, maestrul Mihai Popescu-Creatorul chiar intermedie aceste mărunte doleanţe, şoptindu-le discret şi telegrafic la urechea la care trebuiau să ajungă: “ Bărbuleştii- vitrina Biedermeier a lui Ionescu “, “ Diaconescu-trusoul Mioarei de la părinţii ei “, “ Când îşi mai tunde bărbatul pe terasă, doamna Nicolescu să nu-i mai arunce părul peste balustradă, că-mi intră mie în casă “, “ Zamfirescu-fusta de caşmir a doamnei Florescu “, “Simionescu-Mihăilescu să nu mai mintă cu atâta neruşinare că nu fiică-sa cântă la trompetă că dacă mă enervez, şi nu mai am mult, dau buzna peste ei şi le fac praf instrumentul. Măcar atât! “, “ Dacă doamnei Stănculescu nu-i convine că-mi bat nevasta, n-are decât să se mute în alt apartament. Că acuma, slavă cerului, este loc berechet pentru toţi! “. Plin de înţelegere, domnul Filimon închise ochii la micile scandaluri şi îngădui joaca inofensivă dea proprietatea, ştiut fiind faptul că, în definitiv, totul rămânea în comun. Încă se mai făceau simţite tarele vechiului regim. Trebuia tact şi răbdare … Numai cu trusoul Mioarei nu se putu rezolva nimic, asta pentru simplul motiv că, dată fiind vârsta ei, doamna Florescu replică înnebunită că era absurd de prematur să se şi pomenească despre aşa ceva.

Însă când, într-o seară, i se şopti la ureche:” Diaconescu-mâna doamnei Isopescu “, domnul Filimon se albăstri, falca îi sări cât colo, începu să tremure şi să bâiguie anapoda şi, până în zori, printr-un decret de urgenţă şi împotriva voinţei doamnei Florescu care-şi smulgea părul din cap deznădăjduită dar împinsă adânc sub pat de soţul ei pentru a nu fi văzută de cineva, se consumă o căsătorie împotriva firii între domnul Diaconescu şi pubera Mioara care, de-acum, nu se ştie de ce dar spre tainica mulţumire a soţului, când acesta o lua pe genunchi să o legene înainte de culcare, îi adresa lui oda de opt mii de versuri pe care o învăţase la perfecţie şi, de asemenea, refuză să mai meargă la şcoală motivând că nu-i şade bine, femeie în toată firea, printre copii.

Totodată, domnului Diaconescu, acum cap de familie deci plin de responsabilităţi, nu i se mai toleră statutul deloc onorabil se şomer pe care-l deţinea deliberat de mai bine de doi ani deoarece dorise să se consacre, în sfârşit, pasiunii sale de-o viaţă, pictura. I se găsi ( domnul Filimon interveni pe lângă unul din doctorii de la spital a cărui soţie avea o firmă care importa din occident îmbrăcăminte purtată dar nu uzată ) un post de şofer pe camionul care transporta marfa nou intrată în ţară, din vama oraşului şi până în depozit.

Tot în acea perioadă, domnul Filimon află de la spital, de la un fost coleg de breaslă al

cetăţeanului Ionescu, cum că acesta din urmă fusese internat într-un sanatoriu de boli mintale. - Dumneavoastră parcă locuiaţi în acelaşi imobil, nu?! Ce era chestia aia cu uşile scoase de la

toate apartamentele şi cu “ ce-i al meu e-al tuturor “ ca pe vremuri?!, întrebă doctorul în timp ce părăseau clădirea spitalului.

- 17 -

În primă fază, domnul Filimon nu ştiu ce să-i răspundă şi asta din simplul motiv că imboldul interior era să confirme totul, mândru. Totuşi, se stăpâni considerând că este poate puţin prea devreme. Mai avea mult de lucru. Aşa că îi spuse celuilalt că e adevărat că într-un bloc de patru etaje în care locatarii se cunosc între ei de o grămadă de vreme poate fi o atmosferă un pic mai intimă, mai destinsă …, dar nici chiar aşa, deşi, la urma urmei …, şopti el ultimele cuvinte.

- Da, da … îmi închipuiam eu. Săracul … Greu mai uită oamenii. Doamne-fereşte de vremuri ca alea!, spuse celălalt făcându-şi cruce, apoi se sui într-un automobil roşu cu două uşi, cum domnul Filimon nu mai văzuse în viaţa lui, şi dispăru în trombă.

Rămas singur, domnul Filimon medită cuprins de îndoieli şi nelinişti. Pe de o parte era bine că Ionescu ajunsese la nebuni şi întâmplarea nu căpătase amploare pentru că mai erau multe treburi de pus la punct în imobil. Dar, pe de altă parte, era extrem de grav ce se întâmplase: la o adică, internarea cetăţeanului la ospiciu era o pată pe idealul lor curat şi înnoitor ( de la bun început nu-i plăcuse doctorul ), se putea crea impresia că se reluau practicile regimului de tristă amintire şi că Ionescu îşi pierduse discernământul taman din cauza lor, ceea ce era completamente fals! Apoi, se gândi că, măcar noaptea târziu, măcar din când în când, ar fi bine să oprească puţin bruiajul, doar cât să audă ce mai mestecă jigodiile alea reacţionare. Acum, precis, tot Occidentul îl ridica în slăvi pe Ionescu şi îl scoteau martir. Figuri de astea mai văzuse el şi pe vremuri. Porcii! Îşi promise că lucrurile nu vor rămâne aşa. De cetăţean n-avea sens să se atingă, în mod cert era protejat de reacţiune care atâta aştepta. Asta dacă nu cumva îl şi scoseseră deja din ţară şi acum lătra turbat prin tot Occidentul împotriva lor. În schimb, va afla unde-şi are sediul postul acela infam de radio şi poate …, cine ştie … Încovoiat de astfel de gânduri, domnul Filimon ajunse în staţia din faţa blocului, coborâ din tramvai şi dădu să traverseze. Dar se opri înmărmurit. Prin geamurile de la intrarea în bloc, ca într-un acvariu, mai mulţi bărbaţi în maieuri printre care îi recunoscu pe Nicolescu, Bărbulescu, Stănescu, Florescu, se învârteau lent în cerc în jurul unui necunoscut, un tânăr care zăcea legat fedeleş, verde de groază, pe un scaun în mijlocul lor. Doar domnul Florescu stătea locului şi ţinea sprijinit, cum ţin lăutarii vioara pe umăr, un obiect lunguieţ, un fel de stinghie neagră, dar nu pe umăr ci în şoldul stâng, în timp ce cu mâna dreaptă îl tot netezea într-un du-te-vino ritmic. Domnul Filimon traversă în goană, intră în imobil şi, înţelegând într-o secundă ce se petrece, răcni la oameni:

- Aici v-aţi găsit?! Nu! Domnul Filimon nu se împotrivea nicidecum respectivei îndeletniciri pe care, de altfel, o

cunoştea prea bine de ceva vreme! Dar îi zori să se mute cu toţii la etajul întâi pentru a nu fi văzuţi din stradă.

Astfel, după ce tânărul, cu sfincterele relaxate şi tremurând de zor într-o putoare infernală, fu purtat pe umeri, cu scaun cu tot, la etaj, domnul Filimon primi explicaţii amănunţite asupra a ceea ce se petrecuse.

În urmă cu vreo trei ore, cineva apelase la interfon mai multe apartamente prezentându-se ca fiind comis-voiajor. Imobilul tresări. Pe loc, lumea se animă fericită şi un puhoi de locatari începu să curgă pe scări în jos, evident şi femeile, dar acestea, plictisite, se retrăseseră după o vreme să vadă de bulion. În ultimul timp astfel de scene se petreceau destul de frecvent.

Tânărul, ponosit dar curăţel în costumul care nu părea a fi al său, fusese îmbiat să pătrundă în holul de la parter şi întrebat ce are de vânzare.

- Aparate de ras electriceee!, se minunară cu toţii când auziră, spre încântarea comis-voiajorului.

Promiteau.

- 18 -

- Buuun! Aşează-te frumuşel şi prezintă-le!, îl somase domnul Florescu să ia loc pe scaunul apărut între timp de nu se ştie unde.

Tânărul se conformă şi începu să-şi spună poezia cât mai convingător. Dar când ajunse la demonstraţia practică şi dădu să scoată o mostră din sacoşă ca să poată explica, “ pe viu “ cum s-ar spune, realiză că nu se poate apleca pentru că este legat fedeleş peste piept şi picioare.

- Asta da îndemânare!, remarcă el uşor intrigat, uşor amuzat. Dar zâmbetul îi pieri când văzu privirile celor care-l înconjurau. Între timp, domnul Florescu scoase un brici de la spate şi un arac dintr-un hârdău cu flori,

privit mai de aproape acesta dovedindu-se a fi de fapt un cadru din lemn pe care era bine întinsă o fâşie de piele neagră, iar după ce şi-l sprijini în şold, începu să ascută atent lama care arunca luciri albăstrui.

- Eu cu ăsta-s învăţat, observă el indiferent. Iar domnul Bărbulescu, cu un şut prompt, răsturnă tânărul pe spate cu scaun cu tot. - Un ras, un tuns?, se interesă el amabil după care, brusc, privirea îi deveni fixă, minerală.

Speculantule!, şuieră apopleptic. Aşa-ţi câştigi tu existenţa în loc să munceşti?! Te-ai vândut străinilor? Trogloditule. Neam de cămătari! Ce cauţi tu în casa noastră?! Ce-i ţara asta, groapa de gunoi a Occidentului ? Să ne băgaţi pe gât toate resturile ?

Era limpede că domnul Bărbulescu se enervase. Nicolescu şi Diaconescu, care cunoşteau prea bine ordinea operaţiunilor, se apropiară plictisiţi

de la spate şi, după ce-l scăpară de mai multe ori pe tânăr, cerându-şi scuze de fiecare dată, capul acestuia pocnind de ciment şi dinţii zăngănindu-i în gură, îl ridicară în sfârşit pe patru picioare, apoi se retraseră un metru, devenind imobili, cu privirile îndreptate undeva înainte şi braţele încrucişate pe piept.

Aici interveni domnul Florescu, acesta, în special de la căsătoria fiicei sale Mioara, folosindu-şi toată sălbăticia şi cruzimea care mocneau întrânsul. După ce, aşa cum făcuse şi tânărul, se simţi dator să prezinte componentele briciului, trecu la partea practică dar pe care, nu se ştia dacă doar pentru moment, o mimă cu partea netăioasă a lamei pe obrazul comis-voiajorului care privea saşiu, transpira abundent şi intenţiona să plece. Apropiindu-şi ochii de faţa lui, îi cercetă atent perii scurţi şi rari din care picura sudoarea, apoi concluzionă:

- Trebuie să se mai înmoaie. Se îndreptă din şale şi, conform obişnuinţei, bărbaţii începură să se plimbe tăcuţi în cerc

târşindu-şi picioarele pe ciment. Alternanţa asta dintre rotire, care din când în când îşi schimba sensul, şi mimarea rasului,

ţinea o perioadă nedeterminată, în funcţie nervii nefericitei victime, adică până când se simţea în aer că sfincterele acesteia cedau ( uneori, dacă perioada aceasta se prelungea mai mult, domnul Florescu chiar lăuda victima: “ Bravo! Te-ai ţinut bine! “). Câteodată unul din bărbaţi părăsea scena pentru puţin timp, fiind chemat din capul scărilor de câte o femeie nervoasă că: “ Iar vă jucaţi?! “ şi pus fie să scoată ceva dintr-un dulap prea înalt, fie să ducă gunoiul jos la ghenă sau alte mărunţişuri.

Domnul Bărbulescu, de exemplu, chiar în momentul în care domnul Filimon intra în bloc, se întorcea de la apartamentul opt unde stivuise nişte borcane imense cu gogoşari umpluţi cu varză tăiată mărunt şi, coborând câte trei trepte deodată, se interesă gâfâind:

- Am pierdut ceva? Fireşte că pierduse! Bărbulescu era ca în bancul cu nevasta care, ajungând la meci în tribună

doar pe la a doua repriză, îşi întreabă soţul ce se întâmplase până atunci şi, când află că nu s-a înscris nici un gol răsuflă uşurată: “ Înseamnă că n-am pierdut nimic! “. Nu se ştia ce e cu el; trăia momentul final la maximă intensitate, dar nu gusta preludiul. Era ori prea sadic, ori prea nerăbdător, ori amândouă la un loc şi lui Florescu nu-i prea plăcea să lucreze cu el simţindu-se în permanenţă mânat de la spate.

În ansamblu, etapele erau parcurse cu o rutină blazată până la aşa-numita “fază a sfincterelor”. Abia atunci câte o femeie mai scotea capul din câte un apartament şi, în timp ce mesteca vârtos într-o cratiţă aburindă, privea când în jos preocupată de ceea ce făcea, când, pentru o clipă, la victimă.

- 19 -

Ritualul fusese parcurs de zeci de ori şi toţi bărbaţii mărşăluiau ca roboţii, siguri de efect şi destul de indiferenţi faţă de cel care urla şi se zbătea pe scaun fără rost, iar când o tânără care comercializa nu ştiu ce piepteni de peste ocean intrase deja după cinci minute în faza mai sus pomenită, murmuraseră dezamăgiţi şi adulmecaseră neîncrezători iar domnul Florescu se proţăpise în faţa ei întrebând-o, răstit şi ofensat:

- Şi eu, acuma, ce să-ţi fac?! Spune ce să-ţi fac?! Apoi o dezlegaseră grăbiţi şi dispreţuitori şi o scoseseră în şuturi din imobil, reflectând

întristaţi că tinerii din ziua de azi nu mai sunt ce-au fost odată … Iată şi acum, în cazul tânărului care comercializa aparate electrice de bărbierit, protocolul era

respectat întocmai. În timp ce domnul Filimon intrase până în apartamentul opt să vadă cum stau femeile cu treaba şi să guste din ciorba de zarzavat la cazan, domnul Florescu anunţă rece:

- Te-ai căcat pe tine. Apoi, de astă dată folosind partea tăioasă a briciului, începu să-l bărbierească “ pe viu “ pe

tânărul în a cărui privire se ghiceau germenii nebuniei. Insistă şi reveni îndelung şi cu atenţie până când întregul chip îi deveni o carne vie însângerată numai bună pentru ca un student la medicină să studieze inserţiile musculare pe oasele feţei. Întârzie cu o pricepere care trăda ani îndelungaţi de exerciţiu asupra a două puncte nevralgice ştiute numai de dânsul, unul în cearcănul de sub ochi, celălalt undeva înspre ureche, unde atingea cu precizie anumite structuri nervoase, momente în care tânărul sărea de parcă era electrocutat.

- Nu te zbate că te tai, îl prevenea din când în când, amabil şi absurd, domnul Florescu în timp ce ceilalţi, încovoiaţi şi cu palmele pe genunchi, urmăreau, atenţi, din toate părţile, operaţiunea.

Acelaşi ritual se petrecea şi când aveau de-a face cu persoane de sex feminin, şi adesea, mergând spre serviciu, pe stradă sau în autobuz, întorceau capul pufnind în râs când zăreau câte o tânără, de altfel atrăgătoare şi cu un corp minunat, dar al cărei chip, inclusiv fruntea şi pleoapele, era acoperit cu ţepi aspri şi atât de deşi încât nu i se mai observau cicatricile de dedesubt.

Se lupta surd şi pe toate căile împotriva haosului şi alienării! Intrarea în ultima fază, denumită şi “ a sării “, era anunţată tot de domnul Florescu prin

laconicul semnal: “ Acum! “, strigăt la care cei aflaţi de jur împrejur aruncau din toate părţile pumni cu sare fină sau scuturau cutii cu găurele asupra terciului. După asta, majoritatea bărbaţilor părăseau grăbiţi şi subit indiferenţi scena de parcă tocmai îşi aminteau că au lăsat neterminate o seamă de treburi foarte importante, în urmă nemairămânând decât unul sau doi care, după ce dezlegau trupul flasc şi inconştient, îl transportau depunându-l pe treptele din faţa imobilului, asta doar pentru că trebuiau să se asigure că intrusul a fost expulzat, uşa e închisă ermetic, deci au rămas numai ei de ei în tub.

Fireşte, victimei nu-i mai stătea gândul la bagajele cu care venise aşa că locatarii se adunau din toate părţile în jurul sacoşelor părăsite întrebându-se unii pe alţii:

- Ce vindea ăsta? Apoi, aidoma băştinaşilor care primesc mărgele de sticlă colorată de la colonizatori, umblau

cu toţii prin bloc împopoţonaţi cu piepteni, spelci, cercei, pieptănându-se unii pe alţii din fugă sau se urmăreau prin apartamente şi pe scări cu aparatele de bărbierit pornite.

Domnul Filimon apăruse din apartamentul opt numai la faza finală şi asta doar ca să arunce o privire să se asigure că treaba merge ca pe roate. Aşa că, după ce primi ofrandă trei aparate electrice de bărbierit, dispăru din nou, rapid, înăuntru. Era, de altfel, destul de înnegurat şi preocupat ca, cu voce gravă şi joasă, să-l mustre pe scriitorul Mihai Popescu-Creatorul pe care îl surprinsese, e-adevărat aşezat la biroul de creaţie, dar aruncând cu stilourile Parker din aur masiv pe care le scotea unul după altul dintr-un sertar, într-o ţintă din placaj ordinar pe care nevastă-sa, Simona, o ţinea deasupra capului. Domnul Filimon nu era revoltat atât din pricina acestei practici, ştiut fiind faptul că artiştii sunt alt soi de fiinţe pe care nu e bine să încerci să le înţelegi, dar considera că nu se face să te dai aşa în stambă de faţă cu toată lumea. În timp ce, cu coada ciocanului, de care nu se despărţea doar că acum îl purta în buzunarul interior de la piept, încerca să îndrepte peniţele contorsionate, îl atenţionă

- 20 -

pe tânărul inconştient că, aşa cum intrase în cameră, din fericire el şi nu altcineva, la fel putea intra oricine şi în orice clipă. Bieţii oameni dăduseră bani grei pe stilouri şi îşi făcuseră mari speranţe oferindu-i asemenea cadouri, aşa că nu trebuiau deziluzionaţi.

- Ce naiba, există anumite sensibilităţi! Apoi, ca să aplaneze afacerea şi să nu-l irite prea tare pe tânărul de care avea nevoie, îi şopti că are o treabă foarte importantă pentru el şi anume ca, în fiecare noapte, cel puţin o perioadă de timp de acum încolo, să urce în mare taină pe bloc, să oprească bruiajul ( Creatorul fusese, bineînţeles, informat ) şi să asculte “ ce mai latră ăia “. Pentru că, vorba aia, ca să te poţi apăra trebuie să previi din timp mişcările duşmanului. Asta o ştie oricine. Şi să aibă în fiecare dimineaţă un raport detaliat gata întocmit. Însă, spre surprinderea şi enervarea sa, o dădu şi mai rău în bară pentru că scriitorul Mihai Popescu-Creatorul se dezumflă brusc replicând că nu s-ar fi aşteptat ca tocmai protectorul său, omul căruia şi-a dedicat întreaga creaţie, să-l priveze deliberat de nopţile sublime pline de inspiraţie. Doar era cunoscut, mărturie stătea mega-oda, că el numai în întuneric şi ferit de ochii lumii poate crea. Şi-apoi, pentru ce?!, replică el uluit. Pentru o aiureală? Pentru o paranoia? Nu latră nimeni nicăieri. Doctorul s-a tâmpit şi gata. - În definitiv, ce-mi pasă mie ce trăncănesc ăia. Dar se opri înmărmurit. Ochii domnului Filimon străluceau mici şi galbeni în fundul capului iar falca, sărită cât colo, îi pendula ameţitor. Astfel, găsi urgent soluţia salvatoare: ascultarea urma să o facă Simona, nevastă-sa, care în fiecare dimineaţă avea să-i relateze detaliat cele auzite, asta pentru că ceea ce ei ar fi putut să-i pară nesemnificativ, el, scriitor fiind, deci obişnuit cu cuvântul, avea să înţeleagă din context. Apoi va întocmi raportul zilnic. Mandibula reveni într-o uşoară subluxaţie. Să zicem că era bine şi aşa. Dar, pe când cei trei isprăveau de perfectat ultimele amănunte ale operaţiunii şi atmosfera începea, oarecum, să se destindă, apăru doamna Filimon care, după ce pipăi o vreme în jur, îl trase de câteva ori pe soţul său, fără să-l privească, de poalele fracului.

- Ce vrei?! Nu vezi că am treabă?!, sărise ca ars de câteva ori domnul Filimon. Dar dânsa nu se lăsase. În cele din urmă, exasperat, domnul Filimon plecă cu ea şi când ajunseră într-un colţişor mai

retras, femeia începu să i se smiorcăie. Ce se întâmplase! Apropiindu-se sezonul rece, doamna Bărbulescu îşi scosese la aerisit cele trei blănuri de care era atât de mândră: vizon, nurcă, astrahan.

- Le ştii tu, alea de le-ai mai văzut …, cu care ne tot scoate ochii … - Şi?!, întrebă, nedumerit şi enervat, domnul Filimon. Să fie sănătoasă cu blana ei cu tot! Şi dădu să plece. Doamna Filimon îl ţintui cu privirile ca două cuie lucindu-i în întuneric: - Filimoane! Vrei ca aia să umble-n astrahan şi nevastă-ta în palton sintetic? Bine-ţi şade! Ce-

o să zică lumea?! Abia acum se dumiri domnul Filimon. - Ei bine, atunci nu o să umble nimeni îmbrăcat cu ele! Punct! Ca urmare, dădu năvală în apartamentul în care doamna Bărbulescu tocmai mângâia un guler

cu o perie, cântând încetişor, şi, după ce îi ţinu, aceasta hohotind îngrozită, o lungă teorie despre bun simţ, măsură, modestie, morală, decadenţă şi altele, înşfăcă balotul de blănuri şi dispăru cu el într-o direcţie necunoscută.

- 21 -

A doua zi dimineaţă, domnul Florescu coborî cu o găleată de vopsea în holul de la intrarea în bloc. Domnul Filimon îl avertizase cu o seară înainte că din stradă se vede tot şi îi sugerase că ar trebui nişte perdeluţe, un model vesel şi atrăgător, ceva cu flori de câmp şi iepuraşi. Domnul Florescu ştia, la fel de bine ca şi restul locatarilor, că, luaţi de val, aseară cam săriseră calul. Dar la etajul întâi, unde, până la urmă, se finalizase manopera, asta doar pentru că între timp sosise domnul Filimon şi dacă el hotărâse aşa atunci se schimba radical chestiunea, aşadar la etajul întâi erau camerele pe care le ocupa Creatorul! Desigur nu era ceva personal sau definitiv, nici vorbă!, dar maestrul trăia mai mult acolo deoarece nici biroul masiv de stejar nu putea fi cărat toată ziua prin bloc dintr-un loc în altul. În definitiv cine să tot tragă de el?! E drept, Creatorul nu avea nimic împotrivă ca locatarii să-i umble când doreau prin camere, chiar să-i privească peste umăr prin hârtii. Dar, de la o vreme, când îl vedeau prin spaţiul uşii creând concentrat la biroul său parcă nu prea le mai venea la îndemână să-l tot deranjeze, mai ales după oda aceea măreaţă pe care o compusese într-o singură noapte, care făcuse ravagii în bloc şi ale cărei frânturi de strofe ( integral nu o cunoştea decât doamna Mioara ) erau pe buzele tuturor. Într-un fel, deşi de mult nu mai exista o uşă propriu-zisă, mai nou, când se uitau la el, locatarii aveau senzaţia că îl privesc printr-un geam de sticlă. Dar, sugestia cu flori de câmp şi iepuraşi nu era în acord cu starea de spirit a domnului Florescu drept care până la amiază acesta zugrăvi tot holul şi geamurile uşii de la intrare cu vopsea neagră de ulei astfel că, în timp ce murmura vesel “ Afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru leopardu’! “ intrarea în bloc deveni un cavou. Tocmai când, odată operaţiunea încheiată, se chinuia, suit pe o scară ca un zugrav de biserici, să scrijelească cu un cui pe pereţii încă umezi lozinci contra reacţiunii, printre picioarele sale ţâşni din imobil doamna Filimon care ducea pe umăr un sac mare şi alb. Odată ieşită, aceasta se îndepărtă grabnic, neobservată şi tot cu capul în pământ, dar după ce dădu primul colţ se opri brusc, lăsă sacul jos, scoase din el astrahanul şi, deşi afară era încă destul de cald, îl îmbrăcă. După ce se rujă rapid în oglinjoara din poşetă, începu să avanseze, molatec şi studiat, aşa cum văzuse prin filme, iar când traversă strada chiar îşi desfăcu blana în faţa unui şofer care frână în ultimul moment şi îi strigă oripilat:

- Ce să-ţi povestesc … Nu-i semeni nici pe departe! Poate-n visele tale, hoaşcă bătrână! Doamna Filimon nu mai avea răbdare.

La amiază se întoarse cu sacul, luă, febrilă şi absentă, o gustare formată din iaurt şi castraveţi cruzi deoarece avea planuri mari, apoi înşfăcă al doilea sac, dădu să plece din nou, însă se întoarse, scotoci intrigată în sacul din mână, în cel de dimineaţă, împrejur, apoi îşi întrebă soţul:

- Unde-i vizonul? Acesta se făcu roşu, apoi vânăt, dădu din colţ în colţ şi dispăru rapid motivând că are de

încasat nu ştiu ce cotizaţii, aşa că doamna Filimon, oricum prea surescitată ca să mai aibă timp de întrebări, plecă în oraş să-şi plimbe molatec şi nurca. Şi nu află niciodată, asta pentru că avea somnul adânc, că vizonul îl primise, la ceas târziu de noapte, doamna Isopescu care, însă, dis de dimineaţă, plecase cu el la cimitir unde, în culmea unui extaz mistico-erotic, îl dărui unui sărac care cerşea în poartă, făcând, tainic şi inconştient, probabil cel mai sublim gest care se putea imagina de trei luni încoace între locatari. Spre deosebire de doamna Filimon, doamna Isopescu avea multă răbdare. În rest, săptămâni de-a rândul nu se mai petrecu nimic demn de consemnat. Zilele treceau şi cele douăzeci de apartamente duceau o existenţă comună, amestecată şi aproximativă. Poate doar despre un eveniment, primit de toţi locatarii cu inimile oprite de fericire şi mândrie, ar mai merita vorbit. Astfel, într-o seară, târziu, domnul Filimon şi Simona urcară nevăzuţi de nimeni la ultimul etaj pentru ca tânăra să iasă, ca de obicei, sub cerul liber şi întunecat al nopţii, să oprească bruiajul şi, până în zori, să se informeze. La început, Simona nu avusese nevoie de însoţitor, reuşind destul de bine să suie scăriţa de metal, să dea în lături capacul şi să se strecoare ca o zvârlugă prin chepengul îngust. Dar, într-una din seri, ea dădu buzna enervată în fosta cameră din spate a

- 22 -

Bărbuleştilor şi se opri lângă patul în care dormeau soţii Filimon. La auzul zgomotelor, doamna Filimon se ridică în coate, apoi în fund, ca o somnambulă, îşi desfăcu bluziţa de noapte arătându-şi pieptul uscat, apoi trase un gât dintr-un lichid roşu aflat într-o sticlă alături de pat, eructă prelung şi căzu, sleită, pe pernele de mătase adormind la loc, în timp ce ochişorii domnului Filimon, vârât adânc sub plapumă, o pândeau întrebător, pe sub căciuliţa de noapte, pe tânăra aflată în picioare. Aceasta îi explică rapid prin semne şi cu o voce joasă din care răbufnea o enervare abia stăpânită că, deşi încă reuşeşte să urce scăriţa şi să deschidă capacul, nu mai are energia să treacă prin chepeneag, deci trebuie ajutată, deci, dacă vrea informaţii de ultimă oră, domnul Filimon să binevoiască să meargă cu ea şi să-i facă vânt de la spate în momentul critic. Aşa că, de-atunci, în fiecare seară târziu, indiferent în ce apartament şi în ce pat s-ar fi aflat, domnul Filimon urca, rupt de somn şi târşindu-şi picioarele, până la etajul al patrulea, îi făcea vânt Simonei pe acoperiş, apoi se întorcea grăbit să-şi continue odihna, având doar o mică ezitare atunci când trebuia să-şi amintească rapid din care pat fusese luat. Iată că, şi în această seară, domnul Filimon suise primele două trepte ale scăriţei din metal în timp ce Simona, cu un picior pe umărul lui şi unul pe scară, se forţa de zor să se salte prin chepeng îmboldită de meşterul iritat că-i sare somnul: - Hai odată! Saltă fundul! Trage-te de ramă!

Dar la un moment dat, subit, şoaptele se întretăiară şi, după un moment de tăcere, vocea domnului Filimon se auzi, gâtuită, în întuneric:

- Ia stai! Dă-te jos imediat! Tânăra coborâ şi domnul Filimon o trase mai spre geamul uscătoriei prin care luna mare a

nopţii reci de toamnă târzie arunca o lumină difuză. După ce o sili să adopte o anumită atitudine, cu o mână în şold şi una pe ceafă, se trase trei paşi în spate şi o studie îndelung din mai multe unghiuri. Apoi, exclamă cu duioşie:

- Păi de ce nu spui aşa, fetiţa tatii?! De-aia nu mai încăpeai tu prin chepeneag … Până dimineaţa, vestea cea mare se prelinse ca uleiul prin tot blocul, prin toate apartamentele,

prin toate urechile, până la parter. Aşa se explicau misterioasele accese de greaţă ale tinerei, refuzul anumitor alimente, poftele bizare, leşinatul subit pe scări şi vomele din colţuri, cărora locatarii nu le dăduseră prea mare importanţă, ocupaţi cum erau cu treburile lor. Simona era însărcinată! Simona va da naştere unui copil! Maestrul Mihai Popescu –Creatorul va fi tată! Uraaa! Imobilul era în sărbătoare! Urma să se nască primul vlăstar al noii orânduiri, fiinţa cu adevărat pură, produsul unei noi ere, confirmarea faptului că, totuşi, se mai poate, erau pe calea cea bună! Ca urmare, deşi proeminenţa abdominală era aproape insesizabilă, motiv pentru care şi scăpase neobservată, tânăra fu pipăită şi analizată cu surpriză ameţită, pe rând, de toţi locatarii care, din clipa aceea, când se intersectau pe scări se salutau unii pe alţii împingându-şi fericiţi şi complici burţile înainte. Şi, atât ca o emanaţie firească a sufletelor pline de bucurie, cât şi ca un omagiu adus tinerei şi eminentului ei soţ, tot de-acum înainte Simona fu numită, în public, cu idolatrie şi respect, doamna Simona Popescu-Procreatoarea, iar în particular, când se făceau referiri la dânsa, doar Procreatoarea pentru că era mai la-ndemână. Pe ascuns şi în mare taină, fiecare locatar se gândi ce cadou să facă ilustrei familii în momentul în care aceasta va îmbogăţi comunitatea cu un urmaş. Desigur, mai era timp destul până la naştere însă, se ştie, aceste treburi e bine să fie îndelung chibzuite. Însă degeaba se străduiră şi îşi frecară mâinile cu nădejde! Nimic nu părea suficient de bun pentru un eveniment de o atare anvergură. Aşa că, natural, se apelă în cele din urmă la cine altul decât la domnul Filimon. Acesta ascultă mai multe zile, pe la colţuri, mai multe propuneri, pline de jenă şi îndoială, dar care, după o vreme, începură să-l agaseze. Observă, consternat, cât de multă importanţă se acordă evenimentului şi, implicit, în ce strălucire este mai nou învăluită existenţa familiei Popescu.

- 23 -

Hai să fim serioşi, că doar nu năştea oul de aur! Surpriza îl tulbură foarte neplăcut pe domnul Filimon dar, înţelept, se mulţumi să strângă din dinţi şi să se prefacă şi el intens preocupat de viitorul Popeştilor. În schimb, îşi promise, în secret, să-i coacă ceva Creatorului pentru a-şi mai pierde din strălucire, din nimbul care-l ilumina şi care-i eroda lui grozav autoritatea şi poziţia. Astfel, de exemplu, deşi acesta nu poate fi considerat, la prima vedere, decât un fapt minor, îl ridică în slăvi, inexplicabil de mult, pe domnul Diaconescu, care venise într-o zi să-i comunice o idee. Ideea lui. Astfel, din moment ce, spunea el, prunele în această perioadă a anului sunt atât de ieftine pe piaţă, ar fi nimerit să se scoată cazanul care zăcea prăfuit în pivniţă de la Revoluţie şi să se distileze o anumită cantitate de rachiu în vederea apropiatului eveniment atât de neaşteptat. După un calcul aproximativ făcut de el, domnul Diaconescu susţinea că litrul de rachiu ieşea de trei ori mai ieftin ca în magazin ( unde , se ştia bine, existau accize, adaosuri, taxa pe valoare adăugată şi alte taxe care mai de care mai nejustificate dar care năpădiseră comerţul de le Revoluţie încoace, evident aduse şi impuse de occidentalii veroşi cu concursul autorităţilor corupte ). Ideea domnului Diaconescu fu unanim îmbrăţişată şi se organiză rapid o echipă de intervenţie formată din cinci persoane, în fruntea căreia fu desemnat chiar iniţiatorul mişcării, alegere care ulterior nu se dovedi prea bună deoarece domnul Diaconescu, pe lângă faptul că nu avea deloc spirit organizatoric, era nevoit de mai multe ori pe zi şi mai ales seara, când munca era în toi, să tot dea fuga prin imobil în căutarea doamnei Mioara, pe care trebuia să o schimbe, să-i lege şireturile, să-i dea de mâncare şi să o legene până adormea. Alambicul fu scos din boxa în care zăcea coclit, plin de praf şi escamotat de un zid fals deoarece în vremurile când fusese folosit era interzis să fabrici alcool în gospodărie şi dacă erai prins te mânca puşcăria, trebuind să fi în permanenţă extrem de atent ca aroma să nu se răspândească prin vecini şi să te dea de gol. Totuşi, deşi acum era libertate cât cuprinde şi n-aveai decât să-ţi faci şi nevoile în public că oricum nu interesa pe nimeni, se hotărî ca, odată reluat, procesul de distilare să se desfăşoare în aceeaşi bună tradiţie din trecut , senzaţia de interzis, secret, camuflaj şi primejdie permanentă creând o plăcută tensiune care parcă-i întinerea pe locatari, făcându-i mai ageri. Spălând, curăţind şi lustruind cazanul coclit, se mişcau conspirativ, silenţioşi, la fel ca altă dată, prin obscuritatea pivniţei, tresărind la fiecare zgomot şi speriindu-se de propriile umbre pe care lumina tremurătoare a lumânării le arunca pe pereţi. În sfârşit se petrecea ceva cu adevărat palpitant! A doua zi, echipa de şase bărbaţi în frunte cu domnul Diaconescu porni spre piaţă unde trebuia să facă joncţiunea cu domnul Filimon care-i aştepta cu remorca spitalului. Plecară, aşadar, mândri şi importanţi, însoţiţi cu încurajări din toate ferestrele imobilului de vecinii care-i denumiseră inspirat “ Echipa cinci plus unu prune. “. Dar, nu erau numai cinci plus unu pentru că, spre enervarea celorlalţi, în faţa blocului se lipi de cârmaci şi soţia acestuia, doamna Mioara, din cauza căreia erau nevoiţi să se tot oprească pentru că se smulgea mereu din mâna soţului iresponsabil ca să alerge după minge printre autovehiculele care o claxonau înfiorător şi îi băgau pe ei în toate bolile. În sfârşit, remorca făcu patru drumuri între piaţă şi domiciliul comun unde, printr-un orificiu special amenajat în temelia blocului, deşertă prunele direct în pivniţă. Acum era de lucru, nu glumă! Cam tot în acea perioadă, într-o atmosferă sumbră de toamnă târzie şi rece, maestrul Mihai Popescu-Creatorul intră subit într-o etapă sterilă a existenţei sale creatoare. Agitaţia în imobil, mai ales de la vestea că soţia sa era însărcinată, devenise de nesuportat, împiedicându-l să-şi mai secrete magma lirică, ceea ce îl făcea să-şi iasă din minţi. Dinspre pivniţă venea în permanenţă o putoare infernală de rachiu care-l trăznea atât de puternic în moalele capului încât rândurile odelor îi jucau în faţa ochilor. Domnul Florescu îşi

- 24 -

ascuţea toată ziua briciul, dând buzna în prag, când şi când, să-i arate reflexele tăişului. Domnul Gingulescu îşi făcea, a câta oară, inutile modificări în fostul apartament. Cu un etaj mai jos, doamna Isopescu îşi dezinfecta în fiecare dimineaţă fosta baie şi, el personal, nu ar fi avut absolut nimic împotriva igienei dar, se pare, o făcea atât de temeinic încât parchetul de sub biroul de stejar începuse să se umfle, trăgându-l la şale. De asemenea, când o căuta pe Mioara să-i înmâneze solemn, spre memorare, o nouă odă tocmai isprăvită nu putea sta de vorbă cu ea pentru că tocmai atunci domnul Diaconescu se găsea să o dezinfecteze. De câtva timp, domnul Filimon îi procurase un pupinel dezafectat de la spital şi ceasuri în şir soţul putea fi văzut fumând, rezemat într-un cot lângă aparatul prin sticla căruia urmărea cum soţia i se sterilizează învârtindu-se, ce-i drept la foc mic şi la temperaturi suportabile, în acelaşi timp recitându-i cu încetinitorul frânturi de versuri care nu se puteau, evident, auzi, doar citi din mişcarea buzelor ei flasce lipite de geamul rotund. Iar peste toate astea, Procreatoarea se văita de dimineaţa până seara, târşindu-şi, numai în chiloţi şi sutien, picioarele umflate şi pline de varice dintr-un apartament în altul şi arătându-le tuturor burta moale şi galbenă care-i cădea ca un şorţ până la genunchi, dar asta cu atâta importanţă de ziceai că urma să-l zămislească pe însuşi pruncul Isus Cristos. Şi-apoi, din moment ce rămăsese grea, Creatorul nu mai găsea nici o justificare să se întindă seara în pat alături de ea, Procreatoarea devenind, într-un fel, o entitate asexuată. Toate astea i le povesti, spăşit şi anxios, protectorului său, domnul Filimon, care după ce-l ascultă şi aprobă înţelegător dar cu ochii învârtindu-i-se ameţitor în fundul capului, hotărî că maestrul e prea surmenat de vâltoarea evenimentelor ( “ Dar, ce să-i faci, transformările se fac atât de rapid încât, adesea, te iau pe nepregătite! “ ), deci trebuie trimis la odihnă, tratament şi recuperare. Spre seară convocă o şedinţă de bloc la finalul căreia, după propuneri şi analize care durară mai bine de patru ore, se hotărî ca maestrul să fie expediat, nu se ştie de ce, taman în Cuba, astfel că domnul Filimon fu pe deplin mulţumit dar nu se trădă sub nici o formă.

I se făcură valizele, ocupaţie care suscită numeroase şi ample discuţii asupra latitudinii, climei şi temperaturii destinaţiei atât de îndepărtate despre care simţeau cu toţii vag că au mai auzit dar nu-şi mai aminteau ce anume şi care, la o consultare mai amănunţită a unui atlas, se dovedi a fi de fapt o insulă, această revelaţie încântând, inexplicabil, pe toată lumea; i se luă bilet de avion dus-întors; i se înmână un ghid de conversaţie, de fapt două pentru că la biblioteca publică nu găsiră echivalenţele directe în spaniolă, scriitorul Mihai Popescu-Creatorul trebuind să treacă, pentru a se înţelege cu băştinaşii, printr-o traducere intermediară în rusă, dar pe care o cunoştea de la părinţii săi care o învăţaseră obligatoriu în şcoală ca o a doua limbă maternă şi, în fine, fu expediat, urmând să revină abia peste trei săptămâni pentru că i se luase sejur complet. Locatarii chiar doriră să-l însoţească la aeroport însă domnul Filimon le interzisese replicând că lacrimile de despărţire şi efuziunile sentimentale nu fac cinste demnităţii şi tăriei de caracter de care trebuie ei să dea dovadă. Aşa că se mulţumiră să îl conducă numai până în cavoul negru de la ieşire unde se despărţiră ceremonios. Doamna Mioara, aburindă, recită o odă-fulger. Doar domnul Filimon trecu dincolo de geamurile vopsite în negru, atât cât să-i strecoare maestrului o hârtie pe care erau notate instrucţiuni amănunţite şi pe care acesta, după ce luă cunoştinţă, o devoră rapid. Timp de o săptămână după plecarea Creatorului pe tărâmul a cărui existenţă era aproape neverosimilă din pricina depărtării, în imobil se organizară şedinţe de instruire în care se dezbăteau, în plen şi pe secţiuni, diferite probleme legate de Cuba privind: relieful, istoria, clima, populaţia, principalele oraşe, moneda, limba oficială şi, în sfârşit ( pe această ultimă temă domnul Filimon ţinu o plenară de un suspans teribil în care-şi demonstră încă o dată măiestria de a coagula masele ), forma de guvernare, orânduirea şi economia de stat a Cubei. Totul devenise o competiţie tovărăşească între locatari. Se treceau din mână în mână şi dintr-un apartament în altul ilustrate, pliante, ghiduri de călătorie, atlase, timbre, mărturii ale exploratorilor, hărţi, se întreceau unii pe alţii în adunarea de date inedite ajungându-se chiar la un troc de informaţii. Astfel, când, de exemplu, doamna Bărbulescu dori să afle urgent date despre vestimentaţia specifică locului, domnul Florescu îi spuse, indiferent şi cu ochii în tavan , că ar şti el

- 25 -

câte ceva dar, la rândul său, ar fi interesat de speciile de animale de pradă din zonă. Doamna Bărbulescu habar nu avea de ecosisteme şi biotopuri aşa că, în disperare de cauză, coborâ la doamna Isopescu. Aceasta cunoştea problema în amănunt, dar dorea date despre arheologia monumentelor funerare. Doamna Bărbulescu îi dădu pe loc un tratat gros pe care-l extrase dintr-un rucsac greu care o încovoia, află la rândul ei amănunte despre faună, dădu fuga sus la domnul Florescu şi după ce-i relată pe nerăsuflate cele aflate, acesta deschise fereastra, trase de o sfoară şi, după un timp, pe pervaz apărură trei planşe mari în care trei cubanezi fistichii dansau samba pe fundalul unor apusuri perfecte. Şi toată lumea fu mulţumită. La dezbateri se servea rachiu făcut “ în casă “, din mână în mână circulând neîntrerupt nişte sticle găsite în pivniţă pe ale căror etichete prăfuite şi îngălbenite de vreme (deci cu atât mai autentice ) cunoscătorii puteau citi inscripţia “ Rum Havana Club “ ( băutură devenită foarte răspândită de pe vremea când ţara noastră trimitea la schimb în Cuba vapoare pline cu cupru ), precum şi un an de fabricaţie, an bun care-i făcea pe cei mai în vârstă să se înfioare de plăcere şi de admiraţie amintindu-şi de singurul om care, într-o primăvară, atunci când ţările din spatele Cortinei de Fier, mai puţin a noastră, se zbătuseră într-o încleştare formidabilă gata să se nimicească între ele, avusese curajul să bată cu pumnul în masă ( aici toţi făceau acelaşi gest de cunoscători ) şi să strige de la tribună, în faţa unei mulţimi încremenite, că ţara noastră nu va răspunde provocării, amendând hotărât amestecul în treburile interne ale altor state precum şi violarea frontierelor. Apoi totul degenera în marşuri revoluţionare în timp ce doamna Mioara, cocoţată pe un dulap, recita, mecanic ca o flaşnetă, ode până la ceas târziu de noapte. Şi dintr-o dată explodă ( aceasta, cred eu, este cel mai potrivit cuvânt ) bomba! Într-o dimineaţă, foarte devreme, domnul Ştefănescu, ieşind din bloc în cizme de cauciuc să ducă borhotul de rachiu la lada de gunoi, observă în semiîntuneric un om care şedea pe treptele din faţă. Trecu pe lângă el spunându-şi că, probabil, e vre-un cerşetor sau comis-voiajorul de lanterne de cu o seară înainte şi chiar zâmbi puţin amintindu-şi de briciul domnului Florescu care era ciobit de ceva timp astfel că victimele arătau, mai nou, tigrate. Dar, în timp ce se întorcea, fluierând şi legănând găleata goală de tablă, îl străbătu un fior părându-i-se că-l recunoaşte pe omul de pe trepte mai ales că, surprinzător, acesta suporta să-şi ţină faţa acoperită în palme. Se opri nehotărât în faţa lui. Nu se putea decide dacă să-şi continue drumul sau să intre în vorbă cu el, dar până la urmă, probabil luând o hotărâre, îl izbi scurt şi sonor cu găleata într-un genunchi. Individul îşi ridică fulgerător capul, continuând să-şi ţină faţa acoperită. Dar, printre degetele răsfirate, domnul Ştefănescu putu observa doi ochi goi şi trişti pe care-i recunoscu într-o clipă. Nu scoase o vorbă, doar scăpă din mână găleata care sări de mai multe ori, ca o minge, urcă treptele, decuplă interfonul, se opri o clipă în hol privind siderat lozincile contra reacţiunii apoi, cu un oftat deznădăjduit, începu să cotrobăie metodic apartamentele în căutarea domnului Filimon. În cele din urmă îl găsi la etajul trei şi, deşi în lumina lăptoasă a zorilor izbuti să-şi dea seama că acesta nu e singur, ba chiar se află într-o postură nu tocmai favorabilă imaginii sale publice, îl întrerupse, decis, din activitate. Ştia că ceea ce avea să-i comunice avea să-l intereseze în cel mai înalt grad şi, dimpotrivă, o amânare nejustificată ar fi fost, în cele din urmă, o greşeală mult mai mare şi care l-ar fi costat. Aşa că, strecurându-şi capul printre mai multe mâini şi picioare care se zvârcoleau încolăcite precum şerpii, ajunse în cele din urmă la urechea domnului Filimon şi îi şopti ce avea de zis. Acesta tresări, enervat de impertinenţă, dar, după câteva clipe, domnul Ştefănescu observă uşurat, chipul îi înlemni într-o imensă uluire.

- Chiar el?!, mai întrebă o dată domnul Filimon în timp ce se zbătea să scape de călcâiul care-i astupa gura.

- Chiar el Domnul Filimon se despleti încetişor, promiţându-şi într-una “ Las’ că-i arăt eu lui “, se

ridică, luă un gât din sticla de Havana Club pe care celălalt i-o ţinea pregătită în mâna întinsă, trase, absent, pe dânsul nişte veşminte prea fine, colante, transparente, pufoase şi multicolore ca să fie ale

- 26 -

sale dar care nu-i scădeau prestanţa şi credibilitatea, dimpotrivă, demonstrau şocul provocat de vestea primită, vru să-şi tragă pantofii negri de stradă dar observă că nu se descălţase aşa că porni să coboare spre ieşirea din bloc urmat îndeaproape de domnul Ştefănescu care privea admirativ lichidul din sticla pe care o tot scutura în faţa ochilor. La etajul al doilea se opri o clipă cât să bage capul într-un apartament din care-l extrase pe domnul Bărbulescu buimac de somn; îi şopti rapid ceva şi, pe dată, acesta se învioră uimit. Domnul Filimon mai luă un gât din sticlă, luă şi celălalt un gât de parcă împreună cinsteau o întorsătură de situaţie foarte plăcută dar numai de ei înţeleasă, apoi, în timp ce domnul Bărbulescu începu să alerge razna prin bloc săgetând ca o rândunică dintr-un apartament în altul, domnul Filimon îşi continuă impetuos coborârea urmat în continuare de Ştefănescu care acum luă şi el un gât discret simţind că altfel nu va face faţă evenimentelor care promiteau să devină foarte complicate, probabil de nestăpânit. În fine, cei doi se văzură dincolo de uşa blocului. Domnul Filimon îl studie o vreme, concentrat, pe individul care rămăsese aşezat pe scări în aceeaşi poziţie, privi staţia de tramvai plină de lume care pleca la muncă, apoi se îndreptă spre interfon şi apăsă, la întâmplare, un buton. Îndată explodă un bâzâit şi o voce înfundată dar cu timbru grav, penetrant, interveni prompt semn că prin bloc se aflase deja şi lumea aştepta încordată.

- Trimite jos pe Florescu! Galop!, ordonă scurt domnul Filimon. La capătul opus vocea, n-avea importanţă a cui era, întrebă ceva despre un obiect, vorbele

plutind clare peste staţia de tramvai, fapt care-l făcu pe domnul Filimon să tresară şi să privească în jos la oamenii care se prefăceau că citesc concentraţi ziarul de dimineaţă, dar care între timp se întorseseră paralel cu axul şoselei.

- Da …, să-l aibă asupra sa … Dar să-l ţină în buzunar …, se răspunse de jos destul de evaziv şi se decuplă imediat aparatul de emisie-recepţie. Apoi, după ce, asta doar pentru a scădea vigilenţa călătorilor, făcu câteva genoflexiuni, imitat prompt de domnul Ştefănescu din sticla căruia ţâşnea ritmic băutură de parcă pompa, domnul Filimon coborâ câteva trepte, lejer şi scuturându-se de pe un picior pe altul aşa cum fac fotbaliştii, şi se aşeză lângă individul în pijama cu dungi aflat pe scări, acesta nefiind nimeni altul, după cum probabil v-aţi şi dat seama, decât însuşi cetăţeanul Ionescu, fostul locatar. Domnul Filimon stătu aşa un timp cu aerul cuiva care este doar amărât dar nicidecum surprins de starea în care-l găseşte pe cel aflat lângă dânsul, eventual şi un pic jenat faţă de cei din staţie că acum trebuie să ia anumite măsuri chiar în văzul lumii, însă când, în sfârşit, un tramvai veni, călătorii se urcară şi zona rămase pustie, pe chipul său apăru o expresie de satisfacţie diabolică.

- Vierme! Lichea! Secătură! Nu ţi-a plăcut cu noi! De …, erai domn, îţi trebuia servitoare!, începu să-i şuiere din colţul gurii celui de alături, totodată zâmbind amabil către bunicile care treceau cu cărucioare. Uită-te le tine ce-ai ajuns! O epavă! Trădătorule! Ordinarule! Câine capitalist! Imperialistule! Nu ţi-a mers nici cu ăia. Şi ştii de ce? Pentru că or fi ei hoţi, dar nu proşti. Ţi-ai dat arama pe faţă. Te-au prins cu cioara vopsită şi ai primit, şi aici domnul Filimon îşi strecură mâna pe sub genunchiul îndoit al celuilalt, făcând un gest obscen. Şi? Te-ai întors la noooi?! Foarte bine, foarte bine. O să-ţi explicăm noi acum tot ce n-ai înţeles de prima dată. Te reeducăm , n-avea nici o grijă. Nebunule!!!

Apoi, lejer mai răcorit, domnul Filimon se ridică în picioare şi privi o clipă, măreţ, în zare. Pas cu pas, ajungi departe! În spatele său aşteptau domnul Ştefănescu, acum cu un aer de euforie îndobitocită, şi domnul

Florescu, acesta aruncându-şi din pricina frigului de dimineaţă un palton pe umeri sub reverul căruia tot netezea ceva cu mâna dreaptă în timp ce pupilele îi spânzurau în colţul diametral opus cetăţeanului Ionescu.

- Luaţi-l!, spuse sec domnul Filimon, arătând prin aceasta că, deocamdată, nu mai era nimic de făcut.

În urma sa, o fetiţă cu ghiozdan care, aflată la o oarecare distanţă îi studia curioasă vestimentaţia de ceva vreme, îi strigă străduindu-se să pronunţe cât mai corect dificilul cuvânt:

- 27 -

- Eşti exhibiţionist?! Dar domnul Filimon nu dădu atenţie obrăzniciei, reflectând doar o clipă asupra efectului dea

dreptul devastator pe care-l avea teribilul libertinaj asupra formării caracterelor tinerilor, libertinaj îngăduit, chiar încurajat cu atâta indiferenţă şi inconştienţă de mai-marii momentului, pentru că autorităţi nu puteau fi numite. Numai la televizor câte văzuse în ultimii zece ani ….

Cetăţeanul Ionescu fu înşfăcat pe sub braţe şi târât în holul imobilului, picioarele goale sărindu-i din treaptă în treaptă ca două greble. Aici erau adunaţi în semicerc toţi locatarii. Cu braţele încrucişate. Odată ajuns în interiorul negru şi uşa închisă, cetăţeanul fu lăsat să cadă pe ciment ca şi când cei doi care-l căraseră ar fi uitat subit de el. Umblând ca un robot şi cu pleoapele doar întredeschise, domnul Florescu începu să mute de colo-colo diferite obiecte în timp ce mai mulţi bărbaţi ieşiră din semicerc şi ocupară tăcuţi nişte poziţii anume, alcătuind astfel o formaţie dinainte cunoscută, toate acestea sub privirile nerăbdătoare ale celorlalţi.

Dar domnul Filimon ridică palma şi o ţinu aşa în dreptul umărului, prin aceasta dând de înţeles că, cel puţin deocamdată, nu e cazul. Semicercul fu refăcut rapid. În acest timp el începu să-l studieze roată, cu mâinile la spate, pe cel care zăcea cu faţa în jos.

După o vreme se plictisi să-i vadă doar ceafa aşa că se apropie de el şi, punându-i talpa în şold, îl împinse, cetăţeanul apărând acum cu faţa pe care-i sticleau ochii mari şi ficşi, ca de mort. Mai aşteptară cu toţii câteva minute, dar pentru că nu se întâmpla nimic, domnul Florescu începu să se agite. Mai întâi scăpă de paltonul pe care-l depuse cu grijă pe umerii doamnei Filimon aflată alături de el, aceasta însă lepădându-l instantaneu pe jos printr-o extensie, apoi începu să arate spre nişte obiecte, să facă din mâna dreaptă un gest de du-te-vino şi cu degetul mare unul circular în jurul beregăţii. Dar, chiar când ceilalţi începură să se uite când la domnul Filimon, când la domnul Florescu căruia parcă-i dădeau dreptate, cetăţeanul Ionescu, de parcă le-ar fi simţit intenţiile, ţâşni ca ars în picioare, mai întâi cu spatele la semicerc şi privind fix geamul negru, apoi se întoarse repede, din ţopăituri scurte, şi când dădu ochii cu cei de faţă umerii i se lăsară, spatele i se încovoie, picioarele i se îndoiră şi palmele îi atinseră genunchii.

- Ce-i al meu, e-al tuturor!, scandă el scurt, ca un şcolar care anunţă pe nerăsuflate titlul unei poezii, apoi începu să-i privească curios pe cei de faţă mişcându-şi fulgerător capul în toate direcţiile de parcă era o muscă.

Lumea îl privi mirată şi chiar uşor amuzată. Nu înţelegeau ce Dumnezeu i s-o fi părând lui că mai deţine aşa de important în proprietate şi ei încă nu ştiu, dar unii încuviinţară, înţelegători. De undeva din spate, capul domnului Gingulescu apărea la intervale scurte, acesta fluturându-şi mâna la tâmplă într-un gest semnificativ.

Domnul Filimon îl observă în cele din urmă şi ca să-i arate acest lucru precum şi faptul că este de acord, zâmbi puţin şi făcu şi el acelaşi gest acum observat de întreaga adunare. Oamenii deveniră brusc nemulţumiţi şi dezamăgiţi, se iscă un murmur general şi situaţia îşi pierdu tot hazul. Dacă nu era lucid, probabil că s-ar fi învârtit de pomană în jurul său ore în şir fără ca el să binevoiască să intre în faza sfincterelor.

Ba, mai mult, domnul Diaconescu, prefăcându-se că-şi aminteşte ceva, dădu fuga pe scări în sus explicând agitat că are impresia că, luat de iureşul evenimentelor, şi-a uitat soţia în pupinel, însă doamna Bărbulescu îl linişti, în acelaşi timp indicând cu mâna locul întunecos de sub scară unde doamna Mioara tundea mai multe păpuşi intens roze, aşa cum erau aliniate, dezbrăcate, dea lungul peretelui negru şi lucios. Şi degeaba mai încercă domnul Florescu să învioreze atmosfera explicându-le că, în trecut, tâlcul manevrelor sale penetra chiar în minţile cele mai întunecate, totodată şfichiuind demonstrativ aerul cu lama strălucitoare; degeaba se mai ţinu el după unii-alţii încercând să-i convingă să mai rămână doar o clipă şi-o să vadă ei pe urmă că treburile nu sunt chiar atât de negre cum par la prima vedere. Încet-încet, lumea dispăru agale în pivniţă la cazan, în apartamentele de la parter sau pe scări spre etajele superioare, astfel că nu-l mai auziră pe domnul Filimon care, după ce se mai învârti o vreme prin hol, îi spuse cetăţeanului Ionescu:

- 28 -

- Ei! Acuma hai, ce stai ca proasta?! Lasă, ce-a fost a fost, trebuie să uităm. Nu moare nimeni din atâta. Timpul le rezolvă pe toate.

Prin reapariţia sa, cetăţeanul Ionescu nu aduse nimic nou cu el în afară de o privire bleagă,

obnubilată şi abulică, precum şi un tic nervos jenant, deconcertant dar destul de comic, mai ales pentru copii. Acesta din urmă consta în faptul că în timp ce umbla împleticit, sacadat şi cu capul căutând fulgerător în toate direcţiile, se oprea brusc cu palmele atingându-i genunchii, apoi, la fel de brusc, scotea tot ce avea prin buzunare ( mai precis tot ce-şi închipuia el că are pentru că de avut nu avea absolut nimic ) şi întinzând palmele goale în toate direcţiile oferea, stăruitor şi amabil, obiecte imaginare unor fiinţe invizibile dar care se părea că-l urmăreau avide permanent prin bloc. În acelaşi timp chipul îi căpăta o expresie de fericire extatică:

- Vă rog, luaţi! Atât spunea după care, dacă nu era oprit la timp şi, probabil, părându-i-se insuficient, începea

să se şi dezbrace. Locatarii ţipau la el, enervaţi şi jenaţi, pentru că de mai multe ori fusese surprins gol-puşcă, situaţii stânjenitoare şi extrem de penibile mai ales că de faţă se aflau şi copii. Dar copiilor le era simpatic. Evident ei nu înţelegeau, în inocenţa lor plină de cruzime, atenţia care trebuie acordată unui astfel de bolnav şi mai tot timpul se ţineau după el, îl trăgeau de haine, fugeau înaintea lui pe trepte şi strigau voioşi: “ Ce-mi dai? Ce-mi dai?! “, până când erau opriţi de câte o doamnă care le explica, dojenindu-i duios, că nu e frumos ce fac cu nenea nebun. Mai multe zile la rând fu lăsat la voia întâmplării şi nimeni nu încercă să comunice cu el. Nu se ştia unde doarme, ce mănâncă, şi chiar dacă şi-a mai păstrat astfel de deprinderi. Abia după vre-o săptămână îşi dădură seama că stafia care bântuia prin apartamente în creierul nopţii tulburându-le visele şi speriindu-i îngrozitor când aprindeau veioza să meargă la baie, e chiar cetăţeanul Ionescu, iar când, într-o dimineaţă, Procreatoarea, trezindu-se, văzu înaintea ochilor un cap mare şi păros care-şi lipise urechea de burta ei, domnul Filimon hotărî că e timpul să se intervină. Nu se putea pune în primejdie, riscându-se un avort spontan provocat de spaimă, viaţa ilustrei creaturi din burta familiei Popescu. Familia este celula societăţii, dacă însăşi acest concept era compromis, şi încă de cine!, atunci tot ceea ce reuşiseră până acum să înfăptuiască împreună îşi pierdea valoarea, iar viitorul nu mai avea sens. Cineva propuse ca cetăţeanul să fie încuiat în pivniţă într-una din boxe, dar ceilalţi îl priviră cu dezgust considerând un sacrilegiu proximitatea unui asemenea personaj în zona cazanului. Şi-apoi, de ce atâta lipsă de umanitate din moment ce plătise cu vârf şi îndesat pentru nihilismul său?! Evident, tot domnul Filimon veni cu ideea, o idee atât de subtilă, atât de plină de sensuri şi de adevăr încât, încă o dată se văzu limpede de unde provine lumina. Cetăţeanul urma să fie izolat, nici mai mult nici mai puţin decât în uscătoria de la nivelul al treilea. Cu uşile! Acolo îi era locul. Se tăie lacătul sudat şi după ce, în cele din urmă, Ionescu fu reperat într-unul din apartamente, pe la parter, fu condus cu blândeţe şi cu îndemnuri: “ Bravo Ionescu! “ însoţite de palme uşoare pe spinare, până în uscătorie. Fu izolat, fără o durată determinată, dar cel puţin până Procreatoarea va naşte. Apoi, domnul Filimon vorbi într-o doară peste cei de faţă tocmai pe când trecea o sârmă prin belciugele de fier: “ Cineva să-i mai aducă de mâncare…”, fără să precizeze cine anume, adică, cine şi când o vrea. Oricum, proverbul “ Nevoia îl învaţă pe om “ se adeveri încă o dată. După câteva ore, locatarii care treceau pe scări observară nedumeriţi că în mijlocul uscătoriei a apărut un paralelipiped, un fel de cabină de duş construită din uşile de apartament. Cetăţeanul nu se vedea nicăieri. Cineva chiar intră şi dădu încet ocol paralelipipedului dar nu avea nici o deschidere. După ce mai întrebă de câteva ori “ Ce faci? “, fără să primească răspuns, ieşi repede pentru că nu-i plăcu senzaţia că este urmărit din interior prin cele patru vizoare, acesta fiind şi unul din motivele pentru care lumea venea destul de rar să lase pe ciment o farfurie cu mâncare.

- 29 -

La vreo două săptămâni, într-o dimineaţă, într-unul din apartamente sună interfonul, iar când persoana aflată prin apropiere întrebă, malefic, cine e, în difuzor răsună clar şi răspicat:

- Eu. Toată lumea coborâ, bulucindu-se respectuoasă, emoţionată şi surprinsă de cum trece timpul,

în holul negru de la intrarea în bloc. Uşa se deschise şi apăru maestrul Mihai Popescu-Creatorul. Se întorcea din Cuba.

El salută şi dădu să urce deoarece era obosit, dar văzând privirile uşor temătoare, uşor curioase, rămase în mijlocul lor înţelegând că trebuie să-şi învingă plictiseala provocată de inevitabilele neajunsuri ale unui drum atât de lung şi să se arate amabil şi drăguţ faţă de aceşti oameni care-l aşteptaseră, se gândiseră la el simţindu-i lipsa şi care acum erau nerăbdători să le povestească ce văzuse pe-acolo şi cum călătorise. În definitiv, erau de-ai săi!

Aşa că acceptă surâzător şi chiar uşor stânjenit scaunul oferit de domnul Florescu pe care bucuria revederii îl făcu să nu se mai poată controla mimând cu gura până la urechi un gest de du-te-vino, de altfel destul de deplasat, dar care fu trecut cu vederea. Apoi, după ce restul se aşezară roată în jurul său, în picioare rămânând doar domnul Filimon ca cel care prezidează, desigur îngăduitor şi de la distanţă, adunarea, maestrul începu să le povestească ce făcuse, ce-a văzut, cum e pe-acolo, cum a călătorit, ei punându-i multe întrebări curioase şi precise pe care le aveau notate în nişte carneţele, el minunându-se de cât de multe învăţaseră în lipsa lui. Desigur, toată lumea observase că sub haina de drum îşi ţinea mâna dreaptă îndoită pe piept şi legată într-o eşarfă exotică a cărei fundă uriaşă la ceafă dădea impresia că maestrul a mai adus cu el vreo patru urechi, iar pe genunchi avea o servietă neagră legată cu un lanţ la mâna stângă, lanţ ce-i drept cam scurt pentru că atunci când ridica brusc mâna să se scarpine în creştet servieta îi sălta în poală izbindu-l în stomac. Dar nimeni nu dădu curs întrebărilor care le coceau în minte. Aşteptau, respectuoşi, ca maestrul să-i lumineze atunci când va considera el de cuviinţă să o facă. Şi, în cele din urmă, chiar o făcu dar mai mult dând impresia că din cauza furiei nu se mai poate stăpîni. Privind când la ei, când, pe deasupra capetelor, în zona întunecată în care se ghicea umbra domnului Filimon, Creatorul le povesti, şi ei îl ascultară cu gâtlejurile uscate de emoţie şi spaimă, cum, chiar la înapoiere, în timp ce se îndrepta spre aeroportul din Havana, scăpase ca prin urechile acului dintr-un atentat care-i fusese pus la cale cu scopul de a fi asasinat. În orice caz, aşa cum se vedea, el scăpase destul de uşor dar în urmă lăsase zece morţi şi patru maşini incendiate. Ghici că din pricina stuporii ascultătorii nu sunt în stare să-i pună întrebarea care se năştea, firesc, după o asemenea relatare terifiantă: “ Cine şi de ce? “. Dar nu spuse nimic. Doar zâmbi uşor, din întreaga sa atitudine înţelegându-se că nu e străin de o explicaţie dar preferă ca , deocamdată, să o păstreze pentru el. Sigur, despre servieta neagră şi conţinutul ei nu vorbi nimic, dar asta ar fi fost chiar culmea şi, de altfel, acum oamenii se simţeau mult mai bine aşa, bănuind că înăuntru se găsesc documente extrem de importante pentru soarta lor dar în care nu trebuie să-şi bage nasul decât cei care ştiu cum se umblă cu asemenea acte. O singură dată, Creatorul crăpă servieta şi, privind-o pieziş, timp în care ceilalţi căutau politicoşi şi speriaţi primprejur, scoase cu grijă din întunericul ei un tub maroniu care nu se mai termina şi care se dovedi, în sfârşit, a fi o incredibilă havană cu inel auriu despre a cărei provenienţă vorbi evaziv dar arătând cu degetul spre tavan şi al cărei fum gros şi aromat învălui pe dată holul provocându-le tuturor o greaţă fină şi selectă, aceasta, alături de servieta cu lanţ, eşarfa exotică şi havana propriu-zisă, contribuind din plin la sentimentul că omul care şedea acum pe scaun în faţa lor a pornit de la nimic ajungând ceea ce este astăzi, adică un erou şi un mare creator, dar care, iată, nu uită de unde a plecat. Admiraţia era absolută. Brusc, domnul Filimon tuşi, tare şi răguşit de undeva din întuneric. Toată lumea înţelese că fusese destul, iar acum, că partea veselă şi plăcută a lucrurilor a trecut, maestrul Mihai

- 30 -

Popescu-Creatorul se va retrage împreună cu acesta pentru a discuta treburi mult mai importante şi care îi privesc numai pe ei doi. Aşa că, oamenii se ridicară în picioare şi începură să se învârtă puţin prin preajmă ca să se dezmorţească, rămânând mai mult pe loc politicoşi anume pentru ca cei doi să o poată lua înainte. Dar, chiar când începură să se îndrepte fiecare spre treburile sale, de undeva de la etaj răsună un urlet înfiorător şi toţi încremeniră privindu-se îngroziţi. Nu pricepeau ce se întâmplase. Apoi, imediat, urletele începură din nou, puternice, insistente, sfâşietoare. Dădură fuga cu toţii la etaj în direcţia de unde proveneau, se buluciră în apartamentul cu pricina şi, în timp ce-şi frecau mâinile speriaţi, aflară, din om în om: Procreatoarei i se rupsese apa. Din cauza bucuriei şi surprizei provocate de reîntoarcerea Creatorului, nimeni nu observase, în timp ce-l ascultau setoşi şi uimiţi roată în jurul său, că doamna nu se află de faţă. La fel cum nimeni nu prevăzuse că evenimentul atât de aşteptat ar putea avea loc atât de devreme. După calculele lor, acest lucru trebuia să se petreacă abia peste vreo două luni. Pe dată, începură să se învârtă ameţiţi care-ncotro, izbindu-se unii de alţii şi fără să ştie pe ce să pună mâna. Fiecare dorea să ajute cât mai mult dar nu reuşea decât să provoace un haos şi mai mare, accentuat chiar de ţipetele care acum nu mai conteneau şi care-i făceau pe unii să-şi smulgă disperaţi părul din cap. Panica era totală. În cele din urmă, domnul Filimon îi scoase, autoritar şi sigur pe el ca un ginecolog, din apartament. Rămaseră înăuntru numai dânsul şi Creatorul care tremura de spaimă, lanţul zăngănindu-i într-una pe servietă şi havana pufăind asfixiant. Pentru că, aţi înţeles, nici nu se putea concepe ca vlăstarul care tocmai anunţase că are de gând să apară pe lume să-şi umfle pentru prima oară plămânii încă umezi cu un alt aer decât aerul lor, al tuturor. Din când în când, domnul Filimon ieşea în prag şi, piept în piept cu cei care aşteptau în hol cu sufletul la gură, dădea o comandă scurtă, dar pe figura lui ermetică nu se putea citi evoluţia travaliului. Ore în şir, conform indicaţiilor zbierate dinăuntru, se aduseră de prin tot blocul: oale cu apă clocotită, foarfeci, găleţi cu apă rece, cuţite, linguri, polonice, sticle de Havana Club, din nou apă clocotită, astrahanul, baloturi şi cearşafuri albe, mâncare, trusa de farduri şi rujul doamnei Florescu, Biblia doamnei Isopescu, gheme de sfoară, tablourile doctorului Ionescu şi multe altele, zona arătând ca în reportajele cu sinistraţi. Dar nu se reuşi absolut nimic. Fătul nu vroia să iasă, chinuindu-şi mama care urla acum mai tare ca oricând. Nervii erau întinşi la maxim, limita suportabilului fiind, de altfel, de mult depăşită şi dinăuntru zgomotul lanţului se auzea de parcă maestrul fugea de colo-colo cu zale pe el. În disperare de cauză cineva, nu se ştie cine, spusese mai devreme că, în definitiv, de ce nu s-ar apela la Ionescu. Dar lumea se strâmbă oripilată: în primul rând, cetăţeanul cam de multişor nu prea mai arăta el nici măcar a om darămite a doctor; şi-apoi şi de-ar fi fost, să zicem, nu chiar atât de buimăcit, cum să-l solicite tocmai pe el. Aşa ceva nici nu încăpea în discuţie şi era inutil şi să se mai aducă vorba. La urma urmei generaţia multora din cei de faţă venise pe lume tot acasă, nu la maternitate, şi în condiţii infinit mai mizere. Mamele lor se chinuiseră şi ele ore în şir ( cineva preciză că a lui zile ) în prezenţa moaşei satului care de cele mai multe ori era o babă surdă, beţivă şi inutilă care în tot acest timp se văita la ce preţuri incredibile ajunseseră cheltuielile de înmormântare şi cine o să o îngroape pe ea.

- Lasă să se chinuie, ziceau locatarii. Ăsta-i semn bun! Însă chinul ăsta devenise de-acum al tuturor. Dacă o vreme îşi tot spuseseră unii altora că: “

De!, ce să-i faci, dar pe urmă să vedeţi ce-o să mai petrecem! “, acum zăceau obnubilaţi pe scări şi prin tot holul cu ochii închişi şi capetele sprijinite în mâini. Ar fi dat orice să se sfârşească odată urletul sinistru care le scormonea într-una creierii şi se întrebau cum de mai găseşte femeia aia dinăuntru atâta vigoare în ea. Aşa că, atunci când domnul Florescu, coborând de la etaj, şopti în prima ureche pe care o întâlni în cale “ Amoniac “, cuvântul trecu din om în om cu destulă neîncredere dar, totuşi, ca să nu se

- 31 -

spună că nu s-a încercat şi asta, până ajunse în apartament şi, în timp ce toţi picoteau într-o indiferenţă protectivă, urletul încetă brusc.

Trecu o vreme până ce, pe rând din toate părţile, începură să se ridice capetele ascultând liniştea care, după atâtea ore de turbare încrâncenată, le ţiuia, neverosimilă, în urechi.

Domnul Filimon, apărut în prag, întrebă cu glasul răguşit de sfârşeală: - Cine a spus amoniac? Oamenii din hol se uitară unii la alţii. Nu-şi aminteau cine le-a suflat în ureche sau cum a

apărut printre ei cuvântul acesta, magic după câte se părea şi care le procurase liniştea. Dinăuntru începu din nou să se audă dar de astă dată doar un vaiet prelung, mai slab şi infinit mai suportabil. Doamna Isopescu întrebă curioasă:

- I-aţi dat să miroasă? Meşterul o fixă îndelung, un zâmbet misterios apărându-i în colţul gurii apoi. Închizând uşor

un ochi, remarcă savant: - Şi să miroasă, accentuând primul cuvânt. Şi dispăru înapoi în apartament. Un pic mai învioraţi, în minţi insinuându-se o vagă speranţă, locatarii începură să se întrebe

şoptit că, mă rog, indiferent cum s-a folosit amoniacul era foarte bine, dar de unde până unde răsărise această alternativă salutară?. Cine avusese ideea? Fiecare se întorcea spre vecinul său care, după ce se gândea o vreme, admitea că e posibil ca el să-i fi şoptit celuilalt dar, la rândul său, habar nu avea cum de-i venise lui, aşa că se întorcea şi el spre cineva din spate. Încet-încet, toate privirile rămaseră întoarse, aţintite asupra domnului Florescu care îi privea descumpănit, aşezat pe trepte pe la jumătatea scării, cu palmele lipite între genunchi şi labele picioarelor îndepărtate.

- Tu de unde ştii?!, se auzi din nou glasul domnului Filimon care iar apăruse în prag şi, plin de sânge până la coate, îl privea fix pe Florescu peste ochelarii pe care până atunci nu-i avusese şi prin care oricum nu-i putea vedea pe cei care stăteau pe jos dinaintea sa. Aceştia, însă, întorcându-se brusc la auzul vocii sale, tresăriră speriaţi deoarece, priviţi prin lentile, ochii săi le apăreau imenşi, atât de mari încât nu i se puteau zări decât hăurile negre ale pupilelor. Cel aflat mai sus, pe trepte, fu singurul care nu se sperie deoarece lui, domnul Filimon, aşa cum îl privea peste lentilele mici şi rotunde aşezate pe vârful nasului, îi apărea ca un măcelar cumsecade, poate puţin dezorientat, ca unul care după ce a spintecat dea lungul o vacă nu ştie ce să facă cu măruntaiele. Aşa că se foi puţin, pentru orice eventualitate se ridică în picioare, apoi, cu un aer uşor vinovat, arătă cu degetul undeva spre etajele superioare. Lumea înţelese imediat şi şoptiră puţin între ei, gânditori şi nehotărâţi, cântărind situaţia de parcă ar mai fi avut de ales. Dar lucrurile ajunseseră deja atât de complicate încât dădură cu toţii, neputincioşi, din umeri că, asta e !, în viaţă faci mai mult ce nu-ţi convine decât ceea ce-ţi convine, din păcate trebuie să mai faci şi compromisuri, mai ales într-o asemenea situaţie de gravitate extremă. Apoi, se întoarseră toţi spre domnul Filimon. Însă, prin lentilele acelea nu ghiciră ce se petrece în mintea sa, sau dacă între el şi Florescu au loc cumva schimburi de priviri. Şi chiar dacă în cele din urmă domnul Filimon îşi scoase ochelarii, o făcu doar ca să-şi şteargă cu dosul mâinii ochii obosiţi, gest care-i dădu un aspect halucinant, asemănător cu al comis-voiajorilor, deoarece pe faţă, de la o tâmplă la alta, îi apăru o dungă roşie şi groasă. Apoi dispăru în apartament. Priviră din nou în spate, dar Florescu nu mai era nici el şi înţeleseră unde fugise. Din nou începu o activitate intensă, contra cronometru, acum între uscătoria etajului al treilea şi apartamentul de la etajul întâi unde Procreatoarea se zbătea în voia destinului. Sus, în uscătorie, domnul Florescu stătea aşezat pe un scăunel de pescuit cu trei picioare. În urechi avea stetoscopul cetăţeanului Ionescu. Celălalt capăt îl ţinea lipit de una din laturile cabinei de duş dar mutând încontinuu pâlnia în diferite locuri, chiar jos de tot lângă podea. Pe chip avea o expresie extrem de chinuită din pricina faptului că permanenta frecare a membranei de lemnul uşii îi răsuna în

- 32 -

creier de parcă ar fi măcinat între emisfere sticlă pisată. Din când în când, sărea în picioare şi, îngrijorat şi febril, începea să lipească repede din loc în loc stetoscopul de celelalte uşi ale cabinei. Chiar dispărea mult vreme în spatele ei, în acelaşi timp repetând într-una, rugător:

- Mai spuneţi o dată, mai spuneţi o dată! Se părea că recluziunea îi făcuse bine cetăţeanului Ionescu, acesta dovedind că are scurte şi

rare momente de luciditate pe care domnul Florescu se chinuia să le exploateze cum se pricepea mai bine. Locatarii se desfăşuraseră dea lungul celor două etaje, înşiraţi la vale pe trepte într-un cordon lung, şerpuitor, între emiţător şi receptor. Domnul Florescu transmitea indicaţiile primite din cabină având tendinţa ca, atât din cauza concentrării prelungite cât şi a stetoscopului care-i astupa urechile, să le facă cunoscute răcnindu-le din toate puterile. Astfel, n-ar mai fi fost necesar ca primii şapte-opt locatari să şi le mai repete unul altuia, dar ei, pentru a fi siguri, totuşi o făceau neştiind până unde se aude, aşa că pe la etajul al doilea era o permanentă derută. Oamenii se răsteau unii la alţii “ Ssst! Taci, dracului, că nu aşa a spus! ”, vocea domnului Florescu se auzea mai slab şi suprapusă cu şoaptele din om în om, iar de aici în jos, pentru a nu se mai pierde vremea, fiecare continua să transmită mai departe cam ceea ce i se părea lui că înţelesese şi era într-adevăr important, omiţând anumite cuvinte neclare sau care-i erau necunoscute fiind termeni medicali, adăugând, eventual, câte ceva de la el, util şi încă neprobat. Prin urmare, la urechile domnului Filimon, informaţia ajungea distorsionată, trunchiată, îmbunătăţită şi adusă de fiecare într-o formă pe înţelesul său. Din pricina acestui fapt, asta presupunând că din cabină ieşea ceva corect, după mai bine de două ore travaliul rămăsese în aceeaşi fază şi situaţia chiar se agravase puţin pentru că urletele începuseră din nou, înteţindu-se cu vigoare.

Singurii care nu participau la acest supliciu, dar care îl asistau în mod direct erau maestrul Mihai Popescu-Creatorul şi Mioara. Primul, încercând să-şi calmeze tremurul şi emoţia, golise una după alta două sticle de Havana Club. Excesul, din contră, nu numai că îl mai linişti dar îl făcu atât de sigur şi de stăpân pe el încât, se putea deduce din exclamaţiile exasperate ale domnului Filimon: “ Ţi-am spus că-i vine tot sângele în cap. Ce, crezi că are scară înăuntru?! “, intervenise el însuşi, se pare, destul de incorect. A doua persoană era doamna Mioara, de altfel singura care, din pricina normelor de antisepsie extrem de severe, avea dreptul să intre în sala de naştere. Se afla acolo de când domnul Filimon, văzând că maestrul a devenit atât de sigur pe el încât nu mai poate fi stăpânit, îl îmbrâncise într-un colţ unde îi poruncise să şi rămână şi, pentru mai multă siguranţă, o chemase pe Mioara să şadă pe servietă şi să-i recite din odele lui, poate adoarme. Şi chiar îi reuşi pentru că, de la o vreme, mâna maestrului zvâcnea tot mai rar, dar, oricum, doamna Mioara se ţinea bine de mâner. Acum chiar că nu mai ştia nimeni ce s-ar mai putea face. O parte, regretau tot mai mult că se pierduse vremea ascultând vorbele unui nebun, unii fiind chiar decişi ca dacă, Doamne-fereşte!, se întâmplă ceva rău, cetăţeanul Ionescu să fie linşat de mulţime ( domnul Bărbulescu propuse să fie lapidat ). Teroarea atinsese proporţii inimaginabile şi numai o minune o mai putea salva măcar pe Procreatoare, pentru că în privinţa fătului existau mari îndoieli. Precis se asfixiase, blocat înăuntru, sufocat de cordonul ombilical care îi sugruma gâtul plăpând. Oamenii aşteptau, amorţiţi şi perplecşi, sfârşitul. Se pare însă că singurul care nu-şi pierduse complet optimismul era domnul Florescu. Acesta apăru în uşa uscătoriei şi, în timp ce bătea darabana pe membrana stetoscopului, răcni mai tare ca niciodată că trebuie procedat conform instrucţiunilor din tratatul de obstetrică, apoi anunţă, de parcă era la o lansare de carte, titlul lucrării, editura şi anul apariţiei, an bun după cum observară cunoscătorii. Speranţa moare ultima! Ca urmare, gloata se înfiinţă la intrarea apartamentului şi, din toate gurile, i se explică domnului Filimon ce trebuie să caute. Dar acesta îi privi îndurerat de atâta lipsă de perspicacitate. Se ştia bine că acum, aici, în fostul apartament al doctorului nu se mai află nimic altceva în afară de depozitele de conserve, sufrageria cu aragaze, biroul de stejar masiv al Creatorului, patul în care zăcea Procreatoarea şi ceva mărunţişuri inutile. Ce naiba?! Să meargă repede şi să caute peste tot hârţoaga aia blestemată.

- 33 -

Timp de o jumătate de oră, toată lumea umblă prin imobil, din pivniţă până la ultimul nivel şi înapoi, căţăraţi pe biblioteci, pe brânci pe sub paturi, privind pe după mobile, trăgând de ele, răscolind dulapurile de haine, răvăşind vesela. În tot acest timp, titlul, editura, anul apariţiei şi numele autorului erau repetate într-una, comunicate dintr-un apartament în altul, ţipate printre etaje, de parcă era cine ştie ce best-seller, pocind numele, interesându-se cum se pronunţă şi ce naţie o fi, francez, rus, german, chinez, brazilian sau, de ce nu, chiar cubanez. Tratatul fu găsit, în sfârşit, în biblioteca din apartamentul care aparţinuse domnului Filimon, având în interior nişte hârtii cu un scris mărunt şi indescifrabil pe care, când i-l predară trecându-l din mână în mână cu grijă de parcă era sfintele moaşte, acesta le ascunse repede în buzunar şi se uită urât la ei. Până aici totul părea în regulă, dar unde să-l deschidă pentru că, la o primă privire, bătea bine peste o mie de pagini, unii chiar minunându-se dezgustaţi câtă cerneală poate curge pe o temă atât de intimă şi delicată cum este naşterea şi hotărând că, indiscutabil, autorul, dacă nu doctorii în general, este pervers şi sigur nu este cubanez. Dar nu mai era timp de fandoseli detectivistice. Domnul Filimon îşi luă ochelarii de pe nas, şi după ce rândurile încetară să-i mai joace în faţa ochilor, citi la întâmplare un paragraf, urmărit cu sufletul la gură, apoi ridică fruntea înnegurată şi, privind ceţos drept în faţă, murmură:

- Ăsta-i nebun. Cu un pocnet care-i făcu pe toţi să sară în spate, închise tratatul masiv şi îl expedie pe

Florescu să afle unde anume trebuie citit, ce capitol, ce pagină, pentru că nu mergea aşa să cauţi acul în carul cu fân.

În timp ce-l aşteptau pe Florescu să vină cu informaţii, cineva propuse ca tratatul să fie sfâşiat judicios în mai multe fascicule pe care să le devoreze rapid toţi cei de faţă, dar meşterul strânse bine cartea la piept. În definitiv, era o carte frumoasă, admirabil legată în piele pe care, mirosind-o, îşi dădu seama că este de viţel, muchiile erau aurite, la fel şi inscripţia de pe copertă. Păcat de ea! Aşa că, impertinentului care avusese o iniţiativă atât de stupidă, i-o tăie scurt: “Dumneata să-ţi vezi de rachiu!“, remarcă deloc liniştitoare care-l aruncă pe cel în cauză într-o stare de cruntă disperare, simţind că este vizat, luat în colimator, spionat din toate direcţiile, şi asta nu de ieri de azi, ca apoi, luni de zile de la acest incident, să tot vrea, dar să nu îndrăznească, să aibă o discuţie între patru ochi cu domnul Filimon, măcar să i se spună când, cu ce şi unde a greşit şi ce i se sugerează să facă pentru a se reabilita, dacă se mai poate.

Deodată, într-unul din apartamente, ţârâitul interfonului sparse aşteptarea insuportabilă şi toţi se priviră perplecşi, realizând, brutal, că nu sunt singuri pe lumea asta. Cine putea fi? Şi tocmai acum când aveau cel mai puţin nevoie de vizite! Domnul Bărbulescu fu trimis repede să vadă despre ce e vorba şi să-l expedieze pe nepoftit, indiferent cine era, chiar comis-voiajor. Acesta coborâ şi, crăpând precaut uşa de la intrare, văzu în faţa sa un tânăr cu un ziar în mână care, destul de zăpăcit, aştepta să vină cineva să-i deschidă. Între timp râcâia discret geamul negru cu unghia, închipuindu-şi, cu naivitate, că ar fi vopsit pe dinafară. Observaţia îl enervă şi mai tare pe domnul Bărbulescu, aşa că se hotărî să-l expedieze urgent pe imbecil:

- Nu cumpărăm nimic! Tânărul se uită la el nedumerit. - Dar nu vând nimic… - Atunci, ce vrei?! Individul privi ceva în ziar câteva momente. - Aţi dat un anunţ… ştiţi, caut chirie… Domnul Bărbulescu rămase trăznit. Ei să dea anunţ pentru închiriat! Ce prostie! - Lasă-mă, domnule, cu anunţul tău!, aproape răcni la tânăr, spunându-şi în sinea lui că geme

pământul de idioţi. N-am dat nimic! Nu închiriem! Şi dădu să închidă uşa. Dar tânărul nu se lăsă. Mai privi o dată în ziar agitat, apoi plăcuţa de la intrare şi îi arătă

celuilalt că nu s-a înşelat, scrie negru pe alb, adresa corespunde întocmai. În timp ce domnul

- 34 -

Bărbulescu arunca şi el o privire destul de surprinsă în ziar, tânărul încercă să pătrundă, clipind des, bezna care apărea prin deschizătură. Dar celălalt îi simţi intenţia şi apropie repede uşa până ce, de sus până jos, rămase o fantă neagră care, la o anumită înălţime, avea un ochi albastru intens, ochiul domnului Bărbulescu. În clipa aceea, din spatele său începură să se audă urletele sinistre ale Procreatoarei, răsunând în tot blocul de parcă era înjunghiat un porc la abator.

- Ce se întâmplă?, şopti livid tânărul. Ochiul din deschizătură dispăru brusc câteva momente dar reapăru imediat. Luat prin

surprindere de la spate, domnul Bărbulescu clipise. - Naştere la domiciliu, mârâi el. Tânărul se lumină, deodată, vădit impresionat, ca toţi oamenii care pică pe neaşteptate în

mijlocul unui eveniment atât de important şi de fericit. - Să vă trăiască!, exclamă el încântat, dar parcă şi încercând să destindă atmosfera în

favoarea lui. - Să ne trăiască, se auzi slab şi rece din deschizătură, diferenţa fiind subliniată precis.

Mulţumim. Nu închiriem nimic, n-am dat nici un anunţ. Poate e greşit, sau poate… Până la urmă situaţia se limpezi. Într-adevăr, strada şi adresa corespundeau cu cea din ziar,

dar era vorba de cu totul alt cartier. Nimic surprinzător sau neobişnuit. În vremea regimului de tristă amintire se mai produceau uneori astfel de erori derutante. Avântul revoluţionar făcea ca blocurile să răsară peste noapte. Acolo unde, până mai ieri, era teren viran, pădure sau mirişte, mâine apărea un întreg cartier de locuinţe, aşa că cine mai avea nervi sau timp să verifice dacă denumirile străzilor şi bulevardelor nu cumva se repetau. Şi-apoi, pe locuitorii arterelor respective puţin îi interesa acest aspect minor. Oricum, nimeni nu îşi imagina că, undeva în oraş, ar mai putea exista o stradă ( uneori chiar două-trei ) cu aceeaşi denumire ca a lor. În principiu, chestiunea nu deranja pe nimeni. Numai uneori când, în faptul serii, câte o bătrânică sculată din zorii zilei acolo la ea în sat şi venită la oraş încărcată cu găini vii, paporniţe şi sacoşe să-şi viziteze feciorul sau fata şi să-i aducă de-ale gurii, întreba necăjită şi ostenită pe câte un trecător răzleţ care se grăbea către casă: “ Unde vine, maică, adresa asta… “ şi îi arăta bileţelul mototolit şi umed, după lungi parlamentări şi contraziceri, acesta înţelegea greşeala şi după ce-i striga “Strada-i asta, dar pe hârtia matale scrie un alt cartier, tocmai la celălalt capăt al oraşului! “, urca în casă unde povestea neîncrezător şi amuzat întâmplarea: “ Ce om şi feciorul ăla al ei, să-i dea o adresă greşită…Nici nu ştie în ce cartier a primit repartiţie… “ . Aceeaşi situaţie era şi în cazul de faţă. E-adevărat că, după Revoluţie, primăria mai modificase unele denumiri, inerţia cedând, uneori, reclamaţiilor, însă, dintr-o obişnuinţă adânc înrădăcinată, locuitorii le foloseau tot pe cele vechi. Asta pe lângă faptul că unii habar nu aveau că strada pe care locuiesc de atâţia zeci de ani şi-a schimbat între timp denumirea deşi treceau zilnic pe lângă noua plăcuţă de la colţ.

Aşa că tânărul plecă lămurit că trebuie să caute aceeaşi adresă, aceeaşi stradă, dar prin alte cartiere.

Între timp, la etajul întâi, domnul Filimon punea în aplicare protocolul cezarienei descris la pagina 465, pagină pe care domnul Florescu, venit în goană de sus, i-o comunicase în timp ce, privindu-l adânc în ochi, îi strecura tainic briciul dezinfectat cu bricheta. Tratatul de obstetrică se afla acum în braţele doamnei Mioara care declama, melodios şi iambic, instrucţiunile aflate acolo. Cu faţa acoperită cu broboane de sudoare amestecate cu picături din sângele care ţâşnea năvalnic, domnul Filimon secţiona vârât adânc, anunţând din când în când: “ Fereşte să nu-l pătez.”, fără să se înţeleagă clar dacă e vorba de splendidul tratat legat în piele sau de maestrul care zvâcnea obnubilat, rezemat de perete. Urletele conteniseră şi dinăuntru nu se auzea decât ciripitul doamnei Mioara, însoţit de plescăituri umede, semn că meşterul Filimon era pe calea cea bună. În hol, locatarii picoteau sleiţi, lungiţi pe ciment, care pe unde apucase, ca oile la stână, cu o ureche ciulită la zumzetul care venea dinăuntru şi, doar din când în când, pentru a destinde atmosfera, câte unul se ridica într-un cot şi întreba prefăcându-se nedumerit: “ Închiriem?”, la care ceilalţi rânjeau sadic: “ Ar fi o idee…”

- 35 -

Se însera şi pe coridor nu se mai distingea aproape nimic. Doar lumina slabă venită prin geamul uscătoriei permitea celor dispăruţi câteva clipe pentru o treabă sau alta, să-şi regăsească locul printre spinările de pe jos. Apoi, noaptea veni dea binelea şi doar după sforăituri răzleţe îţi mai puteai da seama că întunericul e înţesat de trupuri. Domnul Filimon ieşi în prag, aprinse un chibrit şi, nevăzut de nimeni, dispăru tiptil la unul din etaje de unde dădu un telefon cu o destinaţie necunoscută. Vorbi mult timp, primi felicitări, apoi scoase o hârtie din buzunar şi dictă îndelung cele notate acolo. Când, în sfârşit termină, coborâ, de astă dată tropăind gălăgios nevoie-mare, aprinse luminile pe coridoare, începu să strige într-una “Scularea! Scularea!” şi să-i împingă cu piciorul pe cei lungiţi pe jos care, pe rând, se ridicau în genunchi, apoi în picioare, se întrebau unde sunt, se întindeau să-şi dezmorţească oasele înţepenite pe cimentul rece şi priveau nedumeriţi în toate părţile. Domnul Filimon se reîntoarse în pragul apartamentului, îşi duse un deget la buze şi făcu: “ Sssst! “.

Abia acum îşi amintiră locatarii cum şi de ce se află aici. Un fior de surpriză şi curiozitate străbătu adunarea încremenită şi toţi priviră într-acolo cu respiraţia tăiată. Dinăuntru nu se mai auzea acum absolut nimic. Ce să se fi întâmplat?!

Dar domnul Filimon nu-i mai lăsă să se frământe. Într-o linişte de se auzea musca, se dădu un pas înapoi, întoarse uşor capul şi, privind la cineva din interior văzut doar de dânsul, şopti:

- Acum! În aceeaşi clipă, din străfundurile apartamentului începură să răzbată foarte încet acordurile

unui marş instrumental dar care se amplifică treptat-treptat până ce atinse o intensitate aproape asurzitoare care răscoli minţile asistenţei. Efectul îl mulţumi, se pare, pe domnul Filimon pentru că din nou întoarse capul spre persoana numai de el văzută şi îi mai şopti ceva. Însă, probabil din cauza zgomotului infernal, respectivul părea că nu înţelege ce i se spune. Domnul Filimon, enervat peste poate că i se strică regia, fu nevoit să zbiere de câteva ori, tot mai tare pentru a acoperi muzica, un cuvânt pe care cei aflaţi afară reuşiră la un moment dat mai mult să-l ghicească:

- Salt-o!!! Cu toate astea, nimeni nu înţelegea despre ce e vorba, la ce sau la cine se referea acel cuvânt.

Tensiunea atinsese cote inimaginabile. În sfârşit, se pare că persoana necunoscută dinăuntru reuşise, după mai multe încercări ratate ( asta era sigur pentru că deşi nu se mai putea auzi nimic altceva din cauza bubuiturilor de fanfară, cei din hol simţiră prin picioare vibraţia imprimată duşumelei de un obiect scăpat mereu pe jos de la mare înălţime ) aşadar, reuşise să se achite de îndatorire. Lumina din apartament se stinse brusc, câteva clipe totul rămânând în întuneric. Apoi, înăuntru se aprinse o lumină foarte slabă, probabil o veioză, şi cei de afară mai mult simţiră după mişcarea ochilor domnului Filimon care sclipeau roşii în obscuritate, că cineva se apropie foarte încet de acesta. După vre-un minut, acest lucru deveni sigur pentru că, pe peretele din spatele său, apăru brusc o umbră uriaşă, un fel de X enorm, tremurător, care, într-un fel, părea a fi un om şi care se micşora treptat pe măsură ce se îndepărta de sursa de lumină, deci se apropia de meşter. Dar nu se puteau lămuri ce se întîmplă. Domnul Filimon dispăru de câteva ori din cadrul intrării, şi pe perete se văzu cum se repede să susţină ciudata arătare împleticită, asta până când, deşi nu mai conta, toţi înţeleseră despre ce e vorba: umbra se întoarse în profil pentru a lua curba spre ieşire şi pe perete se văzu clar un trabuc care fumega şi ochiurile lanţului de la mână. Şi, chiar în clipa aceea, în cadrul uşii apăru maestrul Mihai Popescu-Creatorul ţinând pe creştet, e-adevărat cu destul de mare efort, servieta neagră pe care se afla doamna Mioara aşezată cu picioarele încrucişate şi ţinând ceva în braţe. Spectacolul era fascinant. Oamenii priveau uluiţi în sus de parcă se rugau la mogâldeaţa pe care acum doamna Mioara, conform instrucţiunilor precise, o ridicase deasupra capului, în timp ce domnul Filimon, rămas undeva în obscuritatea apartamentului privea scena frecându-şi palmele de mulţumire şi îşi spunea că, dacă ştii cum să regizezi totul, zboară şi peştii, numai să vrei. În ultimul moment îl fulgerase că dacă ar fi avut şi o bicicletă, din aceea cu o singură roată, pe care Creatorul să se plimbe în echilibru înainte şi înapoi printre oameni, aşa cum văzuse el la circ într-o zi

- 36 -

când nevastă-sa îl cărase să-şi plimbe astrahanul, atunci chiar ar fi fost ceva de nedescris. Dar, în primul rând, nu dispunea de o astfel de sculă, apoi, oricum, nu era sigur că maestrul s-ar fi putut ţine în echilibru şi, în sfârşit, acum îşi dădea seama că, din cauza distanţei mici până la tavan, acest lucru ar fi fost imposibil. Un triptic pe bicicletă nu merge la bloc. Şi aşa, privea îngrozit cum, cu mersul nesigur, fericitul părinte îşi apropia periculos de mult copilul de becul din tavan, doar voltele dibace ale doamnei Mioara evitând, în ultima clipă, coliziunea. Nou-născutului îi ajungea arsura din frunte. Acum, că şocul cel mare trecuse, locatarii îşi mai reveniră şi, stăpâniţi de o fericire copleşitoare, ridicau mâinile cerând să vadă mai de aproape făptura care li se zbătea uşor deasupra capetelor, lăsând din loc în loc dâre roşii pe tavan atunci când venea în contact cu acesta. Epuizat de efortul susţinut, Creatorul consimţi din toată inima. Cu relativă precauţie, îşi coborî servieta de pe creştet şi, lăsându-se în patru labe, o puse pe jos pentru ca doamna Mioara să se poată sălta în picioare, după care el însuşi se aşeză răpus pe servietă şi, cu ochii închişi, începu să tragă repede din ce mai rămăsese din trabuc până ce acesta îl arse la buze. Abia atunci se grăbi să scape de el dar, uitând că mâna stângă îi e legată cu lanţ sub el, o smunci violent, drept care se dezechilibră şi căzu într-o rână, rămânând aşa. Fireşte, din pricina vârstei fragede, doamna Mioara era mică, dar, chiar comparativ cu dânsa, făptura care se zbătea moale în braţele sale era dea dreptul minusculă aşa că, dorind să o studieze mai îndeaproape, doamna Isopescu trebui să o ia, cu infinită precauţie, în palmă, iar domnul Florescu după ce o privi un moment întrebă nedumerit: “ E cu spatele? “. Ceilalţi se adunară şi ei. Holbându-se intens peste umărul doamnei Isopescu, începură să emită tot felul de supoziţii în încercarea de a stabili sexul noului-născut, totodată cerându-i acesteia diferite lămuriri pe care dânsa le oferea pertinentă şi întorcând făptura în palme pe toate părţile ca un biolog la muzeul de ştiinţele naturii, prilej cu care cineva constată, spre uluirea generală, că e însemnată în frunte. Dacă nici asta nu e o dovadă că vlăstarul nu e orişicine…, se priviră ei cu subînţeles şi înclinând adânc din capete…

- E fetiţă!, curmă domnul Filimon observaţiile, constatând că fenomenul capătă, fără nici o justificare, un caracter mistic nedorit şi dăunător.

- Fetiţă!!!, exclamară ceilalţi încântaţi şi o apăsară uşor cu arătătoarele până ce aceasta scoase limba vomând uşor un lichid albicios. Ce frumoasă, ce gingaşă, ce delicată e!

- Trebuie să-i punem un nume!, exclamă domnul Florescu alergând în toate direcţiile în culmea agitaţiei. Se lăsă o tăcere stânjenită. Pe Florescu îl cam lua gura pe dinainte, asta n-avea să-i fie de folos, va vedea el, odată şi-odată tot o să i se înfunde. Cum adică să-i caute ei nume?! Doar copilul avea părinţi care, natural, se gândiseră la asta. Şi, fără ca cineva să fi făcut vre-un pas, probabil levitând, între Florescu şi toţi ceilalţi se interpuse brusc un spaţiu liber, lumea privind preocupată în toate direcţiile, oriunde, mai puţin spre el. Dar domul Filimon readuse imediat buna dispoziţie şi veselia, într-un fel făcându-le chiar o surpriză.

- Da-da, trebuie să-i găsim un nume!, zâmbi el, încurajator. Domnul Popescu, aici de faţă, a fost plecat, n-a prea avut timp, ştiţi doar…, şi arătă spre omul care acum dormea cu capul pe servietă. Şi-apoi…, fetiţa e vlăstarul nostru al tuturor, nu?! Al noii orânduiri, adică; se cuvine să cădem cu toţii de acord asupra numelui care va fi să-l poarte. Sau are cineva ceva împotrivă?! Fuge cineva de răspundere?! Să spună acum!, ridică el vocea prefăcându-se supărat, dar zâmbind cu toţi dinţii, ca şi când ar fi întrebat nişte copii dacă sunt de acord să mănânce îngheţată.

- Nuuu, se prinseră oamenii în joc, răspunzând amuzaţi şi în cor ca la şcoală, totodată privind cu dragoste în palma doamnei Isopescu.

Domnul Florescu parcă explodă! Făcând din mână o mişcare de du-te-vino atât de rapidă de parcă avea vre-o sută de degete, începu să turuie, fără suflare şi agitându-se pe loc nestăpânit, sute de nume de fete în ordine alfabetică, din greşeală chiar şi câte un nume de băiat, ceilalţi încercând inutil să-l oprească şi hohotind voioşi, pentru ca odată ajuns la capătul alfabetului să tragă aer în piept de parcă ar fi apărut la suprafaţă de la mare adâncime, apoi să o ia din nou de la capăt. Lumea îl privea

- 37 -

distrându-se şi vreo doi-trei începură chiar să bată din palme ritmic şi să strige într-una: “ Hai Flo-res-cu! “

La un moment dat interfonul porni iar să sune într-un apartament, dar nimeni nu-i dădu importanţă, nici chiar domnul Florescu, se pare, mult prea concentrat ca să-l mai audă. În definitiv, putea să fie oricine. Puţin le păsa. Ce fusese mai greu trecuse. De-acum începea distracţia şi voia bună şi, deşi extenuaţi, toţi se străduiau să arate că ştiu cum se sărbătoreşte un eveniment de o asemenea importanţă. Chiuiau şi băteau din palme, scandând la unison, în timp ce domnul Florescu, vânăt la faţă, lua a nu ştiu câta oară alfabetul la rând. Dar soneriile porniră încă într-un apartament, apoi încă în două, în trei şi, după un timp, tot blocul răsuna ca o sirenă. Abia acum se opriră câţiva, un pic parcă iritaţi că li se strică distracţia, dar totuşi fără să pună prea tare la inimă: oricum, indiferent cine e la parter, după ce-i vor face vânt se vor aşterne din nou pe treabă. Unii o luaseră mai devreme spre pivniţă, iar acum urcau împleticiţi şi cântând de tremurau podelele, aducând cu ei sticle de Havana Club pline ochi; câteva doamne dădură fuga în stânga şi-n dreapta să vadă ce se poate încropi la repezeală pentru că evenimentul le luase pe nepregătite şi chiar se gândeau amărâte ce bunătăţi ar fi ştiut ele să facă dacă ar fi prevăzut, măcar cu o zi înainte, ce minune avea să se petreacă; în pivniţă, presiunea cazanului depăşise cu mult valorile maxime admise. Însă, apărut de la etaj unde dăduse o fugă să-şi schimbe fracul plin de sânge, domnul Filimon îi făcu pe toţi să se liniştească o clipă, apoi ordonă scurt:

- Trei bărbaţi zdraveni să coboare imediat jos la intrare. Nu plătiţi, nu daţi bacşiş, totul e aranjat de mine. Am făcut rost de câte ceva, o gustare mică.

Aici fac o paranteză pentru a explica sensul expresiei “ am făcut rost “ folosită de domnul Filimon. Iată-l! Deşi de la Revoluţie încoace magazinele abundau de produse aflate la discreţia tuturor, dar inaccesibile pentru majoritatea populaţiei din cauza sărăciei lucii, domnului Filimon îi făcea, nu se ştie de ce, plăcere să întrebuinţeze în continuare această sintagmă acum nejustificată şi desuetă, dar care în trecut era pe buzele tuturor. Pe atunci, magazinele alimentare nu ofereau nimic altceva în afară de vin de masă la litru, labe de pui la kilogram, conserve de peşte oceanic şi magiun de prune acru, dar dacă întâlneai pe stradă un cunoscut care îţi arăta discret dar victorios că are în plasă o bucată de caşcaval, întrebându-l uimit şi ros de invidie de unde l-a procurat, acesta îţi răspundea enigmatic: “ Am făcut rost.” Să nu mă înţelegeţi greşit! Bineînţeles, tot contra cost, uneori chiar de două-trei ori mai mult decât făcea. Dar, în general, puteai să dispui tu de oricâţi bani că de cumpărat tot nu reuşeai să cumperi aproape nimic altceva în afara mărfurilor mai sus amintite. Să nu mai vorbim de carne pe care, dacă “ făceai rost “, trebuia să o aduci în casă cu infinite precauţii, învelită în zeci de pungi din plastic, asta pentru că, pe stradă, o haită de câini adulmecând turbaţi o plasă aflată în mişcare, putea da de gândit anumitor trecători. Dar, să revenim. Domnii Bărbulescu, Diaconescu şi Florescu se executară urgent şi începură să coboare vijelios scara.

- Staţi!, îi opri domnul Filimon. Înşiraţi spre parter, cu mâinile pe balustradă, într-o goană frântă cu un efort considerabil,

bărbaţii îl priviră întrebător, din profil. Domnul Filimon lăsă o scurtă pauză pentru ca ceea ce urma să spună să capete mai multă greutate. Apoi, ridică lent, prevenitor, arătătorul.

- Fără figuri, spuse el încet şi serios, în timp ce-l fixa pe Florescu. Apoi chipul i se schimbă de parcă era un antrenor de box care trebuia să-şi ia cu binişorul

elevii talentaţi dar nestăpâniţi, neştiind cât se pot abţine să nu se bată în locuri publice. - Deocamdată, adăugă simpatic şi jucăuş ca o promisiune, ca şi când i-ar fi rugat ca, de hatârul său, să mai aibă puţină răbdare.

Cei trei dădură din cap că au înţeles, se întoarseră brusc şi o luară din nou la goană pe scări în jos. Dar când, întrebându-se cine poate fi şi dându-şi coate sprinteni care să ajungă primul, deschiseră larg uşa cu interfon, căscară gurile şi încremeniră. Nu le venea să creadă.

- 38 -

Trasă cu spatele la scara blocului se găsea o furgonetă din acelea care fac livrări la domiciliu şi din care doi tineri cu cravate începuseră deja să descarce pe trepte: stive de lăzi cu bere, nenumărate butelii cu vin, coşuri uriaşe cu pâine, calupuri de brânzeturi şi caşcaval, o droaie de pachete şi pacheţele misterioase învelite în hârtie, navete de băuturi răcoritoare, oale şi crăticioare aburinde, un teanc de cofraje cu ouă, şampanie cât cuprinde, nu ştiu câte torturi şi tăvi cu prăjituri şi multe alte lucruri despre care cei trei habar n-aveau ce pot să fie, treptele dând impresia că parcă nu din furgonetă ar fi provenit totul, ci din blocul încărcat până la refuz se scursese o parte din mâncare în momentul în care cei trei deschiseseră uşa. În plus de asta, prin uşile date în lături ale furgonetei se vedeau, în partea de sus, înşirate pe stinghii orizontale, sute de pastrame, şunci, jamboane, cârnaţi şi peşti afumaţi, iar sub ele un morman uriaş de struguri, piersici, caise, cireşe, vişine, banane, pere, portocale, lebeniţe, mere, lămâi, ananaşi. În jurul maşinii, un purcel de lapte fugea, disperat şi guiţând amarnic, în toate direcţiile, urmărit, cu gâturile întinse ucigaş, de un cârd de raţe, găini, curcani, gâşte şi alte orătănii care dădeau toate să-l apuce. Unul din tineri îşi şterse mâinile de pantaloni, apoi scoase un creion şi un carneţel din care rupse o foaie, scrise ceva pe ea şi o întinse spre domnul Bărbulescu, întrebându-l indiferent:

- Domnul Filimon? Acesta nu răspunse pentru că, pur şi simplu, nu izbutea să înţeleagă nimic în jurul său. Nu

văzuse în viaţa lui atâta mâncare la un loc. - Vă rog să semnaţi de primire.

După ce, în sfârşit, domnul Bărbulescu semnă, cei trei se apucară tăcuţi şi stupefiaţi să care totul în bloc. Tinerii ajutau şi ei, îndatoritori, dar, de fiecare dată când intrau în hol, se opreau, stăteau o vreme acolo şi, în timp ce domnul Florescu le şoptea celorlalţi: “ Vedeţi ce repede obosesc? Tineretul de azi… “, îşi spuneau ceva unul altuia privind uimiţi în toate părţile şi atingând cu degetele pereţii negri lucioşi. La urmă, înhăţară şi purcelul, alergând grozav de veseli şi trântindu-se pe burtă în urma lui ca acesta să le scape în ultima clipă, mai apucară şi câteva orătănii, nu toate pentru că, oricum, le-ar fi prisosit, apoi intrară în bloc şi închiseră uşa în urma lor. Dar, când se văzură, în sfârşit, înăuntru, îşi dădură seama că tinerii, unul blond celălalt brunet, erau cu ei. Nu plecaseră, dimpotrivă, păreau foarte interesaţi de ce văd în jur şi îi priveau pe cei trei cu reţinere, dornici parcă să-şi satisfacă, fără să îndrăznească, o curiozitate care-i devora, mai ales că dinspre etajele superioare se auzea un vacarm înăbuşit, ceva ca asaltul unei redute la adăpostul întunericului.

- Luaţi loc să beţi şi voi o bere, propuse, destul de acru, domnul Bărbulescu şi, nu se ştie de unde, în spatele celor doi erau deja două scaune. În holul beznos plutea o oarecare tensiune… În definitiv, era omeneşte ca, după toată munca asta de salahori pe care o făcuseră, să li se ofere şi lor ceva din tonele de bunătăţi care acum zăceau în jur ca munţii. Cei doi acceptară imediat şi fără rezerve. Probabil li se părea, la băutură limbile se dezleagă, că vor reuşi să intre mai uşor în vorbă cu cei trei bărbaţi care acum, numai dintr-un reflex, pentru că ordinele fuseseră foarte clare, îi priveau lung printre gene, cu braţele încrucişate pe piept. Aşa că, în timp ce studiau atenţi pereţii şi plantele din hârdaie, se aşezară, unul din ei având chiar dificultăţi deoarece din pricina stuporii nu nimeri din prima scaunul. Domnul Diaconescu îşi controlă imediat atitudinea şi arborând o mină glumeaţă şi jovială, hâşâi păsăretul care ciocănea prin mâncare, apoi scoase o sticlă de bere dintr-o ladă, o deschise şi întrebă, aşa, într-o doară:

- Care din voi conduce? Tinerii erau cu spatele aşa că nu puteau vedea ce face domnul Diaconescu, iar din tonul vocii sale nu se putea ghici sensul ascuns al întrebării. Pe deasupra îi mai şi amuza grozav purcelul de lapte care, de când ajunsese în hol, părea mult mai destins, şi le scurma într-una printre picioare.

- Eu, răspunse, neatent, brunetul. Numai că, dintr-o dată, deveniră amândoi foarte atenţi în momentul în care, venit din spate,

domnul Diaconescu se opri dinaintea lor şi îi înmână blondului sticla cu bere, iar brunetului o banană.

- 39 -

Dar înţeleseră imediat şi după ce timp de câteva clipe se priviră unul pe celălalt fără a le veni să creadă, izbucniră în râs luând totul ca pe o glumă.

- Hai, tataie, ce dracu’ !, spuse şoferul. Doar nu suntem copii! O bere încoace-ncolo… ş-apoi e aproape miezul nopţii, la ora asta nu le mai arde caraliilor să-ngheţe de frig pe străzi. În definitiv, o bere e voie…, dar după ce se uită puţin la celălalt care deja gâlgâia indiferent şi pofticios, adăugă nesigur: Parcă... Nu?

Cei trei bărbaţi aflaţi în picioare se priviră câteva momente, stupefiaţi. Erau atât de şocaţi de replica impertinentă a tânărului încât nici nu ştiau ce să facă, dacă să se enerveze sau nu. La o primă evaluare, brunetul făcuse cel puţin trei greşeli grosolane: unu la mână că era complet inconştient, neavând nici o reţinere să consume alcool înainte de a se urca la volan, asta dacă nu cumva venise gata beat; doi la mână că încerca, cu aroganţă, să intre în competiţie cu autorităţile ceea ce, se ştie, este sămânţă de nenorociri şi pe deasupra, provocându-i pe ei, trei cetăţeni oneşti, la o complicitate abominabilă; trei la mână că habar nu avea ce spune legea cu privire la şofatul autovehiculelor pe drumurile publice; şi-apoi, cum adică “ tataie “!!! Asta pe lângă faptul că de când intraseră în hol amândoi se holbau într-una în mod dea dreptul deplasat în toate părţile de parcă vizitau o peşteră, nu se aflau într-o casă de oameni civilizaţi. Ce găseau aşa de interesant?! În orice caz, aşa ceva nu li se mai întâmplase niciodată! Asta în mod categoric! Comis-voiajorii ăilalţi erau mici copii. Dar, ce să-i faci, nivelul aroganţei în zilele noastre creşte proporţional cu gradul bunăstării materiale. Ăia măcar umblau cu sacoşele în spinare din uşă în uşă, ăştia dacă primiseră de la firmă o amărâtă de maşină de serviciu te luau de sus, pretindeau băutură şi ţi se adresau cu “ tataie “. Era nevoie de un exemplu mai elocvent decât ăsta?! Cât trebuiau să mai suporte?! De ce, de mai bine de zece ani erau nevoiţi să înghită impertinenţa şi mojicia tuturor?! De ce nu-i pedepsea nimeni pe toţi aroganţii, pe toţi închipuiţii ăştia? Asta e muncă? Să-ţi pui cravată ca să vinzi piepteni şi să descarci jamboane şi purcei?!!!

Din spate, domnul Florescu, acest om fiind de nestăpânit, începuse deja să privească în tavan de nu i se mai vedea decât albul ochilor, ca la cei cu cataractă. Din buzunar scoase stetoscopul pe care încă îl mai purta asupra lui şi începu să-l bată uşor în palmă. Situaţia părea că tinde totuşi să se agraveze, deşi nimeni nu dorise acest lucru. Mai ales de data asta. Era evident că domnul Filimon nu luase în calcul un asemenea comportament. Altfel, sigur le-ar fi dat dreptate.

Tânărul blond nu-şi luase nici o clipă sticla de la gură, în tot acest timp turnând literalmente berea întrânsul, gâtlejul rămânându-i imobil ca o conductă rigidă. Părea că se teme ca nu cumva cel care-i oferise sticla să se răzgândească.

Celălalt, brunetul şofer, văzând că nici nu i se ia în seamă observaţia, îşi decoji dezamăgit banana şi după ce, cu o greaţă nesfârşită, muşcă precaut din vârful ei, se uită urât la domnul Diaconescu şi, acum mai mult ca să se ia de el şi mai puţin interesat, îl întrebă răstit şi molfăind cleios: - De ce-aţi vopsit totul în negru?! Şi geamurile! Parcă-i în iad! Nu vedeţi că vi s-au uscat toate plantele?!

Demonstrativ, chiar întinse mâna, apucă una din frunzele galbene şi uscate ca foile de tutun pe un gard la soare şi o strânse zdravăn în pumn. Răsună un zgomot de celofan boţit şi când deschise mâna, din palmă îi curse o ploaie fină-aurie, ca dintr-o ţigară răsucită între degete.

Cei trei bărbaţi se fulgerară unul pe altul uluiţi. Impertinenţa depăşise deja absolut orice limită! Era neverosimil ceea ce li se întâmpla.

Cu un grohăit surd de mistreţ înjunghiat, domnul Florescu se smulse împleticit de la locul său şi din trei paşi, timp în care îşi vârî stetoscopul în urechi ca un medic chemat la o urgenţă, ajunse în faţa tinerilor. În timp ce aceştia priveau ca la tenis pâlnia care li se bălăngănea prin faţa ochilor, domnul Florescu începu să-şi frângă mâinile indecis, pendulând între obligaţia de a asculta ordinul domnului Filimon care fusese foarte clar şi necesitatea imperioasă, organică, de a desăvârşi pe loc două bărbierituri după toate regulile artei pe care o stăpânea magistral. Apoi, înghiţi o dată în sec şi, ca soluţie intermediară şi de moment , înşfăcă iute între degetele dibace pâlnia stetoscopului şi , apropiind-o de gurile celor doi, când de una când de alta, rapid şi fără să aştepte un eventual răspuns, răcni asurzit, cu albul ochilor bombându-i orbitele:

- 40 -

- Care-i problema?! Care-i problema?! Care-i problema?! Încerca să se descarce, să elimine tensiunea, asta spre binele lor. Totuşi, era sărbătoare. Tinerii se smuciră, uluiţi şi înfricoşaţi, pe spate. Brunetul îşi băgă repede banana în buzunarul de la piept, iar blondul lăsă uşor sticla de bere să

alunece spre podea pe lângă piciorul scaunului, fără să-şi dezlipească privirile de la bărbatul, uscat, dar ameninţător şi plin de draci, din faţa lor. Amândoi păreau că au înţeles că acestui individ nu-i poţi rezista deci, dacă vrei să scapi teafăr, cel mai bine e să joci cum ţi se cântă, şi se vedea că acum îşi scormonesc minţile cu febrilitate în căutarea unui răspuns satisfăcător şi conciliant cu care să bată în retragere, dar pe care nu reuşeau să-l găsească pentru că pur şi simplu nu-şi dădeau seama cu ce au greşit. Între timp, ceilalţi doi bărbaţi se postaseră în spate. În mâna domnului Bărbulescu apăruse o frânghie, în timp ce domnul Diaconescu deşi tot cu braţele încrucişate, părea acum că şi le ţine strâns să nu-i scape, într-o atitudine de ofensivă reprimată. E-adevărat, ordinele erau ordine, trebuiau respectate. Dar aveau şi ei demnitatea lor. O limită a răbdării. Nu puteau înghiţi la nesfârşit şi fără să clipească porcăriile unor troglodiţi de astă dată prea din cale-afară.

- Ce Dumnezeu tot faceţi aici de atâta vreme?!!! Bărbaţii tresăriră şi se întoarseră încurcaţi pentru că de pe treptele scării care ducea la etaj îi privea sever domnul Filimon care pricepuse dintr-o privire totul. - Noi vă aşteptăm de nu ştiu când şi voi staţi la bârfe şi taclale, adăugă el zâmbind înmuiat şi înţelegător ca şi când nu era nimic neobişnuit ca nişte amici care nu s-au văzut de o grămadă de vreme să uite un pic de treburi şi să se ia cu vorba bucuroşi de revedere şi dornici să schimbe noutăţi.

Cei de jos rămaseră locului mârâind surd ca nişte câini hămesiţi ţinuţi într-o lesă invizibilă. Florescu îşi îndreptase între timp pâlnia stetoscopului spre domnul Filimon pentru că, din privirile celorlalţi, simţise că cineva coboară şi, văzând că acestuia i se mişcă buzele, înţelesese că li se vorbeşte.

Dar, privind vag şi indiferent spre bucatele aflate grămadă peste tot, apoi, câteva clipe, la purcelul de lapte care, chiar sub ochii săi, se chinuia, fără să izbutească, să-şi salte trupul grăsun pe prima treaptă, domnul Filimon adăugă şoptit ca o promisiune:

- Hai, că mai aveţi vreme şi mâine şi poimâine să tot puneţi ţara la cale… Cei trei nu înţeleseseră cum vine asta aşa că, profitând de clipa de derută, tinerii îşi luară

picioarele la spinare şi, bulucindu-se la uşă să iasă, dispărură în noapte. Domnul Florescu scoase un urlet şi se aruncă pe urmele lor să-l mai apuce măcar pe unul din ei. Dar aproape în aceeaşi secundă se auzi motorul furgonetei pornind după câteva încercări disperate, apoi maşina demară cu scrâşnet infernal de cauciucuri, iar uşile din spate rămase deschise se trântiră violent de nişte stâlpi de electricitate din preajmă.

- Adică cum “ şi mâine şi poimâine “?, dădu glas nedumeririi domnul Diaconescu. - Am comandat ca trei zile la rând să ni se livreze totul proaspăt. Ca să ne simţim ca oamenii şi să putem sărbători cum se cuvine importantul eveniment, explică, modest, domnul Filimon. Reacţia pe care o avură cei trei bărbaţi în faţa unei atari perspective pusă la cale atât de minuţios şi dibace ar fi aproape imposibil de explicat, iar de toate astea, cu mare bucurie, aflară şi restul locatarilor. În orice caz, orice reţineri sau dubii ar mai fi persistat în mintea unora pieriră şi, din acel moment, domnul Filimon deveni pentru toţi locatarii conducătorul absolut şi de necontestat, organizatorul şi marele strateg, admiraţia pentru dânsul copleşind minţile şi sufletele. Sunt convins că în clipele acelea, dacă ar fi fost nevoie, oricare din locatari ar fi ucis pentru el. Odată ajunşi aici şi înainte de a merge mai departe, cred că ar trebui vorbit, în două cuvinte, câte ceva despre baza ideologică a demersurilor domnului Filimon, despre sensul doctrinei. Mare lucru n-ar prea fi de explicat dar, să fim bine înţeleşi, asta nu din pricina faptului că ar încerca cineva să arunce totul în derizoriu ci, dimpotrivă, pentru că, la fel ca toate marile doctrine care la

- 41 -

vremea lor au zbuciumat veacuri la rând istoria, şi aceasta, a domnului Filimon, era cât se poate de simplă, clară şi precisă, fără impurităţi de ordin metafizic sau multiple posibilităţi de interpretare care să poată da naştere unor echivocuri periculoase. Era, am putea spune, o doctrină cu bun simţ. Da! Ăsta ar fi cuvântul! Şi asta pentru că domnul Filimon, cu o luciditate formidabilă, ştiuse să parcurgă din nou în minte retrospectiv aşa-zişii ani de beznă totalitară ai istoriei Estului, să-i analizeze şi să amendeze prompt toate erorile dialectice care, acumulate în timp, declanşaseră dezastrul final, urmat de actuala zbatere perpetuă în imponderabilul tranziţiei spre o aşa-zisă democraţie liberală. Sunt convins, nu v-a scăpat chiar un exemplu, mai pe la începutul relatării, acela în care doamnei Isopescu îi dispăruse Biblia… Aşadar, domnul Filimon nu făcu greşeala predecesorilor săi de a lua sabia pentru a începe prin a tăia capete indezirabile riscând ca apoi alţii, oportuniştii, dizidenţii, să protesteze violent, năclăiţi demonstrativ de sângele victimei, aşa cum se întâmplase de multe ori în trecut. Sigur, atunci când chiar fusese nevoie, avusese o atitudine tranşantă faţă de unele influenţe exterioare care ar fi putut avea un efect nociv asupra unor caractere în formare, încă labile. Dar asta într-o manieră părintească, educativă şi numai şi numai spre binele tuturor locatarilor. Aţi observat, de asemenea, că spre deosebire de predecesorii săi, slabi şi vanitoşi ca toate minţile mediocre, domnul Filimon nu se izolase într-un clopot de sticlă, să zicem, de ce nu, într-una din încăperile unui apartament, poate chiar la ultimul nivel, şi de unde să conducă, din umbră, ca un spectru malefic, ameninţător, megaloman şi nevăzut niciodată de nimeni astfel încât, chiar şi atunci când, la o adică, s-ar fi arătat prin mulţime, oamenii ar fi bănuit că este doar sosia lui. Dimpotrivă!, el rămăsese întotdeauna, aşa cum se spune, alături de norodul său, veghind clipă de clipă la bunăstarea tuturor, împreună atât la bine cât şi la greu şi gata oricând să se sacrifice el cel dintâi. Dispreţuise dintotdeauna ideea de cult al personalităţii ca pe ceva inutil, neproductiv şi dăunător. În plus, acesta fiind şi cel mai important aspect al doctrinei, dovada excepţionalei sclipiri vizionare a domnului Filimon, el nu se opuse în mod vehement şi inutil crudelor realităţi exterioare, dimpotrivă, le tolerase, bineînţeles fără să le accepte şi luptând permanent împotriva lor. Pe scurt, este foarte simplu de înţeles! Toţi locatarii adulţi trebuiau, obligatoriu, să muncească, asta dacă nu cumva chiar o făceau deja, unii încă de ani buni, zeci de ani. Mai mult decât atât, angajaţii trebuiau să se achite cu mare sârguinţă de această obligaţie morală şi, în acelaşi timp, drept al oricărui individ pe lumea asta. Pentru că, deocamdată nu exista altă soluţie. Am spus, deocamdată! Desigur, momentan erau nevoiţi să-şi ofere energia, pregătirea, inteligenţa, iniţiativa, forţa creatoare şi celelalte calităţi unor elemente exploatatoare care, după Revoluţie, dăduseră năvală în ţară din Occidentul putred, degenerat şi găunos şi care acum controlau, direct sau indirect prin intermediul a tot felul de bănci, corporaţii, reprezentanţe, fonduri, firme, fundaţii, mai mult sau mai puţin reale şi legale, întreaga viaţă social-economică şi politică a ţării. Asta fiind foarte limpede pentru oricine avea ochi să vadă. Şi domnul Filimon avea.

Dar, la fel de clar, era faptul că nici să moară de foame nu puteau. Aveau nevoie de vigoare pentru ca, la o adică, atunci când se vor simţi pregătiţi, formaţi, să poată porni ofensiva. Şi-apoi se simţeau mult mai utili aşa, vârâţi adânc în sufletul duşmanului, în miezul structurilor lui, acţionând din interior şi erodându-i zi de zi autoritatea printr-o luptă surdă şi tenace. Gherila psihologică, asta reprezentau cei care aveau locuri de muncă. Deocamdată silenţioşi,latenţi, dar întinşi ca nişte arcuri de oţel.

La fiecare sfârşit de lună, domnul Filimon, secondat de soţie, se aşeza la o masă într-un apartament, mă rog, nu unul anume, şi în faţa sa se adunau atât pensiile cât şi banii reprezentând retribuţia fiecăruia pe luna în curs, fiecare teanc având ataşat şi fluturaşul de la casierie, desigur, asta nu pentru că ar fi fost bănuit cineva de o omisiune deliberată, ci doar pentru ca la urmă, prin calculul diferenţei totale dintre salariul net şi cel brut să li se arate tuturor câţi bani munciţi cu greu se fură lunar întregului colectiv al blocului prin introducerea după Revoluţie a acestui perfid, rapace, hain şi infernal sistem de taxe şi impozite, biruri grele într-un cuvânt, evident, tot o găselniţă, o înşelătorie a capitaliştilor veroşi şi exploatatori.

- 42 -

Astfel că, după ce doamna Filimon număra îndelung şi pe pipăite banii de faţă cu toată lumea, se comunica suma totală care, vă daţi seama, reprezenta ceva. Aici urma momentul de glorie lunară şi satisfacţie unanimă.

Domnul Filimon se ridica grav în picioare şi expunea, pentru a câta oară, sistemul ideal imaginat de dânsul: dacă trebuie să muncească pentru şi în sistem capitalist, atunci, cel puţin deocamdată, o fac pentru că le este necesar şi pentru că să nu munceşti e ruşinos. Însă nimeni nu o să-i oblige pe ei, locatarii acestui imobil, să şi trăiască conform acestui sistem plin de vicii, meschin, bazat pe forţa banului şi care predispune la diferenţieri de clasă, înstrăinare şi izolare. Ca un amănunt, poate nu lipsit de importanţă, asupra vehemenţei lunare a domnului Filimon, trebuie observat că, pe tot parcursul discursului, acesta trântea ritmic şi violent scaunul de podea, diversiune subtilă de natură să îmbunătăţească receptarea convingerilor sale. Şi chiar îi reuşea, singura care părea întrucâtva afectată de această manevră regizorală teribil de zgomotoasă fiind doamna Filimon, dânsa procedând întotdeauna şi la o verificare de rutină a corectitudinii primei numărători astfel că pe tot parcursul expunerii învârtea, tremurând şi clipind ritmic, bancnotele între degetele umezite abundent cu salivă pentru ca la urmă, inevitabil, să comunice o cu totul altă sumă, situaţie ambiguă care-l făcea pe domnul Filimon să o cerceteze încruntat, lung şi bănuitor. Desigur, dacă e să dăm importanţă amănuntelor, domnul Nicolescu, lucrând ca analist programator la reprezentanţa unei uriaşe companii multinaţionale de informatică, lua în mână lunar cam de douăzeci de ori mai mult decât domnul Diaconescu, şofer la firma care importa îmbrăcăminte purtată dar nu uzată. Pe de altă parte şi totodată paradoxal, domnul Filimon, adunându-şi pensia şi retribuţia, încasa lunar mai mult decât doctorul Ionescu ( pe vremuri se interesase el discret la casierie ), deoarece spitalul, fiind bugetar, salarizarea personalului se făcea din fonduri evident mici şi din inerţie se rămăsese la sistemul vechi conform căruia clasa muncitoare trebuie avantajată deoarece cu sudoarea frunţii ei se realizează producţia propriu-zisă, adică ceea ce se vede, în timp ce intelectualii imaculaţi pierd vremea cu discuţii, reflecţii sterile şi cercetări costisitoare. Sigur, nimeni nu-i plângea de milă doctorului care, pe lângă faptul că în ultima timp ajunsese ce ajunsese şi asta numai din vina lui, oricum, pe vremea când lucra nu trăia din salariul acela amărât ci din atenţii, şpăgi şi mită, aceasta fiind o altă regretabilă eroare a aşa-zisului regim de tristă amintire care, din nefericire, arhetipal, se perpetua şi acum în conştiinţa estică conform convingerii adânc înrădăcinate în cincizeci de ani de regim totalitar că dacă la doctor nu te duci cu desaga plină şi un plic gros, atunci mai bine rămâi acasă şi-ţi sapi mormântul în pace.

Dar toate astea nu mai aveau acum nici o importanţă. Domnul Nicolescu câştiga lunar mai mult decât alţi zece locatari laolaltă?! Cu atât mai bine pentru toţi, de abia intrau mai mulţi bani în fondul comun. Cu ce era vinovat domnul Diaconescu dacă domnul Nicolescu avusese şansa să lucreze pe calculator, aşezat într-un fotoliu moale aflat într-un birou confortabil dotat cu aer condiţionat, în timp ce el trebuia să-şi mănânce nervii în soare şi praf, uneori chiar pe sub ferestrele biroului său, reparând la rabla pe care trebuia să lucreze şi din care curgea rugina?! Sau avea domnul Nicolescu ceva de comentat cu privire la noul sistem?! Să spună public cu voce tare, răspicat, fără frică, iar faptul că nu o făcuse dovedea tocmai perfecta aderenţă a acestuia la doctrina domnului Filimon. Domnul Nicolescu înţelesese! De ce să se umfle în pene pentru nişte bani în plus? Să nu mai dea nici “ bună ziua “, să uite de unde a plecat?

În definitiv, domnul Nicolescu putea oricând zbura din fotoliul său comod, mai schimbase vreo şapte – opt firme de profil în ultimii zece ani şi, se ştie, cu cât te prăbuşeşti de mai din vârf ( pentru că, s-o recunoaştem, de bine de rău, domnul Nicolescu avusese, totuşi, o traiectorie ascendentă ), cu atât te izbeşti mai tare când ajungi jos. Se cunosc, doar, cazuri celebre de căderi libere urmate de impacturi de o asemenea violenţă încât praful s-a ales de victime. În ultimii zece ani ziarele semnalaseră cu o frecvenţă din ce în ce mai alarmantă astfel de cazuri disperate în domeniul privat. Şi-apoi, cinismul era înfloritor, nimeni nu venea să te ajute, să te compătimească măcar, să te-ntrebe cu ce ţi-ar putea fi de folos. Cu cât eşti mai sus, cu atât eşti mai invidiat, mai singur, fără prieteni. La

- 43 -

înălţime lupta e teribilă şi izolarea deplină. Aşa că, ce rost ar fi avut ca domnul Nicolescu să stea toată ziua singur – cuc, numai cu nevastă-sa, pe un munte de bani şi să nu-i împartă cu nimeni. Nici copii nu făcuseră, să zici că ar avea pentru ce agonisi deşi, chiar dacă ar fi avut, aceştia ar fi trebuit să aibă de-acum o vârstă la care să se descurce şi singuri. Iar de prieteni, amici, cunoscuţi care să le treacă pragul, să nu mai vorbim. Pe când încă nu exista interfonul, adică în perioada de marasm afectiv când locatarii trăiau la voia întâmplării, dezorganizaţi şi solitari, domnul Filimon nu văzuse niciodată pe nimeni care să-i treacă pragul domnului Nicolescu. Şi, în sfârşit, nici n-o să ia banii cu el în mormânt!

Fin psiholog, domnul Filimon studiase chestiunea Nicolescu mai mulţi ani şi intuise cu mare precizie lipsa unui suport moral în personajul care învârtea banii cu lopata. În sfârşit, când orice echivoc era înlăturat şi suma reală era stabilită cu certitudine, domnul Filimon se aşeza din nou şi, de faţă cu toată lumea, cu dexteritate de cartofor, distribuia teancul de bani în patru grămăjoare perfect egale. Trei dintre aceste grămăjoare reprezentau cotizaţia la fondul de rulment al colectivului de locatari, din care se achita şi întreţinerea globală a celor douăzeci de apartamente, fond care e întotdeauna bine să existe, numai oamenii inconştienţi şi lipsiţi de prevedere trăind la voia hazardului. De aceşti bani avea grijă casiera, adică doamna Filimon, dânsa având şi atuul că poseda, să zicem, un al şaselea simţ cu care reuşea să preîntâmpine potenţiale ingerinţe nedorite. Sfertul rămas, adică a patra grămăjoară, era împărţit în mod echitabil la cei aflaţi de faţă. Am introdus aici, şi nu altundeva, această scurtă explicaţie, tocmai pentru a fi mai bine relevat realul talent organizatoric şi spiritul de prevedere al domnului Filimon. Astfel!: din acest fond comun, de rulment, se luase suma necesară achiziţionării remorcilor de fructe, zarzavaturi şi legume, iar mai târziu a celor patru remorci de prune, această ultimă iniţiativă dovedindu-se oarecum exagerată deoarece cantitatea de aproximativ trei remorci putrezise în boxele pivniţei emanând o duhoare pestilenţială de cadavru în descompunere, dar despre care locatarii credeau că ar proveni de la gura de canal. Tot din aceşti bani se achiziţionase şi misteriosul cufăraş negru cu urechi care acum zăcea priponit în piroane pe acoperişul blocului. De asemenea, din aceşti bani i se asigurase Creatorului sejurul în Cuba, biletele de avion precum şi o sumă modică de care să poată dispune pe perioada şederii pentru diferitele cheltuieli, fireşti şi necesare, că doar nu poţi lăsa omul să plece la drum fără un ban în buzunar. Şi tot din acest fond comun mai comandase domnul Filimon şi cele necesare “ sărbătorii speranţei “ (aşa numeau locatarii aceste trei zile de fericire şi armonie exemplară ), de asemenea, cadoul pentru sărbătorită, dar despre care vom vorbi la timpul potrivit, precum şi setul nou de brice pentru domnul Florescu, în semn de recunoaştere a faptului că acesta, păstrându-şi sângele rece într-un moment critic în care totul părea pierdut, reuşise, chiar forţând puţin o concesie nedorită, să repună vasul pe linia de plutire, împiedicând astfel un dezastru şi în acelaşi timp o pierdere irecuperabilă. Acesta era domnul Filimon!!! Omul care ştia să prevadă, să preîntâmpine totul cu mult timp înainte. Omul care, cu mult curaj şi o intuiţie fantastică, lua hotărâri care, la vremea lor, erau, poate, considerate absurde, contestate, neînţelese, dar care dovedeau ulterior maniera vizionară în care ştia să conducă destinele acestei comunităţi, deocamdată mică, dar perfect coagulată în jurul unui ţel nobil şi înălţător, o existenţă liberă, demnă şi ferită de zvâcnitile unor ambiţii deşarte, o aşa-numită “ existenţă inovată “ cum o definise în mod original însuşi promotorul ei, domnul Filimon sau, într-un cuvânt, Strategul, pentru că din acest moment, şi pe bună dreptate, numai astfel mai fu numit de către toată lumea. De la bun început trebuie precizat că sărbătoarea ţinu mai mult decât fusese prevăzut, adică dublu sau, ce mai încoace-ncolo, cu tot cu aproximativa reîntoarcere la realitate a convivilor, o săptămână, asta pentru că, evident, oamenii se simţiră datori să-şi manifeste bucuria aşa cum se cuvine.

- 44 -

Astfel, după ce bunătăţile de la parter fură urcate, pentru a fi mai la-ndemână, la etajele superioare, începu petrecerea. Ca să vă faceţi o idee asupra halului de oboseală pe care orele de crâncenă încordare, zbucium şi deznădejde ale travaliului Procreatoarei o sădiseră adânc în aceste admirabile suflete, vă spun doar că după aproximativ o oră, jumătate din locatari dormeau-duşi prin tot blocul. Şi acesta ar mai putea să se constituie în unul din motivele prelungirilor în sensul că, plecându-se de la ideea că totul se face împreună adică toţi pentru unul şi unul pentru toţi, jumătatea care era, să zicem aşa, trează ( adică nu chiar dormea ), nu putea concepe să petreacă fără ceilalţi care sforăiau pe sub mese, dar nici nu se îndurau, euforia fiind prea mare, să facă acelaşi lucru pentru ca mai târziu să se deştepte şi să înceapă toţi deodată ca oamenii serioşi. Rezultatul era că se chinuiau să se ţină treji aşteptându-i şi pe ceilalţi să se scoale dar, în cele din urmă, nu mai rezistau şi adormeau chiar cu puţin înainte ca aceştia să înceapă a se ridica în capul oaselor. Astfel, pe parcursul acestei săptămâni, cele două jumătăţi discutară între ele foarte rar sau deloc. Numai uneori când cineva care nu dormea, deci petrecea, avea nevoie, în mod imperios, să comunice ceva important unei alte persoane aflată în faza de recuperare, se străduia din toate puterile, aşteptând cuminte lângă cel în cauză, să-şi ţină ochii deschişi până când şi acesta va binevoi să facă acelaşi lucru. Însă rezultatul nu era întotdeauna satisfăcător. Aşa, de exemplu, domnul Bărbulescu, având ceva foarte important să-i comunice soţiei sale, după îndelungi căutări o depistă pe undeva prin bloc şi, pentru a nu adormi înainte ca aceasta să se trezească, bău în disperare de cauză o mare cantitate din cafeaua de care făcuse rost Strategul. Însă când, în sfârşit, soţii se văzură faţă în faţă, soţul începu să-i spună repede soţiei ce avea pe suflet dar nu reuşi, probabil atât din cauza oboselii cumplite cât şi a excesului de cofeină, decât să şuiere spasmodic, întretăiat şi cu spume de zaţ negru, ceva de neînţeles, pe faţă având întipărită masca numită “ rizus sardonicus “, în timp ce trupul, rigid ca un arc într-o încordare formidabilă, îi convulsiona într-una, cu degetele răsucindu-i-se îndărăt. Era în ultimul hal de oboseală. Doamna Bărbulescu îl privi ca prin ceaţă, dar suficient încât să-i poată porunci sever: “ Du-te i-me-diat şi te culcă! Nu vezi cum arăţi?! Ce-o să zică Strategul dacă te vede aşa?!” Adevărul e că doamna Bărbulescu nu era chiar cea mai în măsură persoană să facă astfel de observaţii, ştiut fiind faptul că cineva tocmai trezit după o beţie crâncenă, arată mult mai rău decât dacă n-ar fi dormit o săptămână. Totuşi, docil, domnul Bărbulescu se prăbuşi, adormind instantaneu într-un opistotonus profund. Singurul care se ţinea cât de cât bine era, natural, Strategul şi, probabil, şi cetăţeanul Ionescu, cu toate că pe acesta, deşi acum se afla laolaltă cu toată lumea, nu avea nimeni timp să-l bage în seamă. Însuşi Strategul îi dăduse drumul, mai exact îi îngădui să nu mai intre în uscătorie deoarece, profitând de faptul că, în graba mare, domnul Florescu nu mai trecuse sârma prin belciuge, doctorul ieşise şi fulgera prin preajmă. E drept, la fel ca şi recluziunea, nici această eliberare nu era pe o perioadă bine determinată sau, de ce nu, chiar definitivă ci, în principiu, până când pe Ionescu aveau să-l apuce din nou năbădăile. Strategul considerase că o graţiere, fie ea şi provizorie, se poartă, adică e în ton cu importanţa evenimentului, cunoscând bine faptul că în toată lumea astfel de dovezi de milă creştinească se practică de către autorităţi în împrejurări fericite. În plus de asta, acum, că făcuse cu succes cezariana, Ionescu nu mai reprezenta în ochii Strategului nici o ameninţare. Era doar o umbră palidă a ceea ce cândva se numise, acum atât de neverosimil, doctor, şi care deveni, să zicem, dezirabil, doar prin faptul că era complet inofensiv. De altfel, Strategul se simţea acum la fel de doctor, de nu mai ceva, decât fusese, cică, şi Ionescu şi, într-un fel, îi era chiar jenă când se gândea că ar fi putea fi asociat cu această epavă care începuse din nou să bântuie, benignă şi nevăzută, prin bloc.

Totuşi, nu se răbdase să nu-l ducă, într-ascuns şi profitând de momentul de abulie a celor două jumătăţi aflate în faza critică de trezire-adormire, lângă patul în care, după atâtea ore de chin, Procreatoarea zăcea sfârşită. Dând la o parte cearşaful, îi arătă abdomenul umflat, palid-verzui şi traversat de-a latul de fermoarul metalic al unei jachete de iarnă, fermoar din care, din loc în loc, ieşeau

- 45 -

tuburi de dren improvizate dintr-un furtun negru de tras benzina şi care bolboroseau emanând un gaz ceţos, în nişte găleţi aflate lângă pat.

- Ce zici?, murmură Strategul, mândru şi mai mult pentru el, de fapt fără să aştepte vre-un răspuns. Fu, probabil, singurul moment când Ionescu renunţă să mai stea în alarmă, pregătit să-şi ofere obiectele personale inexistente unor fiinţe imaginare. Copleşit de scena la care asista, privi fulgerător de mai multe ori de la Procreatoare la găleţile în care Strategul potrivea îndemânatic tuburile, în tot acest timp adulmecând zgomotos. Apoi rosti simplu:

- Clostridium tetani. Strategul aprobă din cap modest dar mândru în sinea lui de aprecierea făcută în limbajul specific ştiinţelor medicale.

Apoi, considerând că cetăţeanului îi e de-ajuns cât a văzut, îl scoase încetişor din cameră, bătându-l părinteşte pe spinare: - Hai, du-te şi bea şi tu un păhărel cu oamenii. Şi să nu te mai ţii de prostii că iar ajungi cu uşile.

Era atât de multă mâncare încât, pentru a fi mai eficient accesul la ea atunci când te răzbea foamea, fu repartizată la toate cele patru nivele, pe holurile dintre apartamente. Însă, împărţirea nu se făcuse judicios astfel că unii, cei care nu suportau efortul şi ameţeala provocate de o deplasare de la un etaj la altul, mâncară o săptămână întreagă numai lămâi, alţii numai muştar, ieşind, pentru a se alimenta, în patru labe, doar până în pragul câte unui apartament. Numai domnul Florescu, pe care nimic nu-l răzbea, intui îndată modalitatea de a lua o masă completă şi copioasă. Astfel, după ce cobora la parter unde lua poziţia alergătorului la start, la pocnetul sticlei de şampanie pe care singur şi-o destupa, începea o goană nebună de la un etaj la altul, pe fiecare palier oprindu-se câteva secunde să devoreze câte ceva, astfel că după ce, la ultimul etaj, lua fericit desertul, punea sticla la gură, lichida rapid şampania şi râgâia mulţumit. De un altruism exemplar, de altfel, conform cu spiritul de echipă impus de Strateg şi la care acum ţineau cu toţii atât de mult, după una din aceste alergări contra cronometru, pe când cobora scările, agale şi ghiftuit, îl reperă pe domnul Diaconescu care, aşezat pe pragul unui apartament, sugea acrit o lămâie; se aşeză lângă el şi, în două cuvinte, îi împărtăşi tehnica sa de alimentare rapidă şi totodată diversificată. Acesta, însă, dădu din cap indiferent şi împăcat cu soarta, replicându-i că, ar vrea el, dar atunci cine ar mai supraveghea pupinelul în care soţia sa, doamna Mioara, fierbea în aşteptare, pregătită pentru orice eventualitate. Florescu îl asigură că servirea mesei nu-i va lua mai mult de trei minute, asta bineînţeles dacă renunţă la şampanie, şi, oricum, în acest interval atât de scurt poate avea chiar el grijă de aparat. În definitiv, chiar şi aşa, mai tânăr cu vreo zece ani ca domnul Diaconescu, totuşi acestuia el îi era socru deci putea să aibă încredere că va fi foarte atent cu fiica sa şi nu va umbla la potenţiometre. Iar dacă, totuşi, între timp soneria aparatului va anunţa sfârşitul ciclului de sterilizare, se va mulţumi doar să deschidă uşiţa de sticlă şi să o pună pe fiică-sa la răcit. În tot acest timp, ginerele molfăi plictisit la lămâie şi îşi privi socrul ca şi când i-ar fi spus că habar nu are ce vorbeşte, iar la urmă rămase dea dreptul perplex când auzi ce inepţii poate debita celălalt. - Şi dacă face o dublă pneumonie, cine naiba are grijă de ea?! Nu ştii că răcirea nu se face brusc ci treptat, acolo, în aparat?! Mă mir de tine că ai reuşit să o creşti până la vârsta asta fără să păţească ceva!, pufni domnul Diaconescu, minunându-se de inconştienţa unui asemenea tată-socru şi, înciudat, muşcă adânc dintr-o lămâie neîncepută, scrâşnindu-şi dinţii strepeziţi.

Domnul Florescu plecă cu coada între picioare spunându-şi că aşa-i trebuie dacă-şi vâră nasul în treburi la care nu se pricepe, dar şi cu satisfacţia părintelui care-şi ştie fiica aflată pe mâini bune.

Oricum, noul set de brice îi ocupa destul timp cu întreţinerea ca să mai aibă vreme şi de alte probleme şi, într-o veşnică stare de frustrare agitată, patrula prin bloc în sus şi în jos, din când în când încremenind cu gâtul întins, ca un tigru care-şi adulmecă prada, şi chestionându-i pe cei de faţă:

- 46 -

- Nu vi se pare că s-a auzit interfonul? - Hai, măi, ce dracu’?! Mai dăi încolo! Nu ţi-au ajuns ăia doi?! “ Ăia doi “ erau, desigur, blondul şi brunetul care făcuseră trei zile consecutiv livrările. Când,

în a doua seară, se auzise din nou soneria, domnul Florescu intră într-o transă febrilă şi, fugind de la unul la altul, se strădui să convoace adunarea, apucând agitat de păr pe cine se nimerea şi urlând în urechi adormite. Dar Strategul, care era prin preajmă, îl preveni grav să se stăpânească: “ Dă bricele încoace! Mâine e ultima zi de livrare! “, spuse el, ca o promisiune. Totuşi, domnul Florescu coborî să le deschidă şi, în timp ce-şi freca mâinile jubilând, îi privi cu drag pe cei doi tineri care, acum tăcuţi şi destul de timoraţi, cărau în bloc conţinutul furgonetei, de data asta total indiferenţi la aspectul holului de la intrare, evitând să privească în jur şi grăbiţi să plece cât mai repede. După ce terminară, îi aşeză pe scaune şi aproape îi obligă, de parcă îndopa gâşte, să servească dea valma friptură, bere, tort, vin, cârnaţi, banane şi altele, în tot acest timp studiindu-i cu satisfacţia gospodarului, pipăindu-le obrajii dolofani, trăgându-i uşor de cravate şi izbucnind periodic în hohote ascuţite, nestăpânite. Apoi, la urmă, când cei doi se îndreptau greoi, roşii la faţă şi abia mai suflând spre ieşire, îi chestionă dulce şi privindu-i îndelung printre gene, ca o cocotă:

- Aşa-i că mai veniţi şi mâine? Cei doi nu reuşiră să confirme decât înclinând din cap în timp ce se ţineau cu mâinile de fălci, dar acest lucru îi fu de ajuns domnului Florescu care până a doua zi la aceeaşi oră se zbătu în dulcele chin al îndrăgostitului care-şi aşteaptă iubita, refuzând să pună ceva în gură şi pierzându-şi vremea în faţa pupinelului cu ginerele său căruia, cu prefăcut interes, îi cerea detalii asupra procesului de sterilizare. La un moment dat, controlându-şi din nou ceasul la care se uita din cinci în cinci minute, îl lăsă brusc baltă pe acesta tocmai în mijlocul explicaţiilor şi începu să umble grăbit prin bloc şoptindu-le rugător şi gudurându-se pe lângă cei care chefuiau, urlau şi dansau în urletul muzicii date la maxim. Însă, cum nimeni nu avea chef să-şi strice distracţia şi mai ales că soneria începuse deja să zbârnâie, domnul Florescu trebui să se mulţumească cu doamnele Zaharescu şi Bărbulescu, care acceptară să coboare numai ca să scape de gura lui, totodată prevenindu-l că ele şi-au cam ieşit din mână, nu mai ştiu cum se face şi care-i ordinea manevrelor. Însă, domnul Florescu le făcu semne grăbite şi liniştitoare că, nu contează, numai să fie şi ele acolo, de restul se ocupă el.

După ce tinerii, acum ceva mai relaxaţi având în vedere tratamentul primit cu o zi înainte, descărcară furgoneta, domnul Florescu le şopti celor două doamne să le ofere ceva de-ale gurii şi să-i ţină de vorbă. Profitând de neatenţia celor doi, cu binecunoscuta-i dibăcie, îi legă fedeleş cât ai clipi. Apoi, îndreptând arătătorul în jos, le indică femeilor sensul în care trebuiau să înceapă a se învârti în cerc. Acestea se conformară cam fără chef, mai ales că de sus se auzeau acum acordurile unui vals, între timp doamna Zaharescu încercând să-şi continue discuţia asupra condiţiilor de salarizare începută cu unul din tinerii care, îngrozit şi cu gura plină, o urmărea întorcând mereu capul după dânsa să vadă ce are de gând. În scurtă vreme, doamna Bărbulescu se plictisi de tot, exclamă în timp ce asculta tot mai amuzată chiotele venite de sus: “ Hai măi, că ne grăbim! “ şi amândouă îl lăsară pe domnul Florescu în plata domnului, alergând vesele şi grăbite pe scări în sus să li se alăture din nou celorlalţi. Însă asta nu mai avea nici o importanţă pentru că domnul Florescu deja îşi rânduia frumos bricele pe un scăunel, vorbindu-le paşnic şi în şoaptă. Desigur, din cauza muzicii asurzitoare, cei de sus nu putură auzi urletele animalice care răsunară la parter dar, după trei ore, când domnul Florescu, ameţit şi epuizat, reveni printre ei, îşi dădură seama, după felul voluptos în care acesta se abandonă unui dans grecesc îndrăcit, că ritualul evoluase cum nu se poate mai bine. Şi, în mare măsură, nici nu se înşelau pentru că, cu excepţia ultimei faze când domnul Florescu, neavând cele necesare, fusese nevoit să le frece celor doi feţele cu felii de pastramă bine sărată şi afumată, luate în mod global, treburile erau, într-adevăr, în regulă. Spre dimineaţă, muzica se opri brusc şi, în timp ce lumea ţipa nervoasă la cel bănuit de o asemenea glumă proastă, luminile se aprinseră peste tot şi apăru Strategul urmat de doamna

- 47 -

Isopescu. Aceasta ţinea în palmă trupuşorul plăpând care se zbătea gelatinos. Într-o tăcere deplină, Strategul îi privi o vreme cu severitate şi reproş, apoi îşi dădu drumul: - Această minunată făptură care este a noastră a tuturor, şi prin ale cărei vine curge, năvalnic şi tumultuos, sângele mândru şi proaspăt al noii orânduiri, ei bine, această minune nici până în momentul de faţă nu are un nume, rosti grav şi chiar repetă: Nu are nici un nume! Deşi aţi fost cu toţii preveniţi şi avertizaţi că această chestiune trebuie rezolvată cât mai repede! Oamenii se priviră îngrozitor de alarmaţi şi vinovaţi, mai întâi unii pe alţii, apoi meduza din palma doamnei Isopescu, care, deşi Strategul exprimase adineauri o cu totul altă opinie, nu părea nicidecum că, în vederea vieţii care i se deschidea înainte, se folosea pentru a-i face faţă de un sistem vascular atât de elaborat. Cei drept, existase o tentativă în acest sens, cineva venise cu ideea chiar imediat după naştere, dar uitaseră complet de această însărcinare după ce fuseseră întrerupţi de sosirea primei tranşe de alimente. Acum îşi dădeau seama, cu stupoare, că de atunci trecuseră deja aproape trei zile! - Vreau ca până mâine seară, reluă, rar, Strategul, în această cutie, şi arătă tuturor o cutie de pantofi care, în capac, avea o fantă ca la puşculiţe, repet, în această cutie să se adune propunerile voastre. Atenţie! Fiecare dintre voi va propune un singur nume. V-am adus şi un teanc de coli albe. Să vă şi semnaţi, în josul paginii, citeţ, pentru ca cel mai inspirat dintre noi toţi să fie felicitat public

Apoi dădu să plece. Dar din uşă se întoarse şi cu o voce în care se simţea o infinită amărăciune, remarcă şoptit: - E vorba de o singură alegere, pentru tot restul vieţii. Am crezut că sesizaţi importanţa răspunderii care vă revine…

Locatarii plecară privirile şi îşi ţinură răsuflarea. Strategul se mai uită o clipă în jur, pe sub mese. Un zâmbet ironic, subţire, i se schiţă pe faţă

şi, doar pentru a-şi demonstra încă o dată harul organizatoric, observă uşor dispreţuitor: - Cei care, desigur, din pricina oboselii, nu au putut recepţiona ordinele mele, să fie

înştiinţaţi imediat ce-şi revin în simţiri, de către…, căută o vreme printre cei aflaţi în picioare, apoi reformulă oftând: Să li se lase toate indicaţiile notate pe coli mari de hârtie pe care să le vadă când se trezesc… care pe unde o fi…

În sfârşit, puse cutia pe masă şi plecă urmat de doamna Isopescu. Câteva momente în urma lor rămase o tăcere deplină. Locatarii împietriseră, copleşiţi

perspectiva care-i aştepta. Începu o căutare febrilă. Oamenii se izolară unii de alţii prin diverse apartamente, din pivniţă

până la ultimul nivel, consultând, răsfoind la întâmplare cărţi care le cădeau în mână, umblând abătuţi şi concentraţi prin bloc de sus în jos şi trecând unii pe lângă alţii fără să se observe, preocupaţi şi cu capetele în pământ. Toţi încercau să scape de domnul Florescu care îşi reluase cu avânt tiradele în ordine alfabetică dar cu o asemenea viteză încât mai rău îi încurca, inhibându-i, pentru că fiecare nume începea direct din prima silabă a precedentului astfel că ultimul, Walkiria, devenise acum Wandala.

După ore întregi de zbucium şi îndoieli, câte unul, se apropia de urnă şi, după noi şi îndelungi ezitări, lăsa în cele din urmă să cadă bileţelul înăuntru. Dar, aşa cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe chip îi apărea brusc suferinţa. Pe loc îi venea în minte fie un alt nume mai inspirat, fie îndoiala că numele tocmai introdus ar putea fi interpretat poate şi într-un sens peiorativ care avea să jignească familia Creatorului şi, implicit, să aibă repercusiuni grave asupra sa. Ca urmare, începea, deznădăjduit şi frângându-şi mâinile, să dea ocol cutiei, tentativă inutilă capacul acesteia fiind bine lipit cu multă bandă adezivă petrecută roată şi pe laturi astfel că nu-i mai rămânea decât să umble îngrijorat prin preajmă, cu cheful pierit şi subit enervat de petrecăreţii care încercau nepăsători să-l atragă la dans şi băutură înghiontindu-l şi strigând în jurul său. Cei care observaseră că, din pricina unei pripeli ar putea apoi regreta amarnic ezitau, exasperaţi dar prudenţi, până în ultima clipă să introducă bileţelele. Unii chiar le rupeau pentru a reveni asupra deciziei, alţii le deschideau periodic pentru a le mai cerceta o dată, repetându-şi apoi prin colţuri

- 48 -

numele propus, căutând justificarea opţiunii în inflexiunile lui, aşa că mulţi, majoritatea, introduse bileţelele prin fantă abia a doua zi către seară, adormind cu mâinile pe cutie, copleşiţi de uriaşa tensiune căreia nu-i mai puteau face faţă. În sfârşit, toţi cei a căror vârstă îi făcea în măsură să ia o decizie ( mai puţin cetăţeanul Ionescu ), se achitară de îndatorire şi, a doua zi seara, Strategul, aşezat în faţa cutiei deschise, era fixat de zeci de priviri galbene, unele tulburi şi saşii, ochii nefericiţilor care, din pricina grabei de a scăpa de corvoadă, introduseseră prea repede bileţelul, trăind de atunci măcinaţi de îndoieli de care încercaseră să scape, să le facă faţă, turnând în ei asemenea cantităţi de alcool încât acum erau beţi criţă şi urmăreau cum, în faţa lor, sute de strategi, consultă mii de sugestii.

Nu se auzea nici musca. Din pricina încordării, câte un locatar mai pica inconştient sub mese nemaifăcând faţă încetinelii cu care Strategul lua un bileţel la întâmplare, îl citea de mai multe ori pentru sine, apoi, pe gânduri, reflecta minute în şir până a-i face public conţinutul, mai precis doar numele propus, dar asta cu o faţă atât de impenetrabilă încât nu se putea spune ce impresie i-a produs. Doar cel care-l propusese, tresărea violent, dar, de multe ori, la auzul unui nume, tresăreau doi-trei deodată. Domnul Călinescu, ceva mai retras, mârâia înciudat în sinea lui întrebându-se de ce n-o fi putut Creatorul, că doar se ţinea mare artist, să-i găsească şi el acolo un nume fiicei sale, în definitiv oricare era bun. Evident, de faţă de aflau şi părinţii fetiţei precum şi doamna Isopescu, aceasta ţinând atentă şi privindu-l fix, odorul aşezat pe o perniţă din pluş purpurie, aceeaşi pe care stătuse şi autogenul cu care Strategul marcase începutul noii ere. Era de faţă şi doamna Mioara, perfect sterilizată, în eventualitatea că Strategul ar fi avut nevoie să mângâie părinteşte pe creştet vre-un copil. Momentan şoptea o odă în surdină. Procreatoarea ţinea în mână o găleată care bolborosea într-una şi, deşi o persoană extrem de importantă, era total lipsită de aere şi vanităţi, consimţind cu amabilitate să-şi ridice poalele cămăşii de noapte arătându-le celor care o rugau fermoarul metalic din care ieşeau tuburile. Creatorul şedea aferat alături de Strateg cu coatele înfipte în servieta neagră şi trăgea sporadic dintr-un imens trabuc cubanez de care se părea că nu duce lipsă. Eşarfa multicoloră o păstra la gât, dar i se răsucise astfel că, privit din faţă, părea că îi crescuse o floare pe piept. În rest, părea benign.

Timp de două ceasuri, cu o voce impersonală şi lipsită de inflexiuni, de parcă anunţa trenuri în gară, precum şi fără comentarii de prisos, Strategul aduse la cunoştinţa tuturor cele câteva zeci de propuneri, mai puţin a lui pentru ă nu apucase să o introducă în urnă. Apoi, începu, uneori încruntându-se uşor, alteori zâmbind cu îngăduinţă, să elimine numele care îi păreau fie prea banale, fie nepotrivite, fie cam frivole, omiţând în continuare să pronunţe şi numele celui care făcuse sugestia, dar observându-se, din privirea care-i aluneca de fiecare dată în josul paginii, că îl memorează atent. La un moment dat se opri asupra unui bileţel care propunea ca fetiţa să se numească Certitudinea. După ce medită un timp, observă realist că, într-adevăr, nu e o propunere rea, dar încă nu i-a sosit vremea. Poate al doilea copil…

Apoi, brusc, renunţă, plictisit şi nerăbdător, să mai consulte cutia şi tranşă dilema comunicându-le tuturor celor de faţă, probabil ca rezultat al cântăririi atente a realităţilor în perspectiva ultimului nume analizat, că ar fi mai bine ca fetiţa să poarte numele Speranţa. Ideea fu acceptată instantaneu, fără rezerve, toată lumea îl aplaudă, îl felicită şi răsuflă uşurată că totul se sfârşise cu bine. Realmente, era cea mai lucidă şi înţeleaptă propunere!

Aşa că după ce, în ovaţii generale, oficialităţile se retraseră cu alai, locatarii încinseră un chef-monstru, întrerupt doar din când în când de cei care, din pricină că zăcuseră inconştienţi nu fuseseră încă puşi în temă.

- Cum o cheamă?, întrebau aceştia în vreme ce apăreau năuci de sub mese şi scaune. - Speranţa!!!, răcnea corul vesel şi atmosfera se încingea şi mai puternic.

- 49 -

Cetăţeanul Ionescu, apărut şi el la un moment dat de nu se ştie unde, fu întâmpinat cu ţipete de ilaritate, semnalat cu degetul, apoi, în timp ce doi îl ţineau de cap să nu mai fulgere, fu îmbiat de domnul Florescu să cinstească şi el din sticla de Havana Club, dar cu atâta nădejde încât o mare parte din lichid i se scurse pe pijama. Pe loc, aerul încăperii, şi aşa plin de fum de ţigară ieftină, autohtonă, deveni înţepător şi irespirabil.

- Vezi ce-ai făcut?!, fu certat cetăţeanul, dar nu deschise nimeni ferestrele pentru că afară era prea frig.

Petrecerea ţinu până dimineaţă, unii dispărând, ocazional, în câte un apartament de unde reveneau după ceva vreme, răvăşiţi dar fericiţi.

Doamna Isopescu apăru şi dânsa, dar numai ca să anunţe că Speranţa a adormit ca un îngeraş, apoi plecă nu se ştie unde, între timp apărând Strategul care, învolburat şi cu mintea aiurea, întrebă dacă nu a văzut-o cineva pe doamna Isopescu, dar plecă la fel de intrigat cum venise; apoi veni din nou doamna Isopescu de astă dată întrebând, plânsă toată, pe unde o fi Strategul, apoi din nou el şi mai nedumerit şi tot aşa pentru ca în cele din urmă să pară că, în sfârşit, au dat unul de celălalt pentru că nu-i mai văzu nimeni, iar soţiei dânsului, care pipăia în neştire prin bloc în căutarea lui, i se comunică, vag şi liniştitor, că tocmai a fost văzut prin zonă dar a plecat cu treburi urgente şi importante legate de înregistrarea Speranţei la Primărie. Astfel, doamna Filimon se mai linişti şi, pentru că tot era noapte, se duse să se culce. Avea norocul unui somn adânc.

Pe parcursul “ Sărbătorii Speranţei “, au avut loc mai multe evenimente şi situaţii, unele amuzante, altele, să zicem, bizare. Deoarece nu-mi e prea clar în ce categorie să le încadrez pe fiecare, voi consemna câteva dintre ele, la întâmplare.

Astfel, de exemplu, domnul Simionescu, printre altele, era şi veteran de război cu un picior lăsat la Stalingrad şi, ca toţi cei care au luptat cu eroism pentru o cauză dreaptă, simţea permanent nevoia să-şi afirme crezul nobil care-l mutilase. Aşa cum se mai vede uneori pe stradă, în autobuze pe locurile din faţă, la manifestaţii sportive în tribuna oficială, purta pe piept ( în permanenţă de când se sfârşise războiul ), o panoplie de decoraţii al căror clinchet slab dar ferm îi făcuse loc în faţă la toate cozile la pâine din ultimii cincizeci de ani. Dar, de astă dată, apăru la petrecere cu pieptul gol. Oamenii nici nu-l recunoscură, în primă fază privindu-l intrigaţi pe schilodul, care proptit în cârjă, bocănea destul de nesigur pe el prin camere vociferând într-una: “ Davai Havana Club! Davai Havana Club! “.

Când, în cele din urmă, îşi dădură seama că este chiar vecinul lor, avură o atitudine de silă şi reţinere când acesta, după ce trase o duşcă zdravănă, le oferi şi camarazilor sticla, ştiut fiind faptul că infirmitatea, de orice natură ar fi ea, provoacă senzaţii destul de învălmăşite. Totuşi, domnul Diaconescu, încercând să salveze situaţia, îşi înmuie doar buzele în sticla ştearsă bine cu podul palmei. Cu toate astea, a doua zi dimineaţă, tot avea un herpes mare, deşi imediat după aceea dăduse fuga să-şi petreacă o oră cu capul vârât adânc în pupinelul soţiei. Ca şi când ar fi apărut gol-puşcă, domnul Bărbulescu se răsti la el destul de dur chestionându-l unde-i e panoplia. Însă domnul Simionescu nu dori să răspundă ci se mulţumi să zâmbească uşor şi, după ce-l ochi îndelung, să spargă cu cârja becul din tavan dând naştere unei explozii înfricoşătoare despre care afirmă, în timp ce se azvârlea pe burtă, că este ca în timpul Blocadei Stalingradului.

Doamna Florescu, mama doamnei Mioara, avu o discuţie destul de încordată cu ginerele ei, afirmând că s-a săturat până în gât să-şi tot vadă fiica plină de vezicule translucide pline cu lichid tulbure pe care să i le tot înţepe cu acul şi, din moment ce blocul geme de unguentele uitate de comis-voiajori, ar fi cazul să le mai şi folosească.

- Vreţi să vi-o otrăvesc?!, explodă domnul Diaconescu, şi aşa îndeajuns iritat de senzaţia de arsură şi mâncărime pe care o avea în colţul gurii şi unde-şi tot dădea cu limba. Să ziceţi mersi că n-a mai auzit nimeni… Aş putea, oricând, să-i şoptesc Strategului, mă rog, dacă doriţi…

O mai privi o vreme dispreţuitor apoi, cu certitudinea că are nişte socri total iresponsabili, ginerele se îndepărtă agale, lăsând-o pe doamna Florescu crucită de gafa pe care o făcuse şi nimic nu-i mai prii toată seara.

- 50 -

Numai doamna Nicolescu era, întrucâtva, mai relaxată. Spre dimineaţă, sătulă de toată

nebunia şi zgomotul petrecerii, coborî la parter să înoate într-unul din apartamentele în care lăsase apa să curgă de trei zile umplând în sfârşit bazinul ale cărui laturi erau trei pereţi ai sufrageriei, a patra latură fiind compusă de două vitrine Biedermeier care aparţinuseră celui care fusese odată doctorul Ionescu. Doar în aceste condiţii, create de noua orânduire, îşi permitea din nou doamna Nicolescu să înoate, cu plăcere şi voluptate, aşa cum obişnuise dintotdeauna. La ştrand nu mai îndrăznea să meargă de aproape zece ani. Nu se ştie de ce, într-o vară, la vre-un an după Revoluţie, pe soţul dânsei îl apucase o pasiune subită pentru înot şi menţinerea condiţiei fizice. Alesese pentru aceasta unul din ştrandurile oraşului mai apropiat de firma care importa dischete de calculator la care lucra pe atunci ca manager general şi, cum ieşea de la serviciu, uneori chiar în timpul programului, pleca aţă la scăldat. Treaba ţinu vre-o lună zi de zi, trupul domnului Nicolescu arăta tot mai viguros, până când, într-o după-amiază, doamna Nicolescu, dorind să-i facă soţului ei o surpriză, îşi luă costumul de baie şi porni să-l caute la ştrand. Nu mică-i fu mirarea când, chiar la intrare, unde se oprise să-şi cumpere bilet, două tinere zvelte, blonde şi care-i zâmbeau amical cu danturile lor perfecte, o abordară destul de insistent oferindu-i noua gamă de uleiuri de plajă cu super-protecţie contra UV ( chiar aşa spuseseră: “ UV “ ). Amândouă erau foarte frumos bronzate, de sub cozorocurile şăpcuţelor cu sigla firmei de cosmetice neapărându-le decât ochii verzi-lichizi şi dinţii orbitor de albi. Doamna Nicolescu le măsură din cap până-n picioare, apoi mulţumi zâmbind încurcată şi le spuse tranşant şi acru că nu cumpără pentru că, oricum, ea nu a folosit niciodată aşa ceva, nu are nevoie de artificii pentru a obţine un bronz perfect! Pe de altă parte, nici nu prea pricepea exact despre ce ar putea fi vorba. O cam agasau tinerele astea frumoase, lipsite de griji şi atât de convinse de calităţile produsului pe care-l comercializau de aveai impresia că nu vând un banal ulei de plajă ci, sub această acoperire, fac trafic cu mercur. Aşa că dădu să plece. Dar una din fete o prinse iute de braţ şi postându-se în faţa ei îşi smulse fulgerător şi profesionist bluziţa scurtă fără buric pentru a o convinge pe clientă de efectul protector pe care produsul îl avea şi asupra părţilor mai sensibile, rămânând astfel doar într-o pereche de pantaloni scurţi cu franjuri, de fapt nişte blugi uzaţi şi tăiaţi, dar mult mai sus decât s-ar fi cuvenit. Doamna Nicolescu privi o clipă înaintea ochilor, remarcând uimită că, într-adevăr, bronzul era uniform. Între restul pielii şi zona tocmai descoperită nu exista nici un contrast care să fi sugerat că tânăra se folosise în prealabil de un anumit veşmânt pentru a se expune la soare. Apoi, tresări încordată deoarece, chiar în secunda aceea, cealaltă tânără, venită pe la spate, începuse deja să-i ungă ceafa cu ulei.

- Vedeţi ce uniform e bronzul?!, o chestiona între timp prima, dar cu un aer atât de natural de parcă discuta despre culoarea părului, astfel că doamna Nicolescu, complet zăpăcită, dar şi destul de îngrozită că dacă nu se arată suficient de convinsă tânăra ar putea, evident tot demonstrativ şi doar în scop comercial, să-i arate efectul protectiv al loţiunii şi asupra altor părţi intime, cumpără repede un flacon, uitând să mai ia şi restul.

Apoi, grăbită şi înciudată, porni prin ştrandul supraaglomerat să-şi găsească odată soţul. După îndelungi căutări dădu de el într-un loc ceva mai retras lângă nişte tufe şi destul de departe de bazine. Era aşezat pe burtă, poziţie care se dovedi ulterior că-i convenea cel mai bine deoarece nu o abandonă nici o clipă. Doamna Nicolescu îşi dădu astfel seama de motivul pentru care acasă îşi văzuse soţul: negru din spate, respectiv alb din faţă. Dinaintea sa avea un curs intensiv de informatică şi un carton pe care era desenată o tastatură. Asupra lor stătea aplecat şi preocupat, părând absent la tot ce se petrecea în jurul său. Dar, la o privire mai atentă, îi puteai descoperi ochişorii avizi, de prădător acvatic, cercetând atenţi împrejurimile, pe sub sprâncene. Doamna Nicolescu îşi scoase cearşaful, pălăriuţa de paie, se dezbrăcă rămânând în costumul de baie şi, dacă tot dăduse banii pe el, începu să se ungă cu uleiul de plajă. De undeva, din apropiere, izbucniră

- 51 -

nişte râsete înfundate, dar dânsa nu mai auzi nimic fiind ocupată să-şi roage insistent soţul să o ungă pe spate, lucru pe care acesta refuză, încordat şi hotărât, să-l facă. În sfârşit, doamna Nicolescu, acum strălucind de-ţi lua ochii, se aşeză şi ea pe burtă lângă soţ, îşi puse ochelarii de citit şi deschise o carte de hermeneutica heraldicii, în lectura căreia se cufundă extrem de interesată. Soţii Nicolescu erau intelectuali subţiri. În jurul lor era o agitaţie veselă, firească, se destupau sticle de bere, tinerii fugeau unii după alţii, se stropeau cu apă, săreau de la trambulină, râdeau, ţipau şi peste toate răsuna în surdină un ritm îndrăcit, la modă şi foarte de curând pătruns în ţară, într-o prelucrare autohtonă.

La un moment dat, doamna Nicolescu se zbătu speriată să scape de obiectul mare şi rotund care veni peste cartea ei de nu se ştie unde şi care se dovedi a fi de fapt o banală minge gonflabilă, multicoloră. Aproape instantaneu, o tânără blondă, aproape o clonă a celor două de la poartă, veni în fugă, transpirată, scuzându-se veselă şi se trânti în genunchi în faţa doamnei Nicolescu. Stătu aşa câteva clipe, cât să-şi tragă sufletul, apoi îşi recuperă mingea şi plecă în goană să-şi reia jocul, în tot acest timp, doamna Nicolescu privind siderată triunghiul de pânză incredibil de mic care-i palpita în faţa ochilor. Alături, soţul dânsei, care încremenise într-o flotare gata să o ajute amabil pe tânără, se prăbuşi înapoi pe cearşaf, expresia chipului său trădând faptul că, în cădere, se lovise destul de serios. Doamna Nicolescu închise cartea, îşi scoase ochelarii şi începu să privească atentă şi severă în jurul ei. La vreo douăzeci de metri în faţă, tânăra de adineauri juca volei într-un grup de fete şi băieţi. Fiecare din ei avea o singură piesă vestimentară, asta dacă ceea ce purtau se putea, într-adevăr, numi astfel, adică cea care la bărbaţi este suficientă, dar la femei reprezintă doar partea inferioară a unui costum de baie din două piese. De altfel, era aproape inexplicabil cum triunghiul minuscul poate rămâne locului deoarece, privite din spate, fetele păreau că sunt nude şi, mai mult decât atât, jocul de volei îndrăcit impunea extensii, fandări, aplecări, înălţări, pase şi plonjoane.

La un moment dat, apăru prin preajmă, împingându-şi, îndobitocit de căldură, căruciorul, un vânzător de răcoritoare. Cineva din grup îi strigă să se oprească şi două dintre fete, doamna Nicolescu nu-şi dădu seama care deoarece, aşa blonde şi goale cum erau, toate păreau identice, dădură fuga la el şi comandară nu ştiu câte sticle reci şi aburite, în orice caz multe pentru că, după ce plătiră cu nişte bancnote răsărite parcă direct de sub piele şi nu doriră să li se dea restul în fise, tinerele fură nevoite, pentru a le putea transporta, să strângă sticlele dea valma la piepturile armonios dezvoltate şi bronzate, treabă care se părea că nu prea le prea convine deoarece ţipau şi se zgribuleau într-una, spre hazul privitorilor de pe margine. După ce echipele îşi astâmpărară setea, alergară cu toţii, urlând, să se arunce dea valma într-un bazin. Doamna Nicolescu ameţise.

Aşa ceva era inadmisibil! Atâta indecenţă! Atâta obscenitate! Neagră de revoltă, se întoarse spre soţul ei să-i împărtăşească dezgustul şi uluirea că este posibil să se permită o asemenea lipsă de pudoare, “de parcă suntem animale, nu fiinţe raţionale”. Dar nu reuşi să-i surprindă privirea pentru că, între timp, pe nasul acestuia aterizase de nu se ştie unde ( în orice caz ea îi vedea prima oară ), o pereche de ochelari de soare negri, imenşi, ca de traficant periculos. Doamna Nicolescu se holbă o clipă la soţ apoi, dintr-un reflex obişnuit în asemenea situaţii, în direcţia în care părea, datorită poziţiei capului, că îi este îndreptată privirea. Acolo, pe o rogojină mare de paie, şedeau trei tineri, două fete, evident blonde şi, evident, purtând şi ele aceeaşi unică piesă vestimentară minusculă şi un băiat brunet extrem de bronzat şi musculos, care se vedea că este foarte conştient de atuurile sale deoarece arăta de parcă ţinea tot timpul pe umeri un obiect extraordinar de greu. Una din tinere, tolănită pe spate, tocmai se lăsa unsă peste tot cu ulei, între timp discutând nonşalantă şi relaxată cu cealaltă tânără care îşi făcea cu ojă unghiile de la picioare. După ce, într-un final care părea că nu se mai arată, acţiunea de emoliere protectivă luă sfârşit, atletul trecu la cealaltă nimfă şi asta fu mai mult decât putea suporta doamna Nicolescu, care decise prompt şi indiscutabil că se pleacă acasă. În sfârşit, domnul Nicolescu acceptă cu lehamite, apoi fu nevoie de un timp îndelungat pentru ca acesta să se ridice şi să se îmbrace precaut pe sub cearşaful în care-şi învelise mijlocul.

- 52 -

Din acea zi, soţii Nicolescu nu mai trecură niciodată de poarta ştrandului, mai ales că doamnei îi apăru pe întregul corp o eczemă constând în mii de bubiţe mov care se exacerba violent în prezenţa blondelor, pe care dânsa o asocie, evident, cu uleiul de plajă şi care fu tratată timp îndelungat în clinica de dermatologie de către un bătrân psihiatru cumsecade şi răbdător. Totodată, domnul Nicolescu deveni extrem de pasionat de informatică în tainele căreia se instruia de la Revoluţie, de atunci încoace petrecându-şi nopţi întregi în faţa calculatorului pentru a accesa, navigând în derivă, Internetul şi doar din când în când, dar asta rar, pentru că nu avea timp, dispărea în baie să se răcorească.

Aşadar, după ce constată cu satisfacţie că nivelul şi temperatura apei din sufragerie sunt tocmai potrivite pentru o baie, doamna Nicolescu se dezbrăcă şi, trăgând cu nesaţ în piept aerul îmbibat de vapori, plonjă cu plăcere, rămânând mult sub apă, pe parchet, deoarece era o înotătoare excelentă. Totuşi, nici aceste momente de destindere nu durară atât cât şi-ar fi dorit dânsa deoarece apa, ajungând acum la prize, doamna Nicolescu se cabră fulgerător expulzată spre tavan şi după câteva clipe petrecute în aer, se prăbuşi inertă împroşcând întunericul care se lăsase brusc cu un miros dulceag, de crematoriu. Pluti aşa la suprafaţă până când un alt petrecăreţ înfiebântat, plonjă în beznă drept peste dânsa.

Momente vesele sau bizare sau, nici nu mai ştiu, amândouă la un loc, au mai fost, dar nu ceva atât de deosebit încât să merite a fi consemnat, ci în general, ceea ce se întâmplă pe la orice petrecere.

La un moment dat, însăşi ilustra familie (mai puţin fetiţa), urcă de la etajul întâi, coborând astfel în mijlocul mulţimii care-i întâmpină cu o bucurie respectuoasă, îmbiindu-i să participe alături de ei la sărbătoare şi interesându-se duios ce face Speranţa despre care aflară cu toţii că doarme ca un îngeraş. Soţii se arătară foarte drăguţi şi amabili, Creatorul chiar aplicând, în glumă desigur, câteva ghionturi uşoare şi pumni cordiali în umeri, aşa cum se face între cunoscuţi, dar la care nu i se răspunse, nu numai dintr-o reţinere firească, dar şi din pricina faptului că, maestrul fiind înecat în norul gros de fum al trabucului, nu putea fi localizat cu precizie doar privirea răzbătându-i din când în când. Domnul Albulescu, încercând la un moment dat un genunchi mai mult schiţat pentru că doar atât îndrăznea, nimeri, din greşeală, o găleată din care răbufni un bolborosit înteţit. Apoi, după ce mai rămaseră o vreme cu petrecăreţii, închinând pahare şi mulţumind pentru urări, Procreatoarea fiind chiar nevoită să refuze o invitaţie la dans deoarece nu avea ambele mâini libere, soţii se retraseră dându-şi seama că prezenţa lor împiedică întrucâtva oamenii să se simtă în largul lor, ştiut fiind faptul că e stânjenitor să joci poker pe dezbrăcate în prezenţa şefilor, dar şi pentru că realmente aveau treabă şi o lăsaseră pe Speranţa nesupravegheată.

De fapt, ei nu veniseră decât pentru a saluta, aşa cum se cuvine asistenţa, totodată mulţumindu-le tuturor pentru faptul că le-au fost alături, trup şi suflet, în momentele dificile, cât şi pentru ca maestrul să ia o sticlă de Havana Club cu conţinutul căreia intenţiona să-i facă Procreatoarei o spălătură peritoneală.

A doua zi, spre prânz, imobilul era învăluit în linişte pentru că, de astă dată, dormea toată

lumea. Aţi înţeles, desigur, că la şedinţa de stabilire a numelui asistaseră, dacă nu conştient măcar prin prezenţă, toţi locatarii. Acesta fu, de altfel, singurul moment al sărbătorii când toată lumea se adună la un loc într-un singur apartament. Ar fi fost de neiertat şi o singură absenţă la un eveniment atât de important, iar persoana care ar fi îndrăznit o asemenea impoliteţe ar fi fost pe veci condamnată la dispreţ şi uitare. Aşa că toţi îşi lăsaseră vorbă dinainte să fie sculaţi negreşit de cei care ar fi fost treji în preajma orei respective. E-adevărat, nu toată lumea chiar şi reuşi.

Doar copiii nu participaseră ( numim aici copii doar pe cei necăsătoriţi ), dar despre aceştia nu se ştia niciodată aproape nimic în sensul că, sub denumirea generică de Copii, exista un grup vesel şi gălăgios care bântuia toată ziua prin bloc şi mânca, se spăla şi dormea pe unde apuca. Aceştia erau

- 53 -

întreţinuţi, îngrijiţi şi trimişi la şcoală cu foarte mare atenţie de toată lumea, preocuparea pentru tineretul care reprezintă viitorul fiind o condiţie sine qua non pentru ca societatea să prospere şi să meargă înainte pe o cale bună.

În privinţa celor învăţate de copii la şcoală nu existau susceptibilităţi. În definitiv, matematica e tot matematică, muzica tot muzică şi sportul tot sport, chiar dacă şi peste ele a trecut Revoluţia. Doar la istorie, geografie şi literatură primeau oarecari îndrumări şi corectări pentru că goana asta pentru restabilirea adevărului istoric şi a valorilor culturale făcea ca unele evenimente istorice să fie acum greşit interpretate, anumite frontiere aiurea trasate, după cum, unii scriitori, înainte consideraţi a fi de mare valoare, acum fuseseră deliberat uitaţi în manuale, locul lor fiind, mai nou, ocupat de tot felul de veleitari infecţi şi lipsiţi de orice valoare estetică, pe considerentul că, vezi-Doamne, fuseseră în trecut mari dizidenţi. Lucruri de genul acesta se petreceau şi în mass-media actuală, motiv pentru care ziare nu se mai cumpărau de mult, iar majoritatea televizoarelor fuseseră distruse la nervi, păstrându-se doar câteva ca să se aibă uneori de cine se râde.

Dar toate acestea, înţelegeţi, nu se mai făceau individual, pe bază de rudenie şi consangvinitate, pentru că individualitatea ne înstrăinează unii de alţii. Ci în grup. Asta am vrut deci, să spun mai înainte : era supravegheat grupul, nu indivizii săi. Toţi copiii aparţineau tuturor adulţilor. Şi ca să fie totul limpede am să dau un singur exemplu : la şedinţele cu părinţii şi la serbările şcolare ale copiilor, mergea oricare din adulţi avea timp şi era disponibil, iar indicaţiile învăţătorilor şi profesorilor ( să-i cumpere copilului nu ştiu ce culegere de matematică sau acuarele pentru ora de desen ) erau aplicate întregului grup, conform bunului principiu al egalităţii şi echităţii, astfel că se achiziţionau urgent un teanc de culegeri, respectiv cutii de acuarele şi fiecare primea o bucată, indiferent că manualul era pentru ciclul superior şi copilul se afla în clasa întâi, respectiv el nu mai avea, de câţiva ani, oră de desen în programă. Vă veţi întreba poate de ce folosesc o noţiune cantitativă atât de vagă cum este teancul şi, implicit, nu specific exact numărul de copii. Răspunsul este foarte simplu : nu-l ştiu, după cum nu cred că cineva dintre locatari să fi cunoscut vreodată cu precizie numărul de membri al entităţii sociale numită generic : Copii.

Aşadar, spre prânz, în imobil se dormea. Căzuse fiecare pe unde apucase, pe paturi, pe mese,

pe lângă mese sau chiar pe scări, năruiţi de oboseală. Aşa, de pildă, într-o cameră, la etajul al doilea, dormeau claie peste grămadă şapte persoane de ambele sexe, această înghesuială fiind acum inexplicabilă dacă stăm să ne gândim că în restul apartamentului respectiv nu era nici ţipenie de om, asta fără să mai punem la socoteală că, în definitiv, prin bloc mai era loc de dormit din belşug. Mai mult decât atât, cele şapte persoane căzute într-un somn agitat, se pare, bântuite de coşmaruri claustrofobe, viermuiau permanent, fiecare încercând inconştient să-şi elimine cât mai mulţi din vecini pentru ca, astfel, să-i rămână lui un spaţiu mai mare în patul de două persoane. Rezultatul era că, aproape încontinuu, trei-patru din cei şapte cădeau pe lângă pat cu bubuituri înfundate pentru ca după o fracţiune de secundă de spaimă şi nedumerire obnubilată, să se ridice în picioare şi, cu ochii închişi, să plonjeze la întâmplare peste fericiţii rămaşi pe saltea. Aceştia urlau de durere şi se zbăteau, în inconştienţă, să scape de duşmanul care le tulbura visele. Dar cei proaspăt aterizaţi, reuşeau adesea să-şi creeze o breşă în masa de trupuri, în acelaşi timp împroşcând surplusul în toate părţile astfel că alţi trei-patru se prăbuşeau pe la marginile patului. Întregul proces semăna astfel cu o luptă surdă, de uzură, pentru cucerirea teritoriilor, luptă totodată neştiută pentru că pe oricare din ei l-ai fi trezit brusc la un moment dat, întrebându-l de ce toată această canonadă inutilă, mai mult ca sigur n-ar fi izbutit să-ţi explice şi nu doar atât, dar mai mult ca sigur nu te-ar fi crezut, îndemnându-te să-ţi vezi iute de treburile tale şi să-i laşi în pace pe bieţii oameni care nu intenţionează nimic altceva decât să se odihnească. Evident că exista, totuşi, o explicaţie iniţială pentru care şapte oameni se chinuiau să ocupe un spaţiu proiectat doar pentru două persoane, însă onoarea mă împiedică să comit indiscreţii..

În orice caz, cu un etaj mai jos, Creatorul, care de ore în şir suporta tot acest vacarm teribil care răzbătea prin tavan, era de multă vreme sătul până peste cap deoarece, se înţelege, în asemenea

- 54 -

condiţii nimeni nu-i putea pretinde să mai dea din el ceva cu adevărat valoros. O vreme, pe când încă plutea între vis şi realitate, stare de altfel atât de favorabilă creaţiei sale, se amăgise cu gândul că zgomotul provine de la găleata aflată lângă pat în care soţia dânsului îşi muiase în ajun tuburile, spunându-şi cu satisfacţie că înteţirea bolborositului, acum o adevărată fierbere, se datorează tocmai efectului prompt al lichidului din sticla de Havana Club cu care îi practicase o lungă şi temeinică spălătură peritoneală şi care acum lucra în profunzime. Pe urmă însă, înţelese că realitatea este cu totul alta şi că e inutil să se mai amăgească. Degeaba făcuse o atât de lungă călătorie, încercând să se destindă, să scape o vreme de haosul în care trăia şi care-i provoca o totală sterilitate intelectuală. Nu-i vorbă, nici în Cuba nu-i fusese uşor, dar asta numai la înapoiere, în restul timpului sejurul dovedindu-se o binecuvântare. Chiar compusese foarte mult. Dar noile creaţii le ţinea cu grijă în servietă şi nu îndrăznea să le arate nimănui, acestea nefiind ode ci balade inspirate de realităţile locurilor şi în care se vorbea, cu patimă şi amărăciune, de eroul care, utilizând o plută din nuci de cocos legate între ele cu camere de tractor, încercase să traverseze golful în speranţa atingerii coastelor care se întrezăreau uneori de pe ţărm în aburul depărtărilor, dar fusese ajuns din spate de gloanţele ucigaşe ale grănicerilor.

El nu avea nici o legătură cu toate acestea, dar fusese inspirat de o vizită pe care o făcuse într-o zi la una din fermele agricole model unde fusese invitat de nişte domni, de altfel foarte simpatici, în momentul în care-l găsiseră că se plimba de unul singur într-o suburbie a Havanei.

La fermă după, ce primise îndelungi şi întortocheate explicaţii cu privire la însămânţări, irigaţii, recoltă şi producţia la hectar, întrebă şi el, mai mult ca să-şi dovedească implicarea în problemele economice, de nişte tractoare care zăceau prăfuite pe butuci lângă un gard şi pe care le recunoscuse imediat ca fiind produse în ţara noastră. I se răspunse, cu admiraţie faţă de un fin spirit de observaţie că, da!, într-adevăr proveneau din ţara noastră, veniseră cu aceleaşi vapoare care, în trecut, aduceau şi cupru, dar erau inutilizabile deoarece le dispăruseră camerele de la roţi. Erau şi acum în perfectă stare de funcţionare, motiv de mare mândrie patriotică pentru Creator, care chiar fu rugat ca, odată întors în ţară, să intermedieze expedierea unei tranşe zdravene de anvelope deoarece Cuba era plină de asemenea vehicule extrem de necesare însă, momentan, trase pe linie moartă.

Plictisit de vacarm, încercase de mai multe ori să o trezească pe Procreatoare măcar să aibă cu cine schimba o vorbă, însă când dădea să-i vorbească, să o zgâlţâie zdravăn şi chiar să-i tragă uşoare ghionturi, ca din greşeală prin somn, aceasta nu făcea decât să-şi scuture ameninţător tuburile în găleată şi să mârâie în idiş cuvinte neînţelese dar care după inflexiunile vocii păreau a fi ocări şi blesteme. Apoi intra din nou în starea în care se cufundase de la manevrele Creatorului şi care părea a fi de comă.

Pe o măsuţă la picioarele patului fiica lor, Speranţa, se zbătea cuminte pe perniţa din pluş purpuriu. Nu ţipa, nu făcea scandal, doar dădea încontinuu din mânuţe şi din picioruşe aşa cum fac gândăceii întorşi pe spate.

Puţin mai devreme, maestrul se alarmase văzând că, în cameră, fulgerând în toate direcţiile, pătrunde cetăţeanul Ionescu, mai cu seamă că ţinea în mână o foarfecă imensă, de croitorie, cu care spinteca aerul dimprejur clămpănind-o ca un frizer şi deveni de-a dreptul îngrozit când văzu că acesta se opreşte şi se apleacă asupra perniţei purpurii. Dădu imediat să sară din pat şi să-l înlăture, dar se linişti văzând că acesta, forţându-se să nu mai privească simultan în toate direcţiile, ridică de pe pernă, cu două degete şi cu mare grijă, o panglică fină albicioasă şi destul de lungă, la capătul căreia pendula fetiţa. Era cordonul ombilical rămas, ce-i drept, puţin cam lung dar pe care, după o aproximare atentă, Ionescu îl secţionă la o înălţime în faţa ochilor. Ca urmare, Speranţa căzu pe perniţa purpurie care, fiind elastică, o propulsă din nou drept în mâinile cetăţeanului. Din pat, Creatorul care între timp se ridicase în capul oaselor să vadă mai bine dădu din cap în semn de apreciere apoi închise fericit ochii şi se prăbuşi din nou între perne aşa că nu mai apucă să observe cum, înainte să plece, Ionescu îşi întoarce pe dos un buzunar de la pijama din care răstoarnă în găleata cu tuburi un praf alb.

- 55 -

Între timp, deasupra, vacarmul mai slăbise din intensitate şi, prin spaţiile goale ale trecerilor dintre camere, Creatorul putu vedea, de la distanţă, că pe coridorul blocului au început să mişune în sus şi în jos diverşi locatari.

Doamna Nicolescu se oprise pe hol, chiar în câmpul vizual al Creatorului, să mănânce ceva. Şiroia toată de apă şi, deşi pusese pe dânsa un halat verde, acesta nu-i putea ascunde în întregime aspectul cenuşiu-închis al pielii. Gluga pe care şi-o trăsese pe cap să nu răcească îi venea, nu se ştie de ce, ca o cască uriaşă şi rotundă astfel că aspectul ei, aşa lăsată pe vine şi rotindu-se încet în jurul alimentelor ca să-şi aleagă ce-i pofteşte inima, era de releu militar de supraveghere.

Între timp şi doar pentru câteva secunde se opri lângă dânsa domnul Florescu( de altfel acesta părea că nu doarme niciodată, deoarece chefuia mai cu toată lumea) venit în goană de la parter şi care, după ce îmbucă grăbit o rudă de salam, îşi continuă sprintul spre etajele superioare trăgând după el o sticlă mare de şampanie care împroşca spumă albă şi sfârâitoare în toate direcţiile. Apăru şi doamna Isopescu, veselă şi surâzătoare, dând bineţe tuturor ca la sanatoriu, întrebându-i ce mai fac şi explicând într-una fără a fi întrebată de nimeni că a fost plecată toată noaptea la cimitir. Din pat, Creatorul îi răspunse la salut, o asigură că Speranţei îi merge foarte bine şi se interesă cum e vremea pe afară deoarece schimbarea bruscă de temperatură îi procurase o gripă.

Dar nu mai auzi răspunsul pentru că în cadrul uşii apăruse Strategul. Arăta bine în costumul nou albastru închis, mai ales că avea pieptul plin de decoraţii. Aruncă o privire împrejur, îi zâmbi pe sub sprâncene proaspătului părinte cu gravitate amuzată de om care înţelege prea bine noile responsabilităţi de care celălalt e copleşit pe neaşteptate, apoi se interesă preocupat de starea Procreatoarei care zăcea inertă pe spate cu braţele în lături în timp ce, între buzele-i uscate, un balon de salivă se umfla rar trădându-i respiraţia. Creatorul îi explică în două cuvinte ce măsură luase, arătând în acelaşi timp sticla goală de lângă găleată. Strategul aprobă iniţiativa şi, el însuşi chiar, se aplecă să potrivească un pic adâncimea tuburilor în lichidul care clocotea, prilej cu care observă că nuanţa acestuia virase dinspre galben-verzui spre un roz palid, încurajator. Apoi, se îndreptă greu de şale, maestrul remarcând uşor ironic( între cei doi exista o antipatie perfect controlată) că au cam trecut anii, însă Strategul îi replică deloc supărat, ba dimpotrivă extrem de fericit, că găina bătrână face zeama bună, sintagmă binecunoscută dar total ilogică în context şi se opri în faţa perniţei pe care se zvârcolea Speranţa. O privi îndelung şi drăgăstos, avem dreptul să afirmăm, chiar patern, apoi, deodată, fruntea i se încreţi de o neânţelegere.

- Nodul ăsta la buric parcă nu-l avea, se miră el încetişor. - Cetăţeanul i l-a făcut mai de dimineaţă, răspunse din pat Creatorul şi chiar fulgeră şi el din

cap de câteva ori de parcă simpla referire la cetăţean inducea ticul, însă tresări destul de tare deoarece simţi o durere surdă, ca un tăiş, în torace.

Strategul cugetă îndelung cu buzele ţuguiate şi scobindu-se cu unghia degetului mic în ureche, apoi tranşă dilema, absolvit de orice răspundere:

- În mod sigur, despre aşa ceva nu se pomenea în protocol. Doar mi-ar fi spus Mioara, dădu el din umeri în sensul că, ce naiba!, era de la sine înţeles că dacă ar fi ştiut, Speranţa avea demult nodul făcut. Oricum, continuă el, e bine că s-a ocupat Ionescu de amănuntul ăsta. Măcar atâta să facă şi el. Licheaua!

Apoi se întoarse spre pat comunicând solemn: - Atenţie! Astă seară, Speranţa noastră va primi cadoul-surpriză din partea întregului

colectiv de locatari. Ceva mai mult simbolic, bineânţeles, însă cu adânci semnificaţii. Deoarece mama copilului are nevoie de linişte şi odihnă pentru a se reface, am să o trimit pe doamna Isopescu să se îngrijească de toate cele necesare pentru ca fetiţa să fie pregătită în vederea acestui important moment: îmbăiată, hrănită şi îmbrăcată, aşa cum se cuvine, mă rog, ştie ea, doamna Isopescu. Dânsa e foarte pricepută la o mulţime de treburi, simţi nevoia să adauge cu un oftat stins, apoi plecă să vadă ce se mai întâmplă prin bloc.

Într-adevăr, după vre-o jumătate de oră, doamna Isopescu se înfiinţă pregătită să-şi ia sarcinile în primire şi chiar se apucă să pregătească fetiţa. Adusese cu dânsa un lighenaş cu apă călduţă pe care

- 56 -

o tot proba cu cotul, precum şi o cojiţă de săpunel cât o unghie. Însă arăta şi chiar era atât de vlăguită şi împrăştiată încât făcea totul cu o lentoare din care răzbătea un efort important cât şi mari dificultăţi de concentrare. O cufunda pe Speranţa sub apă, dar, imediat, se pierdea într-o reverie prelungită uitând de ea, astfel că maestrul era mai mereu nevoit să tuşească pentru a o atenţiona. Însă fetiţa nu părea deloc afectată de faptul că îşi petrecea un timp atât de lung în mediul acvatic, dimpotrivă, dădea chiar impresia că posedă un sistem respirator amfibiu, probabil o reminiscenţă a vieţii intrauterine prematur întreruptă şi care se adaptase la noile condiţii. Această constatare îl mulţumea extraordinar de tare pe tatăl ei care, ridicat pe perne în vârful patului să vadă mai bine îşi aplauda frenetic, dar fără zgomot, fiica. După mai multe scufundări, doamna Isopescu o puse în poală şi începu să o frece bine, printre pliuri, cu săpunelul. Apoi o cufundă din nou, să o clătească, plimbând-o încoace-ncolo pe sub apă de parcă era submarin de patrulare şi, în fine, Speranţa eşuă din nou pe perniţa purpurie să se zvânte. Însă efortul prelungit desăvârşi epuizarea gata instalată, aşa că doamna Isopescu îşi rezemă braţul de spătarul scaunului pe care şedea şi adormi instantaneu cu capul pe umăr.

Creatorul se ridică în fund şi o cercetă o vreme, intrigat şi uşor enervat. Nu-i venea să creadă că femeia a adormit tocmai acum. Dacă răcea fetiţa?! Mai ales că, el fiind gata răcit cobză datorită schimbării rapide de temperatură, nu putea risca să se apropie de frageda făptură. Şi chiar fluieră discret de câteva ori şi bătu, sonor de astă dată, din palme, dar dinspre doamna Isopescu nu parveni decât un horcăit lugubru şi edificator.

Începu să privească dezorientat când spre fetiţa care se zvânta la picioarele patului, când spre holul blocului întinzându-şi mult gâtul într-acolo ca să-şi sporească zona de observaţie şi chiar sprijinindu-se la un moment dat pe fermoar, apăsare uşoară dar care-l împroşcă instantaneu în ureche cu explozia unui balon mare de salivă. Incredibil, dar tocmai acum, când avea mai mare nevoie de cineva, totul părea pustiu şi lipsit de viaţă. Nici de deasupra nu se mai auzea nici un zgomot, probabil cei rămaşi în pat căzând în sfârşit de acord asupra zonelor de influenţă. Unde, Dumnezeu, o fi dispărut cu toţii?!, se întreba Creatorul neliniştit. Parcă numai ei, cei de aici, mai rămăseseră în tot blocul. În clipa aceea se auzi un foşnet uşor dinspre hol. Cineva se tot foia de colo-colo,dar maestrul nu putea vedea cine e şi degeaba fluieră încetişor de câteva ori şi întrebă şoptit “ Cine-i acolo?”, din coridor nici nu răspundea nici nu se arăta nimeni, se auzea doar foşnetul, semn că persoana respectivă se servea de prin pungile şi pachetele cu mâncare. Deşi frigurile îl scuturau tot mai tare şi în spate în partea dreaptă un junghi usturător anunţa o complicaţie, probabil chiar o pneumonie, Creatorul se hotărâ că, nu are încotro,este nevoit să iasă din aşternutul moale şi cald şi să ia situaţia în propriile mâini. Zgribulindu-se într-una, chiar îşi coborâ picioarele din pat dar nu mai fu nevoie să continue deoarece, spre dezamăgirea sa, de după tocul uşii apăru gâtul uneia din găinile de care făcuse rost Strategul şi care, cu un ochi rotund, fix şi prudent, începu să-l studieze pieziş, gata în orice moment să dispară. Şi la un moment dat, traversând în goană cu aripile întinse câmpul vizual al Creatorului, găina chiar dispăru, pentru ca, după câteva clipe, în cadrul intrării să-şi facă apariţia o altă fiinţă cu care nu se putea comunica. Din nou cetăţeanul Ionescu. Asta era prea de tot! Maestrul dădu din mână a lehamite spunându-şi că, de când se înapoiase din Cuba, toate îi mergeau pe dos. E-adevărat, i se născuse o fetiţă şi ăsta era un eveniment extraordinar de fericit. Dar să nu se uite în ce chinuri groaznice, cu câtă suferinţă şi după câte ore văzuse copilul lumina zilei. Şi-apoi, soţia îi zăcea alături traumatizată fizic ( mai mult ca sigur şi psihic), el însuşi făcuse pneumonie, iar în bloc era aceeaşi nebunie permanentă pe care o lăsase la plecare asta pentru ca, în mod inexplicabil şi ca un făcut, tocmai când avea nevoie de ajutor să pară că toţi au intrat în pământ.

Între timp, cetăţeanul Ionescu, ajuns în faţa perniţei, o urmărea pe Speranţa care de-acum se zvântase bine. Apoi, sub privirile atente ale maestrului gata oricând să intervină, luă fetiţa în palmă şi, scoţând din buzunar o rolă de tifon o înfăşură bine peste tot trupuşorul până la gât, astfel încât mânuţele şi picioruşele să-i rămână drepte. Când isprăvi, luă ziarul cubanez pe care Creatorul îl primise în avion să-l răsfoiască, rupse o bucată din el şi făcu un cornet din cele ca pentru seminţe, operaţiune privită din pat cu nespusă uimire. Însă uimirea făcu loc unei plăcute surprize în momentul în care, odată cornetul confecţionat, Ionescu luă coconul de tifon de pe perniţă şi îl introduse în el,

- 57 -

Speranţei rămânându-i deasupra doar căpşorul mic şi rotund, ca un glob de îngheţată, cu care privea în toate părţile şi în jos peste margini. Întradevăr, trebuia recunoscut că ideea era surprinzător de inspirată mai ales dacă se avea în vedere de la cine provenea. Dacă tăierea cordonului ombilical putea fi privită mai mult ca un automatism profesional care transcende nebunia, dovadă şi faptul că Strategul nu executase manevra tocmai pentru că pregătirea sa era cu totul alta, fabricarea cornetului de hârtie dovedea limpede că procesul era rezultatul unui raţionament, e-adevărat rudimentar, dar, totuşi, cert, asemănător cu obişnuinţa cimpanzeilor de a se folosi de o piatră pentru a crăpa seminţe.

Pentru că avantajele erau evidente şi indiscutabile: în primul rând fetiţa stătea într-o poziţie confortabilă fiind totodată în picioare dar şi complet relaxată, treabă care nu e de ici de acolo. Apoi, din această poziţie putea urmări nestingherită tot ce se întâmplă în jur fără a fi nevoie decât să-şi rotească, uneori, căpşorul; şi mai rămânea posibilitatea deloc de lepădat de a o deplasa astfel oriunde, prin bloc sau pe-afară, pur şi simplu ţinând cornetul într-o mână. Dacă oboseai, n-aveai decât să-l treci în cealaltă mână, iar dacă aveai nevoie simultan de ambele braţe pentru vre-o treabă, rugai pe cineva să-ţi ţină câteva momente cornetul până ce terminai ce aveai de făcut sau, chiar mai simplu, mai ales dacă nu se afla nimeni prin preajmă, puteai să-l vâri într-un pahar, o cană, o vază, un gât de sticlă, sau de ce nu, să-l înfigi într-un tort sau o bucată de brânză topită.

Ideea cetăţeanului Ionescu era cu adevărat ingenioasă şi Creatorul se hotărâ să o ţină minte şi să i-o comunice Strategului pentru că, în definitiv, oricui greşeşte o dată trebuie să i se acorde şansa de a se reabilita. Şi chiar îi făcu semn cu mâna lui Ionescu, îngăduindu-i să plimbe un pic fetiţa prin bloc, să-i poată admira toată lumea găselniţa asta atât de practică. “ Lasă-l să se bucure şi el un pic. Ce naiba, oameni suntem cu toţii!”, îşi spuse Creatorul plin de bunăvoinţă.

Apoi, gemând încetişor din cauza junghiului şi frisoanelor, hotărâ că, vrea nu vrea, trebuie să se dea oricum jos din pat şi, cu chiu cu vai, să se aranjeze cât de cât pentru momentul solemn în care Speranţa urma să primească surpriza din partea colectivului de locatari. Natural că el va trebui să-l primească din mâinile Strategului, având în vedere că fetiţa e încă prea mică să se poată achita de această sarcină plăcută. Şi, probabil, va trebui să ţină şi un mic discurs de mulţumire, tot în numele ei. Asta n-ar fi fost o problemă, la urma urmei reuşea oricând să încropească rapid câteva fraze acolo bine aduse din condei, doar cu asta se ocupa. Numai că junghiul, tot mai penetrant, îl împiedica să respire la întreaga capacitate, simţea asta mai ales acum că stătea aşezat pe marginea patului. Aşa că nu vedea cum va izbuti să se achite onorabil de această obligaţie care, deodată, i se părea dea dreptul o corvoadă. În mod cert, impactul la public nu ar fi cel scontat şi asta nu-i convenea de nici un fel Creatorului. Apoi, se gândi că cel mai bine ar fi să le spună oamenilor adevărul şi, totodată, să le promită că îi vor putea sorbi vorbele de îndată ce se va simţi în stare să le rostească aşa cum trebuie. În definitiv, o săptămână-două puteau şi ei să aştepte!

Mai mult ca sigur i se citea şi pe chip suferinţa. Instinctiv îşi duse mâna la faţă să se pipăie, dar avu o surpriză. Nu se mai bărbierise de ceva vreme, iar acum simţea ţepii tari şi deşi ca o pâslă neagră ce-i invadase tot obrazul.

În primul moment zâmbi nostalgic în timp ce-şi mângâia bărbia în căuşul palmei. Asta îi amintea de meleagurile îndepărtate de unde tocmai se întorsese, pe acolo, o barbă aspră şi deasă fiind nu doar un semn de virilitate, de bărbăţie, dar chiar o modă, o imitaţie inconştientă. Acolo, cei care nu aveau păr pe faţă, măcar o mustăcioară mică sau chiar numai un puf ( auzise că spânii care doreau să parvină în societate îşi făceau în secret implanturi, era o întreagă reţea subterană de chirurgi esteticieni care-şi angajaseră o liotă de copii ce furau pentru ei părul căzut pe jos în coafoare şi frizerii) erau consideraţi suspecţi, dizidenţi, anarhişti, reacţionari, potrivnici regimului şi, ca urmare, izolaţi de societatea hirsută şi, întotdeauna, primii bănuiţi şi torturaţi pentru orice se întâmpla rău în ţară. Diferenţa era că, la noi, pe vremuri, dimpotrivă, tocmai cei care nu se tundeau şi se bărbiereau zilnic ( uneori chiar de mai multe ori pe zi ) erau cei arătaţi cu degetul, consideraţi nesinceri, dizidenţi şi potrivnici regimului, aşa că hirsuţii care doreau să parvină, dea dreptul se epilau, asta pentru ca, de la Revoluţie încoace, tot ei să-şi lase cele mai stufoase bărbi şi mustăţi şi să nu se mai tundă cu anii. Ce să-i faci, două civilizaţii diferite!

- 58 -

Însă Creatorul nu dorea, ar fi fost şi absurd, să pară că face parte din tagma ăstora din urmă, a noilor hirsuţi care, vezi-Doamne, vroiau acum să demonstreze cât sunt ei de democraţi şi cât au suferit ei în tăcere, lăsându-se jupuiţi de vii, în aşteptarea libertăţii. Merita să fi existat şi pe atunci măcar un domn Florescu. Chiar o să-l întrebe ce pregătire avea deoarece nimeni din imobil nu ştia cu ce se ocupase înainte de Revoluţie, iar de atunci încoace era la fel de evaziv. Aflase într-o zi, pe când, împreună cu Strategul, puneau ţara la cale în faţa unei sticle de Havana Club, că, înainte, domnul Florescu era întotdeauna foarte nervos, surmenat, tăcut, dar, în general, respectuos cu vecinii. Pleca dimineaţa şi se întorcea acasă seara târziu, se vedea că munceşte din greu pentru că, uneori, i se auzeau paşii coborând prin bloc în plină noapte ca să revină după două-trei ore adus de maşina care-l şi dusese, întotdeauna îmbrăcat corect, în costum cu cravată, nu elegant, dar la fizicul său filiform nici nu ai fi putut pretinde să stea hainele pe el mai de Doamne-ajută, ci, să zicem, decent.

În orice caz, când, într-un an, trebuia să se repare acoperişul blocului pentru că celor de la ultimul nivel le ploua cam mult în case, făcuseră, tot aşa, o şedinţă de bloc şi începuseră să discute aprins deoarece nimeni nu ştia ce acte trebuie, ce bani, dacă trebuie mers şi la primărie la spaţiul locativ, sau e de ajuns să anunţi problema la întreprinderea de hidro-izolaţii. Domnul Florescu nu participa la şedinţă, era la muncă, dar la un moment dat, pe când problema părea imposibil de rezolvat, apăruse şi, trecând printre ei, se scuză motivând că este foarte ocupat, totuşi întrebă ce problemă se discută fiind, vorba aia, vecinul lor.

- A, acoperişul! Da, da, parcă şi la mine picură din când în când, dar n-am avut vreme, dădu el vag din mână şi dispăru în bloc.

După o oră, zona respectivă a cartierului părea că este un şantier de demolări. Trei macarale, patru betoniere şi două cisterne cu catran lichid făceau manevre în jurul blocului în timp ce patruzeci de muncitori decopertară cât ai clipi acoperişul stricat şi, până la lăsarea întunericului, peste ultimul etaj al blocului apăru un fel de blat de tort negru şi gros de vre-o jumătate de metru.

Oamenii de prin alte blocuri, cu aceleaşi probleme, le dădeau târcoale muncitorilor, rugându-se de câte unul să le toarne şi lor o găleată-două de catran pe acoperiş, dar aceştia îşi vedeau de treabă dând impresia că nu aud şi nu înţeleg nimic.

Spre seară, domnul Florescu apăru din nou, preocupat şi grăbit ca de obicei, părând că nici nu observă agitaţia din jur. Şeful echipei de hidroizolaţii se ţinu după el vre-o douăzeci de metri şoptindu-i discret ceva dar acesta nu-l auzi. Când dădu să intre în bloc, vecinii care se strânseseră jos să urmărească lucrările îl priviră admirativ, dar fără să aibă curajul să deschidă gura. Numai domnul Filimon zâmbi şi spuse complice: “ Bravo!”, dar domnul Florescu, după o primă ezitare datorată faptului că nici măcar nu pricepea ce e atât de grozav, dădu iar din mână vag în sensul că pentru atâta lucru nu merită să-ţi răceşti gura şi plecă preocupat mai departe.

În orice caz, Creatorul înţelese atunci că Strategul are un mare respect pentru domnul Florescu pe care contează ca pe o persoană de nădejde. Nu-i vorbă, nici de la Revoluţie încoace nu ştia nimeni ce face deşi lipsea de acasă în fiecare zi mai multe ore, însă singurul care părea să aibă habar de preocupările lui, adică Strategul, era întotdeauna foarte evaziv, iar dacă îl întreba cineva chiar pe Florescu unde lucrează, acesta răspundea prompt, dând un nume de firmă, şcoală, uzină, fabrică, magazin, creşă, întreprindere, cinematograf, tot altul de la o săptămână la alta. Ultima dată, evident doar ca să scape pentru că nu păcălise pe nimeni, răspunsese că este primarul oraşului.

“ Hai să fim serioşi!”, zâmbea acum Creatorul, amintindu-şi de replica stupidă a domnului Florescu în timp ce-şi mângâia pâsla de pe faţă. Apoi nu mai zâmbi, chiar se încruntă, deoarece realiză că în urma sejurului său în Cuba s-a ivit o mare dificultate: nu mai dispunea de ambele mâini libere, deoarece de cea stângă îi era legată cu lanţ servieta neagră! Stând întins în pat uitase de ea dar acum, dând să se ridice în picioare, când îşi trăsese mâna să se sprijine de marginea patului, servieta venită brusc din spate îl izbise drept în junghi. Ce era de făcut?! Hai să zicem că la duş o să o ţină de mâner învelită într-o pungă de plastic, ca şi când s-ar ţine de bară în autobuz. Dar ca să se bărbierească avea nevoie de ambele mâini deoarece cu stânga trebuia să-şi ţină bine întinsă pielea obrazului. Mai ales cu o asemenea barbă! Iar în acest timp nu putea risca să i se tot bălăngăne servieta prin apa din chiuvetă.

- 59 -

Cât de bine putea să o izoleze o amărâtă de pungă din plastic care, pe deasupra, era posibil să aibă pe undeva spărturi minuscule şi neştiute. Trabucurile mai treacă meargă,deşi ar fi fost mare păcat şi de ele. Dar hârtiile?!!

Clar. Trebuia să-l bărbierească cineva. Gândul îi fugi, evident, la domnul Florescu, apoi avu o reţinere. Nu-i vorbă, avea toată încrederea în dibăcia acestuia, dar parcă nu se simţea bine să-l ştie mocnind în jurul său cu briciul lucindu-i în mână. Îi şi vedea privirea fixă, de posedat.

Apoi, o studie cu îndoială pe doamna Isopescu care, la picioarele patului, continua să horcăie prăbuşită peste spătarul scaunului, sprijinindu-se în degete de măsuţa Speranţei. Totuşi, Strategul făcuse mai devreme referire la fantastica îndemânare cu care aceasta era capabilă să execute tot felul de operaţiuni domestice, inclusiv clisme. În definitiv, ce mare lucru un bărbierit?! Da-da, avea să o trezească şi să o pună imediat la treabă! În acest scop se ridică în picioare şi, înfruntându-şi cu bărbăţie junghiul transfixiant, se apropie de dânsa şi o zgâlţâi de câteva ori. Nu fu nevoie de mai mult pentru că adormita simţi că cineva are treabă cu ea şi, după ce îngăimă buimacă de câteva ori: “Tu eşti Virgile?!” se trezi de-a binelea, apoi îşi clăti ochii umflaţi în lighenaşul Speranţei şi consimţi să execute ceea ce-i pretindea între timp Creatorul. Chiar afirmă, liniştitor, că nu era prima oară când trebuia să execute asemenea treburi delicate: ”Azi-noapte, de exemplu…”, dar o lăsă baltă văzând privirea mirată a celuilalt.

Într-adevăr, doamna Isopescu avea de ce să fie lăudată! După o jumătate de oră obrazul Creatorului arăta aidoma funduleţului Speranţei şi era la fel de moale şi de catifelat. Aşa că, foarte mulţumit de rezultat, maestrul se înţelese cu doamna Isopescu să-l bărbierească de acum zilnic. Şi aşa rămase.

Între timp se părea că Strategul mai azvârlise nişte indicaţii în dreapta şi-n stânga pentru că pe palierele dintre etaje se îmbulzeau acum tot mai mulţi locatari care se vedea că nu sunt la voia întâmplării ca în ultima vreme ci ştiu ce fac, iar dacă-i priveai mai atent îţi dădeai seama că există chiar o oarecare organizare, o distribuire a sarcinilor. După atâtea zile de petrecere neîntreruptă, interiorul tubului în spirală închis ermetic la ambele capete arăta, oarecum, răvăşit. Alimentele, la început stivuite gospodăreşte în munţi înalţi de câte un metru pe lângă pereţi, pentru a nu împiedica accesul între etaje, respectiv între apartamente, erau acum nivelate într-un covor uniform care inundase palierele şi ale cărui margini chiar scăpau un pic pe primele trepte ale scărilor. Asta se datora faptului că lumea se servise, însă, nu se ştie de ce, nimănui nu-i făcea cu ochiul ce era la suprafaţă şi ar fi fost lesne de apucat, fiecare poftind chifteaua, roşia umplută cu vinete, ceapa, mărul, prăjitura, felia de caşcaval care era cel mai la fund, dibuind după ea cu mâna vârâtă până la cot şi degete scormonitoare.

Ca urmare, trecerea de la un nivel la altul devenise, cu timpul, imposibilă fără să afectezi, întrucâtva, prospeţimea hranei. E drept, unii se străduiseră să evite contactul direct cu covorul de alimente în acest scop trecând direct peste balustrade de pe o scară pe alta, şuntând astfel palierul propriu-zis. Dar dacă, în timpul acestei manevre, observau o roşie, o portocală sau o pulpă de pui care le-ar fi făcut plăcere să le ronţăie o vreme, dar erau dificil de apucat deoarece se aflau mai spre centrul covorului, practicau în acest scop o exhibiţie de profesionişti la trapez: îşi încârligau picioarele între ţevile balustradei şi se lăsau mult pe spate în speranţa că, întinzând mâinile, vor ajunge măcar cu vârful degetelor alimentul pe care-l pofteau, iar cei care calculau în prealabil bine distanţa, respectiv nu jinduiau la cine ştie ce produs aflat hăt departe pe lângă pereţi, chiar izbuteau să-l înşface. Până aici totul era în regulă însă ulterior (vă daţi seama, comparaţia cu trapezul e forţată), multora le era imposibil să-şi mai încordeze suficient abdomenul pentru a reuşi să se apuce din nou cu mâinile de balustradă. Aşă că, zi şi noapte, prin tot blocul, la toate cotiturile dintre etaje erau încârligaţi locatari aflaţi în această situaţie şi care discutau şi se amuzau între ei de la un nivel la altul între timp mestecând de zor, congestionaţi de efort dar clefăind pofticioşi, alimentul atât de dorit, iar pe doamna Stoenescu o prinse chiar perioada de recuperare în această poziţie astfel că adormi cu îmbucătura în gură.

Desigur, aceştia erau cei puţini care mai aveau intenţia şi energia să fie grijulii, să protejeze mâncarea, pentru că marea majoritate nici nu se punea problema să încalece balustradele chiar dacă ar

- 60 -

fi vrut. E-adevărat şi aceştia făceau tot posibilul să nu altereze aspectul îmbietor al alimentelor şi chiar reuşeau în bună măsură ca umblând pe vârfuri şi cu paşi mari să se strecoare repede printre ele. Totuşi, când cheful era în toi şi se alergau unii pe alţii chiuind de la un etaj la altul încontinuu în sus şi în jos, nimănui nu-i mai stătea capul, în spaima plăcută şi veselă de a scăpa de urmăritor, să umble cu grijă pe covoarele comestibile care, pe anumite porţiuni, mai ales între apartamente şi în zona scărilor aveau acum cărări de ghiveci terciuit format dintr-un amestec de tort, cârnaţi, budincă, roşii strivite, maioneză, ouă umplute, brânză topită şi altele.

Asemenea murdărie nu se putea tolera de către nimeni, menţinerea curăţeniei fiind, de altfel, unul din motivele pentru care şi fusese instalat interfonul. Asta era explicaţia faptului că atunci când avusese mare nevoie să-l ajute cineva, Creatorul nu reuşise să dea de nimeni: Strategul umblase prin bloc mobilizând pe toţi locatarii disponibili să se apuce imediat să facă ordine şi curăţenie peste tot, de sus până jos, mai puţin în pivniţă la cazan, deoarece în asemenea condiţii nu se putea trăi.

Cu cei care dormeau nu avu treabă pentru că, pe de o parte, chiar dacă i-ar fi sculat tot n-ar fi fost buni de nimic, iar pe de altă parte existau destui locatari treji care să ducă treaba la bun sfârşit. Nu avea rost să se işte discuţii din cauza unui neajuns atât de minor. Chiar şi doamna Stoenescu fu lăsată în pace să doarmă înfiptă în balustrada dintre nivelele al treilea şi al patrulea şi pentru a nu o deranja, la coborâre şi urcare lumea trecea pe dedesubt sau, cei mai ageri, săreau peste dânsa.

- Lăsaţii să doarmă în pace. Ei se vor achita de îndatoriri atunci când le va veni vremea, spuse blând Strategul care, apoi, fu văzut umblând agale prin bloc, privind atent prin apartemente şi notându-şi într-o doară ceva într-un carneţel negru şi, nu se ştie de ce, cei treji se simţiră dintr-o dată foarte bine că nu dorm, chiar zbârnâind sârguincioşi când Strategul se simţea prin preajmă.

Domnul Florescu declară plin de avânt şi entuziasm că el, şi nimeni altul, va face ordine şi curăţenie în holul negru de la intrare, activitate de care se achită cu o totală dăruire. Luă din pivniţă două găleţi cu care se transporta borhotul de ţuică, le umplu cu apă şi frecă cu nădejde pereţii, pardoseala, geamurile, scaunele, hârdaiele de flori, limpezind apoi de atâtea ori cât fu nevoie pentru ca apa pe care o tot ducea şi o aducea să treacă din roşu-intens în roz-palid şi în cele din urmă să devină din nou curată, holul rămânând aseptic precum o sală de operaţii gata să primească pacienţii.

Dintr-un apartament pe la etajul al doilea, ţâşni domnişoara Stănculescu, fată bătrână. Se proţăpi în hol şi zbieră cât o ţineau puterile:

M-a trimis mama la apă, C-un ulcior şi cu o troacă! Ca de fiecare dată, lumea care trecea pe scări în toate direcţiile, se opri curioasă să vadă, ce se

întâmplă în continuare. Surprinşi nu erau. Se obişnuiseră. Cu vocea ei spartă, răguşită şi dogită care, cu fiecare cuvânt şi silabă, aborda parcă un alt registru vocal, de la înalte la joase, domnişoara Stănculescu le punea acest lucru în vedere de mai bine de douăzeci de ani de când locuia aici. Cam de două ori pe săptămână, la cele mai diverse ore din zi şi din noapte dădea buzna afară din casă şi, cu glas de stentor proaspăt operat, informa comunitatea asupra însărcinării pe care o primise de la mama ei. Mai mult decât atât, era înarmată şi cu o recuzită, aceasta, să zicem, oarecum “adaptată” necesităţilor urbane în sensul că în loc de ulcior avea un păhărel din sticlă, iar în loc de troacă, unde naiba să găseşti ditamai troaca la oraş, ţinea în mână o elegantă tăviţă din inox cu îmbinările cositorite.

Problema era însă alta. Pe de o parte, era ilogic să se ducă la dracu-n praznic după apă când n-avea decât să dea drumul la robinet. Ce apă aşa grozavă şi de unde putea aduce? Apoi, pe mama domnişoarei Stănculescu nu o văzuse nimeni niciodată, iar în ultima vreme, dată fiind vârsta fiicei, era absolut neverosimil ca mama să mai existe pe lumea asta. Printr-o deducţie logică, reieşea faptul că, înzestrată cu capacităţi paranormale, fiica ar fi comunicat periodic cu mama primind această unică şi eternă însărcinare. Vecinii chiar o întrebau curioşi:

- Practicaţi spiritismul? - Iar s-a învârtit masa ?

- 61 -

Însă domnişoara Stănculescu se dovedea încăpăţânată şi neascultătoare pentru că, după ce-şi scanda lătrătura, pe chip îi apărea o expresie perplexă şi îndurerată, mai rămânea câteva clipe în hol privind debusolată în toate direcţiile, apoi, fără vlagă, dispărea înapoi în casă. Dea lungul anilor, vecinii o tot încurajaseră:

- Păi, ce mai aşteptaţi? Mergeţi să-i aduceţi apă! - Aveţi nevoie de ajutor? - Se simte rău ? Dar dânsa nu trecea niciodată la acţiunea propriu-zisă, ca şi când nu urmărea decât să-şi

clameze gradul de independenţă la care ajunsese, ca un copil neascultător care se laudă că deşi a fost trimis în pat să doarmă, el totuşi n-a închis un ochi păcălindu-i pe toţi, creând astfel senzaţia neplăcută că, undeva în străfundul apartamentului, mama ei zace într-un hal de deshidratare nemaiântâlnit.

Oamenii înghiţeau în sec simţindu-şi dintr-o dată gâtlejurile uscate şi se opreau o clipă din treburi cu speranţa că, măcar de data asta, fiica rebelă îşi va adăpa mama. Era imposibil de imaginat cum poate un om să reziste de atâţia ani fără o picătură de apă, după cum era de neânţeles cruda satisfacţie cu care fiica îşi făcea public sadismul.

Şi, pentru ca misterul să fie total, se impune observaţia că din cele două recipiente la care domnişoara Stănculescu făcea referire de fiecare dată, numai unul era pentru folosinţa oamenilor, celălalt, troaca sau ce-o fi fost ea în mâna rebelei, fiind destinată animalelor.

Toate aceste indicii nu ar fi putut concura decât la o singură concluzie, aceea că femeia era categoric nebună, însă, în afară de aceste ieşiri sporadice, domnişoara Stănculescu era o femeie echilibrată şi harnică.

Evident că, în momentul în care uşa dânsei „căzuse”, câţiva locatari se strecuraseră rapid în apartament şi-l cercetaseră cu de-amănuntul însă fără nici un rezultat.

Femeile răzuiră bine ghiveciul terciut de pe cărări, folosind în acest scop nişte coperţi rigide

smulse din tratatele care aparţinuseră cândva cetăţeanului Ionescu şi pe care, o dată pline, le băteau şi le frecau temeinic de marginile lighenelor pentru a dezlipi de pe ele toată murdăria.

La un moment dat, Strategul îşi dovedi din nou, a câta oară, spiritul practic şi chivernisit care-l făcuse atât de popular şi de iubit printre oameni. Aflat în holul de la intrare unde inspecta munca domnului Florescu, văzu că pe lângă el dau să iasă din bloc trei locatari, desigur bărbaţi, purtând în mâini lighene pline ochi cu ghiveci.

- Dar ce vreţi să faceţi, pentru Dumnezeu?!!!, îi întrebă Strategul profund uimit deoarece, fiindu-i limpede dintr-o privire ce au de gând, se întreba cum pot fi atât de nechibzuiţi şi risipitori.

- Să le golim la lada de gunoi, răspunseră bărbaţii, în sinea lor foarte fericiţi că fuseseră surprinşi chiar în plină activitate, astfel că fiecare din ei căuta să apră cât mai afectat de teribilul efort pe care-l depunea.

Dar Strategul le nărui scurt ambiţiile: - Şi purcelul?! Bărbaţii se dezumflară timoraţi şi înciudaţi că nu le trecuse lor mai repede prin minte. - Ce-i dăm să mănânce purcelului?! Şampanie şi icre negre?!, întrebă, ironic, Strategul.

Sigur, după atâţia ani, domnii orăşeni au uitat, se pare, că la sate ţăranul gospodar nu face risipă, resturile le dă animalelor de pe lângă casă. Dar ce le mai pasă dumnealor de asta, domnii orăşeni…

Şi continuă aşa o vreme, tot la a doua propoziţie folosind expresia “domnii orăşeni” de fiecare dată cu o altă intonaţie(dispreţuitoare,batjocoritoare, incriminatoare, surprinsă, întrebătoare) şi plimbând-o mult şi cu plăcere printre buze înainte de a o scuipa cu efect. Cei trei, cu lighenele în braţe, îl ascultau vineţi de ruşine şi de fiecare dată când revenea expresia mai intrau un pic în pământ, ca loviţi cu un baros în moalele capului. Apoi după ce, bineânţeles fără să se trădeze, îşi contemplă o clipă lucrarea pe feţele lor, Strategul îi expedie să caute purcelul prin bloc şi să-l pună rapid la îngrăşat deoarece le prindea bine la o adică să aibă pe ce pune mâna. În cele din urmă, purcelul fu găsit în

- 62 -

pivniţă şi izolat, unde altundeva decât în uscătoria de la etajul al treilea. Din cele douăzeci de uşi de apartamente i se amenajară trei coteţe mari, trambuline şi poduri suspendate astfel încât să aibă loc de odihnă şi distracţie din belşug şi, ulterior, chiar dacă se ascundea prin vre-un coteţ, oamenii veneau cu plăcere să-i lase de mâncare nemaiavând senzaţia că sunt urmăriţi prin vizoarele uşilor, aşa că după vreo două săptămâni, desigur şi datorită metabolismului leneş caracteristic speciei după cum apreciase domnul Florescu, purcelul luase deja în greutate vreo cincizeci de kilograme şi uscătoria trebui reamenajată deoarece animalul avea tendinţa să se blocheze între uşi.

Aşadar, curăţenia ţinu până seara, fiind între timp preluată de cei care la momentul zero se

odihneau, în timp ce locatarii care munciseră până atunci erau atât de extenuaţi încât se grăbeau să intre urgent în faza de recuperare.

Aşa, de exemplu, doamna Bărbulescu şterse mult şi bine de praf o noptieră, atât de mult încât îndeletnicirea îşi pierdea orice sens, asta dacă nu băgai de seamă că alături de dânsa, pe jos, doamna Mărculescu dormea dusă. Însă, exact în momentul în care aceasta din urmă deschise ochii tulburi, privind în jur să înţeleagă unde este, doamna Bărbulescu, probabil mai mult simţind-o deoarece era cu spatele, se nărui instantaneu pe jos şi după ce, printre căscaturi adânci, îi dădu celeilalte câteva indicaţii evident neânţelese pentru cea abia trezită, care nu ştia ce se întâmplă prin imobil, adormi imediat. Epuizarea era maximă!

O echipă de bărbaţi purtând asupra lor aspiratoare, umblau prin bloc de colo-acolo. Aveau furtunurile înfăşurate peste piept iar de la ceafă le ţâşnea un mănunchi de perii, de parcă erau hornari. Întrebau în dreapta şi-n stânga unde mai e nevoie de ei. Când oamenii le arătau câte un covor sau câte un pat pe sub care să aspire praful, montau pe loc un prelungitor cu zece derivaţii şi datorită faptului că munceau în echipă, evident că terminau treaba foarte repede.

Strategul dispăruse de ceva vreme, dar înainte de a ieşi din bloc aşteptase puţin, ascuns în întuneric pe treptele ce coborau în pivniţă, ca domnul Florescu să-şi termine treaba în holul negru şi să plece. Astfel, nu fu văzut de nimeni când ieşi, deci, ştiindu-se în continuare supravegheaţi, oamenii continuau să se spetească de zor.

Printre cei care munceau harnici, scuturau carpete, ştergeau geamuri, măturau, ştergeau praful din vitrine, trecea mereu în sus şi în jos cetăţeanul Ionescu ţinând în mână cornetul de hârtie în care o plimba pe Speranţa. Oamenii se opreau o clipă din treabă să admire copilaşul, să-l scuipe să nu-i fie de deochi, dar şi ca să-i facă loc purtătorului, unii chiar atenţionându-l prevăzători: “Vezi că tocmai am spălat pe jos, ai grijă să nu aluneci!”, desigur asta nu din grijă faţă de el, ci pentru a feri copilul de riscurile unei căzături de la înălţime. Oricum Ionescu, deşi nu dădea nicidecum semne că ar întelege ce i se spune, umbla foarte atent. Arăta, astfel, cu cornetul din care ieşea căpşorul vesel al Speranţei care privea în toate părţile, asemeni unui parkinsonian care duce flacăra olimpică. Iar dacă, în timp ce mişuna de colo-colo nimerea într-o zonă în care locatarii munceau blocându-i neatenţi trecerea, fie se întorcea şi o lua în sens invers, fie se oprea la o oarecare distanţă şi, fulgerând din cap în toate direcţiile, aştepta răbdător ca cineva să-i semnaleze prezenţa şi să fie lăsat să treacă cu Speranţa.

Spre seară reapăru Strategul. Deoarece începu din nou să se plimbe printe locatari să vadă cum stau cu treaba, unii din ei îşi dădură seama abia acum că parcă nu-l mai văzuseră de ore bune prin zonă. Totuşi, nimeni nu putea băga mâna în foc pentru asta.

Venise cu o dubă şi, înainte de a intra în bloc, ajutat de şoferul acesteia, un individ posac şi cu aspect de cârtiţă, deşertară în pivniţă prin acelaşi orificiu pe care, odinioară, intaseră cele patru remorci de prune, douăzeci de cutii de carton numerotate, nu prea mari dar, din câte se părea, destul de grele. După ce terminară şi mai stătură o vreme de vorbă dar poziţionaţi într-un unghi obtuz, fără să se vadă unul pe celălalt, şoferul îi strecură o hârtie, apoi se sui în dubă şi plecă. Rămas singur, Strategul se mai asigură o dată că nu e nimeni prin preajmă, dorind ca surpriza să fie totală. Apoi intră în bloc, nu înainte de a privi un timp prin ochiul neştiut de nimeni pe care îl făcuse într-o noapte zgâriind cu un cui vopseaua de pe geam, şi coborâ şi el în pivniţa, evident, pustie deoarece ordinele fuseseră cât se poate de clare: curăţenie şi, abia apoi, băutură.

- 63 -

Aici, timp de vre-o jumătate de oră, umblă prin cutii, febril dar cu o siguranţă care dovedea o temeinică pregătire prealabilă, mai ales că totul se desfăşura conform unor indicaţii precise notate pe o foaie de hârtie pe care o consulta în permanenţă apropiind-o de becul chior din tavan deoarece, în afară de titlul mare, “Erată”, în rest scrisul era mărunt de tot, ca în cărţile sfinte. Părea aidoma unui extraterestru teleportat incognito de pe o altă planetă împreună cu informaţia necesară adaptării şi supravieţuirii într-un mediu necunoscut, deci presupus ostil.

După ce termină treaba, mai tândăli un pic prin zona cazanului, privind atent manometrul de presiune şi ascultând cu plăcere vuietul surd al aburilor din interior care făceau să scârţâie îmbinările cositorite. Apoi, faţa i se metamorfoză brusc aducând acum mai mult a vulpe şi murmură sigur pe el : “Se va sfârşi odată şi cu asta.”, după care începu să urce scările.Când prinse un moment favorabil, se insinuă pe lângă domnul Gingulescu şi intră cu el în vorbă ca de la mijlocul discuţiei astfel că acesta, abia când ajunse sus în apartamentul care fusese al său şi puse în vitrina care aparţinuse familiei Florescu vaza Galle, odinioară a doctorului Ionescu, îşi dădu seama că de fapt nici nu ştie când a apărut Strategul, de când discuta cu el şi chiar se temu să nu fi spus vre-o prostie mai devreme.

În apartamentul de la etajul întâi, Creatorul, acum bărbierit spălat şi parfumat, stătea în picioare în faţa patului în care zăcea Procreatoarea. O privea cu destulă nedumerire deoarece în răstimpul cât el şi doamna Isopescu stătuseră în baie pentru ca aceasta să-i facă toaleta, abdomenul nevesti-sii crescuse înfiorător de mult. Acum arăta ca un balon periculos de umflat şi care stă să crape din clipă în clipă. Dar n-avea de unde să ştie că, profitând de lipsa lor, grupul de ştrengari care bântuia prin bloc se strecurase tiptil în cameră, unul din ei, mai şmecher, scosese un furtun din găleată şi după ce trăsese aer în piept să-şi spargă plămânii şi nu alta, suflase în el până aproape-şi dăduse sufletul. După care plecară în căutare de alte distracţii. Acum, prin cameră plutea un ţiuit subţirel cu un pregnant miros de băutură alcoolică trezită şi de altceva, deoarece între timp dinţii metalici ai fermoarului transversal se rânjiseră lăsând în sfârşit să scape gazul aflat sub presiune.

Junghiul i se înteţise şi tare s-ar fi culcat şi el un pic, din acest motiv având şi oarecare resentimente faţă de Procreatoare care, în continuare, zăcea în inconştienţă. El nu putea face acelaşi lucru pentru că, după ce cu chiu cu vai, se îmbrăcase cu haine curate dar numai în partea de jos, aştepta acum, la bustul gol, ca doamna Isopescu să-i dea pe el cămaşa, cravata, haina şi eşarfa. Realmente îi fusese imposibil să treacă cu tot cu servietă prin mâneca hainei dar doamna Isopescu, această femeie fiind, pe drept cuvânt, incredibil de dibace şi absolut indispensabilă, îi spuse să nu se alarmeze pentru că ea a şi găsit soluţia. Acum aproape termina de descusut partea stângă a hainei, iar cămaşa era deja rezolvată. Alături de ea se afla maşina de cusut aurită Singer care fusese a străbunicii doamnei Vasilescu. Pentru că în cameră apăru Strategul, Creatorul chiar se grăbi să laude extraordinara îndemânare a doamnei Isopescu şi felul cum ştie aceasta să facă faţă situaţiilor dificile fără să se alarmeze şi să intre în panică. Dar noul venit nu fu prea încântat de calităţile înşirate de Creator. Totuşi, după ce adulmecă puţin mirosul de alcool, pentru a-şi masca nemulţumirea, dădu fuga la găleată să potrivească furtunurile, între timp mârâind că ar cam fi timpul să se termine cu dichisitul ăsta deplasat deoarece într-un sfert de oră va începe ceremonia în cadrul căreia Speranţa va primi cadoul-surpriză din partea locatarilor. Şi, că tot venise vorba, se interesă unde-i sărbătorita. Creatorul făcu un gest cu mâna ca şi când ar fi dus o torţă şi încercă să fulgere un pic din cap mai mult explicativ, dar nu reuşi din cauza junghiului care aproape îl seceră, tăindu-i răsuflarea.

Expresia chinuită care i se întipărise pe chip nu scăpă neobservată. Strategul îl întrebă ce se întâmplă. Cu respiraţia întretăiată, maestrul îi răspunse că mai mult ca sigur a făcut pneumonie şi din cauza asta nici nu va reuşi să se achite onorabil de discursul pe care trebuia să-l ţină în numele Speranţei.

Iniţial, Strategul nu răspunse nimic deoarece îi trebui o vreme să-şi analizeze sentimentele contradictorii care-l năpădiseră: pe de o parte era foarte încântat că după ce va înmâna cadoul, tot el va ţine şi discursul de mulţumire; pe de altă parte îl irita metoda empirică a Creatorului de a pune un diagnostic de pneumonie pe baza unui simplu junghi toracic. Ca să se calmeze îşi mai zise odată că artiştii sunt alt soi de fiinţe cu care nu e bine să-ţi faci de lucru dacă nu vrei să ai dureri de cap. În

- 64 -

sfârşit, decis să lămurească lucrurile, declară că în privinţa discursului nu e nici o problemă, va spune el două-trei cuvinte bine simţite, însă îl anunţă, crud, că pneumonia e de fapt tuberculoză.

Pe bună dreptate, Creatorul se înspăimântă, îi dădură lacrimile şi chiar începu să vorbească despre un stetoscop, însă Strategul, după ce îl lăudă îndelug şi cu o satisfacţie perfect disimulată, explicându-i că toţi marii luptători pentru un crez ai istoriei (dădu şi două-trei nume ca exemplu) s-au pricopsit, mai devreme sau mai târziu, cu o cavernă nobilă, bine delimitată, aceasta fiind tocmai expresia morfologică a deplinei lor dăruiri epuizante, a arderii pentru o idee, îl linişti sigur pe el, instituindu-i urgent un tratament cu cataplasme şi băi fierbinţi pe care promise că îl va supraveghea îndeaproape el însuşi.

Între timp doamna Isopescu terminase de descusut haina aşa că, apropiindu-se de Creator îl sfătui să facă un efort şi să se lase îmbrăcat. Cu o perfectă îndemânare, trase pe el cămaşa, cravata, eşarfa şi la urmă haina, apoi se întoarse spre Strateg să îl roage să o ajute un pic, dar pentru că acesta se prefăcu că nu observă, îl rugă pe Creator să se aplece peste maşina de cusut Singer ca să-i poată reface faldurile cămăşii şi hainei în două mâneci decente. Strategul mârâi un pic, anunţă cu voce gâtuită: ”în zece minute în holul de la parter”, apoi dispăru, preferând să nu-i vadă pe cei doi încălecaţi unul peste celălalt.

Doamna Filimon avu neşansa să se afle prin holul de la etajul întâi, pipăind cu o cârpă udă cărările curăţate de ghiveci, fiind astfel prima persoană care-i ieşi în cale soţului ei. Căzu victimă nervilor săi întinşi, având parte de un scandal teribil, complet nejustificat şi de faţă cu toată lumea care urca şi cobora, grăbită şi speriată, să vadă ce se întâmplase. Nu are sens să insist asupra problematicii aduse în discuţie de Strateg (care, mă rog, o numi de mai multe ori “ lăcustă rafinată ”, expresie total derutantă pentru publicul aflat pe scări deoarece nici unul din termeni nu-şi găsea o reprezentare reală în mintea lor), în schimb mă voi folosi de prilej pentru a infirma o bănuială care poate să se fi înfiripat în mintea unora dintre cititori.

Ei bine, nu! Doamna Filimon, chiar dacă era consoarta Strategului, nu avea un regim preferenţial! Asta trebuie să fie foarte clar pentru toată lumea. În această “orânduire inovată” nu se repetau greşelile anterioare, nu mai însemna că dacă eşti nevasta nu ştiu cui, vărul de-al doilea al cutăruia sau chiar rudă de gradul trei cu o presupusă viitoare persoană importantă, aflată deocamdată în ascensiune dar cu mari perspective, te bucurai automat de tot felul de privilegii, erai scutit de corvezi, de obligaţii şi toată lumea se purta cu tine cu grijă, obedienţă şi atenţie de parcă erai ouă sau un bibelou foarte scump. Nu! Însuşi Strategul interzisese cu desăvârşire şi sub ameninţarea unor repercusiuni extrem de neplăcute ca asemenea acte de slugărnicie gratuită, erori atât de frecvente şi de periculoase ale trecutului, să se mai repete, iar, în una din zile, când îl surprinse pe domnul Stroescu vrând să ia din mâinile doamnei Filimon găleţile cu borhot de prune pe care dânsa la ducea la pubelă şi care o cocoşau, îi ţinuse acestuia o prelegere moralizatoare, încheind fără drep de apel: - Dacă nu poate cu amândouă deodată, o să facă, pe rând, două drumuri, iar tu să-ţi vezi de rachiul dumitale! Am terminat!”.

Strategul era absolut decis să nu se mai derapeze pe panta promovării şi tolerării incompetenţei şi non-valorii pe bază de nepotism şi ascendenţe favorabile.

Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, la fel de privilegiaţi ar fi trebuit să fie şi părinţii Procreatoarei şi cei ai Creatorului. Poate nu chiar în aceeaşi măsură, cu aceeaşi intensitate, dar, totuşi, să fi avut şi ei oarecare avantaje, să fi beneficiat de o anume condescendenţă din partea anturajului, chiar şi numai pentru simplul motiv că dăduseră naştere unor personaje atât de ilustre şi respectate. Însă, acest lucru nu era admis sub nici o formă şi, mai mult decât atât, părea că nici între părinţi şi copiii lor nu mai există relaţii de solidaritate şi afecţiune filială, respectiv paternă şi maternă. Când se întâlneau prin bloc unii cu alţii, fiu cu mamă, fiică cu tată, ginere cu soacră, noră cu socru sau cuscrii între ei, nu mai răzbătea nici un indiciu ( îmbrăţişare, pupătură, strângere de mână sau chiar şi numai o simplă exclamaţie), că legăturile familiale, de rudenie, fireşti de altfel, ar mai fi influenţat în vre-un fel relaţiile dintre ei. Desigur, exista o atitudine de respect şi solidaritate, dar acestea erau de grup şi nu

- 65 -

individuale în ceea ce privea familia Creatorului, în timp ce părinţii Popescu respectiv Bărbulescu, aveau pentru foştii lor copii( cred că-i putem numi astfel) un respect nemăsurat şi complet străin( sau înstrăinat) de o identitate cromozomială despre care păreau că nici nu-şi mai amintesc deloc. De-a lungul timpului, chiar familia Bărbulescu îi dăruise Creatorului opt stilouri Parker cu care-şi însoţiseră opt doleanţe şi nici o clipă nu-şi puseseră problema că, în definitiv, Creatorul le era şi ginere. Mai ales că, având în vedere originea lor, soţii Bărbulescu ştiau că nimic nu se face pe degeaba în lumea asta.

Iar despre familia Popescu aţi observat, desigur, că până acum nici nu am adus vorba şi asta pentru că nu se distingeau prin nimic mai de Doamne-ajută faţă de restul colectivului de locatari. Popescu-tatăl, fusese, până la Revoluţie, administratorul unui magazin alimentar. E-adevărat, pe atunci le mergea chiar bine. Deşi, aşa cum am mai spus, în magazine nu se găsea nimic de-ale gurii, Popescu-tatăl venea acasă în fiecare zi cu plasele pline şi urmărit de o haită de câini care, înnebuniţi, se sfâşiau între ei. Pe masă nu duceau lipsă de nimic. Însă, după Revoluţie, magazinul alimentar se privatizase devenind Super-Market. Popescu-tatăl rămăsese în continuare angajat pe tarlaua lui dar ca vânzător, asta până într-o zi când patronul îl chemă la el şi, blând dar ferm, îl concedie pe loc motivându-i că este de multă vreme urmărit cu camera de luat vederi cum zilnic fură din rafturi şi că dacă nu reuşeşte să se adapteze noilor mentalităţi şi spiritului pragmatic al economiei de piaţă, atunci ar fi mai bine pentru el să se pensioneze înainte de vârstă, pe motiv de boală. Apoi îl zbură în şuturi din birou. Popescu-tatăl suportă foarte greu lovitura asta mişelească, pe la spate, cu atât mai mult cu cât i se părea incredibil că un om ca el poate fi acuzat de hoţie şi încă de către cine!, de un capitalist, un străin de ţară, venit din occident să ne fure nouă banii, să facă averi uriaşe pe spinarea altui popor, pentru că la el acolo, în ţara lui care o fi aia, era un nimeni bun de nimic! Aşa că, în primul rând şi doar în scop protestatar, intră în şomaj, iar în al doilea rând, asta pentru a-şi calma frustrarea agresivă, se puse zdravăn pe băutură devenind, în scurt timp, extrem de violent şi clientul aproape permanent al secţiei de poliţie din cartier. Popescu-mama, răbdă toate acestea un an-doi-trei, înţelegând, de bună seamă, că soţul ei suferă pentru că i s-a comis o mare nedreptate, apoi se hotărâ să pună piciorul în prag şi să-i atragă atenţia că băutura nu-i o soluţie. Popescu-tatăl îi promise solemn că va renunţa la alcool, drept care Popescu-mama răbdă şi unul-doi-trei ani de renunţări, apoi se hotărâ să pună piciorul în prag şi să divorţeze, mai ales că în ultima vreme acesta, ca tot omul frustrat şi marginalizat pe nedrept, îşi descoperise solide înclinaţii homosexuale îndelung refulate şi apărea acasă la ceas târziu din noapte însoţit nu de unul ci de doi-trei bărbaţi cu pantaloni din piele plini de ţinte şi decupaţi la spate cu care, după ce aceştia se scuzau politicoşi şi libidinoşi pentru ora târzie şi deranj, se închidea într-o cameră unde, până dimineaţa, într-un zgomot de parcă toată noaptea desfundau sticle, îi consumau ei uleiul de soia pentru gătit.

Aşa că, în zilele montării interfonului, familia Popescu se afla într-un amplu şi îndelung tărăgănat proces de divorţ care dura de atâta vreme numai pentru faptul că Popescu-tatăl cerea ca apartamentul să-i rămână lui, fapt inacceptabil pentru Popescu-mama, astfel că în zona uşii Popeştilor ploua încontinuu cu înjurături, invective, sticle sparte şi, adesea, Popescu-tatăl folosea chiar biciul şi cătuşele pe care şi le procurase de o vreme din motive doar de dânsul cunoscute.

Evident, această tocmeală, această spălare a rufelor în public, nu putea fi tolerată de domnul Filimon(Strategul), atât divorţul, cât şi partajul între doi colocatari contravenind totalmente principiilor doctrinei sale. Drept care, la scurtă vreme de la instalarea interfonului, îi împăcă rapid cu atât mai mult cu cât scandalul provocat de împărţirea bunurilor devenise fără obiect deoarece apartamentul devenise acum al întregului colectiv de locatari. Iar asta chiar îi linişti pe soţi făcându-i ca de atunci să se iubească mult şi dezinteresat.

Cei doi-trei bărbaţi decupaţi mai veniseră o vreme să-l caute seara pe Popescu-tatăl şi, prin geamul de la intare, încă nevopsit, îi mimau blând şi rugător anumite scene doar de ei ştiute şi îşi ţuguiau buzele cu jale. Dar domnul Filimon îi interzise categoric să-i mai primească şi, totodată, îi porunci să înceteze definitiv cu extravaganţele astea de degenerat social bune pentru occidentali nu pentru oameni serioşi.

- 66 -

Totodată, într-una din zile, Popescu-fiul(Creatorul) venind de la Universitate, îşi anunţă tatăl că la ghereta de la intrarea în facultate e un anunţ că se caută un portar. Domnul Filimon fu extrem de încântat şi îl trimise pe Popescu-fiul să pună o vorbă bună pe lângă decan, acesta din urmă acceptând imediat şi chiar cu plăcere, mai ales că putea astfel să facă un bine unui student de-al său mai strâmtorat. Aşa că, Popescu-tatăl îşi luă în primire chipiul şi uniforma şi se postă la intrarea în Universitate unde de dimineaţa până seara deschidea uşi şi dădea lămuriri. De-atunci treburile mergeau cum nu se poate mai bine. Doar cu decanul, Popescu-tatăl îşi răcise un pic relaţiile deoarece, după câteva luni de zile, într-o după-amiază pe când îi deschidea uşa să plece acasă, acesta îl întrebă cu o undă de reproş, dacă fiul său a abandonat facultatea. Popescu-tatăl făcuse ochii mari şi, cu deplină sinceritate, îi răspunsese că îi pare foarte rău dar el nu are nici un fiu, cu atât mai mult cu cât nu avusese copii la viaţa lui. Decanul nu mai spuse nimic şi plecă uimit că îl mai poate surprinde ceva acum la bătrâneţe. La viaţa lui auzise o grămadă de scuze şi justificări din partea studenţilor zurbagii şi a părinţilor lor, dar ca un părinte să-şi renege fiul pentru nişte amărâte de absenţe, asta chiar că era nemaipomenit.

În tot timpul cât dură scandalul, victima,doamna Filimon, încasă resemnată tirul de invective

care venea dinspre soţul ei. Scena conflictului arăta în felul următor: Strategul, proţăpit cu picioarele depărtate în cadrul unui apartament, sfâşia furios aerul ca un buldog întărâtat ( la nervi, i se accentua brusc prognatismul, acesta fiind, de altfel, şi unul din semnele de alarmă că trebuie să te repliezi din calea sa); peste umerii Strategului, locatarii aflaţi pe scări în sus şi în jos, puteau asista la o scenă destul de bizară, în orice caz greu de înţeles pentru cei în necunoştinţă de cauză: Creatorul, lipit cu burta de o măsuţă îngustă, în timp ce cu piciorul apăsa ritmic pe o pedală, o ţinea în spate pe doamna Isopescu, aceasta, calm şi metodic, mânuindu-l şi direcţionându-l pe nişte direcţii numai de dânsa ştiute şi pe care le verifica în prealabil de mai multe ori, cu mare atenţie; în mijlocul covorului comestibil, la încrucişarea cărărilor dintre cele patru apartamente, se afla doamna Filimon şi doar dispunerea ei în scenă ar fi lăsat să înţeleagă un spectator neavizat ( o explicaţie forţată pentru că aşa ceva era, practic, imposibil ) că dânsa e ţinta tirului ieşit printre fălcile Strategului.

Doamna Filimon aştepta. Ţinea o cârpă udă într-o mână şi avea genunchii uşor îndoiţi aşa că, la o primă privire, aveai impresia că, fie tocmai se apleacă să-şi continue treaba, fie tocmai dă să se ridice pentru că un zgomot oarecare îi atrăsese atenţia în timp ce lucra. Şi chiar privea încet în jur, la pereţi, la oamenii aflaţi pe scări şi, uneori, la Strateg, dar nu chiar la el ci mai mult înspre el, înspre zona din care venea zgomotul. Să nu se înţeleagă că doamna Filimon nu-şi dădea seama că ea e ţinta canonadei. Dimpotrivă, înţelegea foarte bine, mai cu seamă că nu era, nicidecum, întâia oară. Totuşi, dânsa depăşise alternativa facilă a contraatacului sau măcar a bâzâitului, a smiorcăitului, atingând un soi de detaşare faţă de situaţie care, astfel, nu mai putea fi numită conflict deoarece nu exista decât un singur beligerant care se lupta în gol împotriva unui adversar inexistent. De fapt, adversarul exista, dar asta numai în mintea Strategului şi, uneori, nu foarte bine definit: putea fi o persoană cunoscută, o discuţie în contradictoriu avută sau o imagine recentă care-i rămăsese în minte; dar, la fel de bine, izbucnirea putea fi declanşată de o vagă amintire, o senzaţie neplăcută sau un gând bizar, demult uitate dar care-i reveneau subit, neânţeles, din adâncuri în prim planul memoriei. Astfel de situaţii se întâmplau des. Oamenii vedeau mandibula brusc dislocată din articulaţie şi, dacă mai apucau, băteau repede în retragere.

Natural, într-o societate care se dorea perfectă, exista şi un oarecare exces de zel, dar asta doar din pricina efortului susţinut de menţinere şi apărare a unor valori certe. Numai din acest motiv doamna Filimon, adică însăşi soţia Strategului, era ţinta cea mai frecventă a atacurilor soţului care, desigur exagerând puţin dar o asemenea exagerare e oricând mai bună decât o atitudine preferenţială, nu urmărea decât să demonstreze permanent că nimeni nu e mai egal decât egalul său, părându-i-se că exemplul cel mai elocvent e însăşi maltratarea verbală prelungită tocmai a soţiei de faţă cu toată lumea.

- 67 -

Şi locatarii chiar înţelegeau, la rândul lor neavând niciodată reţineri să-i facă şi ei vre-o observaţie, evident pertinentă, constructivă şi evident la limita bunului simţ, deşi, uneori, se crea impresia, greşită, că numai doamna Filimon e de vină pentru toate neajunsurile care pot apare, inebitabil, într-o colectivitate mânată de cele mai bune intenţii şi hotărâtă să nu cadă în capcana unor practici vetuste şi falimentare.

Acum că Strategul îşi încheiase tiradele pline de ură făţişă încheind cu un ameninţător:” Asta e doar introducerea, lăcustă rafinată!”, cei care, timp de o oră, asistaseră la ele, se vânzoleau în jurul doamnei Filimon grăbindu-se, care mai de care, să-i semnaleze, să-i amintească, greşeli, scăpări, neatenţii pe care aceasta le comisese în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Toate astea nu din rea voinţă sau ca să o culpabilizeze, ci mai mult ca nişte constatări care, dacă tot venise vorba, nu trebuiau lăsate nespuse: domnul Simionescu se plângea că nu-i fusese călcată cum se cuvine dunga de la pantaloni măcar că, vorba aia, la el nici nu era atâta treabă deoarece trebuia netezit numai un crac; doamna Bărbulescu ameninţa că dacă nu se spală cum se cuvine lenjeria va face raport de necesitate la Strateg pentru deschiderea unei anchete şi deblocarea unei sume din fondul de rulment în vederea achiziţionării unui stoc nou; doamna Mioara remarca faptul că ori se ung aşa cum trebuie feliile cu gem, ori, dacă nu, fiecare să se servească separat pentru că ea vrea să mănânce pâine cu gem nu gem cu pâine; domnul Gingulescu reproşa într-o direcţie oarecare, dar suficient de tare pentru a putea fi auzit în tot blocul, că cineva folosise argintăria fină care aparţinuse cetăţeanului Ionescu ca să mănânce iaurt ori se ştia că în bloc existau suficiente tacâmuri din inox bune pentru toată ziua.

În timpul ăsta, Strategul, rămas prin preajmă, asculta atent vorbele care i se azvârleau soţiei sale încontinuu şi din toate direcţiile. Chiar încuviinţa grav remarcile care i se păreau mai justificate şi care, uneori, îl făceau să se şi minuneze de gravitatea lor. Atunci dădea din cap sever. Din când în când îi îndemna pe oameni cu un gest uşor să nu se lase intimidaţi de prezenţa lui şi să spună tot ce au pe suflet pentru că numai printr-o comunicare reală se pot evita diferendele care altfel, rămânând nespuse, pot mocni timp îndelungat dând naştere la izbucniri, bârfe şi antipatii. Desigur, unui cititor neavizat toate aceste observaţii i-ar părea ridicol de banale, chiar absurde, dar i-aş replica acelui cititor neavizat că neînţelegerea lui denotă tocmai faptul că nu este obişnuit cu munca în echipă şi cu condiţiile extreme. Îi propun acestui cititor ca, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, să-şi adune prietenii( dacă-i are, evident) şi să facă împreună o călătorie, doar o săptămână, pe mare, într-o perioadă a anului improprie navigaţiei cu vele din punct de vedere meteorologic. Acolo va înţelege perfect sensul şi importanţa noţiunii: coeziunea echipajului. Mulţumesc!

Între timp, grupul de locatari, având-o la mijloc pe doamna Filimon care recepţiona în plin, năucă, ţipetele şi zbieretele venite simultan asupra ei din toate direcţiile(unii o strigau insistent de la etaj tocmai pentru a-i atrage mai bine atenţia asupra unui amănunt important) ajunse în cele din urmă la parter în holul negru, unde fuseseră anunţaţi că va avea loc ceremonia. Dar anunţul (“diseară la şapte toată lumea la parter”) fusese făcut mai spre amiază, adică celuilalt grup de locatari care la vremea aceea muncea, în timp ce oamenii aflaţi acum în hol habar nu aveau că tocmai va avea loc un eveniment. Ei ajunseseră aici mânaţi de inerţie. După ultimul cuvânt al Strategului, doamna Filimon o apucase, pur şi simplu, pe scări în jos, la fel de bine cum ar fi putut să se îndrepte spre etajele superioare aşa că, terminând de spus ce aveau pe suflet, tocmai se pregăteau să plece care încotro, când vocea gravă a Strategului îi încremeni:

- Aşadar, să începem! Locatarii se priviră destul de speriaţi deoarece, Strategul, deşi doar de câteva minute isprăvise

o porţie de scandal, se părea că încă nu se simţea pe deplin mulţumit. Mai ales că doamnei Filimon îi specificase foarte limpede că avusese parte doar de introducere.

- Unde sunt restul?! Teroarea începu să se înfiripe. Restul dormeau, evident, dar dacă dorea plenul, asta însemna

că e ceva foarte grav.

- 68 -

Nimeni nu răspunse nimic. Toţi îl priveau fix pe Strateg, îi priveau pieptul plin de decoraţii. Nu-şi puteau desprinde privirile. Clinchetul lor îi magnetiza.

Strategul scoase un carneţel negru, îşi consultă ceasul, apoi păru că verifică cele scrise acolo, comparându-le în acelaşi timp cu cei aflaţi de faţă. În sfârşit, urmărit de ochi intrigaţi şi speriaţi, notă ceva în fugă, cam ca o semnătură pe un borderou, îşi mai privi o dată ceasul şi vârâ carnetul la loc în buzunar.

- Lăsaţi-i să doarmă, spuse. Vor afla şi ei, curând. Remarca mai destinse atmosfera. Din moment ce plenul nu-i era neapărat necesar, însemna că

situaţia nu era chiar atât de complexă. Totuşi, trebuiau să afle ceva şi nimeni nu ştia despre ce ar fi vorba.

În acel moment, dinspre etaj, începură să coboare Creatorul, urmat la o oarecare distanţă de doamna Isopescu în spatele căreia fulgera ca o muscă cetăţeanul Ionescu. Cornetul era acum în mâna dreaptă a Creatorului, astfel că acesta avea ambele braţe ocupate. Se vedea că situaţia îl cam stânjeneşte deoarece, din când în când, trebuia să dea drumul servietei să spânzure de lanţ pentru a încerca, încurcat de obiectul mare şi negru care i se bălăngănea în toate părţile printre picioare, să-şi scoată din buzunar o batistă pe care o ducea discret la gură, tuşind icnit.

Din spate, doamna Isopescu îşi ridicase voaleta şi fixa critic mâneca stângă a hainei Creatorului, expresia chipului ei exprimând o rezolvare perfectibilă. Cetăţeanul Ionescu nu fixa nimic şi fixa totul. În holul negru nu se auzea decât un clinchet înăbuşit ce venea dinspre Strateg. Locatarii, simţind de bună seamă că nedumerirea e pe cale să se limpezească, priveau făptura miniaturală care, ţinându-se cu mânuţele de marginile cornetului, le zâmbea tuturor. Cel puţin aşa apreciară ulterior cei care fuseseră mai aproape.

- Trei bărbaţi zdraveni să dea fuga jos în pivniţă şi să aducă ce găsesc peste prune!, ordonă Strategul şi, pe dată, dispărură trei domni. Între timp, urmă el gospodăreşte, cineva să tragă hârdaiele astea mai la perete, să se facă un pic de loc, arătă spre o latură a holului.

Oamenii se opintiră să târâie câte doi hârdaiele imense şi grele pline cu pământ care, mai alunecau, mai se blocau într-o muchie care agăţa cine ştie ce pe ciment astfel că, din inerţie, vasele negre se înclinau dintr-o dată unele către altele şi ficuşii, agavele, trandafirii japonezi, begoniile, rhododendronii se împleteau deasupra spinărilor încovoiate ca apoi să se deznoade foarte greu şi cu mari pierderi accentuate de faptul că fiind uscate, plantele erau extrem de fragile şi, chiar la o simplă atingere, începeau să-şi lepede crengile, frunzele, florile. În scurtă vreme, cimentul arăta ca toamna într-o pădure şi clinchetele panopliei se împleteau acum cu scrâşnet, sfărâmat, zdrobit, tocat.

Cei trei bărbaţi coborâţi în pivniţă apărură purtând fiecare câte una din cele douăzeci de cutii de carton. Nu ar fi fost atât de grele încât să nu poată aduce fiecare mai multe deodată însă, deoarece nu le cunoşteau conţinutul şi era vorba de o surpriză, nu doreau să comită vreo greşeală aşa că veneau cu ele purtându-le foarte prevăzători, motiv pentru care unul din ei se şi împiedică de o treaptă şi fu mai-mai să cadă. Cu mare grijă le aşezară în spaţiul eliberat de hârdaie, peste uscături. Un scrâşnet ferm şi puternic răsună la unison. Tot acest exces de precauţie fu de natură să imprime adunării o emoţie violentă şi o curiozitate formidabilă, unii având senzaţia că cei trei se poartă atât de delicat cu pachetele tocmai pentru că le cunosc deja conţinutul. Prin hol răsunară câteva şoapte: “ Ce e înăuntru?”, însă ei dădură discret din umeri că habar nu au şi, urmăriţi acum cu antipatie, porniră gravi şi importanţi înapoi spre pivniţă.

Asta îi ului dea dreptul pe ceilalţi. Cineva întrebă stins: “Mai sunt?”, iar unul din bărbaţi şopti din colţul gurii şi privind drept în faţă: “ O grămadă!”. Tensiunea era atât de mare încât cineva fu nevoit să dea fuga, pentru câteva minute, într-un apartament de la parter.

Numai doamna Isopescu şedea plictisită pe colţul unui hârdău şi, cu două degete, îşi pigulea voaleta de resturile de frunze care curgeau enervant asupra ei din trandafirul japonez. Strategul se învârtea încet, de colo-colo, cu capul în pământ. Oamenii se fereau progresiv din calea sa, pendulând astfel mereu între cele două laturi mai lungi ale holului negru. Nu arăta deloc grăbit, părea chiar că-i

- 69 -

convine această exasperantă încetineală, nu încercase sub nici o formă să-i grăbească pe cei trei. Se mulţumise doar, privind inscripţiile de pe un perete, să întrebe într-o doară, peste umăr, ce numere sunt notate pe cutii. Câţiva se aplecară repede să vadă şi mai multe voci anunţară: “ Şase, zece şi optsprezece!”.

- Sigur e şase?! Nu cumva e nouă?!, întrebă el atent de parcă simpla pronunţare a unor cifre îi dezvăluise într-o clipă conţinutul.

Nimeni nu îndrăzni să atingă cutia. O priviră o vreme cu capetele în jos, apoi drept, se iscară şi unele divergenţe şi se apelă chiar la arbitrajul doamnei Isopescu căreia, şezând pe hârdău în dreptul cutiei, îi era mai la-ndemână să-şi facă o părere. Dar dânsa, de-acum cam de multişor trezită, căscă, aspirîndu-şi voaleta în fundul gurii, şi dădu din umeri indiferentă, aşa că se raportă cifra nouă deşi cu o oarecare reţinere pentru că acum nimeni nu mai era sigur de nimic.

- Preferam şase…, murmură Strategul care, aflat cu spatele la oameni, părea că îşi făcuse o anumită socoteală. Dar, e bine şi nouă…

Situaţia se limpezi întrucâtva pentru că în a doua tranşă era chiar cifra şase( comparativ, această diferenţă devenea evidentă). I se comunicară şi celelalte două numere inscripţionate, Strategul dădu din cap mulţumit şi cei trei bărbaţi dădură iar fuga în pivniţă, sub privirile înfiorate ale asistenţei.

- Să fie aranjate în ordine crescătoare, una peste alta, în rânduri de câte patru. Pe măsură ce vin cutiile, completaţi spaţiile rămase goale, aruncă Strategul peste umăr, mai mult ca să le dea o ocupaţie pentru că agitaţia asta surdă, întretăiată de şoapte, în spatele său, începuse să-l irite şi îşi simţea deja mandibula uşor luxată din articulaţie.

Între timp mai apărură trei cutii, aşa că nouă locatari le luară în braţe devenind astfel nouă numere, apoi doisprezece, apoi cincisprezece, fiecare pregătit să intervină şi care cum scăpa de preţiosul obiect se trăgea mai la o parte să le facă loc celor rămaşi în cursă. La ultimul drum apărură trei bărbaţi cu două cutii, cel cu mâinile goale luându-şi sarcina de a le deschide pârtie printe oameni celorlalţi doi, pentru că nu se îndurase să nu mai facă un ultim drum. Se aduseseră acum cifrele unu şi opt fiind nevoie ca din nou cei douăzeci de oameni să intre în acţiune dar de data asta totul decurse repede pentru că fiecare îşi cunoştea numărul.

Astfel, în holul negru apăru un parapet de carton, înalt de un stat de om, un fel de panou de loterie numerotat de la unu la douăzeci pe care acum locatarii îl studiau îngrijoraţi ca nişte pariori aflaţi în dilemă.

- Ne-am adunat aici pentru a-i dărui Speranţei cadoul nostru, al întregului colectiv de locatari, tranşă Strategul.

Vestea căzu ca un trăznet, din toate gâtlejurile ieşi un horcăit de parcă ar fi fost sugrumaţi. Cum de uitaseră cu toţii!!! Doar, acum câteva luni, când se aflase vestea că Procreatoarea e însărcinată, fiecare se dăduse de ceasul morţii să găsească un cadou cât mai demn de importanţa evenimentului ce avea să vină! Asta nu putea fi decât numai şi numai din pricina faptului că totul se petrecuse mult mai devreme decât fusese preconizat. Şi-apoi epuizarea, bucuria, sărbătoarea, din nou epuizarea ! Oricum, era de neiertat. Din nou, numai el se gândise, numai el ţinuse minte, numai el rămăsese cu capul pe umeri. Cu mintea limpede. Cum să nu-l iubeşti, cum să nu-l asculţi!

- Strategule!, ţâşni din zeci de piepturi, ca o binecuvântare. Strategul îi privea triumfător şi amuzat. Nu se mai putea stăpâni şi nici nu mai avea nici un

chef să o facă. Prevăzuse această reacţie şi, ca urmare, premeditase îndelung ca totul să iasă, şi de data asta, exact aşa cum dorea el. Şi, iată, izbutise din nou!

- Aveţi dinaintea voastră…, arătă Strategul, cu un gest larg, spre parapetul de carton. Oamenii aşteptau subjugaţi, ţinându-şi respiraţia. De undeva se auzi un scâncet, semn că

cineva nu mai suporta tensiunea. Strategul îşi umflă pieptul şi se legănă un pic pe vârfuri, ca să dea mai mare importanţă celor ce urmau. Reluă:

- Aşadar, aveţi dinaintea voastră…

- 70 -

Dar, în aceeaşi secundă, se întrerupse pentru că din spatele său începu să se audă un scrâşnet şi după câteva momente,pe lângă el trecu, fulgerând în toate direcţiile, cetăţeanul Ionescu. Chipul Strategului luă expresia resemnării, ca în faţa unui caz clinic irecuperabil. O lehamite cuprinse asistenţa, în sensul că, evident, era cel mai nepotrivit moment ca cetăţeanul să-şi facă numărul, totuşi cu nebunii nu te poţi pune. Ca şi cum prin asta ar fi putut trece mai repede peste momentul penibil ca apoi să-şi vadă, în fine, de ale lor, unii chiar începură să şoptească pentru ei : “ Vă rog, luaţi!”

În sfârşit, Ionescu se opri cu palmele lipite de genunchi, declamă: “ Ce-i al meu e-al tuturor!”, oamenii răspunseră “Da, da, ştim,mulţumim!”, el se mai învârti câteva momente, zdrobind frunze sub tălpi, apoi nimeri scara şi, încetişor, mai urcând două trepte, mai oprindu-se să fulgere un pic, dispăru la etaj. Lumea răsuflă uşurată spunându-şi că, dacă tot trebuia să se întâmple, e chiar mai bine că s-a întâmplat acum, la început, şi nu în miezul evenimentelor. Strategul privi adunarea ca un mare clinician care, intenţionat şi demonstrativ, se lăsase întrerupt de un pacient, tocmai pentru ca studenţii să înţeleagă cazul. Apoi, reluă cu un oftat:

- Aşadar, aveţi în faţa voastră douăzeci de cutii despre care toată lumea şi-a putut de seama că nu sunt umplute cu aer.

Între timp, începu să se plimbe cu mâinile la spate şi cu paşi rari care tocau brusc frunzele uscate.

- În aceste cutii, reluă el, se află adunate nişte gânduri. Gândurile unui om! Gândurile unui om care, înţelegând care-i e menirea şi destinul, le-a aşternut pe hârtie astfel ca întreaga omenire să aibă parte de geniul său. Deci şi voi!

Aici făcu o pauză pentru ca raţionamentul logic să pătrundă bine în minţile ascultătorilor. Aceştia ascultau, nu-i vorbă, foarte atenţi, dar parcă o oboseală se insinuase printe ei, astfel că toţi arătau, desigur, curioşi, dar parcă şi un pic abulici. Însă Strategul nu-i luă în seamă, negăsind că acesta ar fi un motiv ca el să-şi strice bucuria momentului, aşa că reluă, mulţumindu-se, doar, să ridice puţin tonul:

- La început, gândurile au fost rare, răzleţe, împrăştiate. Le nota aşa cum îi veneau în minte. Nici el nu ştia exact ce vor să zică. Apoi au devenit tot mai multe, tot mai multe, săgetându-i, în tumultul lor, mintea, în toate direcţiile. El, cel despre care vorbim noi acum, a continuat tenace şi încrezător să le aştearnă pe hârtie. Astfel, clipă de clipă, ceas de ceas, zi după zi, anii au trecut şi, în jurul său, s-au adunat teancuri, grămezi, munţi de hârtie.

În acest timp, ţinându-şi mâna orizontal, Strategul o ridica tot mai sus pe măsură ce pronunţa ultimele cuvinte. Oamenii îl priveau atenţi să vadă unde bate, dar ochii le înotau în lacrimi şi, cu fălcile încleştate, încercau să-şi înghită câte un căscat.

- În sfârşit, cascada de gânduri a devenit un râu învolburat, apoi malurile s-au deschis tot mai mult, tot mai mult, apele au început să se liniştească, lăsând locul unei curgeri line ca o oglindă, rar străpunsă de câte un peştişor ager ca argintul viu.

Strategul se opri pentru că, deşi din locul în care se afla, aproape de ieşire, nu-şi putea da seama precis, simţi un freamăt discret în rândurile din spate, dinspre scară, şi chiar avu impresia că masa ascultătorilor a crescut numeric deoarece distanţa dintre el şi rândul din faţă părea că se micşorase. După ce-i studie puţin, reluă dezlănţuit:

- O să vă întrebaţi, desigur, la ce bun atâta efort, atâta chin, atâta hârtie şi cerneală, atâtea nopţi pierdute de cineva să-şi noteze toate gândurile care-i fulgeră prin minte!, răcni, străpungând cu privirile asistenţa care, imbecilizată de oboseală, nici nu mai tresărea. La ce bun?!, urlă el, vânăt, parcă aşteptându-se la o participare mai intensă, de ce nu, chiar interactivă, din partea lor şi, în fine, starea de stupoare a maselor fu cât de cât mascată de un glas stins care, de undeva din spate, repetă încetişor: “ La ce bun?! “

- He-he-he … Ei bine, sosise vremea bilanţurilor!, constată el satisfăcut, euforie care-l împiedica să mai observe că partea din spate a ascultătorilor tălăzuia uşor, oamenii părând acolo când mai mulţi, când mai puţini şi parcă intrând şi ieşind permanent unii din alţii.

- 71 -

- Pentru că nu mai mergea aşa! Eee…, unde nu e organizare se duce totul de râpă. Bunăoară, chiar şi el, speriat, se întrebase la un moment dat, văzând munţii de hârtie care-l înconjurau, ce-o să se facă acuma cu atâta maculatură dacă nu-i poate găsi un rost?! La ce bun, atâta risipă de creier, atâtea nopţi nedormite, atâţia hectolitri de cerneală cursă?!

- Şi? Ce-a făcut?!, bubui de undeva din spate, o voce clară, precisă, penetrantă, de om treaz. Strategul tresări violent şi căută într-acolo printe oameni. Acum, iar erau mai mulţi şi unii din

ei înlemniseră faţă în faţă, parcă în oglindă, având braţele uşor ridicate, de parcă mânuiau invizibile coase. Îl reperă pe cel care vorbise, îl studie, stătu un moment pe gânduri încruntat, îşi controlă buzunarul în care avea carneţelul, apoi continuă.

- Păi, în primul şi-n primul rând, a citit temeinic tot ceea ce-şi notase dea lungul atâtor ani, o luă, el, metodic.

Câţiva, din primele rânduri, cu pleoapele întredeschise, înghiţiră în sec şi se cutremurară discret de parcă şi numai gândul că acel om fusese în stare să mai ia odată de la capăt atâta amar de hârţogărie, îi epuizase complet. În spatele lor, alţii, aceştia vioi, cu ochii larg deschişi şi pleznind de energie şi curiozitate, aşteptau nerăbdători continuarea, pe chip având întipărită o expresie de oameni picaţi într-un cinematograf spre sfârşitul filmului. Strategul îi studie uşor derutat, apoi continuă:

- Pe urmă, a început să aleagă, să sorteze, să pună cap la cap ideile, astfel încât să le dea un sens. O logică. A obţinut astfel, mai multe idei principale, pe care le-a elaborat într-un sistem…

- E râdul meu, măi!, se auzi un şuierat discret şi, undeva foarte în spate, se simţi o zvâcnitură, o îmbulzeală.

Lumea încremeni, toţi ochii fiind acum aţintiţi asupra vorbitorului. Talazul rândurilor din spate rămase într-o poziţie intermediară. Subit, întreaga mulţime părea un muzeu de ceară. Strategul îi fulgeră, negru de furie, şi îşi înfipse mâinile-n şolduri. Stătu aşa o vreme, clocotind din ce în ce mai tare. Teroarea copleşi conştiinţele. Nu se mai auzea decât clinchetul panopliei care acum avea accente ameninţătoare, războinice. Strategul trase aer în piept până ce acesta se lărgi mult lăţindu-i panoplia, deschise gura, mandibula i se dislocă în afară, ochii i se injectară şi, tuturor, le fu limpede că până aici le-a fost.

- “… pe care le-a elaborat într-un sistem…”, se auzi o voce, nici puternică, nici şoptită, doar plată, aşa, ca o continuare, totuşi cu ceva indefinit plutind în ea mai mult în sensul că oratorul ar face mai bine să continue.

Doamna Isopescu, a ei era vocea, aşezată pe hârdău, continua, cu vârful degetelor, să-şi culeagă voaleta de resturile de trandafir japonez care o ningeau într-una.

Strategul se întoarse fulgerător spre ea, gata să se năpustească, o privi intens o vreme cum se piguleşte indiferentă, dar intensitatea i se diluă treptat într-un soi de tulbureală care-i dilată pupilele şi mandibula i se retrase lent, poate nu chiar de tot, aşa, într-o subluxaţie.

Profitând de momentul de neatenţie al Strategului, domnul Nicolescu, palid ca un cadavru, dădu afară aerul pe care-l ţinuse în el atâta vreme şi îşi coborâ braţele pe care le avea uşor depărtate de corp şi puţin spre spate, de parcă plana, dând pentru o clipă, impresia că are patru mâini, asta până când, trăgându-se puţin mai la o parte, din spatele său apăru domnul Gingulescu pe care se grăbi să-l sprijine să nu cadă pe jos pentru că acesta adormise. Îl înghionti uşor cu genunchiul în coapsă şi îi şopti: ”Du-te!”. Domnul Gingulescu tresări, privi năuc în jur, deschise gura să spună ceva crezându-se singur, domnul Nicolescu i-o astupă cu palma, în sfârşit reveni cât de cât la realitate aşa că nu mai stătu pe gânduri şi o luă la goană în direcţia scării, dispărând spre etajele superioare.

Nici pomeneală să se plictisească cineva. Dimpotrivă, lumea aştepta întotdeauna cu nerăbdare discursurile Strategului, pline de miez şi înţelepciune. Dar, în această săptămână, apăruse inconvenientul că, bioritmul locatarilor fiind, întrucâtva, modificat, starea de epuizare accentuându-se în ultimele zile de petreceri susţinute, devenind cronică, nu se mai putea face faţă cum s-ar fi dorit oratorului care, cu atâta măiestrie, izbutea în mod normal să-i ţină încordaţi ca nişte arcuri până în

- 72 -

ultima secundă. Pe deasupra, tocmai se făcuse ora când cele două jumătăţi îşi schimbau rolurile aşa că, pentru a nu-l irita pe vorbitor, locatarii profitau de faptul că cei proaspăt ieşiţi din faza de recuperare coborau curioşi la parter să vadă ce se întâmplă şi făceau rocada cu ei. Astfel, mulţi din cei care, până mai adineauri, fuseseră în mulţime, dormeau acum răspândiţi prin bloc în timp ce noii-veniţi, revigoraţii, ascultau, atenţi, nedumeriţi, discursul, încercând să prindă din zbor sensul vorbelor Strategului. Cei din primele rânduri, prea obosiţi pentru a mai face faţă, se retrăgeau, centimetru cu centimetru, în rândurile din spate ale mulţimii unde stăteau pregătiţi, în aşteptare, pentru ca cineva să apară de la etaj în timp ce noii veniţi, tot centimetru cu centimetru, avansau spre primele rânduri făcând, faţă în faţă cu parapetul din carton, un zid viu care masca ce se întâmpla în spate. Astfel că, acum, aproape toate figurile pe care le cerceta Strategul erau noi-nouţe, adică altele decât cele de la începutul discursului şi cei trei-patru nefericiţi care încă nu făcuseră rocada, trăgeau cu ochiul, disperaţi, spre scările pe care nu mai cobora nimeni.

- … pe care le-a elaborat într-un sistem de idei, reluă, Strategul, volubil, sistem cu rol de Statut, Program şi Doctrină. A definit, astfel, interesele celor mulţi şi oropsiţi, ale norodului într-un cuvânt care, organizaţi acum după o ideologie coerentă, au reuşit, paşnic, fără violenţă, să-şi impună argumentat punctul de vedere, înlăturând asuprirea, non-valoarea, diferenţele de clasă socială, instaurând un regim de egalitate şi fraternitate între oameni, o nouă orânduire în care totul deveni al tuturor !

Fruntea Strategului era transpirată, părul începuse să-i lucească, picuri mari de grăsime prelingându-i-se din şuviţele de la spate pe gulerul cămăşii iar sub braţe îi apăruseră două umbre mari, întunecate. Părea secătuit. Dar nu era! Făcu o afirmaţie care, dea dreptul, şocă asistenţa:

- Aici se află întreaga sa operă pe care eu am studiat-o temeinic ani de zile. De la Revoluţie încoace, cu asta mă ocup.

Holul mare şi negru intră într-o uşoară rezonanţă. Un oftat de uimire nestăpânită ieşi din piepturile celor care priveau copleşiţi parapetul de carton, uimire care se prefăcu într-o curiozitate reţinută în momentul în care, brusc decis, Strategul luă la întâmplare una din cutiile de carton de deasupra, o deschise şi extrase din ea o carte mare şi groasă. Pe lângă ea, tratatul de obstetrică părea unul din ghidurile de conversaţie duse în Cuba de Creator. Aerul se umplu pe dată de un miros pregnant de librărie, de carte nouă, dar şi de magazin de marochinărie. Coperţile erau din piele, însă de o splendoare incomparabilă cu cele pe care locatarii le văzuseră până atunci. Pielea era neagră, fină, sobră am putea spune, pentru că nu avea aurării şi alte dichisuri inutile. Asta piele! Doar pe copertă, era imprimat, în relief, chipul acelui om despre care le vorbise Strategul şi pe care ei se apropiară să-l vadă mai bine. Cartea umbla acum din mână în mână, dar era prea puţin, nu-şi puteau face o părere doar privind o fizionomie care, şi aşa, era greu de desluşit şi, pe deasupra, nici nu le spunea mare lucru deoarece respectivul avea ceva barbă, într-un fel aducând cu băştinaşii cubanezi de care le vorbise Creatorul, dar în acelaşi timp era chel în cap semănând cu mulţi oameni de prin părţile astea. Adică nu arăta nicicum. - Ăsta e omul de care v-am vorbit. Marele gânditor. Unicul!, spuse, pătruns şi pios, Strategul, bătând cu arătătorul în copertă. A făcut mult bine omenirii şi încă o să mai facă. - Şi ce scrie acolo?, îndrăzni cineva. Lumea râse uşor de naivitatea celui care pusese întrebarea. Ce naiba, n-avusese vreme până

acum să vadă parapetul?! Ce răspuns îşi închipuia că poate primi la o asemenea întrebare? Strategului îi trebuiseră mai bine de zece ani să-i studieze, temeinic şi în amănunţime, opera. Ce-ar fi vrut să i se spună în două cuvinte? Însă, surprinzător, Strategul nu păru deloc că ar lua în glumă cele auzite. Dimpotrivă! Tresări, sprâncenele i se ridicară ca într-un ţipăt de profundă mirare şi chipul îi împietri într-o mare tristeţe.

- 73 -

- Ei, acu-e-acu!, oftă gânditor, pregătindu-se să facă o declaraţie publică căreia mai mult de nevoie îi dădea curs deoarece în sinea lui îi era foarte neplăcut şi numai să-şi amintească ce urma să spună.

- Omul acesta, reluă răguşit, de altfel de o cinste şi o onestitate ieşite din comun, a fost, în bunătatea lui, puţin…, foarte puţin, idealist. Prea naiv, în sensul că prea s-a încrezut în oameni. Prea a fost sigur că ceilalţi, tovarăşii săi de luptă, vor înţelege şi vor respecta până la capăt tot ceea ce gândise, construise, plănuise el în atâţia ani. Studiindu-l în profunzime mi-am dat seama că marea, inegalabila sa operă are, să zicem, câteva mici, foarte mici… scăpări. Omisiuni.

Ultimele cuvinte, Strategul abia le murmură, chipul, congestionat şi uşor buhăit de obicei, luând subit un aspect cadaveric, de mască mortuară.

- Pentru că el, urmă cu un efort teribil, abia mişcându-şi muşchii feţei, ca un ventriloc, în modestia şi moralitatea sa, n-a luat în calcul ambiţiile, vanităţile, setea de putere, de înavuţire, mărunte deşertăciuni dar care, acumulate în timp, au dus la dezastrul final… Oamenii sunt răi şi nerecunoscători. După o vreme, tovarăşii de luptă, foştii camarazi, te atacă pe la spate…

Pe chip îi apăruse o suferinţă metafizică de parcă şi acum era în căutarea unei explicaţii, a motivelor acestor incredibil de naive omisiuni ale marelui om pe care în permanenţă căuta, simţea nevoia, să-l scuze, să-l justifice, să se împotrivească impulsului de a-i face un reproş postum, ca un ucenic faţă de maestrul care a greşit, iar ultimele cuvinte le pronunţă cu un regret din care răzbăteau decenii de istorie. Apoi, oftă de parcă, prin această mărturisire publică, îl absolvise pe gânditor, luând asupra sa întreaga lui vină.

Asistenţa plutea într-o ceaţă totală. Chiar şi Speranţa, rezemată în coate pe marginea cornetului, părea că aşteaptă curioasă continuarea, în timp ce tatăl ei, Creatorul, rămăsese cu batista la gură… Avea Strategul un dar să te ţină pe jar, ceva fantastic!

- Dar!, izbucni el adunându-şi forţele şi privirile tuturor se lipiră din nou de buzele sale. Să nu disperăm! În tot răul e şi un bine şi, încetişor-încetişor, o putem lua din nou de la capăt, de astă dată pe drumul cel bun. Primii paşi i-am şi făcut deja. Iată, noi cei de aici am şi început, şi făcu un gest larg cu mâna indicând imobilul în ansamblul său. Printr-un studiu atent, riguros, am reuşit, aşa cum vă spuneam, să descopăr, dea lungul anilor, aceste mici scăpări aceste, să le zicem erori de perspectivă, minore inadvertenţe dar care, neglijate, s-au acumulat… N-aş vrea să fiu greşit înţeles! Nu am intervenit în esenţa operei, aceasta rămâne, indiscutabil, o lucrare monumentală şi de o veşnică actualitate. Doar mici adăugiri, adaptări, pe ici pe colo la… condiţia umană. Adică, o integrare mai perfectă a ideologiei marelui gânditor în realitatea cotidiană. Atâta tot! Aşa că, să nu ne facem sânge rău pentru ce a fost. Timpul le rezolvă pe toate!

Acum lumea parcă se mai înseninase un pic, pricepând, în sfârşit, că treburile merg într-o direcţie bună. Strategul scoase o hârtie din buzunar pe care o consultă minute bune frecându-şi atent vârful nasului, cu degetul.

- Sper că am reuşit să corectez în întregime ceea ce era de corectat. Mă rog, n-am prea avut vreme încă, abia în ultimul moment am reuşit să fac rost de ele, spuse, arătând spre parapet. Dar nu-i nimic. De acum avem tot timpul la dispoziţie să le tot analizăm, disecăm, să le comentăm, să ne însuşim temeinic învăţăturile pe care acest om ni le-a lăsat moştenire pentru a ne folosi de ele şi pentru a le propaga mai departe în lume.

Asistenţa îl asculta cam îngrijorată. Sigur, lui îi dădea mâna să vorbească, era familiarizat cu opera gânditorului. Dar ei?! Câte mii de pagini putea conţine parapetul ăla?, se întrebau locatarii privindu-l reticenţi. Când Creatorul fusese plecat în Cuba, abia aşteptaseră să se întoarcă odată. Nu că nu le plăcuse să afle lucruri noi, interesante, exotice despre acea insulă îndepărtată, dar prea fuseseră multe şedinţe, plenare, sesiuni lărgite, grupe de studiu, comunicări, referate, intervenţii, observaţii pertinente, alocuţiuni. Trei săptămâni, zi şi noapte, vuise blocul de parcă aici era centrul de comandă al Cubei.

- Vă rog să le despachetaţi pe toate. Cu grijă…, şopti, uscat, Strategul, demonstrând că simpla proximitate a operei gânditorului îi impune o atitudine smerită şi reculeasă.

- 74 -

Asta le plăcu oamenilor care, în linişte, tăbărâră voioşi asupra parapetului. Faptul că, în sfârşit, luau contact direct cu creaţia acestui mare ctitor de lumi noi, le mai atenua spaima şi reţinerea faţă de personalitatea lui covârşitoare. Şuşotind între ei, scoteau una câte una cărţile din cutii, unii chiar începură să le răsfoiască avizi, la întâmplare, holul negru duhnind acum dea dreptul a tăbăcărie.

- Vă rog, vă rog, toate la timpul lor!, tresări Strategul, având impresia că oamenii au o atitudine prea frivolă faţă de nişte chestiuni atât de importante. Aranjaţi-le frumos, în ordine. Oricum, aşa, nu veţi înţelege nimic din ele, ba din contră, s-ar putea chiar să vă dăuneze. S-au mai văzut cazuri, mârâi el dispreţuitor.

Pe măsură ce le despachetau, pentru a rămâne cât mai mult spaţiu în hol dar şi dintr-un reflex al disciplinei şi ordinii care se exacerba întotdeauna când Strategul era prin preajmă, oamenii rearanjau una peste cealaltă şi cutiile din carton astfel că, la urmă, formară două parapete în prelungire, unul din cutii goale, celălalt din cărţi, dea dreptul un zid, înalt de un stat de om. Era o încântare să-l priveşti aşa, jumătate negru, jumătate alb. Culmea ilarităţii fu în clipa în care, de după zid, se auzi o voce înfundată şi, peste câteva momente, pe la unul din capete, cel alb, dădu colţul doamna Isopescu, aţipită pe hârdău.

În tot timpul expunerii, maestrul Mihai Popescu-Creatorul ascultase vorbele Strategului privind buimac în jur într-o stare de perplexitate care se accentua pe măsură ce trecea timpul. Încă de la început, după ce bărbaţii terminaseră de adus cele douăzeci de cutii, îl trecuse un junghi prin inimă, simţind nelămurit că urmează să se întâmple ceva rău. Iar din clipa în care Strategul începuse să vorbească despre anevoiosul proces de elaborare a ideologiei gânditorului, bănuiala îi deveni certitudine. În mod evident, Strategul ticluise, îndelung şi minuţios, momentul acesta. Asemenea lucrări erau imposibil de obţinut în ziua de astăzi mai ales, noi-nouţe, frumos legate în piele şi ambalate în cutii elegante. Aşa ceva nu se găsea în librării. Nu se mai tipărea. Nu puteai să mergi, aşa, pur şi simplu, şi să ceri:” Daţi-mi şi mie Opere complete…”. Imediat te şi înconjurau nişte oameni… Orientarea actuală era pro-occident, adică, vorba vine, pro-democraţie, mă rog, oricum, n-aveai cum să le cumperi cu tona. De altfel, chiar el recunoscuse că nu-i fusese deloc uşor şi că abia în ultima clipă reuşise să facă rost de ele. Aşadar, totul trăda o planificare detaliată, şi toate astea cu scopul nedeclarat şi, evident, neânţeles de nimeni din cei de faţă în afară de el, de a-i pune sub semnul îndoielii, de a arunca în derizoriu, propria lui creaţie. Strategul reactiva, reinstala pe firmament, şi asta în mod deliberat, un individ mort, făcut în fel şi chip, dispreţuit, înjurat, blamat şi uitat pe care-l mai şi justifica, interpreta, scuza şi ridica în slăvi, numai şi numai pentru a-i submina lui, indirect, opera. Asta după ce-i compusese nici mai mult nici mai puţin decât treisuteopt ode, iar a treisutenoua era deja în faza de prototip. Dacă nici asta nu era o dovadă de ataşament şi încredere… Cine în bloc îi oferise Strategului un omagiu mai constant şi mai înălţător?! Era clar, Creatorului îi era limpede: acum, că îşi făcuse treaba, se lăsase muls zdravăn, i se dădea cu piciorul, se găsea că rămăsese sterp, secase, şi nu numai că era umilit în public, dar şi de faţă cu fiica sa. Şi toată adunătura asta de oameni, credulă şi imbecilizată sistematic, care altădată îi ascultase cu pioşenie odele în interpretarea doamnei Mioara, acum sorbeau vorbele de pe buzele Strategului, aflau că pe lumea asta mai există, vezi-Doamne, şi alţi oameni care gândesc. De ce?! Ce nu mai era în regulă?! Unde greşise?! Nu se dusese el în Cuba, aşa cum dorise Strategul?! Nu urmase el punct cu punct instrucţiunile primite din mâna lui la plecare?! Deşi, acum dacă stătea să se gândească mai bine, poate că impresia aceea stranie şi nesuferită pe care o avusese în Cuba pe toată perioada şederii că niciodată, nici măcar în locul acela foarte special, nu era singur, se pare că nu fusese chiar numai o senzaţie declanşată de schimbarea bruscă de fus orar. De altfel, nici servieta neagră nu ştia cum ajunsese la el: într-o dimineaţă când se trezise, pe perna de alături, în locul băştinaşei, era servieta legată cu lanţ la mâna stângă, iar pe cearşaf era un bilet pe care

- 75 -

nici nu se prea căznise să-l descifreze deoarece îi fusese de-ajuns unul din cele două ghiduri: “ Numai dacă tai mâna”. Iar despre atentatul criminal dinaintea decolării, ce să mai vorbim!

- … desigur, aceste minunate bijuterii ale minţii, arătă Strategul spre parapet, care adună între coperţile lor însăşi sensul existenţei noastre planetare, aşa cum am spus la început, le dăruim preaiubitului vlăstar proaspăt sosit în mijlocul nostru, adică Speranţei …

- Vreau să mulţumesc în numele… - Are tuberculoză. Aceste ultime două intervenţii, prima a Creatorului, a doua a Strategului, fuseseră pronunţate

aproape simultan. Din cauza cuvintelor suprapuse, oamenii nu prea desluşiră mare lucru şi acum se uitau, dezorientaţi, când la unul când la celălalt. Reieşea, totuşi, că se vorbise despre o boală. Şi nu orice fel de boală, ci una chiar gravă. Cu tuberculoza nu-i de glumit! Însă nu era limpede cine suferea şi în ce stadiu se afla.

Desigur, Creatorul pricepuse imediat vorbele Strategului. Şi se părea că şi doamna Isopescu înţelesese, fiind singura persoană care stătea placidă, nemişcată, în marea de trupuri care se zbuciuma derutată. În definitiv, să nu uităm că, deşi ocupată cu descusutul mânecii, dânsa asistase la diagnosticul pus de Strateg. Creatorului i se păru că, prin voaletă, reuşeşte să-i desluşească privirea care, aţintită asupra sa, era calmă şi binevoitoare, dar nu putea fi sigur din cauza bobiţelor negre din dantelă a căror umbră tremurătoare pe chip îi modifica permanent poziţia ochilor creând impresia că, chiar şi aşa, nemişcată, aidoma cetăţeanului, priveşte simultan în cinci-şase direcţii. Cineva din mulţime dădu glas unei supoziţii care părea destul de plauzibilă având în vedere contextul, anume că referirea fusese făcută la gânditorul proaspăt intrat în existenţa imobilului. Adică el suferise de tuberculoză. Dar asocierea nu-i conveni deloc Strategului care se enervă şi, scuturând violent din cap cu mandibula dislocată ameninţător, infirmă vehement o asemenea enormitate. Totuşi, nu dădu, în schimb, o explicaţie, mulţumindu-se să studieze atent în podea un punct doar de el ştiut aflat cam la vre-un metru de picioarele Creatorului.

În primul moment, maestrul era decis să intervină imediat şi să înlăture confuzia prin observaţia caustică: o asemenea abordare infantilă a stării sale de sănătate nu era justificată din moment ce pe el îl ţinea doar un junghi, e-adevărat, asemeni unui cuţit împlântat între coaste, totuşi, de aici şi până la TBC era mult mai plauzibilă o pneumonie! Dar acum, aspectul bizar, atitudinea stranie, neclintită a doamnei Isopescu, felul cum îl urmărea prin voaleta cu bobiţe, îi dădea senzaţia că lucrurile nu sunt chiar atât de simple, că, de fapt, totul e foarte bine gândit şi regizat dinainte. Chiar de mai multă vreme. Adică, de pe când se hotărâse că va pleca să se relaxeze în Cuba. Dacă şi aia fusese relaxare…! Şi-apoi, cum de neveste-si i se rupsese apa taman ce intrase el pe uşa blocului, de parcă atâta aşteptase?! Nici mai târziu, nici mai devreme şi, totuşi, cu două luni înainte de termenul prevăzut. Oare era ea chiar străină de povestea asta care, pe măsură ce o analiza, îi părea tot mai probabilă a fi un complot?! Şi cărţile gânditorului?! Şi extraordinar de îndemânatica, atât de lăudata doamnă Isopescu?! Tuberculoza?! O nelinişte atroce îi intră în oase. Se apropie de un hârdău, împunse, cu arătătorul, o gaură în pământul mai mult decât reavăn, noroios, zilnic udat abundent, şi înfipse cornetul. Apoi, se retrase un pas şi îşi duse batista la gură, gest reflex care-l enervă brusc. O retrase. Manevrele sale nu scăpară neobservate. Zbuciumul mulţimii se calmă brusc, iar în momentul în care-şi luă batista de la gură toată lumea rămase nemişcată cu ochii la el. Acum era limpede. Se priviră unii pe alţii cu subînţeles. Cu voce şovăielnică, subţiată, Creatorul mai făcu o ultimă încercare disperată:

- Am pneumonie! - O cavernă de toată frumuseţea… Tot Strategul făcu şi această nouă precizare şi tot aproape instantaneu, ca o surdină. - Se transmite?, se interesă un glas în care adia o uşoară panică. Creatorul se înroşi până în albul ochilor şi deschise gura să riposteze. Oamenii se feriră rapid. - Numai în anumite condiţii, observă Strategul, sigur pe el.

- 76 -

Evident, răspunsul era extrem de vag, dar, cu atât mai mult, lumea îl înregistră ca deosebit de ameninţător. Reieşea că virulenţa e atât de mare încât contaminarea e posibilă în absolut toate condiţiile. Câţiva chiar se întoarseră un pic în profil şi, discret, îşi duseră batistele la nas, iar cei care nu aveau batiste se slujiră de mâneci şi de poalele hainelor.

În timpul acesta, Strategul se apropie de parapet de unde luă o carte pe care o răsfoia impasibil şi concentrat, dând parcă să se înţeleagă că nu asta era acum problema lor, desigur, starea de sănătate a oricărui om, mai cu seamă a unuia dintre locatari, este o problemă peste care nu se poate trece cu una cu două, însă, acum, se adunaseră laolaltă pentru cu totul alte chestiuni.

Din stradă se auzeau călătorii din staţie, clopoţelul tramvaielor, circulaţia intensă de pe şosea. - Să recite doamna Mioara ceva… Glasul tremurător al Creatorului se auzise înfundat, abia răzbătând prin batista de deasupra

căreia îi apăreau numai ochii. Acum, toţi cei de faţă aveau feţele acoperite, mai puţin Strategul care, dimpotrivă şi parcă cu o totală inconştienţă faţă de aerul subit viciat al încăperii, adulmeca sonor pielea proaspătă a cărţilor, precum şi doamna Isopescu, acesteia părându-i-se probabil că este suficient de protejată de voaleta cu bobiţe. Zeci de ochi îngroziţi se priveau unii pe alţii din toate părţile.

“ Să recite, să recite…”, se auziră câteva voci înfundate şi lumea aprobă din cap cu un soi de milă şi compasiune faţă de bolnavul căruia parcă i se îndeplinea astfel ultima dorinţă.

Dar doamna Mioara nu era de faţă. Deşi, conform stării civile, era considerată şi tratată ca o persoană adultă, dânsa prefera, în general, să se sustragă manifestărilor cu caracter prea sobru şi protocolar, pretextând că trebuie să se sterilizeze şi să repete odele pentru a fi în formă. Nici domnul Diaconescu, soţul dânsei, nu era de faţă, deşi unii susţineau că-l văzuseră până acum câteva momente.

- Să meargă cineva să o caute pe Mioara, murmură Strategul indiferent, total absorbit de lectura cărţii pe care, cu un creion, făcea rectificări şi observaţii printre rânduri.

Aproape toţi cei aflaţi în hol dădură buzna şi începură să alerge pe scări în sus, cu feţele acoperite şi ochii bulbucaţi din cauza lipsei oxigenului. Cei rămaşi le ascultară tropăitul tot mai slab, apoi, pe când, se pare, ajunseseră pe la etajul al doilea, se auzi un şuierat puternic din zeci de piepturi. După o bună bucată de vreme, timp în care Strategul citi absorbit iar ceilalţi aşteptară ca pe ghimpi, se arătă doar domnul Florescu. Acesta se opri pe trepte şi le strigă de acolo că nu o găsiseră pe doamna Mioara, nu era nici în pupinel nici în altă parte deci, mai mult ca sigur, era pe-afară deoarece dânsa mai avea uneori obiceiul de a-i însoţi pe copii la joacă.

- Bine, bine, lasă că ne recită altă dată…, spuse Strategul indiferent şi, cu nasul în cartea care îl acaparase total, o luă şi el agale spre etaj, urmat la o oarecare distanţă de alte câteva feţe acoperite, stacojii şi bulbucate. În cele din urmă, Creatorul o luă şi el, împiedicându-se la tot pasul şi abia târându-se, pe scări în sus spre vre-un etaj, nu ştia nici el prea bine care, tuşind şi luându-şi într-una batista de la gură ca să o studieze îngrozit pe toate părţile. Aşa că, la parter, nu mai rămase decât Speranţa care dormea fără griji în cornetul înfipt în hârdău.

Până spre dimineaţă, imobilul fu cutremurat din temelii de o petrecere straşnică. În prealabil avu loc o şedinţă, mai mult un consiliu de decizie, la ultimul nivel unde,

întâmplător, erau adunaţi toţi locatarii care fuseseră mai devreme în holul de la parter. După îndelungi dezbateri, unele argumentate chiar cu informaţii extrase dintr-un tratat care aparţinuse cetăţeanului Ionescu, se ajunse la concluzia că tuberculoza nici nu are o contagiozitate atât de mare şi, la o adică, Doamne-fereşte, nici nu e incurabilă.

Aşa că se hotărâră ca, în principiu, până când Creatorul se va face bine, etajul întâi să fie evitat. În rest, copiii să fie protejaţi, dar discret, iar cei aflaţi, actualmente, în faza de recuperare, să fie informaţi, pe cât se poate, în măsura în care se vor intersecta unii cu alţii şi nu prin bileţele prinse cu

- 77 -

acul de haine pentru că acestea bat la ochi. Petrecerea fu tot urmarea unei decizii unanime: nu se cădea ca, din pricina unei situaţii neprevăzute, e-adevărat neplăcută, chiar gravă, să se dea frâu liber spaimei, superstiţiilor, operându-se la o carantină încă nu în totalitate justificată. Mai ales că Strategul nu le spusese nimic în acest sens. Lucrurile se vor rezolva, ei se vor spăla pe mâini( domnul Bărbulescu chiar jindui cu voce tare la un pupinel ca al doamnei Mioara), aşa că sărbătoarea Speranţei trebuia, obligatoriu, să continue, le mai rămăsese doar o zi şi începea din nou o săptămână de muncă, nu aveau voie să se lase doborâţi de o nimica toată, mai cu seamă că asta ar fi făcut o impresie foarte proastă Strategului şi l-ar fi întristat şi mai mult pe bietul Creator care trebuia menajat. Nici această manifestare a bucuriei, ultima din şirul închinat omagierii tânărului vlăstar, nu fu marcată de momente deosebite ci, aşa cum am mai spus, se desfăşură la fel ca orice petrecere animată de dorinţa unanimă de a ieşi totul cât mai bine, ca o dovadă a deplinului ataşament faţă de idealurile măreţe ale Strategului, a înţelegerii importanţei noilor valori cucerite cu atâta trudă. Poate doar cu un exces de zel, aşa, ca la final, acesta fiind şi motivul pentru care prima jumătate adormiră cu mult înainte ca ceilalţi să iasă din faza de recuperare, la rândul lor, aceştia din urmă, adormind şi ei destul de repede după preluarea ştafetei, aşa că, a doua zi spre seară se treziră, în sfârşit şi pentru prima dată după o săptămână, aproape simultan. Bucuria fu imensă! Oamenii care nu se văzuseră treji de atâtea zile, se îmbrăţişau, se pupau, chiuiau, se întrebau “mai trăieşti?”, apoi se aşternură la taifas şi, refăcându-se cu resturi de Havana Club, schimbară între ei impresii despre sărbătoarea care tocmai luase sfârşit. Cei care nu ştiau, aflau acum de tuberculoza Creatorului şi de măsurile, discrete, de minimă protecţie şi igienă care trebuiau asigurate. Presimţind unde bat oamenii, domnul Diaconescu le comunică ameninţător, cu ochii întredeschişi, că şi numai dacă îndrăzneşte cineva să pronunţe cuvântul pupinel, el se duce imediat şi îi comunică Strategului! Dar lumea sări imediat să-l calmeze, mirată că îşi putea închipui aşa ceva, să îl asigure că o asemenea enormitate era deplasat să se şi ia în discuţie. Aparatul era al doamnei Mioara şi numai al ei!

În vacarmul general, la un moment dat, îşi făcu apariţia însuşi Strategul. Se făcu linişte. Îi chestionă, simulând, magistral, mirarea, fără să aştepte vre-un răspuns, de ce s-au înghesuit toţi la ultimul nivel, sub acoperiş, apoi, într-o alocuţiune de câteva minute, declară încheiată sărbătoarea şi îi sfătui pe oameni să se culce imediat, să se odihnească, în special cei care a doua zi dimineaţă urmează să plece la muncă, respectiv la şcoală. Apoi, plecă într-o direcţie necunoscută.

Locatarii mai avură câteva mici divergenţe legate de felul în care se va dormi, pentru că, deşi se decise că n-o fi foc dacă jumătate din ei se culcă la etajul al treilea, totuşi nimeni nu dorea să facă parte din grupul respectiv. În cele din urmă se hotărâ ca adulţii să rămână pe loc ei fiind, se ştie, mai sensibili în general la maladii şi mult fragilizaţi după ultima săptămână, iar copiii, a căror imunitate este perfectă, să coboare un etaj. Numai în ce o privea pe doamna Mioara existară mici dificultăţi deoarece domnul Diaconescu dorea să doarmă alături de soţie, în timp ce adulţii considerau că locul ei este la nivelul inferior. Diferendul fu rezolvat prin instalarea pupinelului în zona pentru adulţi, doamna Mioara urmând să doarmă în interiorul său, dar cu uşiţa întredeschisă, ca să aibă aer. În noaptea aceasta se dormi tun la ultimele două nivele şi în reprize în restul blocului. Singurul care nu dormi deloc fu cetăţeanul Ionescu. Acesta bântui până în zori prin imobilul amorţit. În mână ţinea cornetul în care Speranţa aţipea pentru câte o oră-două, dar apoi se trezea plângând aşa că trebuia legănată ca să adoarmă la loc. Oricum, cetăţeanul nu avea nici un sens să doarmă pentru că el nu avea nici pentru ce să se trezească.

Cam asta a fost până aici. A doua zi de dimineaţă, locatarii aflaţi în câmpul muncii plecară la serviciu, grupul de copii la

şcoală, iar restul rămaseră să facă ordine, curăţenie, mâncare şi să ude florile.

- 78 -

Se circula din nou prin tot blocul, de sus până jos, doar că pe la etajul întâi lumea trecea în fugă şi cu respiraţia oprită. Doamna Mioara începu în surdină o odă matinală care răzbătea prin uşiţa întredeschisă şi lumea chiar se gândi că poate ar fi drăguţ din partea lor să i-o trimită Creatorului să-l mai înveselească. Totuşi, soţul dânsei nefiind de faţă, după ce se sfătuiră puţin, rămase hotărât că, deocamdată e prea periculos să o expună, însă peste vre-o săptămână, gestul ar putea fi posibil dacă recitatoarea va purta un tifon pe gură şi nu va trece de prag. La prânz, cei rămaşi luară doar o gustare rece, adunaţi pe vine în jurul grămăjoarelor ce rămăseseră prin colţuri, pe paliere, apoi femeile se aşternură vârtos pe gătit. Nu mai mâncase nimeni ceva cald de aproape o săptămână aşa că trebuia făcut urgent un cazan mare de ciorbă. Asta în primul rând. Spre seară, urmau să se întoarcă cei aflaţi la muncă şi doreau să-i întâmpine cu o supă bună, caldă, care să le mai calmeze mucoasele ulcerate. În funcţie de materiile prime care mai existau prin bloc, aici erau avute în vedere şi orătăniile care de o săptămână orbecăiau înspăimântate pe sub paturi şi se ascundeau prin sertare, începură propunerile: ba să fie ciorbă de cartofi cu tarhon( dar cineva îşi făcu cruce, replicând dezgustat că aici nu erau la puşcărie), ba supă dulce de pasăre cu crutoane( tot erau prin bloc vreo patru coşuri de pâine uscată), ba nu mai ştiu de care. Lumea se animă, lingându-şi buzele de poftă. La un moment dat, pe când discuţiile erau mai aprinse, se auziră zgomote pe palierele inferioare şi cineva care dădu fuga să vadă ce se întâmplă se întoarse nedumerit cu informaţia că mai mulţi indivizi, vreo trei, se pare, urcă foarte încet spre ei. De aici, de sus, nu-şi putea da seama cine erau, le văzuse numai mâinile pe balustrade. Oamenii se priviră unii pe alţii, uimiţi şi chiar destul de speriaţi: cine putea fi?! Ei erau adunaţi cu toţii aici, sub acoperiş, copiii şi adulţi în putere erau fiecare pe unde-i era rostul, iar interfonul nu se auzise. Câţiva chiar apucară să-şi ducă batistele la gură când, pe ultimul rând de trepte, începură să urce trei locatari care la ora asta în nici un caz nu ar fi trebuit să se afle acasă, ci la serviciu! Arătau extrem de vlăguiţi, dar asta ar fi fost încă explicabil, având în vedere ultima săptămână. În sfârşit, cei trei ajunseră pe ultimul palier şi se trântiră care pe unde apucară. Lumea se interesă ce se întâmplase. Au terminat mai repede treaba?! Se simţeau rău şi fuseseră învoiţi? Aveau zi liberă şi nu ştiuseră? Erau în concediu? Împietriţi, oamenii nu spuneau nimic. Doar dădeau din cap cu efort, negând toate supoziţiile emise, afişând în acelaşi timp o stupoare formidabilă. Între timp, mai apărură cinci locatari, trei femei şi doi bărbaţi, la fel de uluiţi. Apoi, pe rând, la diferite intervale, încă vreo zece. Văzând în ce stare apar noii-veniţi, ceilalţi începură să se agite, să tragă de ei şi să le ţipe în urechi tot felul de întrebări alarmate. Câteva femei care, mai la o parte, opăreau găini, începură să bocească încetişor, frecându-şi ochii plini de pene. Ce, Dumnezeu, se întâmplase?! În sfârşit pe scară începuse să urce domnul Diaconescu, abulic, precedat, în clinchet de panoplie, de Strateg care-l tot chestiona ceva cu voce joasă, dar care tăcu imediat ce se văzură toţi laolaltă. Pe chipul său încordat se citea că aflase deja despre ce e vorba, care e motivul stuporii noilor-veniţi. Afişa un soi de mirare îngrijorată amestecată cu revoltă mocnită. Totuşi, îşi păstra aproape neştirbită obişnuita-i semeţie. Nu părea chiar personal afectat. Îi studie lung pe oameni, asemenea unui comandant de oşti care-şi analizează pedestrimea înaintea unui lupte decisive. Apoi le făcu semne tuturor să se aşeze care pe unde apucă şi se întoarse spre domnul Diaconescu care, de când venise, privea, flasc şi tâmp, în gol, fără să bage de seamă cum doamna Mioara tot ţopăie pe lângă el şi îl scutură de mânecă să-i atragă atenţia.

- Vorbeşte, comandă Strategul, de parcă asistentul urma să facă demonstraţia în faţa publicului. Spune-le şi lor ce mi-ai spus mie. Să afle toată lumea!

Şi domnul Diaconescu se conformă. De dimineaţă, aşa cum, de altfel, cunoştea toată lumea, plecase la serviciu, mai precis la sediul firmei de unde trebuia să-şi ia camionul cu care transporta îmbrăcămintea din import, purtată dar nu uzată. Destul de ciudat dar prin zonă nu era nimeni, obişnuiţii manipulatori care toată ziua tândăleau, fumând în aşteptarea mărfii, nu se vedeau nicăieri.

- 79 -

Şi nici camionul! Se cam miră la început, dar îşi spuse că, în definitiv, treaba lui nu era să supravegheze oamenii, iar camionul, de bună seamă , o fi în vamă deja. Aşa că, agale, o porni şi el într-acolo, străbătând oraşul pe jos de la un capăt la altul, vreme de trei ceasuri. Nu-i strica un pic de aer proaspăt după ce o săptămână stătuse închis ermetic. Pe drum se intersectă cu nişte maşini ale poliţiei cu sirenele pornite. Privi lung în urma lor, părându-i-se că în una din ele o recunoaşte, încadrată de doi poliţişti şi fumând cu ambele mâini, pe patroana lui. Puse vedenia pe seama unui echilibru psihic precar. În sfârşit, ajunse în vama oraşului. Aici găsi o mare de oameni agitaţi, urlete şi lătrături, dube ale poliţiei, agenţi cu câini în lese, o echipă de indivizi dotaţi cu tot felul de aparate şi arătând ca nişte cosmonauţi. Toată lumea era adunată în jurul a ceea ce părea să fi fost odată un camion de mare tonaj, dar care acum arăta ca după o dezmembrare minuţioasă. Domnul Diaconescu se apropie de un poliţist şi întrebă şi el la întâmplare ce se petrece. Acesta îl studie un pic, îl compară cu un set de fotografii, apoi, ca răspuns, domnul Diaconescu primi trei genunchi în burtă şi un pumn în rinichi, intervenţie care nu-i făcu nici o plăcere, gândindu-se în timp ce, rupt de şale, se prăbuşea la pământ, că mai bine îl dona. Până ce se dezmetici era deja instalat pe un scaun într-un birou şi doi indivizi încruntaţi îi luau amprentele. Lui i se luau amprentele!, sublinia acum domnul Diaconescu, amuzat, ca şi când, copil fiind, s-ar fi jucat toată ziua cu plita încinsă, în timp ce locatarii îi priveau, stupefiaţi, degetele încă negre de funingine. Apoi i se adusese la cunoştinţă motivul anchetei: firma la care lucra domnul Diaconescu era de multă vreme în vizorul poliţiei, fiind bănuită că printre hainele, purtate dar nu uzate, pe care le comercializa, s-ar ascunde şi niscaiva heroină. În urma descinderii din dimineaţa aceasta, suspiciunile erau confirmate: cinci pachete de heroină a câte douăzeci de kilograme fiecare fuseseră descoperite, zidite în pereţii dubli ai remorcii. El ce părere avea despre toate astea?! Pe domnul Diaconescu parcă îl trăznise cineva în moalele capului. Cu chiu cu vai bâigui că el habar nu are de nimic şi aude pentru prima oară de aşa ceva, că, e-adevărat, transporta încărcătura din vamă în depozit, dar nu umbla niciodată în spate la haine, nici n-ar fi avut cum, uşile erau sigilate. Şi-apoi, era şi culmea ca cineva să-şi imagineze că el ar fi avut nevoie de cârpele alea. Putea să-şi închipuie cineva aşa ceva?!, întrebă el şi ca un răspuns mai primi trei pumni zdraveni în burtă şi observaţia că, întâmplător, aici el e cel întrebat. Unul din poliţişti, mai în vârstă, se săturase, zicea el, să asculte trăncănelile tuturor criminalilor. Pentru că asta era domnul Diaconescu! Un criminal care aducea moartea albă din Occident, care distrugea tineretul. Cum să nu-l bată? Cum să ia în seamă, acum aproape pensionat, prostiile astea cu … Ăştia trebuiau bătuţi la tălpi. Schingiuiţi. Pe urmă apăruse un procuror, ăsta se purtase mai civilizat în sensul că se limitase la înjurături şi nu-i pusese decât două întrebări: Cum se numeşte? şi De cât timp e angajat? În rest, nu-l interesă nimic. Spunea că ce trebuie să se ştie se ştia deja şi tot bătea cu degetele pline de inele mari de aur într-un dosar voluminos(cam cât o carte de-a gânditorului, dădu domnul Diaconescu un reper). După o vreme, în birou fu adus, încadrat de alţi poliţişti, contabilul firmei. Domnul Diaconescu se însenină puţin. Se înţelesese totdeauna bine cu el, era un om prietenos şi maleabil şi, uneori, când venea cu camionul din vamă, contabilul se înveselea extraordinar de tare, chiuia, pupa pe toată lumea iar lui, şoferului, îi strecura de-un pachet de ţigări. Amănuntul ăsta nu-i prea plăcu acum Strategului, dar strânse din dinţi şi se mulţumi să mârâie surd pentru că lucrurile trebuiau spuse pe şleau, nu era vreme de morală. Toate la timpul lor. Procurorul le ceru celor doi angajaţi să se identifice unul pe altul în faţa sa şi, în timp ce se consemna procedura, contabilul se apropie destul de degajat de omul legii şi începu să şuşotească ceva din care domnul Diaconescu nu înţelese decât: “ Hai, măi, ce dracu! Nu-l vezi cât e de amărât?! Ăsta mai rău ne încurcă. O să ne sară-n cap toată presa că am profitat de naivitatea lui!” Procurorul mai stătu o vreme pe gânduri, îşi consultă dosarul, mai şuşoti ceva cu contabilul, apoi se întorsese spre domnul Diaconescu, spunându-i binevoitor :

- 80 -

- Dumneata poţi pleca acasă. Nu ai nici o vină. De altfel, ai şi lipsit o săptămână. Atâta că, începând din clipa asta, nu mai ai serviciu. Dar lasă că-ţi găseşti tu ceva. În ziua de azi se caută şoferii.

Aşă că domnul Diaconescu plecase, nu înainte de a mai primi din mâinile contabilului bani de un pachet de ţigări; chiar trebuise să aştepte puţin pentru că, având cătuşe, acesta nu-şi putea nimeri prea bine buzunarul aşa că procurorul ordonase să-i fie scoase.

- Nemernicii! Criminalii! Ticăloşii!, izbucni, Strategul, orbit de furie. Hoţii! Ne-au invadat ţara! Trag pielea de pe noi, ne folosesc cum vor ei şi-apoi, când nu mai suntem buni, ne aruncă-n drum!

Se întoarse către domnul Diaconescu şi începu să urle, dar nu la el ci parcă la toţi criminalii ăia mulţi care-i cotropiseră pământul:

- Dar pe tine te-a întrebat cineva înainte dacă ai nevastă? Dacă ai copii? Dacă ai cu ce să-i creşti?! Da de unde! Te-au molestat şi te-au aruncat în drum! Puţin le pasă de tine! Nu-i nimic, asta nu va rămâne aşa, ameninţă el pereţii, mârâind gata să explodeze.

Răsuflă o vreme, adânc şi şuierător, ţinându-se cu mâna de inimă, încercând să se calmeze un pic. Dar nu reuşi. Se întoarse brusc spre ceilalţi nou-veniţi care şi ei ar fi trebuit să fie la serviciu:

- Dar pe voi?! Pe voi cine va întrebat cu ce o să vă creşteţi copilaşii? De unde o să aduceţi bani, să aveţi ce pune pe masă! Nu va întrebat nimeni nimic! Nimic ! Nimic! Nimic !

După aceste ultime cuvinte se opri moleşit, de parcă-i pleznise ceva în creier. Gâfâi câteva clipe cu ochii tulburi-întredeschişi apoi, clătinându-se, o luă la vale pe scări şi dispăru. Grohăielile turbate se estompară treptat.

Situaţia nu era deloc îmbucurătoare, ba am putea spune că, din contră, avea chiar uşoare conotaţii dramatice deşi încă vag resimţite de locatari din pricina faptului că evenimentele căzuseră prea violent peste ei. Tubul în spirală, închis ermetic la ambele capete, trepida acum de o revoltă surdă, generală. Oamenii umblau aiurea, ameţiţi de furie, prin apartamente şi se priveau în ochi murmurând ameninţător:” Dar este inadmisibil…”, de parcă prin asta îşi promiteau unul altuia că măsurile împotriva acestei stări de lucruri vor fi luate imediat şi nedreptatea va fi urgent înlăturată. Nu era vorba de panică, de spaimă, nici vorbă de aşa ceva! Acestea vin numai când eşti singur, izolat şi nu ştii încotro te îndrepţi, ori ei se aveau unii pe alţii, iar calea pe care o aveau de urmat le era clară de prea multă vreme pentru a-i mai dezorienta chiar nişte întâmplări atât de neplăcute ca cele de azi. Erau prea plini de calmul şi superioritatea pe care ţi le dau un ideal nobil şi bine precizat, pentru a ceda realităţii care, asemeni unui animal fabulos cu mii de capete, unduia ameninţătoare dincolo de uşa cu interfon. O cunoşteau prea bine de mai bine de zece ani, doar împotriva ei luptau cu toţii. Însă, în ultima vreme, mai uitaseră de ea, le mergea prea bine, o simţeau ca pe ceva încă nu înfrânt, dar cel puţin pus cu botul pe labe, anihilat. Iar sărbătoarea Speranţei fusese un triumf, o euforie generală a cărei reminiscenţe le mai adiau şi acum sufletele. Cineva, probabil ca să mai înveselească atmosfera, chiar pomeni o întâmplare amuzantă petrecută în ultimele zile şi, timp îndelungat, toată lumea hohoti isteric, forţat, simţindu-se dintr-o dată mult mai bine că ştiu să facă faţă situaţiei. Pe urmă, însă, suflul rece al nesiguranţei puse iar stăpânire pe imobil. Primiseră o lovitură mişelească, pe la spate, semn că monstrul fabulos nu dormea, dimpotrivă, îi pândea, tot timpul în alertă. Revolta. Ăsta era motivul ameninţărilor pe care le vociferau periodic, nevoia de a riposta, de a demonstra că fuseseră doar surprinşi nepregătiţi dar, în realitate, ştiu răspunde provocărilor. Pentru că realitatea le era destul de nefavorabilă. După câteva ore de la izbucnirea Strategului, toţi locatarii se aflau în imobil şi bilanţul arăta în felul următor: din cele câteva zeci de oameni care munceau, îşi mai păstraseră serviciul doar trei, printre care şi Strategul. Era pentru prima oară când ceilalţi doi nu fuseseră aşteptaţi să se întoarcă acasă, dimpotrivă, oamenii se uitau la ceas ştiind că, cu cât aceştia întârzie mai mult să apară, cu atât e mai sigur că nu fuseseră daţi afară şi, la un moment dat, când sunase interfonul, toată lumea se sperie că poate vreunul din ei îşi uitase cartela acasă. Dar nu era decât un amărât de comis-voiajor care fu izgonit cu cuvintele : ” Lasă că o să vezi tu, fraierule, ce te-aşteaptă!”

- 81 -

Nu avea nimeni chef de ei. Nu!!! Nu uitaseră că trebuie să meargă la serviciu. Nici pomeneală de aşa ceva! Dar li se

părea că fericitul eveniment, prin însăşi importanţa sa, le motivează cu vârf şi îndesat absenţa. Şi unii din ei fuseseră chiar miraţi când, de dimineaţă, patronii îi întrebaseră nervoşi unde umblaseră o săptămână întreagă fără să anunţe pe nimeni.

- Cum unde? Dar s-a născut Speranţa!, replicau ei, fericiţi, convinşi nu doar că argumentul este de necontestat, dar, mai mult, va provoca şi interlocutorului aceeaşi stare care pe ei îi copleşea de o săptămână încoace, ulterior fiind de prisos orice alte explicaţii, chiar trecându-se la îmbrăţişări şi complimente. Însă patronii nu erau deloc impresionaţi de ceea ce auzeau, dimpotrivă, întrebau studiindu-i lung printre gene:

- Care speranţă? Abia în clipa aceea simţeau ei că ceva nu este, totuşi, în regulă. Se părea că, evident dintr-o

regretabilă neglijenţă dar care se putea chiar pe loc corecta, nu toată lumea e la curent cu minunea care se petrecuse în imobilul lor. Aşa că, îi lămureau rapid pe patroni, zâmbind siguri pe ei de efectul copleşitor pe care-l vor produce:

- Speranţa! Fiica Procreatoarei şi a Creatorului! De fapt, a noastră, a tuturor, după cum chiar Strategul a spus.

De aceea, reacţia patronilor îi nedumerea cu atât mai mult, nefiind deloc conformă cu previziunile lor. Aceştia se ridicau de la birou, scoteau fum pe nări, se aplecau spre ei împlântându-şi braţele în masă şi le şuierau cu ură printre dinţi:

- Ieşi afară cu Procreatoarea ta cu tot! De azi înainte nu mai ai ce căuta în firma mea. Eşti concediat!

În principal, ăsta era motivul perplexităţii generale: neconcordanţa dintre starea de graţie feerică în care plutea imobilul şi ostilitatea, lipsa de înţelegere, răutatea, duşmănia, resentimentele cu care fuseseră întâmpinaţi când, după o săptămână, ieşiseră din nou la lumina zilei din tubul lor în spirală. Îi durea sufletul de atâta amărăciune nemeritată şi acum se întrebau dacă nu era mai bine să fi rămas aici, în cuibul lor, unde domnea armonia, căldura şi înţelegerea. Oamenii aveau nevoie de consolare, de o reparaţie morală imediată… Strategul îşi demonstră din nou fenomenalele sale înzestrări de lider.

Spre seară, urcând cu trudă scările, îşi făcu din nou apariţia în mijlocul locatarilor care discutau derutaţi, agitaţi, se îmbărbătau unii pe alţii fără convingere şi, din când în când, la câte o remarcă a cuiva, izbucneau într-un hohot isteric, prelungit şi reconfortant, care le sporea iluzia că dracul nu e el chiar atât de negru.

Strategul arăta destul de refăcut faţă de acum câteva ore când aproape se rostogolise pe scări la vale nemaisuportându-şi furia. Totuşi, chipul îi era cenuşiu, albul ochilor străbătut de vinişoare roşii, muşchii gâtului îi apăreau ca nişte cabluri, făcându-l să semene cu un android dezafectat, iar falca îi rămăsese sărită în afară. În liniştea care se lăsă, vorbi scurt şi la obiect, probabil şi datorită faptului că o uşoară pareză tranzitorie îi afecta întrucâtva pronunţia. Dar oamenii primiră exact ce aveau nevoie.

- Câinii capitalişti, începuse el promiţător, îşi închipuie că noi suntem un neam de slugi! Că numai ei ne ştiu scoate din marasmul ăsta în care tot ei ne-au băgat, iar dacă nu le lingem din palmă, ne aruncă la gunoi de parcă am fi borhot de prune. Trăim timpuri paradoxale în care noi, oamenii, suntem siliţi să le lingem lor, câinilor, labele murdare. Mai mult decât atât, îşi imaginează că suntem atât de imbecili încât nici nu ne dăm seama de adevăratele lor intenţii. Nu vedem cum ne golesc ţara zi de zi, cum cară la ei tot. Ceea ce s-a petrecut astăzi, dovedeşte limpede, dacă mai era nevoie, concepţia lor despre noi. Exploatarea a atins proporţii inimaginabile. Nu le mai ajunge nimic, slugăreala vor să o transforme în sclavie şi, la urmă, să ne vândă între ei cu vagonul. La tonă! O monstruozitate! Însă, în oarba lor aroganţă, nu şi-au dat seama că împrejurul lor mai există şi oameni demni, oneşti, cu coloană

- 82 -

vertebrală şi care nu umblă prin viaţă cu ochii închişi. Dimpotrivă, văd tot ce se întâmplă, ce li se pregăteşte, luând aminte şi procedând în consecinţă. Ce să zic, mare pagubă că ne-au dat afară. Va veni şi vremea noastră, vă asigur! Timpul le rezolvă pe toate, încheie el profetic şi ameninţător, prima parte a discursului.

Apoi trecu la o analiză amănunţită a situaţiei, pentru a se stabili ce trebuie făcut în continuare. Se constată astfel că sursele de finanţare ale imobilului s-au redus drastic de la câteva zeci, la şapte pensionari şi trei salariaţi, între care, aşa cum am mai spus, Strategul, acesta procurând comunităţii un venit dublu: pensie plus remuneraţia conformă activităţii sale de mecanic de întreţinere la spital. Ceilalţi doi salariaţi erau domnul Gingulescu, tâmplar la o şcoală de cartier şi doamna Stănculescu, grefieră la tribunalul oraşului. Strategului, nefiind singurul mecanic de întreţinere, nici nu i se simţise lipsa, iar celorlalţi doi li se acceptaseră pretextele că fuseseră bolnavi o săptămână deoarece prin oraş bântuia o epidemie de gripă. Totuşi, chiar şi luate laolaltă, cele trei salarii nu reprezentau o sumă, toţi trei fiind salariaţi ai statului, bugetari, deci derizoriu plătiţi, după cum se ştie. Mai ales domnul Gingulescu, tâmplarul, avea o retribuţie absolut de mizerie din care, înainte de montarea interfonului, abia izbutea să-şi achite cheltuielile de întreţinere şi să mai asigure şi traiul zilnic al familiei compusă doar din părinţii săi şi doi copii minori deoarece nevastă-sa îi fugise imediat după Revoluţie în Occident la gâtul unui prosper om de afaceri. Iar despre pensii ce să mai vorbim. Într-o ţară în care o treime din populaţie întreţine aproape două treimi de pensionari, cât te poţi aştepta să fie?! Deci, în ceea ce privea grosul banilor, adică cei care proveneau din activităţi desfăşurate în domeniul privat şi pe care se conta în cea mai mare măsură, momentan fuseseră constrânşi să se lipsească de ei. Strategul chiar observă, pertinent, marea diferenţă dintre activitatea în sectoarele de stat unde, deşi mai slab plătit, măcar aveai siguranţa zilei de mâine şi cea în sectorul privat unde nu poţi şti azi dacă peste o săptămână nu cumva eşti dat afară, concediat, disponibilizat, pe motivul unei grave crize financiare ca cea de azi. Pentru că avea deja propria teorie asupra întâmplărilor din cursul dimineţii, teorie conform căreia dacă sistemul privat nu ar fi permanent grevat de o teribilă instabilitate( de altfel, el chiar susţinea că simpla alăturare a cuvintelor privat şi instabilitate se constituie într-un pleonasm ieftin), nu s-ar profita de tot felul de nimicuri pentru a se găsi pretexte de concediere a angajaţilor. Să fim rezonabili! Cu acest prilej chiar atrase atenţia că, începând de a doua zi, cei “ liberi de serviciu” ( cuvântul şomer era o noţiune complet străină sistemului său de gândire) să-şi caute slujbe exclusiv în sectoarele de stat.

- Puţin, dar sigur!, era acum cuvântul de ordine care circula prin tubul în spirală. Totodată, deşi acest amănunt nici nu mai era necesar să se discute, nimeni nu avea voie să-şi

înregistreze dosarul la oficiul de şomaj. Pe de o parte era doar o chestiune de zile până la găsirea unei noi slujbe, iar pe de altă parte, statutul de şomer era considerat nedemn, degradant şi ca o acceptare a situaţiei. Ori ei erau nişte luptători! Experienţa muncii în domeniul privat le fusese tuturor suficient de elocventă pentru ca de-acum încolo să fugă ca de dracu de combinaţii din acestea nesigure, dubioase şi păgubitoare. Şi nimeni nu va putea spune vreodată că nu avuseseră toată bunăvoinţa. Chiar domnul Nicolescu era unul din exemplele cele mai bune. El luptase mereu, schimbase nu ştiu câte servicii în domeniul iniţiativei particulare, fiind permanent ameţit cu iluzia unei aşa-zise promovări. Începuse comerciant de dischete şi ajunsese să se lăfăie într-o mare corporaţie. E-adevărat, nimeni nu contesta faptul că avusese un salariu bunicel, dar iată că şi lui i se dăduse cu piciorul. Ei, nu se adevereau acum vorbele Strategului că, acolo în vârf, eşti singur, fără prieteni şi când o iei la vale nu încearcă nimeni să te prindă?! Ba se adevereau! Ce s-ar fi făcut acum domnul Nicolescu dacă n-ar fi fost înconjurat de prieteni care să-l înţeleagă şi să-l sprijine?!

- 83 -

Oamenii deveniseră mai relaxaţi. Nu se speriau ei cu una cu două. Ca de obicei, vorbele Strategului îi unseră la inimă. Ştiuse din nou să vadă lucrurile limpede, să le judece fără părtinire şi să aleagă soluţia cea mai bună. Acum înţelegeau ce aveau de făcut.

Pe urmă, se aduse în discuţie situaţia domnului Diaconescu. Acesta nici măcar nu fusese dat afară, observa Strategul, fiind de la sine înţeles că el reprezenta calul de bătaie în firmă, acoperirea sub care se făceau afacerile oneroase, omul care trebuia băgat la interval dacă, la o adică, era necesar să se dea vina pe cineva. Dacă nu se descoperea totul chiar în dimineaţa respectivă, în mod evident ar fi fost în continuare trimis cu camionul să care marfa, respectiv drogurile, din vamă în depozit. În privinţa lui era chiar foarte bine că treburile luaseră o asemenea întorsătură, flagrantul reuşise şi contrabandiştii fuseseră înhăţaţi.

Strategul ar mai fi continuat aşa mult şi bine deoarece se încălzise zdravăn, dacă locatarii nu l-ar fi implorat din priviri să se liniştească, arătându-i-o în acelaşi timp pe doamna Mioara care, de teama celor auzite pe seama soţului ei, se ascunsese în pupinel. Aşa că acesta, înţelegător ca un părinte, abandonă cu mare regret subiectul, nu înainte de a preciza răspicat ca să fie limpede pentru toată lumea:

- Cazul Diaconescu nu va rămâne nelămurit! Apoi o convocă pe doamna Stănculescu, grefiera, la o discuţie între patru ochi. Între timp, cineva mai inspirat, dăduse pe neobservate fuga până jos în pivniţă şi acum apăru

cu zece sticle de Havana Club pline ochi. Locatarii aplaudară veseli surpriza( aţi observat că aceşti oameni iubeau teribil surprizele şi senzaţiile tari, fiind, dacă putem spune aşa, aproape dependenţi de adrenalină) şi, care pe unde apucară, se tolăniră în jurul a câte unei sticle care începu să treacă iute din mână în mână. Cineva puse şi un pic de muzică, nu tare, doar uşor, în surdină. Galant, domnul Bărbulescu o invită la un dans pe doamna Florescu. Luându-se exemplul, alte şi alte perechi începură să se legene tandru. Rămase aprinsă doar o lumină slabă şi starea de confort, încredere reciprocă şi pace interioară puse din nou stăpânire pe imobil. Viaţa era frumoasă, n-aveau de ce să se frământe pentru nişte fleacuri, mai cu seamă că, avându-se unii pe alţii şi fiind cu toţii aici încuiaţi ermetic, afară n-avea decât să vină şi sfârşitul lumii că lor oricum nu le păsa.

- Ce sumă de bani se află în fondul comun? Vocea caldă, fină, specifică oamenilor care-şi croiesc celebritatea şi, de ce nu, posteritatea,

prin intermediul cuvintelor, rosti întrebarea cu o eleganţă instinctivă. Creatorul era artist, om subţire, umblat prin lume, când vorbea nu lătra, nu toca, avea inflexiuni de o asemenea profunzime încât chiar un singur cuvânt rostit de el putea fi interpretat în mii de sensuri. Întrebarea era cât se poate de banală şi, pusă de altcineva, mai mult ca sigur ar fi trecut nebăgată în seamă. Dar, în momentul în care Creatorul o enunţase, ca şi când n-ar fi fost emisă de o singură gură, în văzduh începură să plutească zeci de voci care o repetau. Cuvintele se rostogoleau acum prin tot blocul, de la interfon până la chepengul care dădea pe acoperiş, lovindu-se de pereţii apartamentelor pentru ca în final să revină din nou, aici, între oameni. Toată lumea tăcu, nimeni nu mai dansă, muzica se opri. Toţi îl priveau ţintă pe noul-venit ţinându-şi feţele acoperite cu palmele pentru că, în spaima momentului, nu-şi găsiseră cârpele. Se auzea doar gâlgâitul lichidului dintr-o sticlă de Havana Club pe care cineva o răsturnase şi aerul se umplu cu un miros înţepător de alcool şi sudoare.

Subit, Strategul începu să hohotească subţire. În obscuritate nu i se zărea prea bine chipul, doar ochii îi luceau roşii, ca de jar, şi din profil se vedea că-i sărise mandibula. I se vedea şi lucrarea dentară din aur care-i sclipea în bezna fălcilor, undeva înspre gâtlej. Necheză astfel un timp atât de lung încât se putea presupune că undeva în el, printre organe, avea ataşat un rezervor de oxigen care-l alimenta tot timpul. Doamna Nicolescu chiar îşi zise că ar fi interesant să le facă o demonstraţie în piscina de la parter.

- Dar luaţi-vă, dracului, mâinile alea de la gură!, explodă el, feroce, şi zeci de mâini se lipiră la unison de picior, ca un batalion disciplinat care tocmai salutase.

- 84 -

Acum, bărbia i se odihnea în coşul pieptului şi gâfâia repede, neauzit. Se vedea asta din ritmul alert în care-i pendula vârful limbii uşor încurbat în sus din care saliva îi picura pe abdomenul bombat. Înghiţi odată în sec, limba i se rulă apre fundul gurii şi se desfăşură la loc când o deschise, în aceeaşi poziţie de alarmă. Concomitent, chipul trecea prin nuanţe diferite.

În clipa aceea, Creatorul aprinse lumina din tavan şi, pentru o fracţiune de secundă, cei de faţă îl văzură pe Strateg cum trece de la verde la galben, apoi la roşu intens care se decolorează uşor în nuanţa sa naturală.

- Sigur, să discutăm, spuse el, dintr-o dată calm, perfect stăpân pe sine şi binevoitor. Chipul îi arăta din nou ca întotdeauna, locatarii înţelegând că adineauri căzuseră victimele propriilor închipuiri.

- Ce vreţi să aflaţi? Întrebaţi, fără jenă, fără reţinere!, se întoarse el roată, îmbiindu-i pe toţi, de la mic la mare, să dea drumul oricărei curiozităţi.

Dar oamenii nu aveau nici un chef să afle absolut nimic. Lor le fusese foarte bine până adineauri, aşa că stăteau nemişcaţi şi, pe bună dreptate, îl priveau încruntaţi pe cel care venise să le tulbure buna dispoziţie destul de greu redobândită. Să întrebe el dacă e aşa isteţ, păreau ei să spună. Însă Creatorul parcă nu mai era nici el atât de sigur că doreşte să-şi satisfacă curiozitatea. Se mulţumea să icnească uşor şi să-şi tot studieze batista pe care o ţinea la gură, manevre care-i îndobitoceau de spaimă şi nervi pe locatarii siliţi să stea cu mâinile pe lângă trup.

- Păi, să vedem…, observă, relaxat, Strategul, începând să se plimbe încetişor de colo-colo, ca un contabil de aprozar care-şi face socotelile. Desigur, acuma n-o să stau să umblu prin bloc după toate hârţoagele, pentru că, asta doar ca o informaţie, preciză el dându-şi capul pe spate în direcţia Creatorului, am facturi, inventare, chitanţe, bonuri şi borderouri pentru absolut tot ce s-a cheltuit, chiar şi pentru pungile din plastic în care se aduce mâncarea. Am să vă spun din memorie cam despre ce cheltuieli e vorba. Am o minte suficient de organizată încât să nu-mi scape nimic( aici, toată lumea fu de acord, numai din rea-voinţă i se putea tăgădui o asemenea însuşire).

Se aşeză picior peste picior într-un fotoliu şi mestecându-şi ceva între dinţi, reluă: - S-o luăm pe puncte. Global! Pe urmă vedem cum stăm la detaliu… Pentru început, ca o mică încălzire, Strategul făcu referire la acţiunea de conservare a

alimentelor. Le aduse aminte tuturor cum, în urmă cu câteva luni, în toamnă, se achiziţionaseră remorcile de fructe, legume şi zarzavaturi, metamorfozate, în urma îndelungatului proces de prelucrare, coacere, tăiere, fierbere, în miile de borcane aflate în cămările de la primul nivel. Cât de bine le prindeau aceste conserve( gemuri, bulioane, dulceţuri, murături) de care, de câtva timp, chiar începuseră să se folosească?

Evident, le prindeau foarte bine, fu reacţia unanimă. Poate că cineva s-a întrebat şi cât au costat toate?! Nu s-a întrebat nimeni?! Foarte bine, foarte

bine! Mai departe. Atunci poate că s-a întrebat cineva cât costaseră cele patru remorci de prune? Sau, ca să nu se

mai meargă atât de mult în urmă, de unde proveneau hectolitrii de lichid care se manipulau încontinuu prin imobil? Chiar în acest moment, într-o indiferenţă generală, se asista la o risipă incalificabilă! Nimeni nu băga de seamă că una din sticle e prăvălită pe covor, scursă bine şi, de-acum, perfect uscată, în timp ce ochii tuturor lăcrimează abundent fără să se ştie de ce. Nu, nu mai era nevoie( cineva se aplecase să o ridice), acum era tot atâta!

Dar, hai să zicem că de la aceste achiziţii a trecut un timp îndeajuns de lung încât să facă scuzabilă o eventuală amnezie.

Mai departe. Să venim mai aproape, “în zilele noastre”! Hrana zilnică a tuturor. Aici era simplu, deoarece,

prin rotaţie, în echipe de câte cinci şi înarmaţi cu un cărucior pe rulmenţi, aproape toţi locatarii îl însoţiseră pe Strateg într-unul din circuitele pe care acesta le făcea zilnic, cel puţin o dată, pentru

- 85 -

achiziţionarea alimentelor. Câte discuţii se iscau?! De câte ori închisese el ochii numai ca să fie bine pentru toată lumea?! Este sau nu este aşa?! Evident, aşa este, fu reacţia unanimă.

Apoi, ajunşi la magazin, cineva spunea( aici Strategul nu dădea nume, dar imita vocile atât de perfect încât era clar pentru toată lumea despre cine e vorba, iar cel în cauză se zvârcolea ca electrocutat), aşadar, cineva spunea: “ Aş mânca nişte somon afumat. Numai o bucăţică!”. Poate că nimănui în rest nu-i ardea de peşte, unora chiar le provoca o repulsie organică, dar, pentru ca toată lumea să fie satisfăcută şi ghiftuită, se achiziţiona somon afumat. Mai mult decât atât, se luau douăzeci de kilograme. În definitiv, nu aveai de unde şti dinainte cui i se mai face poftă asistând la lăcomia cu care persoana în cauză îşi va devora sortul râvnit. Şi, realmente, în cazul somonului chiar aşa şi fusese, ideea se dovedise fericită.

Dar în cazul stridiilor? Cine fusese cu ideea?( aici, Strategul, deşi, aparent, pronunţase doar o banală întrebare, folosi vocea doamnei Bărbulescu). S-a uitat oare cum cele cincisprezece kilograme de scoici se împuţiseră prin tot blocul pentru că nimeni nu ştia ce se face cu ele?! Noroc cu copiii care până la urmă le-au fiert şi au dus carapacele la şcoală în laboratorul de ştiinţe naturale! Măcar atâta!

Dar, să nu intrăm în astfel de detalii, poate stânjenitoare pentru unii, urmă Strategul. Să ne referim la însăşi cantitatea de materie primă necesară unui meniu îndestulător şi, în acelaşi timp, diversificat, pentru toţi locatarii imobilului. Oare câţi bani se cheltuiau zilnic pentru ca toată lumea să fie mulţumită? Se putea ştii, cu precizie, dinainte, ce cantitate din fiecare produs trebuie achiziţionată? Sigur că nu. Se proceda zilnic la o aproximare care, desigur, cu timpul devenise destul de exactă, totuşi, să fim rezonabili. Numai media săptămânală de cartofi era de trei sute de kilograme. Ca să nu mai vorbim de onomastici, aniversări, agape sau petreceri spontane.

Bine , să lăsăm asta. Îmbrăcămintea! Să spună cineva( Strategul indică, la întâmplare, mai multe persoane dar

acestea tăcură chitic) cum se cumpărau hainele. Cum fusese atunci când, cu restul rămas de la carne, doamnei Florescu i se cumpărase pentru că şi-o dorise mult, bluziţa roz de mătase având imprimeuri cu cerbi lopătari şi apăruse cu ea la cină? Ce să o mai lungim! A doua zi blocul arăta ca o rezervaţie scandinavă.

Şi când dăduse zăpada nu se achiziţionaseră bocanci antiderapanţi pentru toţi bărbaţii?! Şi căciuli din blană cu urechi?! Dar copiii?! Îmbrăcămintea, rechizitele, excursiile în natură! Cât costaseră zecile de seturi de tâmplărie din care numai unul singur era folosit, pentru că un singur elev avea oră de lucru manual? Ştia cineva?

Strategul fu rugat, implorat, conjurat de oameni să înceteze să-i mai chinuie aşa pe toţi. Chiar primi asigurări că nimănui nu-i trecuse prin cap să deschidă acest subiect, era aberant să se şi ia în discuţie problema. Ochii se îndreptau cu ură spre Creator şi, când ştiau că nu sunt văzuţi de Strateg, unii îşi duceau intenţionat mâna la gură.

Dar Strategul continuă feroce, dezlănţuit şi neândurător. Mandibula îi lopăta şuierător aerul. Greşise el, oare? Făcuse rău că dorise să nu se mai repete greşelile trecutului, sărăcia şi

marasmul în care se trăia pe vremuri şi care, din nefericire, dusese la deznodământul pe care-l ştiau şi regretau cu toţii?

Evident, nu greşise, fu reacţia generală! Mai departe. Sărbătoarea Speranţei! Aici Strategul nici măcar nu mai reuşi să puncteze câteva idei pentru

că lumea năvăli cu inventarul complet al celor trei transporturi. Zâmbind la o amintire plăcută domnul Florescu procedă rapid la un număr de uluitoare dexteritate cu bricele, iar domnul Bărbulescu, sobru, pătruns şi aprobat în unanimitate, lăudă îndelung sublimul gest al Strategului care, gândindu-se în principal la educaţia şi viitorul progeniturii, făcuse rost de cel mai potrivit cadou care se putea oferi, fiind de altfel şi singurul căruia îi mai stătuse mintea la aşa ceva.

- 86 -

Din nou, toate privirile se îndreptară spre Creator din ele răzbătând sila făţişă şi indignarea faţă de o asemenea lipsă de recunoştinţă şi, în pofida ordinului primit, toţi locatarii îşi duseră fulgerător mâinile la gură. Nu mai suportau o astfel de purtare, inadmisibilă şi incalificabilă.

Numai Strategul zăcea moale şi amărât în fotoliu, cu picioarele lungite şi cu mâinile spânzurând, dar cu un ochi îl studia atent pe Creator sperând din tot sufletul ca acesta să fi uitat că, tot din fondul comun, chiar cu o sumă importantă, se achiziţionase şi aparatul de bruiaj. În afară de el şi Procreatoare nu mai ştia nimeni, dar în privinţa acesteia din urmă nu prea avea de ce să-şi facă griji. Ultima dată când o văzuse era în aceeaşi stare deplorabilă de profundă obnubilare. Cu Creatorul se va descurca el pe urmă. Oricum, în momentul de faţă acesta arăta suficient de zăpăcit şi răvăşit şi se tot zvârcolea tăcut de parcă era într-una împuns cu acul din toate părţile.

Aşa că, îi mulţumi, sleit, domnului Bărbulescu şi abordă ultimul subiect pe care, intenţionat, îl păstrase la sfârşit ca fiind cel mai tare: Întreţinerea imobilului –Apă, Gaz, Electricitate. Chiar de la primele propoziţii, îşi dădu seama că nu se înşelase lăsându-l la urmă: chipurile locatarilor deveneau tot mai şocate, se descompuneau, se citea pe ele suferinţa efortului de a învinge haosul interior, ameţeala. Lumea era perplexă. Pe scurt, observă Strategul, de când se instalase interfonul, cheltuielile pentru întreţinere se triplaseră. Da, da, degeaba îl priveau acum aşa, că tot nu mai rezolvau nimic! La fel se uita şi el la funcţionara de la asociaţia de locatari a cartierului care făcea încasările lunare, când mergea să-i verse cuantumul cheltuielilor globale pe imobilul lor. Ea chiar afirmase că suma achitată lunar de Strateg este mai mare şi decât a creşei din cartier. În schimb, dacă la o creşă cu douăsutecincizeci de copii mai treacă-meargă, cum se explicau la ei aceste cheltuieli exorbitante, demne de un hotel de lux?! Strategul ce putuse să facă decât să dea din umeri şi să observe: “ Ne place să trăim bine.”, mai ales că funcţionara intenţionase în primul moment să solicite o echipă mixtă gaz-apă-electricitate, care să vadă dacă nu cumva, în zona imobilului cu pricina, există scurgeri subterane sau contoarele o luaseră razna. În stupoarea generală, cineva îndrăzni totuşi să întrebe cum se putuse întâmpla aşa ceva. Atunci, Strategul, amabil, fără reavoinţă, explică îndelung: despre bazinul de înot al doamnei Nicolescu; despre focurile celor zece aragaze care, de vre-o jumătate de an, ardeau zi şi noapte în sufrageria care aparţinuse cetăţeanului Ionescu, emanând o asemenea dogoare încât sărise vopseaua de pe pereţi; de luminile care, în unele apartamente, rămâneau aprinse uneori săptămâni dea rândul; de ventilatorul de la etajul al doilea care se învârtea încontinuu din toamnă; de robinetele care curgeau în neştire prin băi deoarece lumea, după ce se spăla, nu găsea de cuviinţă că mai trebuie şi închise. El personal găsise un aspirator pornit al cărui furtun se zbătea şi se încolăcea într-una prin aer undeva pe la parter. Şi asta cine ştie de când pentru că, abia după ce, alergând şi ferindu-se de el, reuşise să-l oprească, îşi dăduse seama că ar putea exista o legătură între teribila maşinărie încinsă la roşu şi bâzâitul surd, ascuţit, care-i perfora creierii de luni de zile, îndată ce intra în bloc.

Locatarii halucinau îngroziţi. Aerul devenise irespirabil. Ultimele minute avuseseră un efect năpraznic asupra minţilor lor. Era limpede pentru toţi că sumele cheltuite din fondul comun atât pentru achiziţionarea cât şi pentru achitarea a toate despre câte se vorbise erau formidabile şi asta evident, din inconştienţa, neglijenţa şi indiferenţa lor, dar şi din nesfârşita bunătate a Strategului care, animat în permanenţă de hotărârea de a nu cădea în capcanele trecutului, de a nu fi considerat şi el o bestie feroce şi lacomă, un despot sinistru, lăsase lucrurile să decurgă după bunul plac al tuturor. La fel de clar era că, în loc să reînvie sentimentul că sunt oprimaţi, frustraţi, supuşi unui regim de austeritate, lipsiţi de cele mai elementare drepturi, el preferase, elegant şi înţelept ca întotdeauna, să aştepte momentul când singuri îşi vor de seama că nici căderea în cealaltă extremă nu este bună. Şi, dovadă a faptului că materialul uman era bun, locatarii înţeleseră asta imediat. Acum, sentimentele erau amestecate. Deocamdată predomina ruşinea, jena faţă de Strateg că au fost atât de necugetaţi, dar deja se înfiripa şi nevoia imperioasă de a scăpa urgent de această acută şi insuportabilă senzaţie de vinovăţie generală, de a reacţiona prompt, tocmai pentru a arăta că îşi înţeleg perfect greşelile şi caută să le corecteze neîntârziat.

- 87 -

Locatarii nu-şi puteau da seama cam despre ce sume ar fi vorba, dar că erau fabuloase asta le era evident tuturor. De asemenea, era clar că astfel de cheltuieli nu putuseră fi suportate decât în condiţiile în care toţi lucraseră, deci, cu atât mai mult acum, într-un moment de uşoară criză, imobilul trebuia să facă dovada înţelepciunii, cumpătării şi coeziunii. Prin urmare, nimeni nu dorea să ştie cam la cât se ridicau cheltuielile, (chiar se temeau ca nu cumva Strategul să pronunţe vre-o cifră, nu că ar fi chiar înţeles-o) şi cam cât mai rămăsese în fondul comun. De fapt, era chiar o minune că Strategul reuşise, chiar şi în condiţiile expuse, să se descurce.

- Vreau să spun câteva cuvinte în numele nostru, interveni domnul Bărbulescu, răguşit, cu ochii în pământ şi obrajii arzându-i.

Strategul, care şedea în fotoliu picior peste picior şi îşi mângâia panoplia, observă amabil că, asta nici nu se mai discută, tocmai de aceea se află adunaţi cu toţii laolaltă să spună fiecare tot ce are pe suflet. El personal atâta avusese de zis. Între timp îl studia pe Creator cu coada ochiului, dar acesta părea şi el destul de afectat de ce aflase, nu arăta că i-ar mai sta gândul la vre-o interpelare.

- Este clar că, mai ales în condiţiile date, urmă domnul Bărbulescu, şi până ce ne vom redresa, ne vom pune din nou pe picioare, această stare de haos nu mai poate continua. Toate cheltuielile trebuie restrânse şi adaptate posibilităţilor de moment. Pe urmă, vom mai vedea ce e de făcut dar, deocamdată, trebuie să procedăm la o economie drastică, desigur raţională, fără excese, dar să punem capăt urgent acestei monstruoase risipe.

Toată lumea aprobă uşurată, de parcă prin asta se şi rezolvase deja cea mai mare parte a problemei.

- Totodată, dorim să mulţumim Creatorului care, chiar riscând o temporară lipsă de popularitate, a adus în discuţie o problemă atât de spinoasă, ne-a deschis ochii, permiţându-ne ca, printr-o critică constructivă, să ne dăm seama cu toţii de greşeala imensă în care persistam cu atâta inconştienţă. Mulţumim…

Locatarii îşi luau jenaţi mâinile de la gură, discret, unii chiar încercând să dea impresia că le ţinuseră acolo numai ca să tuşească, să strănute, să se scobeasca, iar domnul Simionescu, veteranul, care, absent, se freca în continuare la ochi, primi un pumn în toată regula care-l culcă la pământ.

- Aşadar, începând chiar de astăzi, vom trece la un program de măsuri judicioase în scopul reechilibrării balanţei deficitului bugetar. De acord?!, ceru domnul Bărbulescu un asentiment general pe care-l şi primi instantaneu într-un cor solemn şi uşurat.

Strategul părea foarte bucuros, întinerit cum s-ar spune. Mandibula i se retrăgea încetişor, precum capul unei broaşte ţestoase şi remarcă mulţumit capacitatea de înţelegere şi adaptare a locatarilor. Era minunat că se putea trăi într-o asemenea colectivitate şi chiar spuse, spre satisfacţia generală:

- Cu asemenea material să tot lucrezi! Apoi, preciză că, acum, nu trebuia să se înţeleagă că doar un regim draconic şi auster îi va

scoate din marasmul în care se aflau. E-adevărat, se impuneau oarecare limitări, restricţii, dar nu ceva exagerat, principala lor preocupare fiind tocmai de a dovedi că pe lumea asta se poate trăi bine, îndestulat, confortabil, şi, în acelaşi timp, armonios şi cumpătat.

- Să ne recite doamna Mioara nişte ode, spuse el, la urmă, privind pe Creator. Doamna Mioara fu extrasă din pupinel şi, după ce soţul dânsei o convinse că nu are de ce să

se teamă, aceasta, urcată pe o masă, săvârşi o seară culturală de excepţie, abordând un potpuriu uluitor, îngânat şi reluat pe alocuri, cu admiraţie, de zeci de glasuri.

Între timp, Strategul îl luă deoparte pe domnul Bărbulescu şi discutară între ei timp îndelungat. Nu se auzea ce vorbesc, dar pe chipul acestuia din urmă înflorea un zâmbet plin de importanţă şi, întrucâtva, un soi de uşurare, de relaxare. Era prima oară când domnul Bărbulescu se simţea din nou aproape bine după atâtea luni, după nenumăratele remarci tăioase făcute de Strateg la adresa sa, una atunci când propusese să fie sfâşiat în fascicule tratatul de obstetrică.

- 88 -

După ce seara literară se încheie, doamna Mioara adormind cu degetul în gură, locatarii porniră prin bloc să pună în aplicare primele măsuri de economie. Astfel, stinseră douăzecişiopt de lumini, închiseră şaptesprezece robinete de apă, aragazele şi doi inşi, cu mâinile protejate de batiste, smulseră din priza care fumega carbonizată cablul de alimentare al ventilatorului.

Apoi, într-o beznă de-ţi băgai degetele în ochi, toată lumea se culcă, de astă dată fiecare pe unde apucară şi refuzând să cineze. Aceşti oameni nu se jucau cu vorbele!

A doua zi, toţi cei “ liberi de serviciu” se treziră dis de dimineaţă. Îmbrăcaţi corect, nu

eleganţi, nu parfumaţi şi fără accesorii bătătoare la ochi, începură să bântuie prin oraş în căutarea unui loc de muncă. O parte din ei cumpărară un ziar local şi, aşezaţi pe o bancă într-un parc, începură să încercuiască încântaţi şi plini de încredere anumite anunţuri şi să le taie cu o cruce mare, dispreţ şi sudălmi reţinute, pe altele. Restul, atât femei cât şi bărbaţi, se prezentară la oficiul forţelor de muncă. Aici avură parte, printre altele, de o demonstraţie de virtuozitate a lăcomiei şi inconştienţei omeneşti. Pe lista de oferte, afişată pe un panou, erau mai multe posturi, dar toate în sectorul privat: director de vânzări, contabil-şef, şef de depozit, reprezentanţi comerciali, comis-voiajori, manageri, chef-acount marketing, tot felul de agenţi şi, în fine, şoferi, domnul Diaconescu manifestând chiar o atitudine de scârbă uluită.

- Asta-i tot?, o întrebară ei pe funcţionara de la ghişeu care tricota, concentrată, o căciuliţă. Aceasta privi prin ei numărându-şi în gând ochiurile, apoi observă că ar trebui să fie chiar

mulţumiţi cu ce li se oferă, de mult nu mai avusese o listă atât de lungă. În definitiv, îi întrebă uşor iritată, ce aşteptau, să fie numiţi direct patroni?! Dar, ca răspuns, asistă şocată la minute în şir de hohote, urlete, ghionturi şi bătăi pe spate. Când, în sfârşit, îşi şterseră lacrimile şi se mai calmară, domnul Chelărescu se interesă dacă nu există cumva şi ceva posturi în sectorul de stat şi numai deplina seriozitate pe care acesta o afişă o reţinu pe funcţionară să-i trântească în nas fereastra ghişeului. După ce îi studie, roată, pe toţi, bănuitoare, încercând să se asigure că nu e cumva o nouă şmecherie pe care o pun la cale, femeia spuse clar şi răspicat:

- La stat nu avem nimic! Şi închise uşiţa cu geam, la adăpostul ei reapucându-se, placidă, de croşetat. Feţele se lungiră şi o mare dezamăgire îi cuprinse pe toţi. Se aşezară fără grai, subit obosiţi, pe

băncile aflate împrejur şi începură să-şi privească unghiile. De la gemuleţ, chipul femeii îi studia cu sprâncenele ridicate. După o vreme, în ghişeu mai veni o funcţionară. Femeia îi spuse ceva tot arătând din cap spre cei aflaţi dincolo de paravan şi, în curând, două capete uimite priveau din spatele uşiţei cu geam. Apoi trei. În sală, cei aşezaţi pe bănci stăteau tăcuţi, cu ochii în gol. La anumite intervale, apăreau tot câte doi-trei tineri care studiau lista de oferte, săreau în sus de bucurie găsind acolo nişte ocupaţii care se părea că le vin ca o mănuşă, fugeau la ghişeu, completau în fugă nişte acte, cereau anumite lămuriri de la funcţionară, apoi dispăreau în goană, chiuind. De fiecare dată, cei aflaţi pe bănci mârâiau cu dispreţ şi încercau, cu ciudă, să le pună piedică tinerilor. Domnul Florescu nu era de faţă. Cu o zi înainte apăruse în imobil printre ultimii, adică nici chiar ca un “liber de serviciu”, dar nici ca un om care are o ocupaţie. Nu spusese mai nimic, doar se interesase pe la unii-alţii care sunt problemele, se orientase. Părea în egală măsură afectat de cele întâmplate, cât şi luat pe nepusă masă de ce i se relata. La un moment dat dispăruse o vreme, apoi apăru oarecum edificat, susţinând hotărât că, din nefericire, şi el se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi dar că la el “se rezolvă”. Şi când, cu îndreptăţită curiozitate, fu chestionat cum va rezolva problema serviciului, răspunse destul de evaziv: “Fac eu rost de altă slujbă…”.

În sfârşit, cam după o oră de aşteptare, funcţionara deschise gemuleţul şi observă prudentă şi la întâmplare că ar fi, totuşi, o slujbă la stat. Apoi trânti repede oblonul la loc, părând că se dezice de

- 89 -

afirmaţia tocmai făcută. Însă cei de pe bănci, ca împinşi de un resort pe care, şezând, îl strânseseră bine, ţâşniră toţi la ghişeu şi se interesară febrili în ce domeniu. Femeia le mimă prin geam, pe tastatura calculatorului pe care-l avea dinainte, că e vorba cam de aşa ceva. Ca urmare, domnului Nicolescu i se făcu loc mai în faţă şi acesta comunică prin geam, pe un ton ridicat şi totuşi reţinut, că el ar dispune de o bună pregătire în acest domeniu. Funcţionara îl studie sceptică, vârsta bărbatului din faţa sa nefiind de loc un atu în sprijinul pregătirii sale, tinerii fiind cei care, după Revoluţie, performau în această ocupaţie care înainte era ca şi inexistentă la noi în ţară. În cele din urmă deschise uşiţa şi îi spuse domnului Nicolescu că se va interesa. Era vorba de un post la o bibliotecă publică de cartier care căuta o persoană cu înaltă pregătire în domeniul informaticii, capabilă, deci, să transcrie toate cărţile din rafturi pe dischete, asemeni unei dactilografe. Dar postul fusese de atâtea ori afişat şi de atâtea ori refuzat sau candidatul socotit necorespunzător, încât uitaseră să-l mai treacă în lista de oferte de serviciu. Putea acum, domnul din faţa ei să o asigure că posedă suficiente cunoştinţe pentru a face faţă slujbei?! Pentru că dânsa n-avea chef să dea inutil telefoane şi să-şi răcească gura de pomană, ca apoi să se trezească cu reclamaţii de la bibliotecar că omul trimis de ea nu ştia nici măcar să pornească computerul, era un excroc, un impostor, un şarlatan, cum mai păţise. Chiar preciză că între munca propriu-zisă de informatician şi jocurile pe computer este o mare diferenţă. Domnul Nicolescu îngăimă, subit înfricoşat, că el speră că va face faţă, locatarii îl încurajară cu strigăte, femeia îl mai studie o vreme, parcă încercând să-i pătrundă în stăfundurile sufletului, apoi îi spuse să mai treacă în zilele următoare şi trânti din nou uşiţa.

Spre amiază, locatarii “liberi de serviciu” se întoarseră, obosiţi şi destul de spăşiţi, acasă. Nimeni nu găsise nimic de lucru. Numai domnul Nicolescu avea o perspectivă şi aceea încă nesigură şi vagă. Oamenii se aşezară la masă prin apartamentele şi pe palierul de la etajul întâi( aici se gătea mâncarea deci, în principiu, tot aici se şi servea), aşteptând ca echipa desemnată astăzi pentru bucătărie să aducă oalele, castroanele, cratiţele. Se servi o ciorbă lungă de orez, iar la felul al doilea, tocană de cartofi cu ceapă. Dar nimeni nu avu nimic de comentat, moralul echipei fiind încă bun. Fiecare îşi mâncă porţia până la ultima bucăţică, apoi linse farfuria. De la distanţă, dintr-un apartament în altul, oamenii de la mese îl puteau vedea pe Creator aşezat la biroul masiv de stejar, aplecat asupra hârtiilor sale şi icnind des în batista pe care o ţinea la gură, iar din camera alăturată, apăreau doar picioarele Procreatoarei ridicate pe mai multe perne în pat. Erau nemişcate, doar degetele îi intrau uneori într-o flexie atât de prelungită încât, ocazionalii privitori, tropăiau, cuprinşi de cârcei, pe sub mese.

La un moment dat apăru domnul Florescu. Zbenguidu-se de colo-colo, anunţă că el şi-a rezolvat problema cu serviciul, lucrează la stat( precizarea o făcu în treacăt şi şoptit) şi dădu chiar un nume dar care suna atât a uzină de laminat ţevi, cât şi a teatru de varietăţi. Apoi, trânti dinaintea Strategului un teanc de bani despre care spuse că sunt o primă de angajare. Lumea rămase cu îmbucătura în gură. Ăsta da serviciu, asta da atitudine faţă de angajaţi! Îl întrebară dacă acolo, la noua lui slujbă, nu mai era nevoie şi de alţi oameni, dar domnul Florescu avu o atitudine nu chiar ostilă dar foarte rezervată, replicând că serviciul în care tocmai intrase avea chiar mai mulţi angajaţi decât era nevoie.

Aşa că mesenii nu mai insistară. Oricum, era foarte bine şi aşa, important era că se descurcase măcar unul din ei. Dacă primea şi domnul Nicolescu slujba de dactilograf la bibliotecă, se chema că din trei se făceau cinci salariaţi ai statului. Asta nu era de ici de colo! Prin urmare, o pală proaspătă de optimism înfioră adunarea, domnul Florescu fiind invitat, cu drag, să mănânce alături de toată lumea. Dar el refuză politicos şi se aşeză mai la o parte într-un fotoliu, arătând ghiftuit ca un ţânţar plin de sânge.

După câteva zile, domnul Nicolescu primi slujba. Funcţionara de la oficiul forţelor de muncă se interesase şi îi dădu acestuia adresa bibliotecii. După îndelungi căutări prin diverse cartiere ale oraşului, găsiră ceea ce căutau, domnul Nicolescu nefiind singur ci însoţit de câţiva locatari care,

- 90 -

neavând ce face, veniseră să-l susţină. Ajunşi în faţa clădirii, îşi dădură seama că e chiar biblioteca de unde împrumutaseră ghidurile de conversaţie pentru Creator, dar, pentru că acestea nu fuseseră înapoiate( cine să fi îndrăznit să i le mai ceară), ceilalţi rămaseră afară pe trotuar pentru ca nu cumva să fie recunoscuţi. Nu-şi mai amintea nimeni cine le împrumutase, sau dacă fuseseră chiar ei; mai ţineau minte că atunci fuseseră trimişi trei bărbaţi zdraveni, dar nu erau siguri care, aşa că nu le mai rămase decât să se roage ca domnul Nicolescu să nu fi fost printre ei.

Acesta intră să discute cu omul în vârstă pe care, prin vitrinele mari, îl vedeau citind la o masă, ajutat de o lupă enormă. Interviul pentru angajare dură destul de mult şi asta din motive oarecum bizare. În primul rând, bătrânul bibliotecar era foarte intrigat de preferinţa solicitantului de a lucra la stat, nedumerire pe care nu ezită să i-o facă imediat cunoscută cu o voce bănuitoare. Citind a treia oară dosarul domnului Nicolescu, se întreba în gura mare, totuşi părând că discută cu rafturile de cărţi prăfuite, cum se poate ca un om cu o asemenea pregătire şi care, trecând prin nenumărate firme private, a avansat necontenit în ierarhia economic-administrativă, (despre ultimul loc de muncă notat acolo nemaidorind nici măcar să pomenească într-atât era de important) aşadar, cum se poate ca un astfel de om să caute o slujbă la stat şi nu oriunde ci la o amărâtă şi mizeră bibliotecă de cartier atât de puţin frecventată încât computerizarea informaţiilor era mai mult o soluţie disperată de atragere a publicului, spaţiul de depozitare fiind de mult timp vânat de un angrosist de instalaţii sanitare. Apoi, căscând de-i trozneau fălcile, deveni, asta ca o deducţie logică, bănuitor şi în cele din urmă absolut convins că aspirantul fusese dat afară de peste tot fiind hoţ, alcoolic, intrigant, inconsecvent, coruptibil, leneş sau toate la un loc.

Domnul Nicolescu îl privea înfricoşat pe bătrânul bibliotecar, neştiind cum să-l mai convingă de seriozitatea şi înaltul profesionalism de care dăduse întotdeauna dovadă. În disperare de cauză, alese să-i vorbească ceva despre vremurile primare, când comercializa dischete.

Bibliotecarul îl asculta picotind neatent, dând impresia că interlocutorul ar face bine să se stăpânească pentru că părerea lui este deja formată, bine conturată şi de neclintit. Şi, probabil ca o deformaţie profesională, din când în când deschidea ochii doar ca să-l strige cu nume de eroi negativi din romane celebre, încet-încet alcătuind o galerie de criminali, beţivi, cartofori, sadici, bătăuşi, afemeiaţi, hoţi, în care se părea că solicitantul se integrează perfect, chiar într-o postură de lider.

Apoi, îi comunică, dea dreptul, retribuţia lunară ce, la o adică, i s-ar fi cuvenit, o sumă care, pe vremuri, domnul Nicolescu o câştiga într-o zi. Bibliotecarul nu părea nicidecum că ar fi conştient care-i sunt interesele şi că angrosistul de obiecte sanitare aşteaptă probabil la colţul străzii eliberarea spaţiului, dar atitudinea asta, domnul Nicolescu o interpretă ca fiind tocmai prudenţa excesivă pe care oamenii cărţii, bibliofilii înrăiţi, o au faţă de presupuşii ignoranţi. Aşa că pledă în continuare pentru interesele sale, susţinând că suma îi convine de minune, fiind chiar uşor mai mare decât sperase. Bibliotecarul îşi vântură puţin mâinile şi chiar îl fixă o secundă prin lupă, vrând astfel a-i spune că mai auzise o grămadă de asemenea gogoşi şi nici nu se aştepta la o altă reacţie, în special din partea unui om de teapa lui.

Apoi, îi vorbi de valoarea inestimabilă a cărţilor din bibliotecă, informându-l tranşant că unicatele, incunabulele, piesele rare, ediţiile princeps, se află într-un loc secret, doar de el ştiut şi nu în incinta bibliotecii. Asta i-o spuse rânjind cu satisfacţie şi studiindu-l atent să-i vadă reacţia, apoi căzu din nou în picoteală ca şi cum îi era limpede că, acestea fiind zise, aspirantul va pleca dezamăgit.

Complet zăpăcit, domnul Nicolescu reflectă o vreme la cele petrecute până aici, încercând să vadă unde a greşit. Sigur, peste tot te purecau la sânge înaintea unei angajări, mai ales pe unde umblase el ţi se cereau o grămadă de date. Asta era de înţeles. Dar bătrânelul din faţa sa părea că nu ştie cum să-l alunge mai repede, că nu-l chemase dacât ca să-şi confirme nişte prezumţii.

Totuşi mai făcu o ultimă încercare, permiţându-şi, destul de nesigur, să remarce că el are un mare respect pentru cărţi. Bibliotecarul tresări, mirat că individul e tot acolo, şi ca să-i taie orice cale de scăpare îi spuse că, în schimb, el personal habar nu avea de calculatoare, ba îi chiar repugnau, în consecinţă cum putea solicitantul să-l asigure că îşi chiar vede de treabă şi nu pierde vremea pe banii statului.

- 91 -

Atâta lipsă de bună-credinţă îl năuci complet pe domnul Nicolescu şi nu mai ştiu ce să spună. Însă, bătrânelul nici nu părea dornic de vre-un răspuns, pentru că trecu imediat la o altă problemă: vârsta aspirantului. Cam câte mii de cărţi credea aspirantul că sunt în faţa lui? Îşi dădea oare seama aspirantul că, presupunând că îşi chiar vede de treabă( aici bibliotecarul hohoti absent şi privi în jur prin lupă) îi vor fi necesari ani buni de dactilografiere, de stocare a informaţiilor, pentru a transfera toată biblioteca într-un computer?, şi indică, ţinând mult timp mâna întinsă, un colţ al sălii unde se afla maşinăria din plastic alb care se făcea vinovată de bagateliazrea unei munci de o viaţă. Cam la câţi ani îşi estimează aspirantul munca, având în vedere că nici vârsta lui nu mai e tocmai fragedă? Şi, presupunând că el va muri între timp, deşi niciodată nu ştii cine pe cine îngroapă, aspirantul va păstra şi cărţile sau pe acestea, la urmă, le va arde pentru ca în sala goală să troneze doar creierul electronic?!

- Atunci, rămâne stabilit! Dimineaţă te prezinţi la treabă, spuse bătrânelul deodată şi dispăru între rafturile cu cărţi.

Domnul Nicolescu mai zăcu o vreme, siderat, pe scaun, până ce tovarăşii de-afară ciocăniră în vitrină chemându-l prin semne.

În sfârşit, indiferent prin ce mijloace şi cu ce eforturi, era cert că acuma existau cinci angajaţi, toţi la stat! Nu susţinea nimeni că era extraordinar de bine, erau realişti. Totuşi, simplul fapt că unii din ei îşi reluaseră activitatea fu de natură să îmbunătăţească moralul, optimismul şi încrederea locatarilor. Devenea astfel sigur că se poate. În zilele următoare asaltară cu înzecit entuziasm oficiul forţelor de muncă, uzinele, întreprinderile, şcolile, magazinele şi tot ce mai era de stat prin oraş. Însă, nu mai găsi nimeni nimic de lucru. Numai domnul Mihăilescu, dar asta pe o perioadă nedeterminată, adică până la privatizarea care se dorea a fi cât mai rapidă, găsi un post de paznic la o mare fabrică de stat de la marginea oraşului care intrase în incapacitate de plată şi îşi concediase toţi muncitorii. În timp ce gloata de foşti angajaţi se scurgea pe poarta întreprinderii, cărând fiecare diverse scule, angrenaje şi subansamble care mai păreau utile, domnul Mihăilescu, aflat undeva la mare înălţime în biroul directorului, privea imensul morman de fiare ruginite pe care urma să-l păzească, între timp primind lămuriri asupra extremei vigilenţe de care trebuia să dea dovadă ca unic supraveghetor, nemaiexistând bani pentru a mai angaja şi alţii. Responsabilitatea îl copleşi pe paznic care, în zilele următoare, topi multă masă adipoasă deoarece era nevoit să înconjure încontinuu, în viteză, cele câteva hectare de fierărie ruginită pentru a se asigura că totul e în regulă şi nu s-a furat nimic şi totoadată să stea şi la poarta fabricii pentru a permite accesul convoaielor de limuzine pline cu negociatorii pe care directorul îi aştepta la el în birou, având astfel ocazia să asiste în mod direct la privatizarea întreprinderii. Într-o zi, dintr-o limuzină, coborâ domnul Florescu. Era elegant, parfumat, dichisit şi discuta volubil cu cei câţiva zeci de oameni în costume negre cărora le tot arăta halele şi utilajele. De la distanţă, cei doi locatari se recunoscură la un moment dat. Domnul Florescu zâmbi şi trase din ochi complice în sensul că portarul să n-aibă grijă de nimic, se ocupă el de toate. Domnul Mihăilescu chiar se simţi mult mai bine ştiind că are peaproape pe unul de-ai lor. Dar, privatizarea fabricii se încheie într-o săptămână, astfel că domnul Mihăilescu rămase din nou “liber de serviciu”. Proaspătul patron îi propuse amabil, printr-un translator, să rămână în continuare în funcţie, dar domnul Mihăilescu refuză ritos şi mândru.

Domnul Bărbulescu veni într-o zi cu o propunere. Institutul de istorie organiza un colocviu de două săptămâni, cu participare internaţională, pe tema holocaustului. În urma unor dezbateri preliminare la sinagogă, se născu ideea şi domnul Bărbulescu găsi chiar soluţia, ca domnul Simionescu, veteranul infirm, să se plimbe în incinta complexului de conferinţe pe toată durata colocviului, ca o mărturie extrem de credibilă a ororilor naziste, comunitatea lor nemaidispunând de exponate cu adevărat sugestive. Evident, totul contra cost şi cu o masă pe zi, la amiază! În schimb, domnul Simionescu nu trebuia decât să dea anumite lămuriri curioşilor: supliciile îndurate, şansa de a scăpa în ultima clipă de crematoriu şi greutatea, la externare, în grame. Eventual, se punea şi problema unui număr tatuat pe braţ, dar asta nu obligatoriu.

- 92 -

Într-adevăr, nu era mare lucru şi domnul Simionescu se entuziasmă grozav, sări într-un picior de bucurie şi fu gata să dea pe loc o probă de autenticitate. Îi plăcea teribil ideea ca tocmai el, bătrânul invalid care nu se punea problema să-şi caute de lucru, să fie cel care salvează comunitatea. Dar proba fu un fiasco total, chiar îngrijorător deoarece, deşi în prima fază domnul Simionescu părea extrem de autentic, devia tot timpul discuţia spre subiectul său preferat, blocada Stalingradului, aici nereieşind cu precizie de care parte a baricadei fusese. Aşa că ideea fu grabnic abandonată pentru că nu se putea risca un conflict internaţional, mai cu seamă că între timp sinagoga negociase primirea unui lot de somalezi albinoşi formolizaţi, deci silenţioşi şi, ca atare, autentici.

Singura care, în tot acest timp şi în pofida neajunsurilor imobilului, se simţea cu adevărat fericită era ilustra progenitură, Speranţa. Cetăţeanul Ionescu bântuia toată ziua prin bloc fulgerând în toate direcţiile şi ţinând în mână cornetul din care mica făptură privea în toate părţile şi râdea cu gura până la urechi. Cetăţeanului îi fusese îngăduit să se ocupe de creşterea fetiţei deoarece, printr-o supraveghere atentă timp de mai multe zile, i se observă grija şi atenţia cu care se ocupa de ea. Astfel, i se puse la dispoziţie un teanc de ziare pentru cornete şi în fiecare dimineaţă se fierbea în sufrageria-bucătărie o oală mare de lapte cu care Ionescu să-i asigure Speranţei o alimentaţie echilibrată. Desigur, cu dragoste, mândrie, satisfacţie, amuzament, încercaseră şi alţii să plimbe cornetul prin bloc, să o poarte o vreme asupra lor pe fetiţă, ca împodobiţi cu un diamant veritabil şi etalând o modestie prefăcută, de parveniţi dubioşi. Dar, după un timp, fie îi incomoda să tot schimbe cornetul dintr-o mână îm alta, fie aveau ceva de făcut câteva clipe, astfel că Speranţa rămânea adesea uitată înfiptă în gâtul vre-unei sticle, agitând din căpşor de parcă ecloza, aşteptând nerăbdătoare să o recupereze cetăţeanul Ionescu, singurul care nu avea altceva de făcut. Se părea că cei doi, deşi nu vorbesc, totuşi se înţeleg de minune unul pe altul, dar cert era că domnul Ionescu se ocupa cu toată răspunderea de care era capabil ca nobila progenitură să fie întru totul la înălţimea valorii sale. Pe lângă faptul că o hrănea, o spăla, o învelea în ziare curate şi dormea întotdeauna în preajma cornetului, ca un câine de pază, îi instituise şi un program riguros de pregătire complexă în scopul unei dezvoltări fizico-psihice viguroase şi armonioase. Găsise aruncată prin bloc o rachetă de tenis căreia, dintr-o coadă de mătură, îi făcuse o prelungire. De mai multe ori pe zi, se pare chiar la solicitările fetiţei care-şi agita mânuţele într-un fel anume numai de ei înţeles, cetăţeanul dădea fuga cu ea într-un balcon la ultimul nivel. Aici avea pregătită jucăria. Coada măturii era legată cam pe la mijloc de balustrada balconului, racheta propriuzisă salutând orizontală cam la vre-un metru şi jumătate deasupra abisului. Ionescu înfigea dibace cornetul într-unul din ochiurile racordului de plastic, se retrăgea, fulgera un pic să vadă dacă totul e în regulă, apoi, izbea cu o lovitură puternică peste coada care scotea o vibraţie sonoră de cuţit înfipt cu sete într-un lemn. În fracţiunea aceea, Speranţa ţâşnea ca o rachetă către înaltul cerului şi, într-o clipă, dispărea în genune. Cetăţeanul se rezema în coate de balustradă şi, căutând împrejur încontinuu, aştepta ca Speranţa să revină. După un timp destul de lung, de undeva din văzduh, cornetul se înfigea brusc într-un ochi al racordului. Atunci, Ionescu se îndrepta spre coada măturii şi, cu o nouă izbitură imprima o nouă vibraţie, Speranţa dispărând instantaneu de pe rachetă. Reprizele de antrenament durau, cu mici variaţii cam o jumătate de oră, depăşind un pic timpul când afară era furtună, deoarece cel mai mult îi plăcea fetiţei să zboare împotriva aversei. Dar pe ploaie apăreau riscuri. Din cauza umezelii, hârtia se dezlipea astfel că nu o dată Speranţa revenise încălecând racordul cu picioruşele înfipte în două ochiuri mai îndepărtate unul de altul.

În orice caz, exerciţiul le plăcea teribil locatarilor. Mândri şi plini de importanţă, aceştia se adunau jos în staţia de tramvai să admire evoluţia sportivei şi să cronometreze intervalul dintre plecări şi sosiri. Evident, când vezi un grup de oameni căutând insistent ceva în văzduh, eşti tentat să procedezi la fel aşa că, în curând, toată staţia de tramvai, inclusiv vatmanul şi diferiţi şoferi care frânau asurzitor, aveau capetele date pe spate şi urmăreau atenţi racheta şi omuleţul care fulgera lângă ea. Însă, de la o asemenea distanţă, nu se puteau lămuri ce reprezintă de fapt micul obiect ascuţit care pleca şi se înfigea periodic, aşa că îi întrebau pe indivizii care cronometrau atenţi şi îşi notau rezultatele, fiind evident că aceştia ştiu despre ce e vorba.

- 93 -

Interpelaţii chiar dădeau îndată lămuririle necesare, exclamând cu orgoliu perfect justificat:” E Speranţa noastră!”. Curioşii zâmbeau edificaţi: era vorba de o metaforă, omuleţul care fulgera deasupra lor se antrena pentru stabilirea unei performanţe, probabil ceva pentru Cartea Recordurilor, iar vecinii îl susţineau pentru a fi părtaşi la glorie. Nu era ceva ieşit din comun. De la Revoluţie încoace, prin toată ţara, o grămadă de indivizi îşi rupeau coloana sărind fără paraşută din elicoptere şi avioane supersonice, de pe baraje imense, mureau de cancer fumând mai multe mii de ţigări deodată şi alte câte, în încercarea eroică de a introduce şi ţara noastră în lungul şir de naţiuni civilizate care dăduseră atâtea excentrici. Ce, ei pot şi noi nu?! Problema era că nici chiar încercările reuşite nu erau consemnate şi omologate de comisie, pe motiv că, fiind mult prea periculoase sau nocive, nu e bine să li se acorde importanţă şi publicitate. Atenţionarea autorităţilor îi cam deruta pe temerari, ştiut fiind faptul că, în partea asta a Europei, noţiunea de pericol şi risc a căpătat un caracter oarecum superfluu şi atenuat. Ce e aşa mare lucru să munceşti într-o mină de plumb douăzeci de ani ?! Sau să stai închis pe întuneric, la izolare, cinşpe-şaişpe ani ?! Ce, ăsta nu-i bun de record ?!

Cu toate astea, una peste alta, zilele treceau şi tot numai cinci locatari aveau serviciu pentru că între timp domnul Mihăilescu renunţase cu demnitate să mai supravegheze o fabrică devenită proprietatea unui singur om, iar restul nu-şi găsiseră nimic de făcut. La prânz, liniştea era tot mai apăsătoare, oamenii oftau cu năduf şi mestecau cu ochii în gol, se servea un singur fel de mâncare pentru toată lumea, la cazan, şi chiar Strategul părea destul de nedumerit de evoluţia situaţiei.

Creatorul şi picioarele Procreatoarei nu mai apăreau prin deschizătura apartamentului deoarece între timp şi din motive inexplicabile, fuseseră mutaţi, cu tot cu birou, servietă şi găleată, într-un apartament la etajul al treilea. E-adevărat, în prima fază, Strategul justificase mutarea observând cu gravitate că cei doi soţi fiind suferinzi, au nevoie de linişte şi odihnă, binefaceri pe care nu le pot găsi în preajma bucătăriei-sufragerie. Însă, în aceeaşi zi la doar câteva ore, tot el convocă locatarii la etajul trei şi îi anunţă că maestrul e vindecat de tuberculoză, drept care cine va fi prins că mai umblă cu mâna la gură prin preajma lui va fi tăiat de la porţie pe săptămâna în curs. Între timp îl privea atent pe Creator, care era şi el de faţă în prag, să vadă pe chipul său dacă e mulţumit. Evident şi pe bună dreptate, acesta nu avea de ce se plânge: se vindecase, mâncarea i se aducea sus în fiecare zi şi primise un spaţiu de creaţie mai mare, desigur nu exclusiv, dar cine ar fi îndrăznit să-l deranjeze când îl vedeau aplecat toată ziua asupra biroului sau săgetând prin camere în căutarea ispiraţiei. Doar doamna Isopescu venea să-i facă toaleta zilnică şi să-l bărbierească.

În altă ordine de idei, în mare secret, domnul Bărbulescu trecea noaptea prin chepeng să asculte “ ce mai zic ăia”. Deoarece Procreatoarea se afla în imposibilitatea de a se achita de această îndatorire, Strategul îl desemnase pe el să urce în taină pe bloc, să oprească bruiajul şi să-i prezinte în fiecare dimineaţă un raport, dar mult mai detaliat şi care aborda, pe lângă informaţiile venite din eter, şi numeroase aspecte ale vieţii de zi cu zi a imobilului, cu un accent deosebit pe eventualele nemulţumiri, cârteli şi doleanţe ale locatarilor. Totodată, ca urmare a unei discuţii prealabile între cei doi, într-o zi la prânz în timp ce se servea masa, domnul Bărbulescu dispăru pentru ceva vreme în timp ce Strategul instală pe palier două aparate radio de înaltă fidelitate pe care le fixă pe o anumită frecvenţă şi le dădu drumul la maxim. După câteva minute, vuietul plin de şoapte care răsuna din difuzoare se opri brusc şi vocea crainicului anunţă că următoarea dedicaţie muzicală, intitulată “ Descamisados” o face locatarilor blocului(aici dădu adresa blocului lor) din partea tovarăşilor din Cuba care le doresc “ Multă sănătate şi puterea de a lupta în continuare!”. Imediat, un ritm îndrăcit, un fel de îndemn, senzual şi voluptos, la rezistenţă, bubui din zeci de tobe spărgându-le timpanele. De emoţie, câţiva se înnecară cu supa, unii lăcrimară uşor, iar Strategul, perplex dar bine-dispus, mângâie pe creştet trei-patru copii la întâmplare şi, dând impresia că şi-a înghiţit mandibula, ţinu un discurs înflăcărat dar neauzit de nimeni din cauza bubuitului sălbatic de tobe. În orice caz, întâmplarea avu asupra tuturor efectul primei guri

- 94 -

de aer pe care o ia un scufundător la mare adâncime. Faptul că insula aceea îndepărtată se gândea la ei şi, mai mult decât atât, chiar le urmărea şi aproba demersurile, era ceva formidabil!

Câteva săptămâni nu se mai petrecu nimic semnificativ. Lucrau tot numai cinci oameni, cel mai extenuat dintre ei fiind domnul Nicolescu, dactilograful, care toată seara umbla cu mâinile bandajate iar dimineaţa, înainte de a pleca la bibliotecă, îşi injecta anestezic în pulpa fiecărui deget. Ce, e uşor să transcrii atâtea mii de cărţi?! Abia o isprăvise pe prima şi bibliotecarul achiziţiona diabolic teancuri-teancuri în fiecare zi.

Restul oamenilor activi dar “liberi de serviciu”, hălăduiau toată ziua prin oraş, dar fără nici un succes. Funcţionara de la oficiul pentru ocuparea forţei de muncă se obişnuise să-i tot apară la ghişeu, la diferite ore din zi, o masă de capete întrebătoare, atât de compactă încât îi dădea impresia că este susţinută de un singur trup. Îi era şi milă de bieţii oameni şi le tot spunea să facă bine şi să înţeleagă odată că nu prea mai există locuri de muncă la stat. Măcar să nu mai bată zilnic drumul de pomană de cine ştie unde. Într-un rând chiar observă, nedumerită, că ea nu poate înţelege de ce refuză ei toate celelalte oferte grase şi se tot cramponează de statul ăsta devenit deacum o fantomă. Recunoştea că ea personal lucrează tot într-un serviciu public, mizerabil, dar asta o făcea numai din plictiseală, nici nu ştia exact ce salariu i se cuvine sau dacă chiar îl primeşte, acest aspect fiind extrem de nesemnificativ din moment ce soţul ei avea un lanţ de benzinării în toată ţara, iar mai nou îşi cumpărase şi o fabrică. Însă, dacă el era pe drumuri toată ziua, ea ce să facă? Să stea acasă să tot numere bani?! Măcar aici mai schimba o vorbă cu unii-alţii şi făcea cadou prietenilor căciuliţe tricotate, deşi soţului îi repugna maniera asta simbolică de a-şi plasa marfa. Şi nici nu risca să dea peste ea cunoştinţele familiei.

Pe când ei, care, se părea, aveau mare nevoie de bani, ar face bine să accepte măcar câteva din ofertele în sectorul privat pe care li le tot vântura pe sub nas de atâta vreme. E-adevărat, şi impozitul era mai mare, dar măcar ăia îţi dădeau nişte salarii decente, că la ei şi o femeie de serviciu câştiga mai bine decât un profesor de liceu. Aici însă n-o prea nimeri pentru că, pe loc domnului Mihăilescu îi sări ţandăra replicându-i că ei preferă să lucreze pe bani mai puţini în schimb să nu se lase exploataţi şi furaţi deoarece, pe de o parte particularii nu dau statului impozitele pe care le trag salariaţilor, evazionând astfel bugetul naţional cu sume astronomice, iar, pe de altă parte, statul propriu-zis, deşi plătea ceva mai puţin, nu-şi fura proprii angajaţi pentru că era un non-sens să se fure pe sine însuşi. Nu?! Ca răspuns, benzinăreasa trânti gemuleţul şi îşi văzu de tricotat deoarece, din expresia “ plătea ceva mai puţin”, înţelese că cu aceşti indivizi era inutil să se mai stea de vorbă, fiind irecuperabili. De atunci, de câte ori îi simţea că apar în preajma ghişeului, ridica imediat capul şi le făcea repede semne cu mâinile, peste rând, că încă nu s-a ivit nimic în sectorul râvnit de ei.

Cam tot în aceeaşi perioadă, mai avu loc un eveniment cu totul şi cu totul remarcabil în viaţa locatarilor imobilului închis ermetic la ambele capete şi totodată cu urmări extrem de benefice asupra moralului acestei atât de închegate şi bine coordonate echipe. Astfel, într-o dimineaţă, Strategul şi domnul Diaconescu avură o mică problemă de rezolvat în oraş. În timp ce primul se îmbrăcă frumos, chiar elegant putem spune, cel de-al doilea îşi luă pe el salopeta de şofer cu însemnele firmei importatoare de haine purtate dar nu uzate pentru care lucrase. În ultimul moment, Strategul hotărâ că, pentru a da mai multă greutate demersului lor, e bine să-i însoţească şi doamna Mioara, idee care, ulterior, se dovedi a nu fi fost chiar atât de inspirată, aşa cum se va şi vedea. Şi, din motive numai de el cunoscute, renunţă în acea zi la panoplia cu decoraţii. Fostul şofer îl chiar întrebă, destul de neplăcut surprins, de ce-şi abandonează gloria, dar acesta spuse că e mai bine aşa şi că doamna Mioara le e de-ajuns.După ce schimbară mai multe autobuze, metrouri şi tramvaie, prilej cu care o pierdură şi o recuperară de mai multe ori pe doamna Mioara pe care o fascinau ceasurile de bord ale şoferilor, cei trei debarcară în sfârşit în faţa unei clădiri impozante a oraşului pe frontispiciul căreia scria: “ Tribunalul”.

- 95 -

Doamna Stănculescu, grefiera, aranjase dinainte ca pe lista martorilor apărării în procesul intentat firmei ca urmare a flagrantului cu heroina, să figureze şi cei doi colocatari. Aceştia aşteptară, cuminţi şi neobservaţi, pe imensele coridoare şi, la ora stabilită, se prezentară în sala unde urmau să aibă loc audierile. Locul gemea de public, presă, reporteri, fotografi, cameramani, desenatori, care viermuiau în toate direcţiile căutând unghiuri şi poziţii cât mai favorabile pentru a consemna ceea ce avea să urmeze. În ultimele săptămâni se făcuse o imensă campanie mediatică privitor la acest proces, campanie în care partea acuzată, adică patroana firmei şi contabilul, susţineau că sunt victimele nevinovate ale unei teribile înscenări puse la cale de concurenţă cu scopul de a-i discredita şi falimenta. Se luaseră o grămadă de interviuri, de la agenţi vamali, poliţişti, avocaţi, persoane din administraţia financiară, până la beneficiarii direcţi ai produselor importate şi desfăcute pe piaţa autohtonă. Se părea că, într-adevăr, acuzaţii erau, de fapt, victime, în acest sens chiar oameni cu greutate, persoane publice, patroni de mari corporaţii, diverşi politicieni, făceau declaraţii favorabile achitării lor şi “ scoaterii la lumină a adevărului”. Inclusiv clienţii cu amănuntul fuseseră chestionaţi, majoritatea arătându-se foarte mulţumiţi atât de preţul cât şi de calitatea produselor, unii din ei susţinând chiar că nici nu le mai spală înainte de a le îmbrăca. Desigur, ca întotdeauna, erau şi câţiva oportunişti nemulţumiţi, cârcotaşi profitori care pretindeau să li se achite cheltuielile de tratament pentru erizipel, micoze, licheni, eczeme, alopecie, intertrigo, mătreaţă, ulceraţii şi alte bule, vezicule şi pustule contactate, spuneau ei, ca urmare a purtării hainelor. Aceştia asediau acum tribunalul înarmaţi cu pancarde. Dar, cu excepţia acestor mărunte neajunsuri, care, oricum, aveau circumstanţe atenuante deoarece nu aveau caracter endemic, lucrurile erau destul de clare, astfel că inculpaţii apărură în sala de proces surâzători şi degajaţi şi, după câteva schimburi de şoapte cu judecătorul, se aşezară la locurile lor, nerăbdători să se termine odată cu tot bâlciul ăsta atât de dăunător imaginii lor publice. În timpul acesta, doamna Mioara, aşa cum fusese sfătuită în prealabil de nenumărate ori, şedea cuminte în scaun cu spatele lipit de spetează şi îşi fixa atentă vârfurile pantofiorilor de lac. Ofiţerul de serviciu o studie o vreme nedumerit şi i-o semnală judecătorului. Acesta o privi şi el câteva clipe, apoi bătu de câteva ori cu ciocanul în masă şi, când liniştea fu deplină, întrebă iritat dacă nu există totuşi bunăvoina de a se citi afişul mare lipit pe uşa sălii de şedinţe, care specifică foarte clar că minorii nu au ce căuta în sală la dezbateri decât la solicitarea expresă a părţilor implicate şi cu aprobarea lui.

- Cine este minora?! O însoţeşte cineva? În ce calitate e prezentă în sală?!, tună el, enervat dea binelea.

Domnul Diaconescu scăpă punga cu bomboane colorate, se ridică repede şi deschise prompt gura să explice cine este doamna de lângă el. Însă, exact în acelaşi moment, Strategul îl îmbrânci la loc în scaun şi începu să spună că, îşi cere scuze, domnişoara e nepoţica lui care a dorit să vadă şi ea cum e la tribunal şi pe nenii cu aparate de fotografiat( chiar mimă nişte instantanee şi tot el se sperie, râzând, de blitz-urile orbitoare), îşi ceru din nou scuze, apoi o înşfăcă pe doamna Mioara care, inteligentă şi sensibilă, începuse deja să plângă intuind că se vorbeşte despre dânsa, şi o scoase pe coridor spunân-du-i să îi aştepte cuminte că nu durează mult.

Când, în sfârşit, în sală, ilaritatea se mai temperă, judecătorul mai izbi de câteva ori cu ciocanul, şedinţa începu şi procurorul dădu citire rechizitoriului. Acesta fu destul de lung. Urmară câteva intervenţii ale acuzării, dar scurte, şi, în sfârşit, veni rândul avocatului apărării care anunţă că clienţii săi pledează nevinovaţi, ceea ce păru să-i dea o anume satisfacţie Strategului. După ce fură audiaţi inculpaţii, apoi mai mulţi martori, acţionari, clienţi şi colaboratori, care toţi pledară pentru certa nevinovăţie a acuzaţilor, avocatul îşi consultă mirat lista pe care o avea dinainte şi se aplecă spre clienţii săi indicându-le ceva de pe ea. Aceştia tresăriră, se întoarseră spre sală şi descoperiră doi bărbaţi, unul aranjându-şi într-una papionul cu picăţele, celălalt, în salopetă, mototolind în mâini o şapcă unsuroasă. Îi recunoscură, contabilul doar pe şofer, dar patroana şi pe Strateg, ştiindu-l, evident, de la soţul ei, doctorul. Erau surprinşi dar foarte încântaţi. Contabilul chiar îşi frământă, sugestiv, mâna în buzunar şi îi trase cu ochiul domnului Diaconescu. Se sfătuiră puţin toţi trei, explicându-i ceva avocatului pe care-l tot îmboldiră, siguri pe ei, şi, în fine, acesta se ridică şi anunţă următorul nume:

- 96 -

- Filimon Virgil. Strategul se ridică demn şi se duse să se aşeze pe locul din faţă, extrem de încântat de flash-

urile şi obiectivele care-l urmăreau scăpărând într-una. Arăta nu doar decent şi respectabil, dar şi a om înţelept care a trecut prin greutăţile vieţii şi, cu simplitate dar cu bun simţ, ştie să cântărească bine totul. Pe lângă asta, auditoriul îl văzuse şi în rolul de bunic topit după nepoţica de hatârul căreia comisese un delict la urma urmei perfect scuzabil.

Toate acestea contribuiră din plin la impresia favorabilă pe care sala şi-o făcu asupra următorului martor al apărării, domnul Diaconescu. Bătrânelul cumsecade, gâtuit de papionul care-i dădea un aer de gravitate caraghioasă deci cu atât mai credibilă, mărturisi că el nu a venit la tribunal dacât pentru a-şi susţine vecinul pe care-l cunoştea de o grămadă de vreme ca pe un om cinstit, blând, generos, pictor talentat, atent cu locatarii, gata oricând să sară în ajutor, ce mai, pâinea lui Dumnezeu! Apoi, înghiţi de mai multe ori în sec, parcă stânjenit de neştiinţa de a se exprima aşa cum şi-ar fi dorit în faţa unui public atât de elevat şi încheie cu remarca : ”E de datoria oricui să fie alături de astfel de oameni cumsecade în momentele grele ale vieţii lor”, ca şi când era de la sine înţeles că oricare altul din cei de faţă s-ar fi găsit în locul său, ar fi avut acelaşi imbold irepresibil.

Astfel că, atunci când domnul Diaconescu îi luă locul, netezindu-şi şapca, sala îl privea cu milă şi simpatie, iar judecătorul chiar îl îndemnă să bea mai întâi puţină apă ca să-şi dreagă glasul. Omul în salopetă uscă paharul, prin fundul căruia îl studie puţin pe contabilul care îşi frământa promiţător buzunarul, apoi îşi drese vocea şi începu:

- Am lucrat ca şofer la firma asta( indică sigla pe care o avea în piept), mai bine de jumătate de an, timp în care mi s-a cerut să fac trei, uneori chiar mai multe, transporturi pe săptămână, în funcţie de câtă marfă sosea în vamă. Desigur, camionul pe care-l primisem era o rablă, probabil anume ca să nu bată la ochi prin oraş. Numai eu ştiu cât am reparat la el, câte opriri făceam pe traseu. Uneori, nu-mi ajungea o zi întreagă să parcurg oraşul de la un capăt la altul şi, pe ultima sută de metri, înaintea depozitului, trebuia chiar să-l împing.

Aici, se opri puţin, îşi frecă faţa în palme, parcă cu ciudă, şi reluă cu voce puternică şi tărăgănată. Blitz-urile fulgerau în neştire.

- Ba se înfunda carburatorul, ba nu era bun filtrul, ba sărea o bujie, aaa, păi despre bujii nici să nu mai vorbesc…, intenţionă domnul Diaconescu să se lanseze, dar judecătorul îl întrerupse zâmbind şi remarcă, destul de îngăduitor, că întreţinerea autovehiculului nu făcea obiectul discuţiei.

În timpul acesta, avocatul şi cei doi clienţi îl fixau înmărmuriţi pe fostul şofer. Undeva, în fundul sălii, Strategul clefăia indiferent bomboanele Mioarei.

- Da, evident, se controlă imediat martorul apărării, asta am spus-o numai aşa, ca să se înţeleagă cele ce urmează. Aşadar, mai tot timpul eram nevoit să mă opresc, să mă dau jos şi să caut prin camion tot felul de piese, scule, cricuri, curele de transmisie, garnituri, pe care le tot dregeam şi le schimbam între ele, ca să nu mai vorbesc câte seturi de bujii am cumpărat chiar pe banii mei pe traseu, numai ca să nu mai fie vorbe…

Judecătorul îşi smulgea părul din cap şi îl mai preveni o dată, cu o enervare totuşi stăpânită, ca faţă de un ins de la care era clar că nu te poţi aştepta la prea multe, că starea camionului, fie el şi o epavă, interesează mai puţin asistenţa, ideea fiind că ori are ceva serios de relatat, ori, dacă nu, îl sfătuieşte să abordeze aceste chestiuni într-un cadru mai puţin protocolar, ei fiind, momentan, destul de ocupaţi cu alte probleme.

Câteva minute bune sala se amuză copios şi blitz-urile scăpărară. Dar judecătorul izbi, nebun de furie, cu ciocanul în masă, aşa că lumea se potoli destul de repede, realizând că omul abia reuşeşte să nu explodeze. Numai cei doi împricinaţi nu reuşeau nicicum să se amuze, dimpotrivă, păreau întrucâtva picaţi din cer iar contabilul îşi frământa disperat mâinile prin toate buzunarele. Însă, domnul Diaconescu nu părea că-l observă şi, chiar şi atunci când îl privi, nu o făcu decât prin paharul din care linse ultima picătură.

- Aşadar, continuă el, fiind nevoit să tot scotocesc prin camion, normal că, vrând-nevrând, dădeam de fiecare dată peste nişte pachete mari din plastic care conţineau un praf alb ca o făină

- 97 -

presată. Acestea erau amestecate printre haine dar întotdeauna găseam câteva, ştiţi, se adresă domnul Diaconescu jenat omului legii, nu sunt un ins foarte ordonat, uneori răscoleam şi câte o oră după o bujie…

- Continuă!, şuieră judecătorul printre dinţii încleştaţi. Domnul Diaconescu clipi leneş în gol de mai multe ori, a profundă neînţelegere şi observă

politicos: - Eu atâta am avut de zis. Mioara poate să confirme, a văzut şi ea pachetele. O puteţi chema,

e în faţa uşii. Sala împietri. Judecătorul tresări şi se aplecă spre domnul Diaconescu: - Cine e Mioara? - Fiica lui!, se auzi din fundul sălii un glas uscat dar prompt, urmat de o tuse nesfârşită. În momentul acela, auditoriul parcă luă foc. O lumină albă, puternică ce fulgera ca într-o

discotecă aproape că fragmenta mişcările oamenilor. Reporterii, cameramanii, fotografii agitau microfoane mari ca oile, reportofoane, notau febrili în carneţele, vorbeau la telefon, discutau unii cu alţii, întrebau, exclamau, se minunau. Patroana leşinase, iar contabilul urla ca scos din minţi că totul este o minciună, agita pumnul spre domnul Diaconescu şi îşi rupea buzunarele. Judecătorul bătea una-ntruna cu ciocanul în masă în timp ce oamenii de ordine alergau de colo-acolo, încercând, fără succes, să stăpânească mulţimea dezlănţuită. Era, într-adevăr, o surpriză nemaipomenită, o răsturnare de situaţie incredibilă, dea dreptul o bombă mediatică: senzaţionala dezvăluire a unui om simplu, un biet fost şofer al firmei, uitat de toată lumea dar care, iată, vine şi aproape inconştient, face lumină într-un caz considerat de toţi ca şi clasat, în definitiv el nedorind decât să mărturisească ceea ce a văzut, să fie cu conştiinţa împăcată. După minute bune de haos, sala se mai calmă, oamenii îşi reocupară locurile şi, încet-încet se făcu din nou linişte. Totuşi, judecătorul mai bătu de câteva ori în masă şi când un reporter foşni din neatenţie o hârtie, îl evacuă. Apoi se întoarse spre fostul şofer care aştepta calm şi politicos de parcă nu el declanşase toată nebunia. Dădu să-i pună o întrebare dar tresări înspăimântat deoarece din partea opusă, contabilul sări în sus începând să urle ca scos din minţi, să izbească cu scaunul în masă şi să scuipe în direcţia fostului său angajat. Judecătorul stătu aşa câteva clipe, alb ca varul şi cu buza de jos tremurându-i, apoi şopti sfârşit către oamenii de ordine să evacueze inculpatul. Nu mai suporta. După ce înghiţi o pastilă dintr-o cutiuţă pe care o avea asupra sa şi îşi făcu o vreme vânt cu nişte acte, îl întrebă, în sfârşit, pe domnul Diaconescu:

- Ştiai ce conţin pachetele? - Nici vorbă! Treaba mea era să transport îmbrăcămintea din vamă în depozit. Dacă mi-ar fi

dat o maşină mai bună, probabil nu aflam niciodată de ele. Dar aşa… s-au cam fript…, remarcă el discret, apoi îşi aduse aminte cum într-un rând chiar îl întrebase pe contabil ce e cu acele pachete dar acesta îi spusese că conţin praf sicativ, anume pentru ca hainele să nu se umezească pe timpul transportului. “ Aşa se procedează în occident”, fusese răspunsul, aşa că domnul Diaconescu nu avusese de ce să-şi mai frământe creierii.

Între timp, uşa sălii se clătina sub izbituri puternice şi vocea înfundată a contabilului blestema, înjura şi nega într-una totul, fiind limpede că acesta le dădea mult de furcă paznicilor. Ochii patroanei înnotau în lacrimi şi, pe degetul arătător, îşi tot răsucea, maşinal, un fir de păr. Avocatul apărării încerca să intervină dar fără succes. Undeva într-un colţ, în ultimele rânduri, Strategul clefăia ultima bomboană şi, cu degetele lipicioase, îşi aranja tacticos papionul.

Frământându-şi şapca, domnul Diaconescu, începu, ca din senin, să explice cum a fost el bătut, apoi luat pe sus şi dus să i se ia amprentele. Exact asta mai lipsea!

Opinia publicului era definitiv formată: doi traficanţi veroşi, ordinari şi fără scrupule, mai mult ca sigur şi amanţi, profită de bunacredinţă a unui biet şofer cam debil, probabil uşor retardat, ca să-şi rezolve afacerile oneroase. În aceste condiţii, ocna reprezenta o pedeapsă prea blândă pentru ei!

- 98 -

Toată aparatura audio-video din sală ţăcănea şi zumzăia înregistrând vuietul consternării, chipurile protagoniştilor şi cadre sugestive pentru dramatica întorsătură a situaţiei. Prin telefoane erau dictate ziarelor titlurile-bombă care să apară cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a ediţiilor speciale de seară. Judecătorul îi mai puse câteva întrebări, dar nu mai insistă deoarece întreaga atitudine a martorului apărării făcea evidentă totala lipsă de implicare a unui om nevinovat care nu dorise decât să-şi câştige cinstit o bucată de pâine cu care să-şi poată hrăni fiica adorată. Inconştient, ca o ironie a sorţii, chiar el observase că dacă i s-ar fi asigurat un vehicul mai de Doamne-ajută, acum nu ar fi avut nici un motiv să facă astfel de declaraţii. Şedinţa fu declarată închisă cu noi izbituri în masă deoarece remarca sinceră dar absolut stranie pe care judecătorul i-o adresase în final domnului Diaconescu: ”Ai grijă cum traversezi.”, provocă o asemenea ilaritate încât făcu imposibilă continuarea unui dialog coerent.

Cei doi colocatari părăsiră, anonimi, sala, în şuvoiul general. Nici presa nu-i mai băga în seamă, între timp fiind foarte ocupată să smulgă instantanee şi declaraţii acuzaţilor care, ascunzându-şi chipurile în mâinile înfierate, erau conduşi printr-un cordon de poliţişti spre duba puşcăriei.

Aşa că, după vre-o jumătate de oră, timp necesar recuperării doamnei Mioara care iar dispăruse şi de care dădură în cele din urmă, undeva la mezanin, în compania unui arhivar prăfuit şi inofensiv, cei trei coborau paşnici nesfârşitele trepte ale peronului din faţa Tribunalului. Strategul şi domnul Diaconescu o încadrau pe doamna Mioara, atât pentru o supraveghere mai atentă, cât şi pentru ca, ţinând-o de mânuţe, aceasta să poată zbura câte trei trepte deodată. În spatele lor, mulţimea de ziarişti aştepta înfrigurată apariţia oamenilor legii pentru a le lua primele declaraţii, iar undeva mai la o parte, înconjuraţi de un cordon de poliţişti, mai multe zeci de oameni agitau pancarde şi îşi afişau demonstrativ tegumentele galbene de iod. Cei trei făcură mai întîi o plimbare uşoară prin parcul oraşului, mai mult pentru a-şi face poftă de mâncare deoarece Strategul hotărâse că victoria trebuie sărbătorită. Şezură pe o bancă, tăcuţi şi crispaţi. Emoţia acumulată nu le permitea încă să-şi descleşteze gurile şi să se exprime relaxaţi. Doar când un vânzător de ziare trecu pe lângă ei anunţând titlurile în gura mare, bărbaţii se priviră o clipă, dar era încă prea devreme. În cele din urmă se ridicară şi o luară agale către unul din marile restaurante ale oraşului. Străzile erau arhipline. Mii de oameni umblau în sus şi-n jos, preocupaţi şi tăcuţi, fără să le pese unii de alţii, mânaţi doar de ţelurile tainice care-i obsedau. Cei trei reuşeau destul de greu să-şi croiască drum prin acest şuvoi care-i izbea din toate părţile fără să-i observe, de parcă erau bile de biliard. Domnul Diaconescu era nevoit ca din când în când să se întoarcă şi să alerge după doamna Mioara. Totuşi, nu le prea păsa de acest amănunt. Purtau în ei victoria care le încălzea sufletele şi îi făcea mai îngăduitori cu ceilalţi. Doar Strategul se oprea din când în când şi, cu mâinile în şolduri, începea să urle ca scos din minţi la câte un domn sau o doamnă care, în graba mare, trecuse peste el. Dar, respectiva persoană, la fel ca şi ceilalţi trecători din jur, nu părea să-şi dea seama că cineva tocmai îi ţipă în urechi, dimpotrivă, continua să râdă şi să discute calmă şi relaxată cu însoţitorii săi. Pe ultima sută de metri, domnul Diaconescu începu să arate tot mai nervos, mai iritat de ceva. Privea când în jurul său, la trecători, când la cei doi care mergeau alături de el şi pe urmă îşi analiza, cu dezgust, chiar propria persoană. Când deja luxosul restaurant se profila la câţiva zeci de metri în faţa lor, nu mai rezistă şi îşi făcu cunoscută nemulţumirea care-l rodea : era adevărat că Strategul şi doamna Mioara erau îmbrăcaţi corect, chiar elegant, cum s-ar spune aveau feţe de restaurant. Dar el? Nu-i vorbă, salopeta era curată şi apretată, dar, totuşi, era o îmbrăcăminte de lucru, de protecţie, asta pe lângă că avea pete mari şi negre de ulei, era decolorată de soare şi sfâşiată pe alocuri în unghi drept( desigur, însăilată dibaci de buna doamnă Isopescu, dar totuşi). Cum or să-l primească în localul de lux în ţinuta în care era?!, îşi arătă el, în sfârşit, îndoiala. Auzind asta, Strategul se făcu livid şi mandibula i se dislocă instantaneu izbindu-se de stern cu un zgomot surd. Chiar fu nevoit să se oprească puţin în faţa unei vitrine, prefăcându-se că priveşte înăuntru, în realitate luptând să-şi recapete stăpânirea de sine.

- 99 -

Apoi, gâtuit de ură, se întrebă cine şi-ar permite, cine ar avea îndrăzneala, mojicia, să împiedice nişte oameni cinstiţi şi onorabili să se bucure de o victorie binemeritată, uzând de un considerent atât de burghez cum ar fi aspectul vestimentar. În definitiv, ce hibă, ce cusur avea salopeta domnului Diaconescu?! Nu dovedea tocmai ea că banii cu care-şi va achita , la urmă, consumaţia sunt dobândiţi prin muncă cinstită şi nu furaţi?!(Când mai auzi şi de bani, domnul Diaconescu începu să tremure uşor, dar Strategul îl calmă remarcând că asta o spusese numai aşa, de amorul artei). Dacă-şi amintea el bine, odată, pe vremuri, şi nici nu era mult de-atunci, nu se invocau asemenea pretexte stupide pentru a împiedica un om al muncii să se simtă la largul său. Restaurantele gemeau de halate, salopete, bonete, caschete, şăpci, măşti de protecţie pentru sudură, şorţuri din azbest şi nimeni nu se crampona de asemenea nimicuri exterioare. Asta ar mai fi lipsit, să îndrăznească vre-un chelner să-ţi facă observaţie că ţi-ai aşezat mănuşile de sudură lângă farfurie! Puteai liniştit, erai în dreptul tău, să-i torni supa fierbinte după guler, apoi să dai cu el de pământ şi la urmă să-l bagi cu capul în frapieră. Nu se supăra nimeni. Dimpotrivă! Erai aproape obligat să-ţi aperi onoarea de om al muncii.

Acestea fiind spuse, Strategul o recuperă pe doamna Mioara care se vârâse într-un grup de pensionari ce jucau şah şi porniră din nou spre restaurant acum cu paşi repezi, alerţi de parcă se grăbeau să lămurească odată diferendul. Ajunşi în faţa uşii, îi întâmpină un tânăr portar în livrea care, într-adevăr, se purtă foarte civilizat cu doi dintre ei şi destul de reţinut cu al treilea pe care-l întrebă în ce problemă a venit. Caută de lucru? Nu aveau nimic disponibil.

- Nu caută nimic altceva decât ce caută toată lumea căreia eşti pus să-i deschizi uşa. Clar?! Parazit social! Dacă şi asta-i meserie pentru un tânăr…, pufni Strategul. Să lustruieşti toată ziua clanţa…

Portarul înlemni. Pe de o parte l-ar fi luat la palme pe bătrânelul mărunţel şi agresiv, dar, pe de altă parte, trebuia să suporte fără să crâcnească orice invective. Asta-i era meseria. Doar de o săptămână un coleg de-al său zburase din slujbă pe motiv că ambasadorul unei ţări arabe avusese senzaţia că acesta se uită cam lung la turbanul său. Degeaba încercase să-i explice patronului că nici vorbă de aşa ceva. În final, acesta chiar admisese că e posibil să fi fost respectuos, totuşi, nu-şi putea compromite afacerea. Menţinându-l în post, în pofida sugestiei fine a diplomatului, începând de a doua zi toată clientela selectă i-ar fi evitat localul. Chestiunile neplăcute se află repede. Concurenţa e aprigă. Şi-apoi, spusese patronul, cine era el ca, din cauza unei ezitări, a unei slăbiciuni, să fie apoi acuzat că a învrăjbit două naţiuni care trăiau în bună înţelegere. El n-avea nevoie de conflicte diplomatice, de incidente internaţionale în localul său. Şi îl zburase pe portar.

Aşa că tânărul în livrea strânse din dinţi şi se mulţumi să deschidă larg uşa şi, privind în gol, să aştepte ca cei trei să-i treacă pragul. În definitiv, nu l-ar fi surprins ca şi salopeta unsuroasă să fie costumaţia tradiţională a cine ştie cărei ţări prietene. Odată pătrunşi în holul purpuriu, Strategul întrebă de şeful de sală şi femeia de la recepţie se duse fuga să-l cheme. Domnul Diaconescu părea tot mai stingher. Îşi boţea şapca, asuda din greu în salopetă şi o tot certa cu voce joasă pe nevastă-sa care nu se astâmpăra şi pipăia într-una mocheta groasă şi fotoliile pluşate, minunându-se de moliciunea lor. Numai Strategul părea foarte relaxat. Îşi făcu câteva mici retuşuri în oglindă, apoi se aşeză picior peste picior într-un fotoliu imens de unde o urmări surâzător pe doamna Mioara cum se zbenguie încântată, în acelaşi timp împiedicându-i soţul să o certe.

- De ce să se astâmpere?! Las-o să facă ce-o taie capul, spuse el cu un gest de parcă se afla la el acasă.

În sfârşit, umblând ca pe vată, apăru şeful de sală. Omul în salopetă dădu să plece când îl mai văzu şi pe individul acesta spilcuit, în frac negru şi cărând aferat un şervet pe braţul drept. Mai ales mersul lui îl intimidă deoarece şeful de sală, ca un marinar pe uscat, păstra încă în sânge unduirile condescendente din vremea uceniciei de chelner. Venea spre ei repede şi totodată degajat, ca o felină. O asemenea abilitate de a se deplasa îi era total străină fostului camionagiu, ocazie cu care îşi dădu seama că a intrat pe un teren periculos. Levitând până în dreptul lor, noul-venit îşi ridică braţele cordial şi un zâmbet afabil îi înflori pe chip.

- 100 -

- Vai, ce onoare, ce surpriză!, exclamă el spre Strateg în faţa căruia se oprise cu capul uşor lăsat pe un umăr şi cu palmele lipite. De când n-aţi mai trecut pe la noi! Apropo, aţi fost mulţumit de ce v-am trimis prin băieţii ăia doi? Că n-am apucat să-i întreb, n-au mai trecut pe aici!, observă el şi nu se ştie de ce, hohoti îndelung, tropăind înfundat pe mocheta groasă.

Din fundul fotoliului, Strategul aprobă din cap şi zâmbi discret, afişând un aer de satrap incognito.

- Vrem o masă. Abia atunci şeful de sală îi observă pe omul în salopetă care se făcuse mic de tot şi fixa intens

un candelabru şi pe doamna Mioara care făcea tumbe, desfundând arcurile unui fotoliu. Privi în jur, mirat că mai trebuie făcute asemenea precizări şi întinse mâna spre restaurant într-un gest de parcă îl oferea în întregime oaspeţilor de vază.

- Cea mai bună, spuse laconic, obişnuit dea lungul timpului doar să execute, fără adăugiri de prisos.

Cei patru străbătură dea lungul sala enormă şi strălucitoare, înţesată de sute de clienţi eleganţi aflaţi la mese, printre care forfoteau într-una chelneri purtând farfurii, platouri, cărucioare, castroane, sticle şi care, spre uimirea domnului Diaconescu se unduiau toţi asemeni şefului de sală, ducând în mare echilibru tăvi pline cu pahare şi evitând în ultima clipă câte un scaun sau un cot. Nu prea-i băgă nimeni în seamă, în definitiv în orice ambianţă, fie ea cât de luxoasă, poate fi uneori şi din motive independente de oricine, necesar un om în salopetă chemat să remedieze urgent instalaţia de aer condiţionat sau vre-un scurt-circuit. Aşa că şirul de patru persoane, primul fiind însuşi Strategul care se părea că nu are nevoie să fie dirijat, intră în cele din urmă într-un separeu cu trei mese din care două erau libere iar la cealaltă se aflau două persoane, un domn şi o doamnă, adâncite într-o conversaţie foarte serioasă şi care nici nu observară că a mai apărut cineva. Luară loc la una din mese. Şeful de sală, după ce se ocupă de scaunul doamnei Mioara, se retrase un metru şi aştepta împietrit, cu privirea oarbă, ca oaspeţii să-şi manifeste dorinţele.

- Ceva uşor, că ne grăbim, observă Strategul, jucându-se indiferent cu furculiţa pe care şi-o împlânta violent şi în viteză printre degetele răsfirate pe masă.

O fracţiune de secundă, chipul şefului de sală se înăspri de amărăciunea grabei anunţate, căci el ar fi dorit să-şi poată sluji în tihnă şi pe îndelete oaspeţii de seamă. Dar, ca un adevărat profesionist, se controlă imediat, făcu o plecăciune, spuse :”Am înţeles. Atunci, ca de obicei.” Şi dispăru.

În timpul ăsta, domnul Diaconescu arunca priviri împrejur. Se simţea mult mai bine acum. Când chelnerul le deschisese uşa restaurantului şi văzuse în faţa ochilor imensa sală înţesată de oameni care, într-un zumzet de glasuri şi veselă, devorau aplecaţi şi preocupaţi, simţise că-i stă inima în loc la gândul că va trebui să mănânce de faţă cu toată lumea, de ce nu, poate chiar în centrul sălii, pe piedestalul pe care cânta orchestra. Nu mai fusese într-un restaurant de mai bine de zece ani. Aşa că o mare uşurare, amestecată cu o tainică recunoştinţă faţă de Strateg, îi năvălise în suflet odată ce se văzuse aici, în separeu. Mai cu seamă, îi plăcea grozav că oglinda mare pe care o văzuse şi în care se privise o clipă traversând sala, era de fapt unul din pereţii separeului prin care, din partea asta şi neştiut de nimeni, puteai studia liniştit mulţimea din restaurant fără ca tu să fii văzut de ei şi, evident, fără să te deranjeze cu larma lor. Chiar îi mărturisi Strategului încântarea faţă de o asemenea ingeniozitate tehnică şi, totodată, îl întrebă la ce slujeşte de fapt sistemul. Ascultând, Strategul se amuză copios, dar redeveni pe dată serios şi observă evaziv că, cine ştie, probabil aşa au dorit cei care au amenajat localul, în definitiv ce contează, aşa era de când se construise acum câteva zeci de ani. Începu să se joace din nou cu furculiţa pleznind uşor paharele fine de cristal, dar întrebarea domnului Diaconescu îi lăsase o lumină jucăuşă pe chip şi, din când în când, cu nervii zgândăriţi, se scutura de un hohot interior. Azi era bine dispus. Repurtase un mare succes. Mai făcu să clinchene cristalul de câteva ori, tot mai rapid, până când nu se mai putu stăpâni şi ţâşni în picioare:

- Hai să-ţi arăt ceva!, îi spuse şoferului, cu ochii rotindu-i-se ameţitor în fundul capului, răscolit de ispita căreia nu-i mai putea nicicum rezista.

- 101 -

Se apropiară amândoi de geam şi Strategul îi arătă cum să stea mai la o parte, mascat de o coloană din marmură, în timp ce el se postă exact în centrul perimetrului de sticlă care unea podeaua cu tavanul şi luă o poză marţială cu mâna stângă înfiptă între nasturii hainei. Apoi, fără a-şi întoarce capul spre omul în salopetă, îi spuse din colţul gurii:

- Ţine apăsat butonul de lângă tine şi, între timp, urmăreşte cu atenţie oamenii din restaurant.

Abia acum văzu domnul Diaconescu că, încastrat în coloana de marmură care-l ascundea, se află un buton mare, roşu. Îl apăsă şi, conform indicaţiei, privi sala imensă din spatele geamului. La început, nu se întâmplă nimic. La mese, sutele de oameni înfulecau vârtos, ciocneau pahare, vorbeau între ei, izbeau tacâmurile, se scobeau între dinţi, strigau după chelneri, râgâiau, îşi ofereau unii altora mâncărurile. Orchestra cânta dezlănţuită( asta se putea deduce după amplitudinea mişcării arcuşurilor şi obrajii umflaţi ai trompetiştilor), chelnerii levitau zoriţi printre mese, şeful de sală făcea semne, şoptea indicaţii cu capul plecat şi, într-o atitudine ceremonioasă, se interesa pe la mese dacă lumea e mulţumită. Urmărindu-i, domnului Diaconescu i se păru câteva clipe că aude chiar vacarmul. Dar, la un moment dat, zări ceva mai în spate un individ care, la o masă, îşi ridicase capul şi, nemişcat, uitând de linguriţa pe care o mai sugea încă între buze, privea ţintă cu ochii holbaţi drept spre ei, parcă încercând să străpungă sticla care-i despărţea. Domnul Diaconescu avu chiar reflexul să se lipească mai strâns de coloana din marmură. După o secundă, individul îi făcu atenţi pe vecinii de masă care, şi ei, începură să studieze marea oglindă din colţul sălii. Între timp, şi alte capete, pe la alte mese, priveau o clipă în aceeaşi direcţie, plecau din nou capul în farfurie şi mai luau o îmbucătură, apoi tresăreau, se holbau uluiţi la paravanul din sticlă şi îşi făceau atenţi comesenii. Încet-încet, toţi oamenii aflaţi la mese încremeniră cu gurile căscate, tacâmurile uitate în aer şi privirile îndreptate spre oglindă, ca hipnotizaţi, dar, din câte simţea domnul Diaconescu, parcă trecând prin ea. Numai chelnerii îşi vedeau de treabă, alergând zoriţi cu platourile şi sticlele, iar pe podium orchestra cânta cu aceeaşi vigoare. Strategul rămăsese tot timpul nemişcat în aceeaşi poză marţială. Câteva clipe se priviră aşa unii pe alţii, apoi şopti tot fără să se clintească.

- Ia mâna de pe buton. Domnul Diaconescu se execută şi văzu cum în aceeaşi clipă zecile de capete din sală tresar

puţin înapoi, parcă a neâncredere, apoi oamenii clipesc des, se freacă la ochi, se privesc tulburaţi unii pe alţii şi, cu feţele trădând un soi de spaimă amestecată cu uluire încep să-şi şoptească ceva, trăgând mereu cu ochiul către oglindă. Unii chiar cereau explicaţii chelnerilor care se opreau amabili, îi ascultau nedumeriţi, priveau şi ei în direcţia indicată de meseni, apoi scuturau din cap a neştiinţă, se scuzau politicoşi şi zoreau mai departe la treburile lor. După o vreme, consumatorii îşi reluară îndeletnicirile, dar se simţea că acum sunt ceva mai potoliţi, mai rezervaţi, vorbesc între ei cu o politeţe exagerată şi îşi oferă unii altora mâncarea cu o condescendenţă exemplară. Se vedea şi că adesea privirile se îndreaptă discret, cu teamă, către imensa oglindă. Dirijorul orchestrei de pe estradă bătu cu bagheta în pupitru şi anunţă ceva foarte grav, moment în care toată sala se ridică în picioare şi aplaudă prelung, cu chipurile împietrite, sobre. Apoi, orchestra atacă o nouă bucată muzicală, după câte se părea, de mare anvergură.

- Ei, ce zici?!, îl întrebă pe domnul Diaconescu, Strategul, care între timp se apropiase de coloana de marmură şi de mult era cu spatele la sală. Ţi-a plăcut?!

Omul în salopetă era atât de şocat încât rămăsese fără grai. Se aşezară din nou la masă. Strategul chicotea uşurel, foarte mulţumit de efect.

- Ar fi bun de regizor de platou, remarcă doamna de la masa de alături. - Asta după ce se mai deprinde un pic, observă şi domnul. Fără să se întoarcă spre ei, Strategul încuviinţă încântat din cap şi se lăsă pe spate petrecându-

şi braţele pe după spătarul scaunului. În tot acest timp nu-şi dezlipea privirea de pe omul din faţa sa care, în continuare, arăta foarte zăpăcit, aproape într-o stare de prostraţie.

- Ei, hai, ce atâta uimire!, comentă Strategul. În definitiv, meritai şi tu un premiu. Dar, atenţie! Nici o vorbă la nimeni!, îl preveni dintr-o dată foarte sever.

- 102 -

Domnul Diaconescu dădu, sleit, din cap că a înţeles. Între timp, şeful de sală apăru cu o sticlă de şampanie şi cu un vas mare de cristal plin ochi cu icre negre amestecate cu gheaţă.

- Proştii! La Revoluţie nu au descoperit sistemul. Păi cum să-l şi descoperi, de fapt?! Doar nu poţi să stai cu mâna pe buton şi, în acelaşi timp, să priveşti şi din sală, observă tare Strategul în timp ce urmărea cum chelnerul destupă şampania. Ai nevoie de un tovarăş de încredere ca să faci asta.

Cei de la masa vecină râseră uşor ca de o glumă auzită de multe ori dar care continua să le facă, încă, plăcere.

- Ce mai face mister Nomilif?, îl întrebă apoi pe şeful de sală care, cu o figură chinuită, desfăcea încetişor sârma de pe dopul ce stătea să pocnească din clipă-n clipă.

- Tata? E bine. Totul e în regulă acolo. A transmis să ne ţinem tari că el face progrese şi timpul le rezolvă pe toate, răspunse chelnerul fără să-şi dezlipească privirea de pe gâtul sticlei.

- Eh, ce-i pasă, comentă Strategul, pierdut în reverie, şi se lăsă pe scaun ca-ntr-un şezlong, împreunându-şi braţele pe ceafă. La el acolo e cald, soare, voie bună, consens…

- Mi-a scris că şi-a lăsat barbă. Mă rog…, n-a avut încotro… În clipa aceea dopul pocni uşor, controlat cu îndemânare de şeful de sală care începu iute să

toarne spuma albă în paharele înalte. Strategul îi făcu semn să le pună şi celor doi de la masa vecină câte un pic. După ce umplu toate cinci paharele, şeful de sală îşi turnă şi lui un strop. Pe două degete făcute lopată, luă câteva icre din bolul cu gheaţă, le băgă în gură şi le înghiţi cu capul dat pe spate ca pe un medicament, bău şi şampania din pahar, apoi le ură :”Poftă bună!” şi se retrase discret, în tot acest timp Strategul privindu-l cu drag.

- Bun băiat. E leit taică-su, om de nădejde, comentă pierdut în reverie, după ce şeful de sală dispăruse.

Domnul Diaconescu care cu greu reuşise să-şi mai revină cât de cât din uluire, la vederea manevrelor şefului de sală căzu din nou în negura adâncă. Mai izbuti doar să-i dea uşor peste mână soţiei sale care se şi repezise, nepoliticos, să bea spuma din pahar.

- Nu! Vă rog, luaţi!, îi îmbie Strategul pe toţi, văzând gestul camionagiului. El însuşi ridică paharul, spuse:”Timpul le rezolvă pe toate”, bău un strop, apoi atacă bolul de

icre. Persoanele de la masa vecină murmurară şi ele cuvintele de urare, ciocniră între ele şi în vânt în direcţia celorlalţi, linseră paharele şi se aşternură iar la vorbă. Se vedea că se comportă cât se poate de firesc, doar cu un fel de simţ în plus trezit, atenţi tot timpul la bătrânelul cu papion.

Doamna Mioara, îmbufnată că din cauza soţului ei nu apucase să soarbă spuma din pahar, gustă un pic din lichidul rămas pe fund, se strâmbă şi pentru a-şi anihila acreala din guriţă luă o mânuţă de icre şi începu să clefăie rar, în tot acest timp studiindu-şi degetele pătate de puncte negre. Văzând-o cum arată, Strategul râse şi îşi dezveli dantura spre ea spunându-i: ”Fă aşa!”. Doamna Mioara îşi arătă şi ea gingiile şi toată lumea hohoti văzându-i dinţii plini de bobiţe care păreau cariaţi, iar doamna de la masa vecină o chiar arătă puţin cu degetul aşa cum fac copiii între ei când se amuză unii de alţii.

Văzând ce face toată lumea, domnul Diaconescu ridică şi el paharul, privi o clipă în jur buimac şi spuse:” Ce-i al meu e-al tuturor!”, prima vorbă care-i veni pe buze pentru că, din cauza emoţiilor acumulate, nu-şi mai amintea ce spuseseră ceilalţi. Apoi bău până la fund şi, cât de cât refăcut, începu să zâmbească.

- Azi a fost la înâlţime!, îl lăudă Strategul privind la omul în salopetă din faţa sa, dar adresându-se mesei de alături. Domnul pictor, adăugă râzând, amintindu-şi de gluma bună pe care o făcuse la tribunal.

Cei doi îşi încetară pe dată conversaţia şi aşteptau atenţi şi politicoşi. Însă, Strategul nu dădu semne că ar mai dori să continue aşa că femeia se interesă discret, de la distanţă, nu atât din curiozitate cât mai mult din obligaţia de a arăta că masa vecină e atentă, participă:

- A lovit la rădăcină? - Da!, hotărâ Strategul după câteva secunde în care păru că face un bilanţ şi o evaluare. La

rădăcină. Pentru detalii citiţi ziarele.

- 103 -

De surpriză, domnul de alături se înnecă cu mâncarea. Precizarea anterioară arăta că afacerea era de o anvergură considerabilă din moment ce presa se interesa de ea. Abia acum îl priviră atenţi pe omul în salopetă care dormita sub efectul binefăcător al şampaniei. Strategul luă de pe masă şapca domnului Diaconescu şi, fără să se întoarcă, o aruncă peste umăr pe masa vecină, între cei doi. Doamna şi domnul cercetară lung sigla firmei care importa haine purtate dar nu uzate. Stupoarea li se accentua pe chipuri. Cunoşteau, evident, însemnele, le văzuseră săptămâni dea rândul prin ziare şi, din moment ce în toată afacerea intervenise Strategul, le era aproape limpede ce turnură căpătase. Domnul chiar se întoarse să privească în sala vecină căutând, cu mâna uşor ridicată vre-un comisionar de ziare, dar îşi dădu imediat seama că cei de dincolo nu aveau cum să-l vadă aşa, că râse şi renunţă. Înghiţind în sec de emoţie, cei doi îl priviră pe omul în salopetă cu un respect şi o admiraţie fără margini. Doamna Mioara începu în surdină o odă.

- Adevărul e că am fost nevoit să repet cu el vre-o săptămână ce trebuie să declare. - Am putea păstra obiectul?, întrebă domnul, în timp ce mângâia cozorocul plin de ulei şi

privind rugător la masa vecină. Strategul cântări o clipă pretenţia, apoi încuviinţă, arătându-l din cap până-n picioare pe

domnul Diaconescu, în sensul că, oricum, lor le rămânea salopeta. - Mulţumim!, exclamară ceilalţi către fostul şofer care, cu pleoapele trase peste ochi, nu

părea deloc a pricepe că se vorbeşte cu el. Cei trei mai rămaseră vre-o oră în restaurant. Persoanele de la masa vecină, din câte se părea,

erau de multă vreme în local pentru că terminaseră tot din sticle şi farfurii. Cu toate astea nu se dădeau duse. Mângâiau şi pipăiau materialul şăpcii şi, când credeau că nu-i observă nimeni, şi-o trăgeau pe cap. Doamna Mioara recita într-una ode împroşcând bobiţe negre în toate părţile, iar Strategul şi domnul Diaconescu picoteau, sleiţi de încordarea dimineţii. Doar din când în când, câte unul făcea o remarcă sau punea o întrebare, dar trecea mult timp până când, eventual, cineva să-i răspundă. Aşa, de exemplu, şoferul remarcă într-o doară că geanta cu scule o avea întotdeauna cu el în cabină, sub bancheta din dreapta.

- Nici n-aveam voie să umblu în spate, că era sigilat. Ceilalţi hohotiră îndelung. În cele din urmă, după ce mai căscă o dată de-i trozniră fălcile, Strategul hotărâ că e timpul să

se plece. Toată lumea se ridică în picioare, şeful de sală, apărut ca din pământ, le spuse făcând o plecăciune prelungită: ”Să va fie de bine. Mulţumim pentru vizită şi vă mai aşteptăm pe la noi!”, apoi Strategul o luă înainte şi ceilalţi îl urmară. Numai domnul Diaconescu mai rămase câteva clipe căutându-şi nedumerit şapca, dar renunţă repede, temându-se că va fi nevoit să parcurgă de unul singur în sens invers imensul restaurant plin de consumatori gălăgioşi şi de muzică. Reuşi să-i prindă din urmă la timp pe ceilalţi, prin urmare, şirul, acum format din şase persoane în frunte cu Strategul, traversă încă o dată marea sală. Pe măsură ce înaintau printre mese consumatorii se întrerupeau din orice activitate şi îi urmăreau tăcuţi cum trec astfel că atunci când omul în salopetă trecu şi el dincolo de uşa restaurantului, în afară de chelnerii care alergau de colo-colo şi de orchestra care cânta, toată lumea privea uşa în tăcere, ridicată în picioare.

În drum spre casă cumpărară ziarele, calde încă, fără să întâmpine uimiri şi întrebări nelalocul lor deoarece vânzătorii încă nu erau familiarizaţi cu fotografiile imense de pe primele pagini. Strategul nici nu le citi. Abia dacă aruncă o privire titlurilor, apoi le rulă toate într-un sul gros pe care-l puse sub braţ. După ce schimbară din nou câteva autobuze, metrouri şi tramvaie, cei trei debarcară osteniţi în faţa blocului, doamna Mioara sări de mai multe ori pe vârfuri să decupleze ea interfonul şi, în sfârşit, trecură dincolo de geamul vopsit în negru. În hol era o mare agitaţie. În mijloc, legat fedeleş de un scaun, zăcea, mai mult mort decât viu, un tânăr care după toate aparenţele trecuse de faza sfincterelor. Domnul Florescu îşi desăvârşea mişcarea de dute-vino, în timp ce restul locatarilor îşi ocupau atenţi locurile de jur-împrejur pentru a fi pregătiţi în vederea intrării în ultima fază. Domnul Bărbulescu meşterea, preocupat, la o solniţă cu găurele fine al cărei capac tocmai atunci îşi găsise să se blocheze,

- 104 -

în timp ce, speriat de apariţia Strategului, domnul Gingulescu, care urca dinspre pivniţă, înlemni şi lăsă încet jos candelabrul din argint coclit pe care intenţiona să-l recondiţioneze. Însă, Strategul nu luă seama la ce se petrece în jurul său. Se opri gâfâind de oboseală în faţa uşii, îşi şterse fruntea de sudoare, spuse:” Bine c-am ajuns şi-acasă.” şi introduse sulul de ziare în prima mână care era mai aproape. Nedumerită, persoana în cauză derulă sulul, exclamă uimită văzând pozele mari de pe prima pagină şi, imediat, ceilalţi tăbărâră asupra teancului, smulgând fiecare câte un ziar pe care începură să-l studieze cu nesaţ umblând de colo-colo prin hol şi uitând de individul legat de scaun. Numai domnul Florescu îşi vedea liniştit de ascuţitul lamei, privind de la distanţă peste umeri în câte un ziar care trecea pe lângă el, totuşi, nu dădea semne că ar fi interesat într-o asemenea măsură încât să-şi abandoneze plăcuta îndeletnicire. Individul aflat pe scaun tresărea într-un spasm ritmic şi, cu ochii bulbucaţi, privea locatarii care se foiau în jurul său şi care, din când în când, scoteau scurte exclamaţii de plăcere, surpriză, enervare, murmurând: ”Bravo! Aşa le trebuie! La eşafod cu ei!”. Care cum termina de citit, lacom de senzaţii tari, făcea repede schimb cu altcineva, aşa că ziarele treceau mai tot timpul dintr-o mână în alta. Nu erau prea multe informaţii, practic nici nu ar fi fost timp pentru o analiză mai amănunţită a cazului. În principiu, câteva fotografii: domnul Diaconescu frământându-şi şapca şi ţinând la faţă un pahar prin fundul căruia i se vedea ochiul enorm; Strategul zâmbind plin de bună-cuviinţă; şi, evident, surprinsă foarte bine, totala debusolare şi disperare a inculpaţilor demascaţi care-şi acopereau feţele cu mâinile prinse în cătuşe. Titluri mari, suprapuse peste poze, semnalau formidabila întorsătură de situaţie. În special unul din ele plăcea tuturor celor din hol şi era repetat cu satisfacţie:”Buturuga mică răstoarnă carul mare!”. Simţeau că defineşte foarte bine forţa de explozie a nucleului. Adesea, oamenii fereau ziarele de sângele care ţâşnea ca dintr-un gheizer aflat în centrul holului şi Strategul chiar se enervă:” Ce naiba, fii şi tu mai atent”, în timp ce, cu cotul, ştergea o copertă din piele neagră. Pentru că domnul Florescu se săturase să mai aştepte şi acum proceda la un bărbierit temeinic, anunţând din când în când, neauzit de nimeni: ”Haideţi cu sarea, haideţi cu sarea!”.

Studiind lucrarea în desfăşurare, Strategul se interesă într-o doară ce venise să le vândă individul. Dar nimeni nu-şi mai amintea. E-adevărat, se ocupau de el încă de dimineaţă, apăruse la puţin timp după ce ei plecaseră la tribunal. “A rezistat atât de mult?”, se minună nesigur domnul Diaconescu căruia trecerea bruscă de la aerul rece al străzii la căldură începea să-i înfierbânte şampania în măruntaie. Nici vorbă de aşa ceva! Spre prânz era deja în faza sfincterelor, dar mai întâi trebuiseră să mănânce, iar, apoi, nu fusese nici o grabă. Şi aşa n-aveau ce face toată ziua. Într-adevăr, ca niciodată în asemenea situaţii, holul era acum înţesat de locatari care abia încăpeau unii de alţii. Cineva se apropie de comis-voiajor şi-l chestionă ce avea de vânzare. Îi repeta întrebarea zbierând-o de parcă avea de-a face cu un surd, ca şi cum comis-voiajorului, care urla din răsputeri, i-ar mai fi stat gândul la un răspuns. “ Nu plânge că o să te usture” ,îl prevenea, periodic, domnul Florescu, în timp ce migălea, concentrat, undeva înspre ureche.

Spre seară apăru şi domnul Nicolescu, dactilograful. Arăta formidabil de extenuat. În urmă cu

câteva zile îşi schimbase, a doua oară de când lucra la bibliotecă, dioptriile, astfel că acum te privea prin nişte lentile cilindrice, ca de ceasornicar, ale căror dimensiuni îl împiedicau să-şi mişte prea mult capul pentru a nu izbi obiectele din jur. Văzuţi prin ele, ochii îi apăreau atât de mici încât părea că vin la vreo zece metri în urma capului. De cum intră în bloc începu să se lamenteze cât de mult muncea el. Chestia asta o practica în fiecare seară de când se angajase, oamenii fiind nevoiţi să-l asculte, să-l compătimească şi să-l aprobe ceasuri în şir până când sentimentul de culpabilitate atingea cote extreme care pe unii îi făcea să izbucnească în plâns. Abia atunci, dactilograful îşi scotea binoclul de la ochi şi, după ce le mai arăta odată degetele umflate, pleca, oftând, să şi le panseze. De asemenea, el nu mai suporta să simtă cărţi în jurul său iar prin holul negru de la parter trecea în fugă şi cu gulerul ridicat. Dacă într-un apartament, într-o cameră, pe unde se lamenta cuiva, observa întâmplător un colţ de carte ieşind de sub o haină, pe loc se crispa şi îşi pierdea şirul gândurilor.

- 105 -

Însă, de data asta avea un motiv în plus să se plângă, mai cu seamă că vedea în acest motiv o pretenţie absolut absurdă şi deplasată. Astăzi terminase de dactilografiat prima lucrare pe care i-o dăduse bibliotecarul, un tratat gros în trei volume. După ce imprimă şi ultimul cuvânt, mai bătu două-trei taste, apoi se duse să-l anunţe pe bătrân că a terminat, ca să poată primi o nouă carte. Însă, acesta nu părea prea grăbit să-l trimită iar la treabă. Îl invită să ia loc în fotoliu, îi oferi chiar o cafea, amabilităţi care îl cam derutară pe domnul Nicolescu dar numai într-o anumită măsură deoarece, în ultimele zile, bătrânul devenise oarecum mai permeabil în sensul că venea adesea să se învârtă în jurul său, să-l întrebe cât mai are de transcris şi dacă totul e în regulă. Apoi, după ce se instalară cât mai confortabil, bibliotecarul îl fixă pe dactilograf:

- Ei?! Cum ţi s-a părut?, îl chestionă, cu un zâmbet jucăuş. Domnul Nicolescu nu prea înţelese întrebarea. Cum să i se pară? Îl durea capul de-i pleznea,

rândurile îi mai jucau încă dinaintea ochilor, iar peste degete parcă îi trecuse trenul. - Ce să zic…, tatonă el. Cu numele proprii am avut unele dificultăţi, sunt cam complicate,

prea multe consoane una după alta. În rest, treaba a mers bine, tipăritura era mare, cu spaţii largi între rânduri…

- Nu asta! Cartea! Tratatul ca atare! Cum ţi s-a părut? Ce-ai înţeles din el? Îţi place?!, se impacientase bibliotecarul, cerşindu-i un răspuns cu sufletul la gură.

Dactilograful mărturisi nevinovat că el s-a concentrat asupra trasncrierii ca atare, deci nu prea cunoaşte conţinutul tratatului. De fapt, ca să fie sincer, nu-i reţinuse nici măcar titlul sau autorul…

Din acel moment şi vaga urmă de reconciliere care părea că se înfiripase între cei doi, se spulberă definitiv. Bibliotecarul sări din fotoliu şi, ţopăind ca un descreierat, zbiera într-una că el aşa ceva nici în coşmarurile lui cele mai atroce nu a pomenit, îl trecu pe domnul Nicolescu de mai multe ori prin tot regnul vertebratelor şi nevertebratelor, fu gata să-l concedieze de vreo câteva ori, cu glasul tremurând de furie îi spuse că numai o plantă uscată poate rămâne insensibilă în faţa unei asemenea capodopere, a unui asemenea tratat monumental de istorie a religiilor şi sfârşi trântindu-i în braţe un tratat enorm de mecanică cuantică plin de funcţii, fracţii, şiruri, integrale, grafice şi logaritmi. “Ei lasă că te termin eu, n-avea grijă! Păgânule!”, mârâise apoi toată după-amiaza dintre rafturi.

- Spuneţi şi voi!, se lamenta acum amărât domnul Nicolescu, reglându-şi binoclul aburit să-i vadă mai bine pe ceilalţi care, aflaţi în jurul său, îi dădeau dreptate şi îl căinau. Înainte tăbărau toţi pe tine numai dacă te prindeau că-ţi faci o cruce! Acum, dacă nu ştii Psaltirea pe dinafară, spune lumea că eşti păgân! Auzi, istoria religiilor!, se minună el. Ce pretenţii! A înnebunit lumea!

Ca să-l mai îmbuneze, doamna Isopescu observă că, într-adevăr, cea mai mare greşeală este să se forţeze extremele. Era chiar surprinsă de lipsa de cumpătare şi înţelepciune a acelui om în vârstă care ar fi trebuit să-şi amintească foarte bine cât rău făcuse în trecut privarea de dreptul fundamental de a-şi afirma fiecare credinţa. Unde trăise bibliotecarul, în Lună?! Şi ce voia acuma acest individ? Să devină toţi un popor de habotnici?! Nu era mai bună calea normală, moderată, de mijloc, aleasă de Strateg?! Păi vedeţi?! Dactilograful chiar dori să nu fie înţeles greşit. Nu căuta pretexte doar ca să scape mai repede dintr-un infern livresc! Nici vorbă! Dimpotrivă, avea să lupte cu demonul, să-l îngenuncheze şi, dacă va fi nevoie, deşi acum nu mai era prea sigur că i se va permite, va împrumuta tratatul de religie şi îl va devora într-o singură noapte.

Domnul Bărbulescu fu acela care tranşă chestiunea pentru că, enervat la culme nu se ştie de ce, se băgă în vorbă şi începu să-l înjure metodic pe bibliotecar făcându-l:” Extremist”, “ Asasin”, “ Fochist de crematorii” şi “ Mâncător de spanac”. Apoi, se împlântă în faţa domnului Nicolescu şi, studiindu-l de aproape prin obiectivul binoclului să vadă dacă e înţeles, îi spuse răspicat că dacă e vorba de tratatul ăla pe care-l ştia el, şi sigur de el e vorba având în vedere culoarea cămăşii cu care era îmbrăcat bătrânul când îl angajase( doar şi el fusese în faţa vitrinei), atunci nici nu avea rost să-l citească, era o porcărie şi, din contră, mai bine că nu a ţinut minte nimic pentru că scriitorul respectiv şi opera lui în general nu fac nici cât o ceapă degerată.

- 106 -

Intervenţia linişti perfect pe toată lumea. Domnul Bărbulescu era un om serios şi care, se ştia, întotdeauna citise mult, mai ales de la Revoluţie încoace putea fi adesea văzut venind acasă cu dosare groase sub braţ şi plasele pline de urne cu cenuşă. Aşa că, dacă spunea el treaba asta, nu mai avea nimeni de ce să se mai agite. Era clar! Dactilograful nu trebuia decât să-şi facă treaba cât mai bine şi, în rest, să nu ia în seamă provocările bibliotecarului care era, desigur, un nostalgic deghizat, “ un cripto”.

Dar, cu toate întâmplările, care mai amuzante, care mai bizare, săptămânile treceau şi tot numai cinci angajaţi ocupau forţa de muncă a imobilului. Locatarii se plictiseau din ce în ce mai tare. Se săturaseră să tot bată oraşul degeaba în căutarea unui serviciu prost retribuit dar sigur, funcţionara de la oficiu terminase de împletit a nu ştiu câta căciuliţă( chiar le făcuse şi lor cadou una), prin imobil nu prea aveau ce face decât să mai şteargă mobilele de praf, să spele scările şi, în rest, să vegeteze de dimineaţa până seara. Mulţi îşi pierduseră somnul şi unii, debordând de energie neconsumată, se trezeau urlând şi izbind pereţii cu picioarele, iar la sfârşit de lună, când se adunaseră pensiile şi cele cinci salarii, fusese un dezastru. Teancul era atât de subţire încât Strategul, deşi îşi ţinuse tradiţionala alocuţiune, o prezentă doar sub formă de rezumat şi renunţă să mai izbească ritmic cu scaunul în podea.

Şi mai era şi Procreatorea care, desigur, era foarte îmbucurător că revenise la viaţă, dar îşi pierduse graiul şi habar nu avea că avea o fetiţă, degeaba i-o tot băgaseră sub nas pe Speranţa. În schimb, circula toată ziulica prin imobil şi, dacă nu erai atent, decupla interfonul şi o lua razna prin oraş. Domnul Zaharescu o găsise într-o zi, după îndelungi şi disperate căutări, pe o bancă în parcul oraşului. Şi asta încă n-ar fi fost nimic, dar era şi cu fermoarul desfăcut în timp ce un domn încerca neîndemânatic să-i introducă la loc, cu vârful bastonului, intestinul care-i spânzura alături. E-adevărat, acum nu mai avea nevoie de tuburi, iar în locul dinţilor mari din metal ruginit purta un discret fermoar de fustă. Dar, totuşi! Iar când binevoia să adaste, ca tot omul, pe-acasă, oricât de atenţi şi respectuoşi erau locatarii faţă de dânsa, nimic nu-i era pe plac. Dacă-i ofereai mâncare o trântea cât colo; spărgea în neştire sticle, pahare, geamuri; scotea hainele din şifoniere iar domnul Gingulescu abia reuşise să-i smulgă din mâini vaza Art Nouveau pe care se pregătea să o facă praf şi pulbere. Într-o zi, cetăţeanul Ionescu, coborând cu Speranţa de la antrenament, se oprise un pic să o privească cum mesteca ceva într-un colţ, apoi trântise două cuvinte, dar cine să le înţeleagă pentru că erau în latină.

Tubul în spirală, închis ermetic la ambele capete, mocnea de o tensiune indefinită, ameninţând cu o iminentă implozie. Propriu-zis, nimeni nu avea nimic de comentat, dar, în afară de faptul că făceau curăţenie, spălau geamurile, făceau mâncare, dereticau, lustruiau a mia oară mobilele şi, dar asta doar din când în când, mai pica şi câte un comis-voiajor, oamenii ”liberi de serviciu”, mulţi dintre ei chiar viguroşi, în putere, nu aveau altceva de făcut decât să se foiască toată ziua de colo-colo cu capsa pusă, starea lor de turbare disimulată enervând, agitând şi restul locatarilor. Sigur, domnea în continuare armonia şi înţelegerea, dar nu mai erau atât de fireşti ca altă dată. Râsul era forţat, amabilităţile şi complimentele erau răstălmăcite ca ironii şi bătaie de joc. Oamenii se ajutau unii pe alţii nu dintr-un imbold firesc ci doar ca să-şi consume energia, astfel că dacă doamna Tănăsescu inteţionă să calce o faţă de masă, pe loc zece inşi răsăriţi ca din pământ se oferiră să-i facă ei treaba. Izbucniră cearta, înjurăturile, ameninţările, îşi smulseră unul altuia fierul de călcat încins şi până la urmă pânza fu sfâşiată, cu dinţii încleştaţi, în zeci de bucăţi şi fiecare plecă furibund să-şi netezească petecul. Doar din astfel de răbufniri ocazionale îţi puteai da seama cât de întinşi sunt nervii tuturor. Domnul Bărbulescu umbla toată ziua printre locatari, asculta ce şuşotesc, intra în vorbă cu ei şi chiar îi provoca la discuţii critice, el fiind primul care-şi manifesta profunda nemulţumire că situaţia a evoluat în felul acesta şi primul care se întreba în gura mare prin bloc dacă nu fusese mai bine până apăruse interfonul. Totuşi, rapoartele sale zilnice nu traduceau o stare de revoltă a mulţimii, doar nevoia locatarilor de a munci, de a avea o activitate care să-i ocupe. Bineînţeles la stat, dar indiferent ce!

Aşa că, soluţia pe care, într-o bună zi, o propuse domnul Florescu, fu acceptată imediat, aplaudată, îmbrăţişată din tot sufletul, iar el deveni obiectul admiraţiei unanime, e-adevărat moderată,

- 107 -

dar sinceră şi certă. Moderată pentru că orice s-ar fi întâmplat în imobil, chiar şi această rezolvare fericită, deşi temporară, era privit de toată lumea prin prisma personalităţii copleşitoare a Strategului. Nimic din toate câte se petreceau n-ar fi fost posibil dacă n-ar fi existat el. Şi oamenii nu uitau asta. De exemplu, atunci când avusese loc istoria cu tribunalul, evident, fostul şofer fusese felicitat pentru conduita sa ireproşabilă, cu toate astea protagonistul rămânea, indiscutabil, Strategul, se ştia cine fusese creierul care condusese, din umbră, ostilităţile. Genialul artizan.

Totuşi, de astă dată, intensitatea sentimentelor fu un pic mai puternică faţă de domnul Florescu, dovedind tocmai nevoia imperioasă a tuturor de a ieşi cât mai repede din starea vegetativă.

S-a precizat mai sus că soluţia propusă de acesta era doar o rezolvare temporară, de moment, a situaţiei. Da. Iată cu ce idee venise: fabrica de la marginea oraşului, la care domnul Mihăilescu fusese paznic până la privatizare, intrase, chiar de a doua zi după evacuarea celor două mii de angajaţi, într-un proces de modernizare accelerată. Trenuri întregi, încărcate cu utilaje şi aparatură de ultimă generaţie soseau din Occident pe peronul întreprinderii. În acest timp, aici trebuiau construite hale, ateliere şi hangare noi, care să adăpostească aparatura şi cei şase muncitori ce urmau să lucreze la pupitrele pline de butoane de unde să coordoneze procesele tehnologice avansate. Evident, pentru acestea era nevoie de spaţiu, mai precis, era urgent necesar ca vechii mamuţi industriali, forje, cuptoare, strunguri, laminoare, bancuri de lucru, macarale, care acum zăceau contorsionaţi, ruginiţi, înnegriţi de funingine, ulei şi zgură arsă, să fie dezmembraţi, casaţi şi transportaţi cât mai departe pentru a se crea spaţiul necesar retehnologizării. Astfel că, printr-un contract cu noul proprietar, statul se angaja să cumpere de la el tot acest fier vechi, bineânţeles la un preţ care să-i acopere patronului măcar cheltuiala aducerii noilor tehnologii. Urma ca deşeul recuperat să fie topit şi refolosit pe viitor la confecţionarea unor pubele moderne, de tip occidental, adaptate celor mai exigente norme ecologice mondiale.

Ei bine, aici, între fosta fabrică de stat şi viitoarele pubele de stat, intervenea domnul Florescu. Nu se ştie cum, acesta aflase că e nevoie de zece oameni, de preferinţă bărbaţi, care să taie şi să încarce în camioane fierul vechi. Nu era nevoie de o pregătire anterioară, doar de un scurt instructaj de protecţia muncii, urmau să primească salopete, căşti, mănuşi şi ochelari de protecţie. E-adevărat, nu era o treabă uşoară să tragi de fiare toată ziua, unii chiar o puteau privi ca un regres pe scara socială, o degradare, o umilire, dar, în definitiv, munca e muncă, în lipsă de altceva mai bun, deocamdată trebuiau să se mulţumească cu atât. Ce părere aveau? Locatarii se priviră cruciţi unii pe alţii: cum ce părere au?! Dar era minunat! Ei ar fi fost gata şi să măture străzile sau să care gunoiul din oraş, într-atât le era de lehamite să mai zacă degeaba. Păi asta era chiar o activitate serioasă, de răspundere şi nicidecum înjositoare. Unde mai pui că vor avea şansa să lucreze zece din ei laolaltă! Sigur, nu spunea nimeni că domnului Tănăsescu care fusese violonist într-un cvartet de coarde, îi va fi acum chiar la-ndemână să manevreze bila enormă de spart ziduri. Şi nici că domnul Zaharescu, fost maestru cofetar, va şti din prima clipă cum se dezasamblează un utilaj de laminat conducte din fontă. Dar, ce să-i faci, nevoia îl învaţă pe om!

Rămase stabilit ca domnul Florescu să anunţe acolo unde ştia el că trebuie, că începând de a doua zi, zece din ei vor începe lucrul, evident sezonier, adică până la dezmembrarea întregii fabrici. El chiar se simţi dator să observe că, lucrând la stat şi mai ales în atari condiţii, prestaţia nu va fi retribuită extraordinar, dar Strategul nici nu vru să audă de o asemenea pretenţie cu iz burghez. Era minunat că, alături de cei cinci care aveau slujbe, acum încă zece locatari urmau să plece în fiecare dimineaţă de-acasă şi să revină abia spre seară. Înaintea aspectului pecuniar, prima importanţa faptului că oamenii vor avea o ocupaţie, un motiv de a-şi canaliza şi consuma energia care, în ultima vreme, cam dădea peafară din ei. Toţi doreau să dezmembreze, dovadă şi discuţiile aprige care se iscară imediat. Bărbaţii îşi umflau piepturile şi umblau prin bloc ca şi când ar fi cărat în fiecare mână greutăţi. Erau mai mult de zece

- 108 -

oameni “ liberi de serviciu” aşa că era o mare problemă cine să fie aceia care a doua zi dis de dimineaţă se vor încolona, mândri, în faţa uşii cu interfon. Şi asta n-ar fi fost nimic, dar femeile săriră şi ele imediat, jignite şi revoltate de această discriminare, mai cu seamă venită din partea statului de la care nu s-ar fi aşteptat la o asemenea ofensă. Nu s-ar fi aşteptat ca statul să cadă atât de uşor pradă influenţelor burgheze, după ce atâtea decenii nu făcuse nici o deosebire de sex. De ce înainte femeile puteau lucra, şi nu era nici o ruşine, pe şantiere, la canale şi în mine, în condiţii la fel de grele ca bărbaţii, iar acum nu mai erau bune nici să pună pe butuci o fabrică?! Sau asta o făcea statul anume ca să braveze, să le arate occidentalilor că e sensibil la toate prostiile lor capitaliste privind drepturile omului, protecţia lucrătorilor şi alte asemenea prejudecăţi?! Cine erau patronii ăia străini de care îi era frică statului?! Cu ce drept îi impuneau ei asemenea discriminări? Nu-i nimic, mâine în zori se vor duce cu toţii la fabrică şi le vor cere explicaţii noilor şefi. Toată lumea dorea să afle urgent cine e patronul.

La auzul acestor ameninţări, domnul Florescu sări ca ars, se făcu galben şi promise că va pleca repede să vadă ce se poate rezolva. Nu trebuiau să se ambaleze, statul făcuse doar o sugestie, de altfel foarte vagă, nu era ameninţat de nimeni, era sigur că lucrurile se vor rezolva. Şi dispăru din imobil într-o direcţie necunoscută.

Până ce domnul Florescu să se întoarcă cu rezultatul, locatarii hotărâră că echipa, oricare va fi componenţa ei, având în vedere specificul muncii pe care urmau să o presteze, se va numi “Demolatorii” şi îi amuza teribil să se strige astfel unii pe alţii prin bloc.

După un timp atât de scurt că te şi mirai cum reuşise, domnul Florescu reveni cu faţa numai zâmbet şi anunţă că, în urma unor discuţii aprinse şi care duraseră o grămadă de vreme, reuşise să-şi impună punctul de vedere. Încadrarea fiind sezonieră, statul nu era interesat nominal de lucrători, ci doar cantitativ, dorea numai ca în fiecare dimineaţă, la poarta fabricii să fie prezentă o echipă de zece oameni. Iar, în ceea ce privea încadrarea şi a persoanelor de sex feminin, statul recunoştea că, în graba de a rezolva odată problema pubelelor, comisese o eroare, un ultraj şi un afront, îşi cerea scuze şi accepta din toată inima sa bugetară echipe mixte, având doar o singură pretenţie, aceea ca raportul să fie de şase la patru în favoarea bărbaţilor.

Da! Aşa mai merge!, se declarară locatarii de acord şi iute se şi întocmi prima echipă ce avea să plece dis de dimineaţă. Nu mai avu nimeni nimic de comentat deoarece, prin rotaţie urma ca toată forţa de muncă activă a imobilului să participe la dezintegrare.

Dar, surpriză! Domnul Florescu mai avea o propunere care înveseli grozav locatarii, în acelaşi timp fiind privită şi ca o afacere profitabilă, dacă termenul se poate folosi într-o colaborare cu statul. Achizitorul deşeurilor reciclabile dorea ca înaintea începerii dezmembrării fabricii, domnul Simionescu, veteranul infirm, să pozeze fără cârjă în faţa mormanelor de fiare negre şi contorsionate. Din descrierea pe care i-o făcuse domnul Florescu, achizitorul intuia că matusalemicul personaj corespunde întru totul intenţiei sale de a crea o imagine-emblemă care să fie lipită pe viitoarele pubele ostentativ-roşii ce urmau a fi amplasate prin tot oraşul. Dacă domnul Simionescu accepta, a doua zi, un fotograf profesionist îl va lua cu o maşină şi, în urma şedinţei foto, va primi o recompensă bănească, desigur derizorie având în vedere potenţialul financiar al ofertantului, totuşi, un ban cinstit. În plus, dar asta nici nu se considera că mai trebuie amintit, domnul Simionescu va primi cadou o pubelă nou-nouţă, roşie şi cu chipul său pe fondul fostei uzine. Era de acord domnul Simionescu să pozeze?

Oamenii săriră din toate părţile. Mai încăpea vorbă?! De ce se mai tot întreba domnul Florescu? Era o onoare ca imaginea unuia din ei să apară prin tot oraşul, acesta devenind întrucâtva chiar o persoană publică. Cineva îşi manifestă îngrijorarea ca nu cumva demersul să fie considerat reclamă mascată, dar domnul Florescu hohoti şi spuse că nici pomeneală de aşa ceva.

Acum, că totul era stabilit, echipa care intra prima în tură plecă să se pregătească pentru a doua zi, iar restul se duseră să-l caute şi să-l informeze pe domnul Simionescu deoarece, la urmă, se constatase că el nu fusese de faţă la discuţii. Îl găsiră abia la ultimul nivel, într-un balcon, rugându-se inutil de cetăţeanul Ionescu să-i înapoieze cârja care acum ţinea loc de prelungitor în locul cozii de mătură, care cedase în urma unui impuls mai viguros. Observând văzduhul în aşteptarea sosirii

- 109 -

Speranţei, locatarii îl informară şi pe el despre ce trebuia să facă a doua zi, iar în privinţa cârjei i se comunică ferm că din clipa aceea nu mai avea nevoie de ea: în primul rând, acum servea unui scop mult prea nobil pentru a se mai tenta recuperarea ei; în al doilea rând, cam era timpul ca veteranul să se familiarizeze puţin cu staţiunea unipedă, altfel cum avea să fie suficient de credibil pentru a-şi merita banii?! Imobilul nu agrea beneficiile obţinute pe căi necinstite sau facile.

Trecu aşa o săptămână extrem de plăcută pentru toţi locatarii. Tensiunea atinsese din nou cote aproape normale deoarece fiecare echipă avu parte de câte două zile de dezmembrări, în care îşi vărsă tot năduful. E-adevărat, nu la capitolul productivitate excelau (de altfel, chiar folosirea termenului în acest context pare destul de stranie), camioanele trebuind adesea să aştepte câte o zi întreagă pentru a fi încărcate şi asta pentru că fiecare din cei zece, înainte să arunce piesa în remorcă simţea nevoia să o aducă cu adevărat la stadiul de absolută inutilitate denumit fier vechi. Astfel, de pildă, doamna Pârvulescu, după ce defiletă cele aproape o sută de piuliţe ale unui strung, le alinie frumos pe caldarâmul din faţa halei şi, înarmată cu un baros zdravăn, le crăpă în mii de fragmente pe care, abia apoi, le mătură într-un făraş şi le goli în camion pentru a lua calea transformărilor. Domnul Zaharescu se ocupă, tenace, o zi întreagă de o bară din oţel lungă de câţiva metri pe care o supuse unor îndoiri succesive, astfel că, spre seară, aceasta căpătase aspectul şi dimensiunile unei săbii de samurai, în timp ce energia fostului maestru-cofetar atinsese din nou pragul fiziologic.

Iată, însă, că atmosfera, atât acasă cât şi la locul de muncă, era mult mai relaxată, relaţiile interumane redeveniseră armonioase, complimentele erau venite din suflet şi întrajutorarea se făcea firesc şi cu măsură.

Singurul afectat era domnul Simionescu, veteranul, care zăcea horcăind cu multiple contuzii şi hematoame printr-unul din apartamente. Aşa cum se stabilise, a doua zi aşteptase, ţopăind într-un picior în faţa blocului, să vină fotograful-profesionist delegat de achizitor. Acesta întârzie puţin, dar în cele din urmă apăru, scuzându-se că nu reuşise să se trezească deoarece până în zori imortalizase nuduri pentru o agenţie care angaja balerine autohtone în Occident. Chiar îi îndesă în mână un teanc de fotografii cerându-i părerea, dar după ce le privi o vreme, amputatul preciză, absolut ilogic, că în spitalele de pe front el văzuse lucruri şi mai teribile. Grăbit să recupereze timpul pierdut şi să se apuce odată de treabă, fotograful conducea ca un apucat, evitând coliziunile în ultima clipă, dar asta nu părea nicidecum să-l înfricoşeze pe mutilat, dimpotrivă, de fiecare dată când se apropiau periculos de mult de o maşină, izbea cu bontul în casetofon şi urla: “ Întoarce-l cu şenilele-n sus!”. Astfel că, în momentul când intrară pe poarta fabricii, şoferul îi era chiar simpatic. Dar de-aici încolo treburile se complicară puţin pentru că, profesionist fiind, maestrul-fotograf nu accepta în ruptul capului trucaje ieftine, dovadă chiar faptul că, deşi ar fi putut oricând înhăţa de pe stradă sau dintr-un canal unul din zecile de aşa-zişi cerşetori cu picioarele îndoite sub ei în pantaloni, el preferase un infirm autentic (chiar îl chestionase pe traseu dacă membrul rămas întreg îi era absolut indispensabil). Acest amănunt, poate nesemnificativ pentru unii, dovedea clasa şi seriozitatea artistului din el. Pentru început, într-o stare de agitaţie maniacală propice unei creaţii de excepţie, fotograful îl expedie pe invalid să urce iute în fostul turn de evacuare a gazelor. Auzind pretenţia, echipa de zece locatari rămase o clipă pe gânduri, dar, spre plăcuta surpriză a tuturor, domnul Simionescu, mai în talpă mai în bont, reuşi, până la urmă, să escaladeze scara ce unduia în bătaia vântului şi, în aplauzele asistenţei, să ajungă în vârf. Văzut de jos, apărea doar ca un punct negru, însă profesionistul avea o cu totul altă viziune asupra ansamblului mutilat-industrie. Ajutat de un portavoce, îi tot dădea indicaţii celui de sus cum să stea. După ce privi de mai multe ori prin obiectivul care părea un tun de mare calibru şi luă rapid câteva instantanee unul după altul, îi comandă domnului Simionescu să-şi dea drumul în cădere liberă pe grămada de zgură aflată la baza hornului, ceea ce acesta şi făcu, chiuind fără rezerve. Îngrozită, lumea dădu fuga la faţa locului să constate în ce stare le este colocatarul. Doar profesionistul rămase mai la urmă deoarece fusese ocupat să-i fragmenteze picajul în zeci de cadre sugestive.

- 110 -

Însă, domnul Simionescu nu numai că nu păţise nimic dar, pentru prima oară după atâtea zeci de ani de când îl cunoşteau, aşa, afundat până la coapse în zgură, le apărea ca un om întreg, imagine mai mult decât liniştitoare pentru vecini, dar extrem de neplăcută pentru fotograf care-i porunci să iasă urgent din pământ. Următorul cadru în care urma să fie fotografiat, fu stabilit în zona uriaşelor laminoare şi prese hidraulice. O bucată de pantalon şi un pantof fură astfel aşezate între colţii unei maşinării, care nu ştia nimeni la ce slujise dar avea un aer suficient de infernal pentru a fi pe gustul artistului, încât să pară un membru inferior secţionat la nivelul coapsei. Schilodul urma să ocupe poziţii intermediare printre pinioane care să sugereze tocarea lui prin angrenajul rulant, ultima secvenţă, produsul finit propriu-zis, fiind imaginată printr-o cârpă sfâşiată şi îmbibată abundent în vopsea roşie. Şi, la urmă, toată lumea se minună ce poate face un om cu un banal aparat de fotografiat. Contrar aşteptărilor, bătrânului veteran îi plăcea la nebunie toată joaca asta, cum o numea el, aşa că, spre seară, artistul nici nu mai avea nevoie să-i dea indicaţii, mulţumindu-se doar să-l surprindă cum, cu nebănuită dibăcie, se lamina, se strunjea, îşi fileta degetele, înghiţea cleşti şi mandrine şi îşi prelucra bontul prin aşchiere, în tot acest timp făcând o exasperant de haotică istorie a blocadei Stalingradului, perioadă în care, desigur metaforic vorbind, se părea că stătuse călare pe baricadă. La urmă, domnul Simionescu primi sincerele felicitări ale fotografului, o bancnotă nou-nouţă şi marea şansă de a poza şi la demolarea unei rafinării din afara oraşului, apoi fu cărat pe braţe acasă.

Observaţi, deci, că, în ansamblul lor, treburile imobilului cu interfon mergeau de minune. Însă asta era numai suprafaţa, numai vârful aisbergului, adică partea văzută de toată lumea, numai impresia de calm şi stabilitate pe care o aveau locatarii. Pentru că străfundurile, partea nevăzută, erau mult mai triste decât se credea. Realitatea era dea dreptul îngrijorătoare. Însă răul nu poate fi tolerat la nesfârşit, confruntarea cu el devine la un moment dat inevitabilă, mai ales pentru cei curajoşi, mândri, hotărâţi şi care ştiu să lupte cu adevărat. În singurătatea lui, Strategul reflecta de multă vreme la marile dificultăţi prin care trecea imobilul şi care, pe zi ce trecea, îl făceau tot mai iritabil, tăcut, preocupat, chiar bizar, acum, că situaţia părea să se redreseze. Astfel că, după mai multe astfel de meditaţii care, fiecare, se dorise a fi ultima, într-o zi trânti cât colo toate obiectele care-i căzură în mână în locul unde tocmai se afla, apoi convocă locatarii la o adunare generală şi le vorbi astfel:

- Iubiţi concetăţeni, stimaţi colocatari, dragi vecini, tovarăşi! Sunt fericit să pot face parte din această minunată colectivitate unită în idealuri şi realizări, dedicată unui scop nobil comun. Truda noastră nu a fost zadarnică. Ceea ce am construit prin noi înşine până acum este însăşi dovada că mergem cu paşi din ce în ce mai siguri pe drumul cel bun, drumul egalităţii, fraternităţii şi libertăţii. Nimeni nu mai poate opri iureşul bucuriei noastre de a trăi unii pentru alţii, imboldul nestăvilit de a simţi toţi ca unul singur, energia neobosită cu care, învingând piedicile, neajunsurile, vicisitudinile societăţii în care, din păcate, trebuie, cel puţin deocamdată, să existăm, am reuşit să înfăptuim ceea ce avem astăzi.

Oamenii îl ascultau subjugaţi, dar, în acelaşi timp, puţin neliniştiţi. De mult nu le mai vorbise Strategul atât de frumos şi, cu timpul, instinctul lor învăţase că astfel de splendide discursuri se asociază, în general şi la intervale foarte scurte, cu mari transformări, aproape cataclismice, în viaţa societăţii imobilului. De aceea se şi întrebau deja cam despre ce putea fi vorba de data asta. Neliniştea ce-i cuprinsese nu era anxioasă deoarece un astfel de discurs nu avea de ce să evoce în inconştientul lor situaţii de criză. Sentimentul era mai mult de punere în alertă, de ascuţire a minţii şi a simţurilor, pentru că tiradele de soiul acesta precedau de obicei momente în care locatarii urmau să facă dovada deplină a valorii, curajului, încrederii şi abnegaţiei lor. Era ca înaintea unei noi bătălii, în fapt o nouă provocare pe care o aveau de înfruntat. Zecile de ochi îi sorbeau Strategului vorbele de pe buze, aşteptând să vadă împotriva cui urmau să se războiască de data asta, cine încerca din nou să le zdruncine echilibrul, ce monstru mai aveau de răpus.

- 111 -

Rezultatul acestei filozofii a conflictului cu care Strategul îi obişnuise, fu, şi de astă dată, cel scontat de el. Pentru că, să fim cinstiţi, nu e mai bine să duci o armată decisă să lupte pe viaţă şi pe moarte la o banală manevră militară?! Sigur că este mai bine!

Dovadă însăşi faptul că lumea primi uşurată şi întrucâtva chiar amuzată continuarea vorbelor acestuia.

Iată despre ce era vorba: - Dragii mei!, urmă Strategul, destul de unsuros. Sigur că toate despre câte am vorbit şi le-

am realizat împreună sunt minunate, aşa şi merită să fie şi nimeni n-are dreptul să încerce a ne tulbura liniştea cu greu câştigată. Dar, calea pe care am decis cu toţii să o urmăm neabătut spre lumină este lungă şi spinoasă, vorba unui proverb latin, ori noi suntem de-abia…

Aici Strategul făcu o pauză destul de lungă pentru a calcula cam pe unde era bine să se situeze. Oamenii îl priveau cu respiraţia tăiată.

- …de-abia am trecut de mijlocul drumului ! Se văzu imediat că estimarea fusese bună. Locatarii zâmbiră destinşi şi satisfăcuţi. După atâta

vreme, nu le-ar fi plăcut să afle că sunt tot pe la început. Dar nici aproape de final pentru că, se ştie, sfârşitul conţine în el însuşi o mare doză de dezorientare şi pesimism, tocmai pentru că îţi obturează brusc o perspectivă cu care erai de mult familiarizat. Estimarea Strategului le asigura astfel certitudinea optimistă că, iată!, n-au luptat în van până acuma şi, de asemenea, de aici încolo n-aveau decât să o ţină tot aşa.

- În metabolismul imobilului, urmă, doct, Strategul, a intervenit o uşoară dar importantă carenţă a unei enzime esenţiale bunului mers al digestiei. Un catalizator aparent banal şi meschin dar de care, din nefericire, depindem cu toţii.

Ochii se împăienjeniseră a neînţelegere şi oamenii se scărpinau temeinic în creştet. - Vreau să spun că au intervenit mici dificultăţi de ordin cantitativ în ceea ce priveşte fondul

comun. Cu toată buna şi chibzuita lui gestionare, trebuie să observăm că stocul comun de masă monetară a cam scăzut. Simţitor ! (falca intră într-o uşoară subluxaţie, aproape neobservată). Desigur, din fericire, muncim cincisprezece din totalul forţei active a imobilului şi, de asemenea, mai există şi pensiile. Nu vă ascund însă că, cu toate acestea, în ultima vreme, intrările au fost net inferioare ieşirilor. Prelungirea în timp a acestui dezechilibru a balanţei financiar-contabile ne-a adus, iată!, în situaţia nedorită în care ne aflăm în momentul de faţă.

Deşi, mai ales în ultima parte, Strategul fusese suficient de transparent pentru a fi înţeles de toată lumea, locatarii nu păreau prea tulburaţi, asta poate şi din cauza tonului calm, vag şi plat cu care vorbise de bani ca despre nişte fiinţe inefabile, necuantificabile, deci care nu aveau de ce să agite pe cineva. Discursul său părea mai mult o dizertaţie care, deşi se dorea ştiinţifică, se concentra asupra unui subiect destul de nebulos cum ar fi spiritismul sau metempsihoza, astfel că mulţi căscau, îşi trozneau oasele trudite de luptele cu utilajele dezafectate, sau se aşezaseră dea dreptul pe lângă pereţi. În plus, ei încetaseră demult să mai privească problema banilor ca fiind a lor personală, considerând-o preocuparea şi datoria exclusivă a Strategului. Nu-i privea pe ei ce bani intră şi unde se duc. E-adevărat, li se vorbise la un moment dat despre nişte cheltuieli, chiar mari şi nejustificate, dar de-atunci vieţuiau mult mai judicios, chiar parcimonios am putea spune. Ce, e lucru puţin să mănânci o dată pe zi, să te speli laolaltă cu toţi într-o găleată şi să deconectezi instalaţia electrică în şaisprezece apartamente din douăzeci!

În continuare, cu o figură comică, Strategul observă că, din păcate, cei care munceau sezonieri la fabrică primeau la sfârşitul fiecărei zile o sumă e-adevărat frumuşică dar care abia dacă le acoperea deplasarea cu autobuzul. Ce să-i faci ! Nu era vina nimănui că ei erau plătiţi de stat în timp ce transportul public fusese concesionat pe o perioadă de nouăzecişinouă de ani de către o firmă privată. Cine ştie pe unde şi ce bani negri s-au încasat pentru intermedierea unei asemenea afaceri! Oricum, pentru ei era foarte bine că, cel puţin deocamdată, aveau o ocupaţie onorabilă şi care-i menţinea în formă.

- 112 -

Bun! Oamenii erau de acord cu toate astea. Le cunoşteau! Până aici înţeleseseră tot. Dar, în continuare, unde voia Strategul să ajungă?!

- Şi ce-ar fi de făcut?, se interesă, inocent, domnul Bărbulescu, dând glas curiozităţii generale.

Strategul rămase mult timp în cumpănă şi figura i se metamorfoză într-o suferinţă oarecum stranie pentru că, deşi arăta extrem de copleşit, de iritat, era, totuşi, surprinzător că îşi înghiţise mandibula. În cele din urmă, spuse:

- M-am gândit mult şi cred că singura soluţie rezonabilă în momentul de faţă este să vindem un apartament.

Cuvintele căzură ca nişte topoare în capetele ascultătorilor. Gurile se uscară instantaneu. Parcă erau cu toţii în cutia de rezonanţă a unui pian şi omul din faţa lor le interpreta o bucată foarte alertă lovindu-i într-una cu ciocănelele. Se fereau ameţiţi din calea sunetelor stridente care le zgâriau urechile apoi se izbeau în pereţi şi din nou le ricoşau în timpane. Dar, deşi le păreau fără noimă, false, disonante, fără armonie, n-aveau unde se refugia, nu puteau scăpa de ele. Îi încolţeau. Interpretul îşi pusese în gând să-i transforme în adevăraţi melomani.

Când, în sfârşit, din tonuri disparate adunară sensul vorbelor Strategului, înţeleseră grozăvia situaţiei. Unii începură să bocească încetişor, alţii înjurau în şoaptă cu dinţii încleştaţi ca să scape de spaima care-i îngheţase. Dar, cei mai mulţi, atârnau obnubilaţi, în imponderabil. Tot le mai părea că n-au înţeles bine. Cum or să vândă?! Cum o să renunţe ei la un apartament, la o parte din bunul lor comun?! Să-l dea altcuiva, să-şi înstrăineze o bucată din ei înşişi! Dar ce era aici, târg de organe?! Aşa ceva era cu neputinţă! Şi-apoi ce se va întâmpla? O să li se plimbe toată ziua bună ziua prin bloc un necunoscut? Unul neformat, un neofit, un străin de idealurile lor, poate chiar un capitalist cu care nici nu se vor putea înţelege?! Şi care, evident, îşi va monta la loc uşa? Adică nu-l răbdaseră ei pe cetăţeanul Ionescu şi acum vor accepta de bună voie să li se trântească în nas o uşă!

- Asta nu!, gemu lumea la unison deoarece, parcurgând etapele de mai sus, gândurile tuturor ajunseseră în acest punct.

- Poate că să-l dăm unui comis-voiajor?!, încercă domnul Florescu să mai destindă un pic atmosfera.

Dar oamenii se zvârcoliră turbaţi. N-avea nimeni chef de glume. - Sigur, n-au ăia bani să ni-l cumpere, observă tot el imediat şi ridică mâinile împăciuitor. - M-am gândit şi cum trebuie procedat ca pe urmă să nu avem de-a face

cu…el…cumpărătorul, reluă Strategul văzând că prima parte a problemei intrase deja în procesul de digestie colectivă. Vom vinde unul din apartamentele de la parter.

Adunarea îl privea destul de sceptică. În definitiv, ce mare găselniţă era că vor ceda un bun comun aflat la parter?! Cineva chiar sugeră că, dacă-i pe-aşa, de ce n-ar vinde mai degrabă o boxă din pivniţă şi câţiva chiar îşi permiseră să zâmbească.

Dintr-un colţ, domnul Bărbulescu studia mulţimea care şuşotea şi îşi nota ceva într-un carneţel negru. La o adică, era limpede că vor vinde ceva aflat chiar pe pământ. Doar n-o să se pricopsească

cu un străin tocmai la ultimul nivel, să-l mai şi vadă toată ziua urcând şi coborând patru etaje. Sau chiar spionându-i prin apartamente. Numai la gândul acesta şi câţiva strigară că, orice-ar fi, deşi nu le era rândul, ei mâine dimineaţă pleacă la dezmembrări.

Cât ţinură vacarmul, ţipetele, înjurăturile, vânzoleala, Strategul nu spuse nimic. Se mulţumi să-şi sugă încetişor mandibula şi să dea uşor din cap în sensul că el aprobă aceste manifestări, furia lor i se pare legitimă, naturală, justificată. Doar din când în când zâmbea, pentru că ştia el ce ştia, mărind astfel confuzia generală.

- Situaţia nu e nicidecum atât de dramatică pe cât vă apare la prima vedere, urmă el, la o vreme, tărăgănat şi sigur pe el. Da, vom vinde unul din apartamentele aflate la parter, dar asta cum: condiţionat. Con-di-ţio-nat!!!, repetă el pe silabe, de parcă detona proiectile. Viitorul proprietar va trebui să accepte şi să semneze că nu are ce căuta în imobil.

- 113 -

Şi ce să facă? Să intre pe geam?, păreau să întrebe oamenii, dar Strategul observă mulţumit că, pe alocuri în mulţime, câteva luminiţe de surpriză şi înţelegere se aprinseseră deja şi respectivii le şuşoteau celor de lângă ei ceva, tot arătând cu mâna spre pereţi . Domnul Bărbulescu îi arăta domnului Chelărescu o schiţă pe care o desenase, la repezeală, în carnetul negru.

- Observ, cu deosebită satisfacţie, că soluţia găsită de mine a şi fost intuită deja de o mare parte din cei de faţă. Bravo lor !

Nu era vorba, nicidecum, de o mare parte, doar de doi-trei inşi, dar strategul miza pe un efect de încordare a minţilor, de ambiţionare.

- Dar, urmă el, pentru ca toată lumea să fie pe deplin lămurită, o voi expune eu succint. Aţi observat, desigur, că de la Revoluţie încoace o mare parte din parterurile blocurilor s-au transformat în magazine, sedii de firme, birouri de avocatură, iar accesul în ele se face direct din stradă anume pentru ca, peste zi, clienţii să nu tulbure intimitatea locatarilor intrând şi ieşind într-una din imobil.

Noi zâmbete înfloreau în toate părţile. Da, aşa mai merge!, păreau a spune oamenii, acum pe deplin lămuriţi. În condiţiile astea nici nu era aşa o mare tragedie să se renunţe la unul din apartamente. În definitiv, le mai rămâneau nouăsprezece.

- Deci, asta e! Vom zidi intrarea propriu-zisă, interioară, în apartament, iar în exteriorul blocului vom face o uşă şi o scară. Mă rog, câteva trepte acolo, nu mare lucru. Apoi vom căuta clientul. Singurul aspect rămas nerezolvat este să ne hotărâm pe care dintre cele patru apartamente de la parter să-l vindem. Voi ce părere aveţi? Oamenii ţopăiau bucuroşi. Criza financiară care-i ameninţa de atâta vreme îşi găsea, în sfârşit, finalul fericit. Ce, era puţin lucru să vinzi un apartament! Strategul era din nou omul acela în care avuseseră cu toţii încredere. Şi pe bună dreptate. Cine ar fi putut rezolva mai elegant o variabilă atât de complicată, o imponderabilă atât de nesuferită cum era pentru toţi problema banilor.

- Vreau, în încheiere, să precizez că aceasta e doar o soluţie de compromis şi temporară. Pentru că, de îndată ce întreaga forţă de muncă va fi din nou ocupată iar intrările vor depăşi din nou ieşirile, ne vom orienta astfel încât să recuperăm bunul pierdut. E bine?!, zbieră el.

E bine, e bine! E foarte bine !, ţipau locatarii râzând uşuraţi pentru că, evident, mai devreme sau mai târziu, apartamentul le va reintra în posesie. Important era că, în momentul de faţă, scăpaseră de grija zilei de mâine, nu mai erau nevoiţi să suporte astfel de situaţii neplăcute şi stânjenitoare pentru toţi, aşa că îşi puteau vedea liniştiţi de muncă. Domnul Tănăsescu chiar începuse să contorsioneze o bucată imaginară de oţel, într-atât era de excitat de turnura favorabilă a evenimentelor.

Apoi, cu mic cu mare, locatarii procedară la o cercetare amănunţită a celor patru apartamente. Umblau dintr-unul în altul pipăind pereţii, ferestrele, parchetul. Vorba aia, aveau de unde alege! Toate erau ale lor! Plătiseră la ele rate vreo douăzeci de ani. Aşa era sistemul înainte de Revoluţie. Veneai din sat la oraş să lucrezi în intreprindere, te căsătoreai, te mutai în casă nouă şi apoi, zeci de ani, ţi se trăgea o sumă din salar, să fim drepţi, chiar o sumă modică, nici nu te prea interesa cât reprezenta. De pildă, în acest imobil, nou-nouţ la vremea aceea, cele douăzeci de apartamente fuseseră ocupate simultan, să zicem cam în decursul aceleiaşi săptămâni, astfel că, în preajma Revoluţiei, mai rămăseseră numai câteva rate de achitat, iar în anul imediat următor, adică primul de democraţie, locatarii deveniseră proprietari. Desigur, în zilele tulburi ale răsturnării regimului de tristă amintire nimănui nu-i mai ardea de rate iar în lunile care urmară nimeni nu mai îndrăznea să pomenească de ele pentru că simpla aducere în discuţie a acelei practici odioase făcea din nefericitul care avusese ideea un nostalgic al vechiului regim şi ca urmare era privit cu duşmănie făţişă, pierdea primele alegeri libere, era poate chiar băgat în puşcărie sau linşat de mulţime. Dar, după ce apele se mai liniştiră şi primele alegeri libere trecură, populaţia ţării începu, totuşi, să se întrebe ce se va întâmpla cu apartamentele şi cui rămân. Pentru că, vorba aia, oamenii erau şi cu contravaloarea locuinţei aproape integral achitată, şi străini în propria casă.

Noul stat, de drept, care, ştiinţific fertilizat cu sângele martirilor, începea, în sfârşit, să se dezvolte, înştiinţă populaţia să nu se neliniştească deoarece se are în vedere această problemă. Astfel, calculă ratele restante, dar, desigur, la vremuri noi, bani noi, şi cetăţenii, contra unei sume cu care în

- 114 -

trecut îşi puteau achiziţiona cam două-trei maşini, deveniră, în sfârşit, proprietarii propriilor locuinţe pentru care munciseră o viaţă întreagă. Era bine! În anii imediat următori, preţurile locuinţelor explodară pur şi simplu. Ca să-ţi iei o garsonieră îţi trebuia salariul cam pe un secol, asta dacă nu puneai nimic pe limbă în acest interval, astfel că acum nu se mai punea problema ca tinerii să-şi poată achiziţiona o locuinţă, era absurd şi neproductiv să şi speri la aşa ceva, doar dacă recurgeai la simpatica alternativă de a plecai în Occident să furi, să te prostituezi sau să faci munci înjositoare, ceea ce era cam tot aia. Nici în imobilul de care ne ocupăm nu era alta situaţia. O parte din ocupanţii dintâi ai apartamentelor, cum ar fi Strategul, locuiau şi acum în ele. Alţii, plecaseră înapoi în satele de unde veniseră, cedând locuinţele copiilor care se căsătoriseră şi care, vezi-Doamne !, doriseră să-şi întemeieze şi ei un cămin al lor. A treia categorie, de exemplu domnul Vasilescu, care nu mai avusese unde să se întoarcă deoarece satul său constituia de multă vreme temelia barajului unei hidrocentrale, locuia cu : nevastă, părinţi, socri, copii, gineri, nurori, nepoţi şi strănepoţi. Oricum, un lucru e cert. Cele douăzeci de aprtamente, adică întregul imobil, le aparţineau exclusiv celor care le populau.

Însă, în momentul de faţă, se punea o cu totul altă întrebare. O întrebare cu un grad de dificultate destul de ridicat şi care paralizase întreaga suflare a imobilului. Care locuinţă a cui fusese înainte de montarea interfonului?! Strategul observase că trebuie, totuşi, găsite actele fostului proprietar pentru că, altfel, nu se poate face tranzacţia. Începu o goană înspăimântată prin imobil în căutarea hârtiilor despre care nu se mai ştia pe unde or fi sau chiar dacă mai există deoarece nimănui nu-i mai păsase de ele după globalizare.

Până la urmă, tot Strategul rezolvă problema apărând cu dosarele celor patru apartamente de la parter,deci nu mai rămânea decât să se hotărască, de comun acord, care din ele să fie scos la vânzare.

După mai multe ture făcute în jurul blocului, menite să analizeze care din cele patru apartamente s-ar preta mai bine la o selectă şi atractivă intrare prin exterior, oamenii conveniră că apartamentul care aparţinuse, conform actelor, doamnei Isopescu, era cel mai în măsură să satisfacă cerinţele unui potenţial cumpărător. Şi, de altfel, nici nu mai prea conţinea mobilă ceea ce era foarte bine. Apoi, se întocmi un plan de măsuri conform căruia, a doua zi, echipa care nu era în tura de dezmembrări urma să cumpere materialele necesare şi să facă modificările cuvenite. Cam pentru atâta mai şi erau bani în fondul comun, deci tranzacţia trebuia urgentată.

Zis şi făcut! A doua zi, spre seară, apartamentul în cauză avea o nobilă cale de acces exterioară printr-un

balconaş prevăzut cu o delicată scăriţă, iar, în interior, spaţiul care odinioară reprezenta intrarea în locuinţă era acum zidit din cărămidă, tencuit şi atât de frumos vopsit în negru încât nici n-ai fi crezut că acolo fusese o uşă. Mai mult, locatarii amplasară în dreptul ei şi câteva hârdaie cu plante. Era mult mai bine decât s-ar fi putut spera.

Totodată, domnul Bărbulescu fu trimis să dea anunţuri la mica publicitate, iar locatarii se puseră pe aşteptat.

Realmente, nu le era indiferent cui vor vinde! Chiar dacă, practic, nici nu se vor vedea cu persoana sau persoanele nou instalate, spaţiul respectiv le aparţinuse. Rămânea o parte a sufletului lor încărcată cu amintiri, cu întâmplări numai de ei ştiute. Aveau o tresărire când se apropiau de zidul proaspăt care acum îi despărţea de golul ca o carie. Totuşi, un singur fapt era cert. Vor vinde la patroni,la îmbogăţiţi. Ăştia trebuie jupuiţi. Pentru că nu se face să te tocmeşti cu statul.

Potenţialii cumpărători nici nu se lăsară aşteptati. La scurt timp după apariţia anunţurilor prin

ziare, începură vizitele. Cei interesaţi erau conduşi prin camere de către un comitet de primire care aştepta în permanenţă în balconaşul cu scăriţă şi li se explicau condiţiile impuse de ofertant. Dar astea nu-i prea interesau pentru că, citind în ziar că apartamentul e la parter, majoritatea vizitatorilor nici nu

- 115 -

doreau o intrare prin bloc. Erau oameni de afaceri, avocaţi, medici, frizeri, stilişti, coafori, măcelari, notari, cosmeticieni, interesaţi de amenajarea unui magazin, firmă, birou, salon de înfrumuseţare, de culturism, ba unul chiar dorea să deschidă o ţesătorie de bumbac. Acesta fu şi primul refuzat pentru că se putea bănui ce zgomot şi scame ar fi urmat dacă i s-ar fi permis să-şi egreneze aici bumbacul.

Dar şi mulţi alţii întâmpinară dificultăţi care-i făcură să renunţe şi să plece, unii din ei chiar indignaţi şi stupefiaţi.

Locatarilor le plăcea grozav, aveau şi o mare responsabilitate, să-i purece cu de-amănuntul. În definitiv, ei vindeau, deci clientul n-avea decât a se strădui să răspundă cerinţelor ofertantului dacă dorea să placă şi să devină favorit în competiţie. Dacă nu, era liber să plece. Într-un cuvânt, trebuia luptat.

Totuşi, noii-veniţi erau destul de derutaţi pentru că negocierile se desfăşurau după cu totul alte criterii decât cele ale pieţei. Strategul se interesase şi cunoştea preţul orientativ al unei tranzacţii într-o astfel de zonă. Dar, degeaba umflau cumpărătorii în neştire sumele pe care erau dispuşi să le ofere pentru locuinţă. Locatarii fluierau dispreţuitori şi dădeau din mâini indiferenţi că nu banul primează pe lumea asta, apoi treceau la problema lor care era de o cu totul altă natură. Etică !

Cel mai şifonat plecă un avocat în vârstă, obez şi plin de el, care din start nu plăcu nimănui, fiind considerat mult prea arogant pentru o eventuală proximitate. Coborâse dintr-o limuzină luxoasă şi, de cum urcase scările şi intrase în apartament, decise că este exact biroul de care are el nevoie şi chiar începuse, imaginar bineînţeles, să facă mici modificări şi să-şi amplaseze aerul condiţionat, timp în care comitetul de primire aştepta indiferent să înceteze odată cu tot circul ăsta. În sfârşit, obezul se întoarse spre ei şi, din raţiuni numai de el cunoscute, le comunică decizia sa de a nici nu mai părăsi spaţiul cumpărat.

Cumpărat ! - Stai, stai, nu chiar aşa!, intervenise Strategul, între timp ceilalţi făcând corp comun în

spatele său. Avocatul, învăţat cu oamenii şi cu negocierile, înţelese imediat şi spuse o sumă care, judecând

după chipul Strategului, părea chiar bunicică. Însă, una sunt banii şi alta e omul ca atare. Într-un cuvânt, individul acesta nu era dorit. Aşa că

fu luat la bani mărunţi: în ce domeniu anume activează, ce clienţi are, cât mai costă un proces, câtă şpagă se mai dă unui judecător pentru un caz de pedofilie şi, în fine, câţi copii abandonaţi a vândut în Occident şi cam ce beneficii are el. Pentru moment omul legii încremenise siderat, apoi, probabil datorită lungii practici pe care o avea în spate, îşi revenise imediat şi începuse să zbiere că cum îşi permit, că îi dă în judecată şi îi bagă în puşcărie, că habar nu au ei cine e el şi alte prostii de genul ăsta, în definitiv obişnuite la un avocat de succes, dar care-i lăsară reci pe locatari. Domnul Florescu chiar îl întrebase, absolut fără nici un temei:

- Din întâmplare nu sunteţi cumva şi comis-voiajor ? Dar nici avocatul nu se clătinase cu una cu două. Dulceag şi unsuros, reluase negocierile,

zâmbind cu toţi dinţii săi de aur şi trăgându-i cu ochiul Strategului în sensul că va face în aşa fel încât să fie bine pentru toată lumea.

Însă, chiar în toiul discuţiilor, fatalmente cum se întâmplă în astfel de cazuri, intervenise marea neşansă a cumpărătorului. Din limuzina luxoasă parcată la piciorul scării ieşi o tânără pe care locatarii nu o văzuseră până atunci şi pe care o evaluară cam la 16-17 ani. Urcă în fugă cele câteva trepte, se strecură printre oameni şi se agăţă de gâtul amplu, rozaliu şi tremurător al avocatului:

- Hai, papa, că mi s-a făcut foame !, se alintă ea, sărutându-l. Dă-le cât vor şi să plecăm odată.

Obezul se cutremură, uguind un pic de plăcere, şi îi privi pe cei de faţă mândru nevoie-mare. Avea cu ce se lăuda, nu-i vorbă, însă asta ar fi contat, poate, într-o cu totul altă conjunctură, într-un alt anturaj, mai apropiat de preocupările sale. De aceea, nu înţelese nicidecum de ce, aproape în aceeaşi clipă, mai mulţi bărbaţi îl înconjurară, îi răsuciră mâinile la spate, îl săltară pe umeri şi, prin geamul făcut ţăndări, îl azvârliră drept pe capota maşinii.

- 116 -

- Pedofilule ! Corupătorule de minori ! Impotentule ! Libidinosule ! Curvarule !, urla la el comitetul de primire adunat în balconaşul pe care obezul tocmai îl traversa în zbor.

Observaţi, aşadar, chestiunea vânzării apartamentului devenise o problemă destul de complicată. Dacă la început tranzacţia părea relativ simplă, scopul fiind doar obţinerea unui preţ cât mai bun, acum, după ce văzuseră cu ce indivizi au de-aface, nu le mai era totuna pe cine primesc în spaţiu. Cumpărătorii erau dubioşi, aroganţi, bizari, puşi pe înavuţire, nerăbdători, suspecţi, imorali, gălăgioşi, sau, chiar dacă nu întruneau astfel de neajunsuri, aveau pur şi simplu un aer care nu plăcea. Locatarii erau destul de nervoşi.

- Cum, nu se mai găseşte un om blând, onest şi harnic pe lumea asta căruia să-i vindem, chiar şi la un preţ mai mic, apartamentul?!, se întrebau ei în vreme ce aşteptau în balconaş cumpărătorul ideal. Chiar aşa zile am ajuns?!

Dar, iată că pe stradă, în faţa intrării, apăru un tânăr. Slăbuţ şi ochelarist, privi preocupat scăriţa, intrarea, ferestrele, se mai dădu câţiva metri în spate să cuprindă o porţiune mai mare din parter, pe urmă reveni, făcu câţiva paşi şi dispăru după colţul blocului. După câteva minute apăru, din nou, din partea opusă, iar aruncă o privire de ansamblu asupra parterului şi, în cele din urmă, se opri în faţa balconaşului înţesat de locatarii care-i urmăreau atenţi toate mişcările.

- Cât vindeţi ? Oamenii rămaseră interzişi. Asta era cea mai stranie întrebare auzită de ei în ultimul timp.

Cum adică cât vindeau ?! Dar ce credea individul că târguieşte, gogoşari ?! Auzi vorbă… - Caută-ţi de treabă, nefericitule, până nu-i prea târziu !, îl somă domnul Diaconescu, încă

vizibil marcat de întâmplarea cu avocatul. Însă, tânărul era politicos şi foarte manierat de felul său. Numai din cauza disperării acumulate comisese un asemenea regretabil afront, drept care îşi ceru imediat scuze, aşa cum se cuvine, şi, tocmai pentru a lămuri asistenţa ce intenţionase să zică, le relată problema sa stând cuviincios cu mâinile la spate în faţa balconaşului. De meserie era stomatolog, specialist în chirurgie maxilo-facială, mai precis în implanturi. Ar fi avut el ceva bani, mai făcea şi un împrumut iar, la nevoie, putea chiar să-şi vândă propriul apartament, o mansardă insalubră într-un bloc turn. Dar, din păcate, nu avea de ce pentru că de luni de zile căuta, fără succes, un spaţiu puţin mai mare, bunăoară mai multe apartamente la un loc, în care să-şi poată desfăşura activitatea. Recunoştea cu amărăciune că e prea idealist pentru vremurile astea dar, ce să facă, aşa era el. Se dedicase ştiinţei, în care putea afirma, fără falsă modestie, că excela, fusese şef de promoţie, dar pentru a atinge actualul nivel îi trebuiseră ani grei de pregătire, de practică şi studiu printr-o grămadă de clinici, universităţi şi laboratoare de cercetare. Nu avesese timp, ca alţi colegi de-ai săi, de afaceri, speculă şi trafic cu maşini furate din Occident. E-adevărat, nici aceştia, deşi îşi făcuseră între timp propriile cabinete ultramoderne, nu erau atât stomatologi cât, mai degrabă, frizeri. Dar astea nu mai aveau importanţă pentru că în ziua de azi nimeni nu mai preţuieşte valoarea, pregătirea, profesionalismul. Numai banul contează ! Aşa că, n-avea noroc şi pace.

Iată, de pildă, şi în cazul de faţă. Zona era excelentă, vadul ar fi fost minunat, dar nu era de vânzare decât un singur apartament. Tocmai de aceea întrebase, în speranţa că poate, cine ştie… El plănuia să-şi deschidă o clinică stomatologică, un centru de sănătate dentară în toată regula, cu câţiva angajaţi, săli de operaţie, de reanimare, aparatură, punct de sterilizare, ce mai !, tot tacâmul.

- Vei avea şi pupinel ?, se interesă, gânditor, domnul Diaconescu. Pupinel? Mai era vorbă! Dar va avea o aparatură de sterilizare cum nu s-a pomenit. Ca să fie

mai explicit, tânărul le arătă, febril şi pasionat, într-o revistă de tehnică medicală pe care o avea la el, nişte pupinele de-ţi stătea mintea-n loc. Toate erau cu afişaj electronic şi nu din metal, ca cele vechi, ci dintr-un plastic termorezistent, folosit şi la zborurile spaţiale, anume ca să nu zgârie instrumentarul.

Din balconaş, oamenii îl ascultau cuminţi şi gânditori, rezemaţi în coate de balustradă în timp ce tânărul transpira abundent şi făcea spume. Undeva la înălţime, deasupra lor, se auzea periodic o vibraţie puternică, asemeni unui cuţit implântat în lemn.

- 117 -

Le plăcea tânărul. Era de-al lor. Sincer, cinstit, ambiţios, conştient de propria sa valoare şi însetat de mari realizări. Nu ca pârliţii de comis-voiajori. Învârtiţii ! Bravo ! Dar, ce să-i faci, asta era situaţia. Din păcate, ei vindeau un apartament iar el îşi dorea o clinică.

- Nu ţi-ar ajunge, pentru început măcar, un spaţiu mai restrâns ?, întrebă cineva arătând peste umăr în spatele său.

Tânărul făcu un semn cum că nici nu are rost să se mai discute, dacă i-ar fi ajuns, de mult ar fi lucrat. Se mai scuză odată că i-a deranjat, le mulţumi că au avut răbdare măcar să-l asculte, în ziua de azi rar mai găseşti chiar şi numai atâta, gârbovi umerii şi dădu să plece mai departe în căutarea unei nesperate şi ipotetice rezolvări a impasului în care se găsea de atâta vreme.

- Ia stai puţin !, strigă după el Strategul. Să n-o luăm chiar aşa în tragic. Hai să vezi măcar ce avem de vânzare !

Tânărul se opri şi, cu un efort vizibil să-şi descleşteze gura, le spuse, amărât, de la distanţă, că nu are rost, mai mult şi-ar face sânge rău.

Melancolia privirilor din balconaş fu săgetată de o flacără. De aici încolo însăşi turnura evenimentelor dovedeşte înaltul nivel de coeziune la care

ajunseseră locatarii. Pentru că, ce poate fi mai frumos decât felul cum reacţionară toţi, aidoma unui singur creier, înaripaţi de revelaţia şansei de a face un bine unui om care, în sfârşit, într-adevăr, merita.

Pe dată câţiva bărbaţi încălecară balustrada şi săriră din balconaş dând năvală-n stradă să-l reţină pe tânăr.

- Aşteaptă puţin !, îi spuneau ei zâmbindu-i frumos ca să nu-l sperie. Graba strică treaba. Stai să cumpănim bine treburile.

Deşi convins că nu-l înţeleg deloc şi de fapt nu doresc decât să-şi vândă apartamentul, tânărul se lăsă în voia lor şi vizită pe rând toate încăperile, recunoscu încă o dată că sunt exact ce-i trebuie lui dar cam puţine şi dădu din nou să plece. Însă, privindu-se cu subânţeles între ei, îl forţară să mai dea o tură în jurul blocului, îi explicară câte camere cuprinde în total parterul şi cum sunt dispuse. Pe faţa stomatologului se citea suferinţa victimei încăpută, fără voia ei, pe mâna unor sadici. În cele din urmă, nu mai suportă chinul şi exclamă deznădăjduit că, într-adevăr, toate erau exact aşa cum şi le-ar fi visat el să fie, dar, ce folos, şi mai ales pentru ce i se tot face planul topografic al parterului ?

- Pentru că suntem dispuşi să ţi-l vindem tot !, spuse simplu Strategul, învăluit de un freamăt de aprobare.

Stomatologul se făcu livid, încercă să-şi menţină echilibrul râcâind cărămizile zidului, dar nu izbuti aşa că se prelinse uşor la picioarele locatarilor şi izbucni în lacrimi. Oamenii se priveau mulţumiţi şi oftau, osteniţi de fapta bună pe care o făcuseră. Între timp, tânărul se ridică în genunchi şi începu să sărute, la întâmplare, mâinile binefăcătorilor săi, zăbovind mai mult asupra celei care dăduse curs dorinţei unanime.

- Ei, hai, hai ! Scoală sus ! Fii bărbat !, îi spuse Strategul. În definitiv nu-ţi dăm parterul pe dea moaca. O să plăteşti pentru el. Desigur, o sumă rezonabilă, nu suntem vampiri, totuşi, e vorba de o grămadă de bani.

Tremurând de fericire şi de spaima de a nu fi totul doar un vis, tânărul le mulţumi de o mie de ori şi se jură că în maxim o săptămână le va achita întreaga sumă, până la ultimul bănuţ. Dădea un avans, adică tot ce avea strâns în bani lichizi, vindea mansarda insalubră şi făcea şi un împrumut la bancă.

- Linişteşte-te, e bine o săptămână, am încredere. În definitiv de-acum aici o să lucrezi şi, bag eu de seamă, cam tot aici o să şi locuieşti, necheză Strategul şi tânărul dădu repede din cap că, chiar aşa, practic va fi aproape tot timpul în imobil cu ei, deci nu au de ce să-şi facă probleme.

- Bine. Acum noi vom mai face ceva pentru dumneata. Hai să intrăm în apartament şi să punem lucrurile la punct.

Se desenă un plan al parterului şi, la solicitarea Strategului, tânărul însemnă pe hârtie locurile în zid unde dorea să fie cele trei căi de legătură între cele patru apartamente, fiind dea dreptul extaziat

- 118 -

când află că vânzătorii se ofereau cu amabilitate să le spargă ei şi, de asemenea, să zidească şi celelalte trei intrări interioare în apartamente.

Apoi, fu lăsat singur cu Strategul să convină asupra unui preţ rezonabil, satisfăcător de ambele părţi, şi să semneze actele, iar locatarii se apucară urgent de spart, respectiv de zidit.

A doua zi, tânărul veni să-şi ia în primire ceea ce urma să fie peste puţină vreme o clinică în toată regula. Era atât de fericit încât vorbea încontinuu, uşor incoerent, râdea, ţopăia într-un picior, sărea de la o idee la alta şi se tot freca la ochi. Locatarii trăiră momente de satisfacţie deplină văzând cât bine i-au putut face unui tânăr ambiţios şi care promitea. Totodată, stomatologul făgădui să le rezolve gratuit orice problemă pe care ar fi avut-o cu dantura. Nu era puţin lucru ! Chiar controlă câteva guri căscate şi cu o pilă pe care o avea în buzunar aranjă pe loc nişte proteze care nu muşcau corect.

Apoi dispăru în apartamente şi, strânşi în holul negru de la intrare, oamenii îl putură auzi cum, de cealaltă parte a zidului, aleargă vesel în jurul lor de colo-colo, fluieră, bocăne, chiuie şi scrijeleşte semne pe pereţi.

Era bine ! Doar că plutea o vagă şi stranie senzaţie de imponderabil, de levitaţie periculoasă. Holul de la

intrare era acum complet negru. Lipseau cele patru deschizături, două laterale şi două pe peretele opus uşii cu interfon, care, odinioară, permiteau accesul în apartamente şi, totodată, dădeau lumină holului. Acum bezna era absolută, dacă nu aprindeai neonul din tavan nu vedeai nimic, îţi băgai degetele în ochi. Sau aproape nimic, adică, dar asta numai ziua, pe vopseaua neagră a geamului de la intrare se zărea un mic punct luminos. Atât. În rest, parterul parcă lipsea şi cele patru etaje superioare nu erau susţinute de nimic. Între pivniţă şi primul nivel era un gol care nu mai amintea de vechile timpuri decât prin parapetul de cărţi şi cutii goale care trona pe o latură a lui. Cine trebuia să coboare după sticlele de Havana Club o făcea bâjbâind şi permanent pe punctul de a cădea în cap.

Restricţiile erau menţinute în continuare, chiar dacă între timp starea financiară a imobilului

se îmbunătăţise simţitor şi nu mai trebuiau gospodărite decât şaisprezece apartamente. Strategul anunţase că tranzacţia avusese loc “în condiţii foarte avantajoase de ambele părţi”, totuşi asta nu însemna ca acum să se reia risipa şi toată lumea fu perfect de acord. Era o hotărâre justă, banii trebuiau chivernisiţi, folosiţi cu măsură. Singura, doamna Nicolescu, era cam nemulţumită deoarece nu mai putea înota şi, pe deasupra, i se pusese în vedere ca nu cumva să-i treacă prin minte să-şi amenajeze altă piscină la etajele superioare. Pe lângă că ar fi fost vorba de o risipă ce putea fi considerată dea dreptul o crimă şi pedepsită exemplar, risca şi să inunde clinica de chirurgie maxilo-facială şi implanturi dentare. Chiar avuseseră unele dificultăţi neştiind ce să-i explice stomatologului atunci când acesta îi întrebase, intrigat, de ce într-una din încăperi, foarte igrasioasă, se află un fel de cort din parchet şi la ce slujise.

În rest, toate erau bune. Zilnic, dis-de-dimineaţă, forţa de muncă activă a imobilului mergea,

prin rotaţie, la fabrică. Aici era foarte plăcut pentru că fiecare lucra atât cât avea chef şi surplus de energie. De altfel, nici nu se prea forţa nimeni să termine de încărcat fabrica în camioane deoarece, după cum ştiau cu toţii, ultima ţeavă ruginită, ultimul şurub, însemna şi ultima lor zi de muncă. În definitiv, ce interes ar avea cineva să-şi ia pâinea de la gură cu mâna lui?! Aşa că, tocmai pentru a nu munci ca apucaţii, imaginaseră un fel de joc pe care-l numiră: “Reducerea la moleculă”. Acesta consta în faptul că se adunau roată în curtea fabricii şi priveau cum unul din ei, aflat în mijloc, făcea demonstraţii de dezintegrare pe un subansamblu oarecare, neavând voie să se ajute decât cu un baros şi o rangă. În funcţie de angrenajul ales, operaţiunea putea dura de la minute la ore în şir, provocarea fiind, aşa cum se poate şi deduce, obţinerea în final a unei grămăjoare de masă amorfă metaliferă sub

- 119 -

formă de pulbere. Abia în acest stadiu următorul concurent putea intra el în cerc împreună cu aparatura dezafectată pe care-i căşunase.

La sfârşitul zilei rezultatul era că echipa se întorcea acasă atât de vlăguită încât domnului Nicolescu îi era jenă să se mai plângă, nerămânându-i decât, ajutat de ochelarii-binoclu, să le smulgă muncitorilor aşchiile de fier de sub unghii.

Doar din când în când îi deranja noul patron al fabricii care venea să se agite pe lângă ei şi să ţipe furios într-o limbă necunoscută. Dar nu-l băga nimeni în seamă pentru că dacă e să-ţi pui mintea cu un capitalist înseamnă că l-ai şi acceptat într-o oarecare măsură, iar în ceea ce-i privea îl ignorau atât de bine încât uneori se şi mirau observând că, după o vreme, acesta încă se mai învârtea prin preajmă hohotind şi smulgându-şi părul din cap. Vorba aia, ce treabă aveau ei, angajaţi ai statului, cu patronul veros ?! Nu trebuiau să-i dea lui socoteală !

De la o vreme-ncoace, maestrul Mihai Popescu-Creatorul nu mai ieşea aproape deloc din

apartamentul în care trăia la etajul trei. Nu-i vorbă, nici înainte nu prea avusese el obiceiul să se plimbe, mai cu seamă că nu-i plăcea deloc să fie surprins de inspiraţie în zone prea îndepărtate de biroul de stejar. Atunci când îi veneau, ideile îl potopeau atât de năprasnic încât îi era teamă să nu le piardă şirul pe drumul de întoarcere.

Însă, mai nou, însingurarea i se datora şi unui alt motiv, mult mai terestru am putea spune. Ezita să mai iasă la plimbare prin imobil neştiind ce efect va produce apariţia sa într-un loc sau altul. Asta pentru că Strategul, desigur nu din rea-voinţă, menţinea o stare de incertitudine cu privire la situaţia plămânilor săi. E-adevărat, chiar el declarase sus şi tare că maestrul e vindecat şi în afara oricărui pericol, locatarii se liniştiseră şi Creatorul se obişnuise să mai iasă uneori să dea mâna cu oamenii, să povestească cu unul-altul şi să-şi fumeze în tihnă havana. Uneori, Strategul îl surprindea pe scări sau printr-un apartament şi îl studia lung, cu chipul lipsit de expresie. Apoi, într-o zi, la câteva săptămâni, îi făcu o vizită, discută cu el de una de alta şi, la plecare, după ce coborâ primul rând de trepte, cam între etajele doi şi unu, începu să-i zbiere cuiva care se afla prin apropiere, sau poate nimănui, că nu prea-i place cum tuşeşte Popescu, că îl îngrijorează paloarea lui şi crede că e vorba de o reactivare a cavernei. Evident, maestrul, care tocmai se pregătea să dea o raită, nu mai cuteză şi, deşi nu tuşea deloc, îşi căută repede o batistă în care începu să scuipe temeinic.

După două-trei zile, Strategul apăru din nou în apartament, stătu de vorbă cu el ca şi când habar n-avea de vre-un simptom, apoi plecă. La vre-o jumătate de oră, Creatorul îi auzi din nou vocea puternică răsunând prin bloc:

- Poetul se simte mai bine. S-ar putea să iasă chiar la o plimbare prin imobil, aşa că vă pun de-acum în vedere: fără batiste, fără gesturi deplasate ! E şi el om, ce naiba !

Apoi, se obişnui ca, tot la câteva zile, să-i facă o vizită amicală în urma căreia să-şi exprime public observaţiile contradictorii, urlând prin tot blocul.

Era normal ca, în aceste condiţii, maestrului să nu-i mai ardă deloc de plimbări, preferând să rămână zi şi noapte în apartament sub un munte de batiste. Cine avea drum prin dreptul locuinţei, îl putea observa cum trece dintr-o cameră-n alta târând gârbovit servieta după el, aidoma unui gândac.

Nici cu Speranţa nu se putea juca de frică să nu o contamineze, mai ales că riscul acesta îi fusese pus în vedere de Strategul însuşi. Se mulţumea doar să spioneze coridorul în ideea că-l va surprinde pe cetăţeanul Ionescu coborând sau urcând, cu ea în cornet, la antrenamentele zilnice şi, eventual, să-i urmărească de la fereastră traiectoria.

Pe scurt, Creatorul ajunsese într-o stare de spirit improprie continuării marii opere căreia i se dedicase, iniţial, cu atâta zel. Se simţea obosit, bolnav şi deloc fecund, eventual capabil de mutaţii artistice născătoare de monştrii literari pe care, îngrozit, se grăbea să-i distrugă de teamă să nu-i citească cineva. Toată ziua pufăia la trabucuri şi icnea în batistă. Îl enerva şi nevastă-sa care tropotea într-una prin bloc incoerentă, agitată şi uneori chiar agresivă. Începuse să mai şi vorbească. În afară de Speranţa, Procreatoarea recunoştea, nu-i vorbă, pe toată lumea, doar că veşnic încurca numele, adesea numindu-i pe toţi cu acelaşi apelativ săptămâni în şir. Se părea că traumatismul suferit la naştere şi

- 120 -

coma profundă ulterioară îi afectaseră numai memoria de scurtă durată. Astfel, ea îşi amintea destul de frecvent diverse întâmplări petrecute în imobil asupra cărora reflecta îndelung, cu voce tare, fie în limba maternă, fie în cea învăţată în şcoală, iar de câteva ori pomenise chiar despre un aşa-zis bruiaj, dar Strategul nu se prea impacienta pentru că cei ce o auzeau credeau că bolnava încearcă să-şi descrie afecţiunea.

Totuşi, indiferent pe unde bântuia, seara revenea în locuinţă şi, deschizându-şi fermoarul să elibereze gazele acumulate peste zi, se trântea în pat alături de soţul ei. Din punctul de vedere al Creatorului, aceasta era partea cea mai halucinantă a zilei pentru că, acompaniată de râgâituri surde ce umflau plapuma, femeia începea să povestească nici mai mult nici mai puţin decât despre ţara tuturor posibilităţilor, Cuba. După toate aparenţele, memoria i se oprise cam prin perioada sejurului soţului astfel că reţinea informaţii vehiculate prin imobil în lipsa lui, dar le folosea de aşa manieră încât reieşea că toată ziulica şi-o petrecuse la Havana. De pildă, vorbea mereu despre un anume Pablo, un voinic păros care se părea că n-are altă ocupaţie mai bună decât să umfle toată ziua camere de tractor. Ei bine, povestioara asta îl băga pe Creator în toate răcorile astfel că restul nopţii şi-l petrecea treaz, fiert şi călare pe servietă, iar ziua umbla buimac de oboseală şi izbindu-se de pereţi.

În afară de Strateg, singura persoană care mai trecea pragul apartamentului era buna, energica şi iscusita doamnă Isopescu. O făcea cu o perfectă seninătate în faţa bolii şi, de ce nu, chiar a morţii, dovedind o inconştienţă pe care locatarii i-o cam reproşau. Însă, ei îi era indiferent şi le spunea că e de datoria ei să ajute un om aflat în suferinţă. Îl spăla, îl bărbierea şi-l primenea timp în care, privindu-l printre bobiţele voaletei, îi făcea o scurtă trecere în revistă a istoriei descoperirii tuberculostaticelor, iar la urmă avea întotdeauna şi o povestioară tristă, vre-un indice de morbiditate sau alte date statistice de ultimă oră. Dar toate astea nu o împiedicau să se achite cu maximum de conştinciozitate de îndatorirea pe care părea că singură şi-o impusese. Uneori, poveştile erau dea dreptul înfricoşătoare, cu sute de cavernoşi care-şi scuipau la unison ultimele alveole pulmonare, în timp ce indicii de mortalitate atingeau valori nebuneşti, dar maestrul înghiţea in sec, strângea din dinţi şi răbda stoic deoarece n-avea încotro. Cine ar mai fi venit dimineaţa să-l îngrijească cu atâta blândeţe şi dibăcie, deşi, de la o vreme, dimineţile astea erau mai rare şi manoperele se desfăşurau în prezenţa Strategului care putea fi zărit în camera alăturată cum răsfoia încordat prin manuscrise aşezat la biroul din stejar masiv.

Domnul Simionescu, veteranul, se mai înzdrăvenise şi ţopăia într-un picior prin apartamente în căutarea domnului Florescu căruia avea să-i reclame nemulţumirea că timpul trecea şi el nu îşi primea pubela personalizată pe care acesta i-o promisese chiar cu gura lui. Nu cerea un favor, nu dorea nimic gratis ! Muncise cu toată dăruirea pentru ea, deci i se cuvenea. Într-una din dăţi, strâns cu uşa, dar în acelaşi timp presat şi de restul locatarilor, curioşi, domnul Florescu motivă întârzierea prin faptul că prelucrarea fierului vechi până la stadiul final de pubelă se făcea în Occident deoarece în ţară încă nu existau utilajele necesare unor manopere atât de sofisticate. Totuşi, probabil ca un preambul la ce avea să urmeze, a doua zi apăru cu un set de căniţe roşii din tablă, fiecare având inscripţionată o altă ipostază în care mutilatul fusese surprins de artistul-fotograf. După ce le studie un timp pe fiecare în parte, domnul Simionescu spuse că deocamdată e mulţumit şi cu aceste gamele, chiar îşi vârâ bontul într-una, dar asta nu înseamnă că va uita ce i se promisese. El nu uita nimic niciodată ! Şi, ca demonstraţie, reluă în forţă povestea asediului.

După ce uscase temeinic vitrinele Biedermeier ce slujiseră la amenajarea piscinei şi le mai

bătu nişte cuie pe la colţurile umflate şi răzbuzate, domnul Gingulescu, un autentic iubitor de frumos, aranjase în ele cele mai preţioase lucrări de artă ale comunităţii. Astfel, prin gemuleţele uşor patinate, oricine putea admira câteva tacâmuri argintate (e drept, desperecheate), seturi de cristal, vaza Art Nouveau, statuete chinezeşti, ceşcuţe japoneze, descoperite de el prin tot blocul, acum perfect recondiţionate şi întreţinute. Ca un colecţionar care se respectă, pentru fiecare piesă avea pregătită câte o istorioară privind: mâinile prin care trecuse, catastrofele din care scăpase, rangul persoanei scăpătate de la care o achiziţionase, retrospectiva istorică întinzându-se pe o perioadă foarte lungă, în general secole, de se şi minuna lumea cum de ştie atâtea şi pe unde a dibuit obiectele.

- 121 -

Microbul de colecţionar înrăit, autentic, îi intrase în sânge domnului Gingulecu, dovadă şi ideea nefericită pe care încercă să o pună în aplicare.

Într-o bună zi, domnul Nicolescu, dactilograful, somat de bibliotecar să accelereze ritmul, tocmai transcria febril nişte grafice de propagare a undelor acustice în mediu lichid. Deodată, simţi că cineva îi pune mâinile pe umeri. Întorcându-se, îşi recunoscu vecinul, pe domnul Gingulescu. Uşor surprins, îl întrebă cu ce vânt pe la bibliotecă. După ce se minună un pic de îndemânarea dactilografului care, deşi întors cu capul spre el, nu se oprise nici o clipă din transcriere, colecţionarul îi şopti că are ceva de discutat cu şeful său şi se interesă unde îl poate găsi. Destul de intrigat, domnul Nicolescu îl îndrumă să caute printre rafturi. Evident, el îşi văzu în continuare de treabă, chiar îl rugă pe acesta ca, înainte de a-l părăsi, să-i întoarcă pagina. De la o vreme, uită de el spunându-şi că, mai mult ca sigur, doreşte să înprumute vre-o carte.

Însă, deodată, izbucni un vacarm teribil, stive de cărţi începură să se prăbuşească din rafturi, vocea bibliotecarului zbiera undeva în fundul bibliotecii, apoi cineva ţâşni pe lângă el şi, ridicând ochii, dactilograful îşi văzu colocatarul în stradă alergând cât îl ţineau picioarele prin faţa vitrinei până dispăru după colţ.

În aceeaşi clipă, bibliotecarul, care arăta extrem de răvăşit, se proţăpi în coastele sale şi începu să urle ca scos din minţi:

- Hoţule ! Impostorule ! Te-am mirosit eu din prima clipă ! V-am văzut vorbind amândoi ! Mi-am dat seama, e omul tău, tu mi l-ai trimis !

Fugi repede să caute un număr de telefon şi sună la o firmă care instala grilajuri din fier forjat, uşi de tezaur şi sisteme electronice de pază şi supraveghere, implorându-i ca, în cel mai scurt timp, să vină cu toată tehnica aferentă. Apoi, ceva mai liniştit, încuie uşa de la intrare, întoarse cartonul pe care scria “Închis”, propti un scaun în dreptul ei şi dispăru din nou între mormanele de cărţi de unde se auzea cum scotoceşte, trânteşte, bombăne şi scrâşneşte. În fine, după minute bune de căutări, apăru transpirat, plin de praf şi de pânze de păianjen, purtând în echilibru un vraf de cărţi: “Maiakovski, Opere complete”. În alfabetul chirilic.

- Ca o simplă informaţie, spuse el, gâfâind, este ultima ediţie, cea mai nouă, apărută anul acesta la preţul promoţional de cincizeci de copeici. Doar aşa, ca să n-ai dureri de cap. Astea le copiezi până poimâine !

Apoi, îi întoarse spatele şi dispăru din nou printre rafturi de unde i se puteau zări ochişorii spionând printre cărţi, în timp ce şoapta îi plutea prin încăpere: “Te termin eu, n-avea grijă !”

Abia noaptea târziu când ajunse acasă află dactilograful motivul pentru care acum pătimea şi contra cronometru şi într-o limbă necunoscută, fiind nevoit ca fiecare cuvânt să-l construiască şi rapid, dar şi literă cu literă. Lustruind argintăria, domnul Gingulescu exclamă, vexat, că cine se credea şi gutembergul ăla?!, în definitiv pe el nu-l interesase decât să afle cum poate face rost de câteva cărţi vechi, nu neapărat incunabule, dar, totuşi, nişte piese mai de valoare. Acum, dacă tot se vânduse parterul, se gândea că Strategul n-ar avea nimic împotrivă să se stocheze o parte din bani în valori sigure.

De când se introdusese raţionalizarea, Strategul mergea la cumpărături însoţit doar de nevastă-

sa, doamna Filimon. Natural, nu mai era nevoie de o echipă întreagă pentru a se transporta la domiciliu alimentele achiziţionate. Astfel, în fiecare dimineaţă, cei doi puteau fi văzuţi făcând acelaşi traseu, acesta fiind, probabil, şi motivul pentru care femeia nu avea nevoie să depună un prea mare efort mental pentru a vedea în ce direcţie se îndreaptă. Asemeni unui astrahan miop, dânsa se mulţumea să împingă căruciorul pe rulmenţi şi să fixeze călcâiele soţului, astfel că nu avea cum să observe altceva decât pungile de făină, morcovi, orez care-i treceau prin faţa ochilor căzând în cărucior.

Din când în când, picioarele din faţă se opreau, moment în care rămâneau locului şi cele din spate, rostul acestor pauze fiind, în principiu, târguirea alimentelor. Dar acesta nu era unicul scop pentru că, la fel de bine, picioarele din faţă puteau schimba două-trei vorbe cu cineva, puteau strecura un bileţel, puteau face un semn discret cum că totul e sub control, în drumurile sale zilnice Strategului

- 122 -

ieşindu-i în cale, cu totul întâmplător, diverşi indivizi cu care avea mereu ceva de discutat, e-adevărat, scurt şi pe fugă. Când pauza se termina, cele patru picioare o porneau mai departe, mai traversau o stradă, mai intrau într-un magazin, mai dădeau un colţ şi tot aşa.

La un moment dat, picioarele din faţă pur şi simplu dispăreau, Strategul mai având şi alte probleme de rezolvat. Personale. Astrahanul înţelegea că stocul pe ziua în curs este complet, ca urmare se întorcea acasă opintind la cărucior şi pipăind traseul în sens invers.

Zilele treceau, treceau săptămânile şi imobilul cu interfon îşi ţesea existenţa în pace şi

armonie. Speranţa împlinise deja câteva luni bune. De-acum era mărişoară şi începuse să capete o formă. Cetăţeanul Ionescu îi făcea zilnic antrenamentele. Confecţionase cornete mai mari, ca acelea pentru castane şi chiar pentru floricele de porumb. Totuşi el era nevoit ca, aidoma unei suliţe de hârtie, să poarte întotdeauna asupra sa mai multe zeci de astfel de cornete de diferite mărimi deoarece cu ilustra progenitură se petrecea, mai nou, un fenomen ciudat. Într-o dimineaţă, trezindu-se din una din rarele sale picoteli, cetăţeanul văzu că fetiţa, pe care o lăsase înfiptă în gâtul unei sticle, se zbătea acum pe jos lângă el având dimensiunile unei păpuşi mărişoare, sugrumată de faşa de tifon care-i rămăsese foarte mică. O eliberă rapid din chingile care o albăstriseră, însă Speranţa i se smulse din mâini şi ţâşni pe scări în sus, apoi dispăru într-un apartament. Fulgerând mai rău ca niciodată, Ionescu porni în căutarea ei şi, după ce răscoli prin toate încăperile, o găsi, în cele din urmă, sub un pat, dar acum avea mărimea unui hamster. Dădu să pună mâna pe ea, dar fetiţa i se strecură printre degete, ieşi în viteză pe coridor, mai urcă un rând de trepte şi, printre picioarele doamnei Bărbulescu care tocmai înfigea lumânări într-un sfeşnic cu multe braţe, dispăru în alt apartament. După noi şi îndelungi căutări, cetăţeanul o descoperi printre hainele dintr-un şifonier, imitând, nemişcată, un nasture lunguieţ. Iar dădu să o apuce şi din nou Speranţa îi scăpă în ultima clipă, dispărând, ca o morişcă, prin alte şi alte încăperi. Povestea se repetă aşa ore întregi până când Ionescu se opri locului şi, fulgerând dezorientat, fu cuprins de un acces de ticuri. Dar, pe când, cu palmele întinse, oferea obiecte inexistente persoanelor imaginare, dintr-un apartament apăru doamna Mioara. Extrem de încântată, râdea într-una şi ţinea în palmă ceva ce aducea cu un dop de sticlă. Era Speranţa! O descoperise în momentul în care, repetând o odă, luase în braţe una din zecile de păpuşi cu care obişnuia să se joace dar, spre imensa ei satisfacţie, aceasta începuse să dea din mânuţe şi din picioruşe. Pe moment pusese acest miracol în relaţie cu rafinamentul şi dăruirea cu care interpreta poeziile, dar nu mică-i fu uimirea când păpuşa se transformă într-un dop, pe deasupra trecând şi prin câteva stadii intermediare. (Apropo de ode, ultimele creaţii ale aşa-numitei “ perioade bacilifere”, îi parveneau recitatoarei sub forma unor folii din plastic imprimate, prealabil sterilizate în pupinel).

Ei bine, da ! ”Speranţa se metamorfoza” avea această miraculoasă însuşire ca, în decursul unei singure zile, să-şi poată modifica, de mai multe ori dimensiunile, extremele variind undeva, să zicem, între o omidă mai cărnoasă şi o găină de rasă nobilă. Era produsul noii ere ! Evident, locatarii se mândreau grozav cu această performanţă pe care şi-o însuşiseră ca fiind a lor, a tuturor. Doar Creatorul fu la început oarecum nedumerit deoarece, necunoscând capacităţile fiicei sale, nu-şi putea explica de ce la urcare Ionescu poartă în mână un cornet de seminţe iar la coborâre un fel de coif de zugrav şi chiar se năpustea după el să vadă ce se petrece. Însă, spaţiul gol al uşii, asemeni unui paravan transparent şi foarte solid, îi întrerupea violent avântul, prăvălindu-l îndărăt şi vătămându-l.

Relaţiile dintre fetiţă şi cetăţean deveniră din nou amicale în sensul că Speranţa renunţă să-l mai fugărească prin imobil, intuind, probabil, că individul îi este necesar. Lui Ionescu nu-i era deloc uşor să facă faţă acestei dezordini a materiei şi, oriunde prin bloc observa un ziar, un carton de împachetat sau o bucată de hârtie mai mare, punea mâna pe ea şi începea să o răsucească şi să o lingă. În timpul ăsta, cornetul stătea înfipt undeva prin apropiere. Rezemată în cot, Speranţa îl privea cum fulgeră şi lucrează, lua aminte la ce se petrecea în jurul ei în acel moment, apoi, dacă se plictisea, sărea din ambalaj şi începea să umble de colo-colo. Cel mai mult îi plăcea să ia aspectul unei păpuşi şi să zacă nemişcată pe undeva printr-un colţ, ascultând ce mai vorbeşte lumea. Uneori, văzând cum păpuşa

- 123 -

lângă care şopteau de o oră prinde dintr-o dată viaţă, unii locatari săreau ca arşi şi, înspăimântaţi, dispăreau în goană. Şi, în general, era bine să verifici înainte de a te angaja într-o discuţie, dacă nu există prin preajmă păpuşi. Problema era în timpul antrenamentelor. La început, practic neconştientizând pericolul, Speranţa ţâşnea din racord la dimensiuni apreciabile pentru ca la întoarcerea din văzduh să apară minusculă în urma cornetului, fluturând înspăimântată, cu mânuţele încleştate pe marginile lui. Dar după câteva păţanii de felul acesta, se învăţase minte şi de cum ajungeau pe terasă sărea pe balustradă şi, după câteva metamorfozări rapide, de parcă proba nişte coeficienţi aerodinamici, rămânea la o dimensiune care-i convenea cel mai mult pentru respectiva şedinţă de zbor. Atunci, cetăţeanul alegea rapid vehiculul adaptat opţiunii ei şi probele începeau.

În ce priveşte parterul, de o vreme aici era o situaţie mai specială şi locatarii făceau tot posibilul ca, în afara deplasărilor la muncă, respectiv în subsol pentru provizii, să evite zona beznei. Era vădit că stomatologul suportase un lung anonimat în tot acest timp acumulând imense orgolii şi frustrări care-l măcinaseră cumplit pentru că numai astfel se putea explica frenezia cu care muncea zi şi noapte. Într-un timp record, la doar câteva zile după ce devenise proprietar, clinica de implanturi, punţi, plombe şi proteze îşi deschisese porţile şi, exact din acea clipă, patrulaterul întunecat după ale cărui ziduri îşi desfăşura el activitatea, devenise un spaţiu de nesuportat pentru locatari. Din câte se părea, probabil tot oraşul, dacă nu toată ţara, aşteptase cu dinţii în palmă şi cu sufletul la gură inaugurarea acestui lăcaş de sănătate pentru că, cu chipurile schimonosite de suferinţă, de la primele ore ale dimineţii şi până târziu în noapte, pacienţii făceau coadă pe treptele clinicii şi pe trotuarul din faţă. Mai nou, în staţia de tramvai era o îmbulzeală de nedescris şi care-i crea mari dificultăţi vatmanului, acesta neştiind niciodată când să închidă uşile şi să plece mai departe deoarece, oricâţi pasageri urcau, pe peron tot mai rămânea o mare de oameni. Unii din cei rămaşi arătau ca nişte iepuri cu urechi din cârpă, alţii ţineau în mâini, solemni, borcănele misterioase la prima vedere dar care, privite mai atent, îţi dezvăluiau proteze dentare plutind în suspensii uleioase şi înţepătoare. La intervale mai lungi sau mai scurte, fiecare din ei îşi dezvelea gingiile pentru a-i indica vre-unei persoane aflată în apropiere motivul suferinţei sale, gest pe care, bineînţeles, îl imita îndată şi interlocutorul astfel că cei care veneau în staţie să aştepte tramvaiul asistau consternaţi la un spectacol ce părea o întrecere mută pentru desemnarea unei maxime amplitudini şi, pe deasupra, aveau de suportat şi o duhoare putredă, pestilenţială, care mai nou plutea veşnic în zonă.

Mândri, importanţi şi fără să ştie ce-i aşteaptă, locatarii participaseră şi ei la inaugurare. Strategul primi o bucăţică din panglică. La invitaţia proprietarului, avură ocazia să vadă clinica pe îndelete. Aceasta era toată numai marmură, porţelan, cristal şi oţel inoxidabil, iar aparatura pur şi simplu îţi lua ochii: freze diamantate, care luceau stins pe braţele-suport, lavoare asemeni unor veritabile arteziene ale Renaşterii târzii, paturi ergonomice de un verde liniştitor, măsuţe deplasabile electronic pline de tije, orificii, pense, bisturie, foarfeci, cleşti şi tot felul de şurubele multicolore, iar sălile de implanturi arătau atât de elegant încât păreau mai degrabă nobile iatacuri princiare decât spaţii destinate unor rafinate torturi. Însă, toate aceste bijuterii scumpe, luxoase, sclipitoare, nu prea-i interesau pe locatari şi asta din două motive. În primul rând că celor care munceau la fabrică le păreau întrucâtva familiare, semănând izbitor cu aparatele care se descărcau din trenurile venite din Occident. În al doilea rând, ei veniseră să vadă strict aparatura de sterilizare de ultimă generaţie, evitând să-şi încarce memoria cu nimicuri. Stomatologul le recepţionă dorinţa destul de intrigat dar, amabil şi îndatoritor faţă de oamenii care-l salvaseră, se grăbi să-i conducă într-o săliţă mai mică, de fapt fosta baie a doamnei Isopescu, pe uşa căreia scria acum: “Numai personalul angajat”. De cum intrară, de la prima privire, vizitatorii înţeleseră că lupta cu tehnologia e dură şi dacă nu eşti tot timpul la curent cu ultimele descoperiri, rişti să fi eliminat din competiţie. Pe peretele unde, odinioară, fusese chiuveta, se afla acum amplasat un tablou de comandă electronic, plin de luminiţe care pâlpâiau şi zumzăiau, iar de jur împrejur, pe un fel de suporturi de diferite înălţimi, pereţii musteau de pupinele ultramoderne care-ţi tăiau răsuflarea. În aceeaşi secundă toţi simţiră o oarecare jenă faţă de doamna Mioara, într-un fel

- 124 -

răsuflând uşuraţi că măcar nu e prezentă, domnul Diaconescu chiar permiţându-şi o remarcă, uşor nelalocul ei, privitoare la riscurile electrocutării în mediu de vapori.

- Cât face aşa o sculă?, întrebă Strategul, indicând imprecis un perete întreg. - Păi, să vedem…, spuse stomatologul, mândru nevoie-mare şi, deschizând catalogul aflat

pe un raft, începu să le arate fiecare aparat din încăpere şi să le comunice preţul din revistă. Cei de faţă aşteptau calmi şi indiferenţi, ascultându-l doar din politeţe pentru că sumele

vehiculate nu le spuneau mai nimic. Văzându-i atât de glaciali, stomatologul chiar se irită uşor şi remarcă, într-o doară, că e vorba de o grămadă de bani, chiar foarte, foarte mulţi bani. Aşa că oamenii se simţiră foarte bine când, fără nici o tresărire pe chip, Strategul anunţă indiferent:

- Vrem şi noi o jucărie din asta. Şi iar făcu un gest din mână, gest imitat pe dată şi de locatari, de parcă intenţiona, la o adică,

să cumpere toată încăperea urmând ca abia apoi să se decidă pe care din ele îl va reţine. - Da, da, să ne daţi şi nouă unul!, se băgară unii în vorbă. Fu rândul stomatologului să se bănuiască de un delir fugace şi chiar începu să se uite când la

aparate, când la oamenii din faţa sa. - Bine dar… ce să faceţi dumneavoastră cu un astfel de aparat? Astea sunt pentru

sterilizarea instrumentelor… Locatarii zâmbiră subţire şi cineva chiar deschise gura să înlăture confuzia, dar Strategului îi

sări cât colo falca şi cu o privire cruntă aproape îl băgă în pământ pe îndrăzneţ. - Aşa, să fie în casă!, spuse el cu un aer foarte natural, ca şi când îşi cumpăra un aparat de

făcut maioneza. La o adică nu se ştie când ai nevoie de un pupinel, de o sterilizare. Nu?! Tânărul ridică din umeri, sprâncenele îi fugiră în vârful capului, îi mai privi pe toţi roată

câteva clipe şi, în cele din urmă, spuse că, mă rog, dacă asta e dorinţa lor evident că el nu se bagă. Nu te pui cu gustul omului.

- Dar, să ştiţi, consumă foarte mult curent!, îi preveni, rotindu-şi arătătorul ca limba unui ceas care a luat-o razna.

Observaţia îi lăsă pe toţi absolut indiferenţi. Nu erau inconştienţi, într-adevăr era raţionalizare. Dar, la fel de adevărat era că acum vorbeau de doamna Mioara deci, indirect, chiar de Strateg şi de ei înşişi. De viitorul lor, de binele comunităţii. Într-o atare situaţie, pentru câţiva megawaţi în plus sau în minus nu se face să te agiţi.

- Bine, se dădu bătut stomatologul, cum doriţi! Vă dau catalogul. Aveţi aici adresa firmei, telefonul…

Strategul se arătă dintr-o dată cumplit de jenat şi îi mărturisi tânărului că ei nu prea sunt dedaţi cu astfel de “manevre”, au şi o vârstă… dacă el ar fi aşa de amabil să-i ajute, în definitiv nici ei nu stătuseră cu mâinile-n sân atunci când el se afla la anaghie…

- Vai, mă scuzaţi!, roşi tânărul. Desigur, rezolv eu totul, la câte am cumpărat de la ei, mie mi se face şi o reducere. Perfect! Îl cumpăr pe numele meu, dumneavoastră îmi achitaţi doar contravaloarea. Numai vă rog să consultaţi catalogul şi să-mi indicaţi care model v-ar interesa…

Şi le întinse revista. Cu un aer expert, locatarii se apucară să studieze fotografiile şi să citească cu glas tare numele

firmei de aparatură medicală şi performanţele pupinelelor. La urma urmei toate le apăreau aproape identice, în mintea lor micile diferenţe, aproape insesizabile, un beculeţ în plus, o uşiţă, un potenţiometru, nu justificau nicidecum oscilaţiile preţurilor pe care, deşi nu le pătrundeau valoarea, le vedeau că sunt mereu altele. Nu asta avea importanţă, ci senzaţia, tot mai acută în mintea oamenilor, că, până la urmă, nici unul nu era ceea ce doreau ei. Ceva parcă lipsea. Dar, Strategul, care în tot acest timp privise numai pereţii băii şi deloc revista, arătă de jur împrejur şi spuse:

- Nu vrem din astea de care ţi-ai luat tu. Nouă ne trebuie cu uşiţă din sticlă. Cu geam. Să se poată vedea dinăuntru înafară.

Stomatologul începu să râdă:

- 125 -

- Dinafară înăuntru, vreţi să spuneţi! Nuuu, păi alea sunt modele învechite. Nu se mai fabrică. Acum toate sunt ermetice, etanşe, cum să vă explic… Şi-apoi, ce vreţi să vedeţi înăuntru? N-ai la ce te uita! Îl porneşti şi gata; te anunţă el când s-a terminat ciclul.

- Şi ce?! Dacă sunt cu geam nu pot fi etanşe?, îl întrerupse Strategul. Poate vreau să urmăresc procesul de sterilizare.

Abia la auzul acestor ultime propoziţii îşi dădură seama ceilalţi ce nu le plăcuse în catalog. Sigur, asta era! Dintr-o dată doctorul le apăru ca un dezaxat, un criminal de cea mai joasă speţă, un sadic. Cum să-i iei sfânta lumină unei fiinţe nevinovate?! Cineva chiar deschise gura să-l pună la punct pe tinerelul cinic şi inconştient, dar o închise la loc imediat observând că mandibula izbea deja în coşul pieptului.

Tânărul simţi valul rece de antipatie generală. Complet buimăcit, făcu un gest de lehamite, renunţă la orice alte explicaţii şi spuse că dacă ei doresc cu gemuleţ, sigur că le va spune producătorilor. În catalog nu erau astfel de modele dar nu credea că e greu pentru o firmă de asemenea anvergură să facă o minoră modificare.

- În definitiv, încercă el să încheie pe un ton de glumă, moda retro revine adesea în actualitate…

Părul zbârlit pe ţeste începu să se netezească. Locatarii dădură din cap că acum e în regulă şi o luară către casă. Unii chiar încercară să scurteze drumul, probând nişte clanţe imaginare în pereţi. Apoi râseră.

- Cumpărăm, dar numai cu gemuleţ!, mai adăugă cineva, ţanţoş. Dar, iată că, luându-mă cu vorba, am uitat să termin ce începusem. De fapt, am tratat

problema parterului numai pe jumătate, adică din exterior spre interior. E cazul să abordăm şi perspectiva inversă, adică situaţia holului negru în raport cu ceea ce se petrecea acum dincolo de pereţii săi. Pe scurt, dacă din greşeală nimereai prin zonă, te simţeai ca într-o sală de aşteptare foarte prost izolată fonic a unui aeroport internaţional de mare trafic. Jurai că dincolo de zidurile negre este un permanent du-te-vino de turboreactoare care nu numai că survolează perimetrul în toate direcţiile, dar mai intră şi în coliziune, judecând după răcnetele care răzbăteau prin pereţi. Stomatologul avea şi câţiva angajaţi, dar aceştia nu păreau defel competenţi. Mai ales stewardesele creau această impresie pentru că tot timpul scăpau pe jos tăviţele şi casoletele cu instrumentar, iar dacă un pacient suferind începea să se vaite de durerea de măsele sau dorea anestezie se auzea cum, imediat, acestea îl iau în primire, împroşcându-l cu ocări, ţipând la el şi întrebându-l dacă la banii pe care i-a plătit nu i se pare cumva că e prea pretenţios.

De când clinica îşi începuse activitatea, prin hol nu se mai circula decât, aşa cum am spus, extrem de rar şi numai în goană. Zgomotul era infernal. Frezele şi polizoarele ţiuiau, scrâşneau, găureau, filetau, smulgeau, atât de strident şi penetrant încât locatarii priveau pereţii, convinşi că din partea opusă cineva încearcă să-i străpungă cu gând să ajungă la ei. Tot acest vacarm era veşnic amplificat de instrumentele prăvălite pe pardoseala de marmură, ţipetele asistentelor şi răcnetele neomeneşti ale pacienţilor. Zidurile parterului trepidau şi dârdâiau ca la cutremur, tencuiala cădea de pe pereţi lăsând pete albe, plantele uscate foşneau şi se scuturau, iar parapetul din cutii şi cărţi se împrăştiase prin tot holul, marea operă a gânditorului dansând în toate direcţiile şi izbindu-se de pereţi astfel că dacă îţi trebuia un anume volum trebuia să alergi mult şi chiar să te arunci pe burtă asupra lui pentru a-i stopa goana haotică în zig-zag. Locatarii se izolaseră pe la etajele superioare (nici la primul nivel nu-ţi găseai încă liniştea) şi, îngroziţi, ascultau printre balustrade vuietul sinistru care-i împresura de jos, ameninţându-i, parcă, cu o iminentă erupţie. Numai pe domnul Bărbulescu nu-l prea deranja gălăgia, dimpotrivă, susţinea că se simte chiar bine, mărturisind că, atunci când, de la ultimul etaj, aude răcnetele de groază frânte şi întretăiate, închide ochii şi are senzaţia, arhetipală, că e un spectator într-o arenă romană.

- 126 -

În imobil persista o durere surdă de dinţi, chiar şi cei cu poduri şi proteze aveau un aspect maladiv, iar când se întâlneau cu stomatologul sau vre-un acolit de-al său, oamenii grăbeau pasul, treceau pe trotuarul celălalt şi evitau să-i vorbească. Sticlele de Havana Club circulau mai abitir ca niciodată, iar în subsol se muncea zi şi noapte pentru că nici anestezia nu ţine o veşnicie.

Într-o dimineaţă, Strategul o luă agale prin imobil şi, cu îndemnuri părinteşti care până la urmă degenerară în răcnete nerăbdătoare, zori copiii să o şteargă “o dată, naibii” la şcoală. În sfârşit, când şi ultima odraslă a imobilului dispăru în şuturi pe uşa cu interfon, Strategul convocă, evident nu la parter ci la ultimul nivel, plenul adulţilor. După ce toată lumea se adună în careu, îşi explică manevrele: urmau să discute o problemă extrem de intimă, delicată, jenantă, care privea pe o anumită persoană de sex feminin dintre ei, mai exact trupul ei, persoană pe care Strategul o şi fixa insistent astfel că toţi înţeleseră despre cine e vorba.

- Vă rog să poftiţi în faţă şi să vă expuneţi problema intimă. Nu vă jenaţi, nu fiţi reţinută, aici suntem doar noi între noi. Ne cunoaştem bine unii pe alţii.

După îndelungi ezitări, cedând strigătelor de încurajare care veneau din toate părţile, doamna Isopescu apăru, tăcută, în faţa careului.

Locatarii aşteptau, curioşi, să audă ce avea doamna Isopescu de comunicat atât de intim. Nu-ţi puteai da seama ce se întâmplă cu dânsa şi cam despre ce ar fi vorba. Din fiinţa ei nu răzbătea starea lăuntrică. E-adevărat, stătea cu braţele încrucişate pe piept, postură destul de defensivă, dar asta, observase toată lumea, o făcea cam de vre-o săptămână bună, creându-i chiar o uşoară incapacitate de a se achita de îndatoririle zilnice. În rest, chipul nu i se vedea, nici măcar nu se întrezărea deoarece în această dimineaţă, mai mult ca sigur din pudoare, era drapat cu o voaletă dintr-un material dens, greu, un fel de crep purpuriu, de te şi mirai cum de nu se împiedică la mers şi nu se izbeşte de pereţi.

Aşadar, oamenii aşteptau acum să audă ce problemă atât de specială are tovarăşa lor, încât discutarea ei necesitase asemenea precauţii. Dar doamna Isopescu nu spunea nimic, dimpotrivă, de la o vreme, de după voaletă, începu să se audă cum îşi tot trăgea nasul. Doamna Isopescu plângea.

- Ei hai, spuneţi mai repede, în definitiv nu e chiar sfârşitul lumii, se impacientă Strategul. Doar suntem oameni maturi, înţelegem. N-am înţeles noi, întotdeauna, totul?!, simţi el nevoia unei confirmări pe care pe dată o şi primi în gura mare.

- Da, da, vorbiţi…, o rugară, înduioşaţi, oamenii, pentru că între timp fornăitul se înteţise. Doamna Isopescu se cabră într-o ultimă, nesfârşită şi teribil de zgomotoasă expiraţie, apoi, se

auzi, stins, de după voaletă: - Mi-au ajuns la brâu ! O clipă, holul fu învăluit de stupoare, apoi îşi reveni. - Ce i-au ajuns la brâu?!, se întrebau, înspăimântaţi şi alarmaţi, locatarii, acum fiind limpede

că e vorba de o problemă de ordin medical, ori, se ştie foarte bine, cu chestiunile astea nu te joci, nu trebuie neglijate. Dar, de ce a aşteptat atâta? Să fi spus mai repede!

- De ce aţi aşteptat atâta timp?!, îndrăzni cineva şi ceilalţi îl urmară: Da, da! Trebuia să spuneţi mai devreme.

- E prea târziu?! - Până la brâu, Dumnezeule! - E vorba doar de o problemă estetică! Nu patologică, interveni Strategul observând că

treburile se încurcă. Se rezolvă foarte frumos printr-o intervenţie de chirurgie plastică. Cum s-ar spune, din plăcintă faci gogoaşă. Acum înţelegeţi?

Partea masculină a adunării plutea în continuare într-o ceaţă deasă. Mai ales finalul îi zăpăcise rău de tot. Ce-avea chirurgia cu patiseria ?! Însă, doamnele pricepuseră din prima clipă şi, privind-o cu duioşie şi înţelegere pe biata doamnă Isopescu, începură să şuşotească cu bărbaţii explicându-le despre ce e vorba de fapt. Treptat, chipurile crispate de spaimă se destindeau, pe buze, pe sub mustăţi, înflori un zâmbet suav şi privirile căutau discret, involuntar, într-o anumită direcţie a anatomiei suferindei.

- 127 -

- Păi, de ce nu spuneţi aşa de la bun început ?!, se linişteau, acum, oamenii. Asta e o nimica toată ! De-aia umbla ea tot cu braţele pe piept ! (Cineva chiar ameninţă jucăuş cu degetul voaleta, dar nu primi ca răspuns decât un fornăit clocotitor.) Doar să se ducă chiar astăzi şi să se aranjeze!

- Ce mai aşteptaţi?! Mergeţi şi vă programaţi, măcar!, dădu cineva glas părerii generale. - Da, da!, ţipă lumea. - E scump!, tăie, Strategul, elanul general. Scump! Cât poate fi de scump?!, se întrebau oamenii. - E foarte scump. De-aia v-am şi adunat. Să ne punem în temă şi să ne sfătuim ce-i de făcut.

Porcii ăştia cer mult de tot pe astfel de intervenţii. N-aţi văzut că esteticienii au cele mai luxoase vile, cele mai scumpe maşini, călătoresc unde vor şi când vor, sunt plini de bani. Am auzit de unul că a fost în Bahamas ! Cu amanta despre care zicea că-i fiică-sa!, urmă Strategul din ce în ce mai turbat.

Făcu o pauză să-şi stăpânească balansul mandibulei şi să prindă putere. Oamenii aşteptau încleştaţi.

- Şi bietul om, arătă spre doamna Isopescu, frustrat şi inestetic, n-are decât să facă o psihoză, apoi să intre la nebuni şi să moară cu zile. Mai cu seamă că un astfel de handicap care, să mă scuze doamna Isopescu aici de faţă, dar trebuie să recunoaştem, este întru-câtva grotesc, influenţează negativ psihicul, setea de viaţă, motivaţia, toate acestea având efecte dezastruoase asupra randamentului persoanei în cauză. Ori noi nu dorim ca un membru al echipei să fie handicapat. Să-i scadă randamentul.

Aici făcu din nou o scurtă pauză, îşi drese glasul, oftă şi urmă şovăielnic, nazal şi răguşit, ca un popă în biserică.

- Dar, după cum am spus şi la început, e scump. Foarte scump. - Bine, dar am vândut parterul! Avem bani!, zbierară oamenii, uluiţi şi încrâncenaţi. Plătim

oricât face! Ce? Noi nu ne permitem atâta lucru?! Doar n-o s-o lăsăm în halul ăsta. - Da, dar mai trebuie să trăim şi noi, nu?, observă, chibzuit, Strategul. Şi-apoi, să nu uităm

că între timp s-au făcut şi actele pentru achiziţionarea pupinelului. Cel mai scump model, plus modificări foarte costisitoare. Am şi plătit avansul. O avere! Ni se livrează în câteva zile, nu multe.

Lumea medită, mândră dar încurcată. Aşa era, uitaseră de sterilizatorul doamnei Mioara. Ăla era indispensabil. Dar şi operaţia era indispensabilă! Vorba aia, problema oricăruia dintre ei devenea problema tuturor. Toţi pentru unul, unul pentru toţi! Doar ăsta le era crezul.

- Şi ce e de făcut?, se întrebară ei privindu-se agitaţi câteva clipe. Suntem chiar atât de strâmtoraţi? Scumpă mai e viaţa asta. Ce vremuri am ajuns să trăim…!

Apoi se lăsă liniştea. Minţile se înmuiară. Nu se mai auzea decât fornăitul dindărătul voaletei. Toţi căutau, evident, la Strateg, aşteptând ca acesta să le desluşească problema. Însă el nu spunea nimic. Mai mult decât atât, aşa cum se retrăsese între timp uşor mai la o parte şi privind în gol, părea indiferent, absent, parcă dintr-o dată la mare distanţă de tot ce se discutase până atunci. Nu-l privea. Ba chiar începu să fluiere încetişor.

Aflată în centru, doamna Isopescu arăta ca o iapă de tracţiune care-şi trăgea istovită sufletul. Draperia îi flutura tot mai puternic. Locatarii priveau când la bustul ei, când în tavan, parcă implorând zeii. Combustiunea tubului în spirală închis ermetic la ambele capete promitea să atingă din nou valori critice. Situaţia nu mai putea fi tolerată multă vreme. Implozia era iminentă.

- Să mai vindem ceva!, izbucni glasul domnului Bărbulescu, care nu mai rezista. Sigur, sigur! Cum de nu se gândiseră!, începură locatarii să se agite asudând abundent. - Vindem un apartament! - N-ajunge!, tăie calm Strategul brusc revenit printre ei. - Ceee?!, se scandalizară locatarii. Dar cât cere hoţul, escrocul, impostorul ăla de chirurg?! Lumea era perplexă. Nu-i vorbă, înţelegeau că sănătatea costă bani, dar, în definitiv…, vorba

aia, ce mare scofală şi operaţia asta. Doar nu adăuga, să zici că dă de la el… - Două apartamente?!, se târgui o voce din mulţime.

- 128 -

- Haideţi, haideţi, că cei care pleacă la fabrică au cam întârziat binişor!, observă Strategul privindu-şi atent ceasul. Mai aveţi mult la fierul vechi?, se interesă, preocupat şi senin.

Cu o manevră bruscă, dibace, a gâtului, biata doamnă Isopescu îşi repezi voaleta peste creştet şi începu să hohotească din tot sufletul. Un val de deznădejde cutremură adunarea. Chipul macerat şi ridat îi era înecat în lacrimi. Şiroaie dezlănţuite urmau şănţuleţele în toate direcţiile.

- Trei apartamente!, licitară oamenii sfâşiaţi de durere. - Mie să-mi dea pubela pe care mi-a promis-o!, se trezi, ofensat şi pătimaş, domnul

Simionescu, veteranul, care ameţise de atâta ţopăit într-un picior şi era pe punctul de a cădea. - Termină cu pubela aia odată!, izbucni lumea, isterizată. Doamna Isopescu se clătină un pic, genunchii i se îndoiră, încercă să-şi ţină echilibrul dar se

prăbuşi grămadă pe ciment, leşinată. Cine suporta să o vadă în halul ăsta de frustrare. - Un etaj!!, mugiră oamenii terorizaţi. - Da. Un etaj e bine. Acoperă costurile intervenţiei şi ne rămân şi nouă o grămadă de bani,

spuse Strategul repede. Deci ne-am înţeles? Un etaj întreg? - Da,da, da!, spunea toată lumea, numai să scape odată de calvarul ăsta care părea că nu se

mai sfârşeşte. - Bun, e-nregulă. În cazul ăsta, nu mai avem de ce ne pierde timpul, observă el calm şi

controlat. În secunda aceea, doamna Isopescu se dezmetici din leşin. Scutură puţin din cap să-şi alunge

aerul ebrios al inconştienţei şi totodată să-şi rearanjeze faldurile voaletei care acum îi drapa din nou chipul de smochină ţinută mult timp în apă. Apoi, se căzni cu greu să se ridice de pe jos şi, pe când încă era în patru labe, deci nu-şi mai ascundea pieptul cu mâinile, oamenii îşi dădură seama de tragicul situaţiei în care se găseşte şi de necesitatea imperioasă de a se găsi urgent rezolvarea hidosului handicap. Parcă avea nu patru ci şase membre. Adunarea se cutremură, revelată.

- Hai, rapid că ne prinde noaptea! Cine pleacă la fabrică să o-ntindă fuga marş în clipa asta. Prea ne-am lungit. Vedeţi, coeziunea nu e încă perfectă, unanimitatea nu e deplină. Mai trebuie lucrat la ele.

Cei zece muncitori începuseră să se încoloneze, vioi şi uşuraţi că totul se terminase cu bine şi pe ei îi aştepta o nouă zi frumoasă, plină de dezmembrări, contorsionări şi spulberări.

- Cei care rămân în imobil, să se organizeze pe patru echipe, câte una pentru fiecare apartament. Trebuie golite încăperile, zidite căile de acces interioare, făcute comunicările, scara exterioară, analiza Strategul pe degete.

Munca în imobil debută sub auspicii,am spune,favorabile. Oamenii erau bine-dispuşi,relaxaţi şi dornici să facă o lucrare cât mai frumoasă,mai ales că, acum,existând precedentul parterului, nu mai trebuia să-ţi baţi capul să imaginezi câte şi mai câte soluţii arhitectonice.Era simplu: o scară exterioară, trei comunicări între apartamente şi patru intrări zidite.

Totul la etajul întâi pentru că,natural, asupra acestuia se optase. Doar nu era să vândă ultimul nivel şi apoi să le tot treacă intruşii toleraţi în sus şi-n jos prin faţa ferestrelor.

Era bine ! Strategul plecă să discute cu stomatologul în vederea modificărilor ce trebuiau aduse scării

sale exterioare pentru a fi prelungită până în balconaşul de deasupra. Evident, această modificare trebuia avizată undeva, nu prea se ştia unde, şi se puse problema ce e de făcut, locatarii manifestându-şi chiar o uşoară descurajare. Dar domnul Florescu rezolvă imediat iritantul impediment. Amintindu-şi subit că el cunoaşte la Primărie “un ins”, ţâşni din bloc şi după un timp incredibil de scurt având în vedere amploarea unui asemenea demers (cam cât se fumează o ţigară cu filtru), se întoarse radios şi

- 129 -

triumfător anunţând că, după discuţii interminabile în contradictoriu, reuşise să-şi impună punctul de vedere.

- Daţi-i zor şi nu vă neliniştiţi, spuse el. Totul e sub control ! Apoi îşi privise ceasul şi, calm şi degajat, anunţă că trebuie să se pregătească şi să plece la

serviciu altfel întârzie la pontaj. Adevăru-i că se cam făcuse deja amiaza. De un timp încoace domnul Florescu umbla numai în costume elegante despre care vorbea, netezindu-le duios, că i-ar fi date de şefii săi ca uniformă şi adesea locatarii se minunau ce şansă avusese vecinul să-şi găsească o slujbă aşa de onorabilă. La stat.

Câţiva locatari înşfăcară căruciorul pe rulmenţi şi plecară să aducă materialele necesare modificărilor. Strategul nu-i însoţi, el trebuind să-şi onoreze obligaţiile de mecanic de întreţinere la spital. Dar le dădu adresa unui magazin de materiale de construcţie.

- Când ajungeţi acolo, le explică el, întrebaţi de domnul Milofin şi spuneţi că veniţi din partea mea. Atât ! În rest nu vă bateţi capul cu nimic. Ştie el exact ce vă trebuie.

Apoi, plecă în viteză la spital deoarece era şi el în întârziere, nu înainte de a le mai da câteva indicaţii bine-simţite.

- Sunt convins că pot să vă las pe mână, fără nici o grijă, cheile de la cămările cu conserve. De-acum ar fi şi deplasat să mai planeze suspiciuni între noi. Ce naiba, ne cunoaştem suficient unii pe alţii ! Nu ?!!, le zâmbi el frumos oamenilor care se emoţionaseră. Ce să-i faci, dacă ne-am făcut de cap acum trebuie să fim mai grijulii,mai chivernisiţi. Neglijenţa se plăteşte. Locatarii roşiră şi plecară capetele evitând să-l privească. Erau şi acum jenaţi la amintirea teribilei risipe, a inconştienţei care-i adusese în situaţia actuală. Eleganţa cu care Strategul se autoinclusese printre vinovaţi fusese minunată şi nu trecu neobservată, aceşti oameni fiind, de felul lor, foarte sensibili.

- Dar, lasă, că o scoatem noi la capăt cumva, urmă el încurajator. N-aveţi nici o grijă. Timpul le rezolvă pe toate ! Apoi plecă la serviciu şi locatarii apucară din nou să observe fenomenul inexplicabil şi care-i lua prin surprindere de câte ori Strategul părăsea imobilul. Pe măsură ce se apropia de uşa cu interfon, panoplia cu zeci de decoraţii îi dispărea de pe piept, topindu-se parcă în stofa costumului.

Conservele - bulioane, dulceţuri, zacuscă, murături – trebuiau mutate din cămările de la etajul întâi undeva, evident, pe la etajele superioare şi, evident, se alese pentru asta etajul doi ca fiind cel mai la îndemână. Pentru a se folosi cât mai eficient timpul şi forţa de muncă, locatarii făcură un şir între cele două nivele, urmând să-şi treacă din mână în mână sticlele şi borcanele. Chiar se amuzară un pic descoperind încântaţi că nimeni nu le indicase utilitatea acestei dispuneri, ei trezindu-se dintr-o dată înşiraţi pe trepte, ca după o scurtă perioadă de absenţă colectivă în care mişunaseră teleghidaţi să-şi ocupe locurile. Coeziunea era, fără discuţie, aproape perfectă. Doar domnul Simionescu fu îmbrâncit lejer mai la o parte deoarece se consideră că precarul său echilibru e prea riscant pentru buna manipulare a alimentelor, iar doamna Isopescu nu intra în discuţie deoarece, înţepenită într-un colţ cu braţele încrucişate pe piept, îşi rumega tristeţea copleşitoare.

O vreme, treaba decurse în condiţii optime. Într-o atmosferă veselă, destinsă, borcanele erau trecute din mână în mână, se făceau glume, domnul Nistorescu o tachina pe doamna Tănăsescu prefăcându-se că scapă borcanul chiar înainte de a il trece ei, se râdea de totala lipsă de îndemânare a doamnei Filimon care nu ghicea niciodată partea din care urma să-i parvină borcanul, aşa că cele câteva guri, cei câţiva ochi, buzele linse pofticios, nodurile în gât, privirile înceţoşate ce urmăreau cu jind şi lăcomie conţinutul borcanelor care le zăboveau puţin în palme înainte de a fi pasate mai departe, trecură neobservate. Poate domnul Bărbulescu să fi băgat ceva de seamă, dar n-aveai cum să fii sigur. Şi nici nu se face să calomniezi omul după cum ţi se năzare ţie, doar pentru că notează ceva într-un carneţel.

Vocea de la capătul superior al şirului anunţă la un moment dat că dulceaţa i-a depăşit deja gleznele. Şirul exclamă încântat. Probabil pentru a-şi camufla lipsa de aptitudini, doamna Filimon chiar încercă să aplaude dar o făcu mai rău de oaie pentru că scăpă borcanul şi numai săritura de tigru a

- 130 -

domnului Paraschivescu o salvă de la dezastru. Oricum, oamenii urlară îndelung la dânsa, în final fiind declarată, în unanimitate, iresponsabilă. Totuşi, incidentul nu strică buna-dispoziţie şi activitatea continuă cu elan mai ales că domnul Bărbulescu anunţă la un moment dat că tocmai îi trece prin mâini borcanul cu numărul treisute, de se şi mirau cum reuşise să facă două lucruri deodată: să numere în timp ce critica încontinuu cu voce joasă, situaţia dezastruoasă în care ajunseseră cu toţii.

La un moment, dat ilaritatea atinse cote de neimaginat pentru că pe scări apăruse cetăţeanul care lingea fulgerând un cornet din carton şi cineva observa ce avantajat e el în muncă de acest tic. Speranţa dormea înfiptă în buzunarul de la piept şi câţiva locatari avură imboldul afectuos de a se interesa de variaţiile de volum pe ziua în curs. Dar n-aveai cu cine discuta.

Vocea de sus anunţă că dulceaţa i se apropie vertiginos de genunchi. Răcnete de entuziasm acompaniară informaţia.

Pe urmă lumea se mai temperă şi activitatea îşi încetini puţin ritmul deoarece îşi făcu apariţia Procreatoarea şi oamenii se traseră respectuoşi pe lângă ziduri să-i facă loc. Nu se ştia de unde apăruse, pe unde umblase, dar era bine că avea o traiectorie ascendentă pentru că acum n-avea nimeni timp să umble după ea prin oraş.

Foarte iscusit, domnul Ştefănescu îşi escamotă adicţia, nevoia imperioasă, remarcând într-o doară ce bine ar fi fost dacă s-ar fi pus pe iarnă şi nişte sticle de Havana Club pe care acum să le fi trecut din mână în mână. Toată lumea înţelese şi fu de acord că ideea colocatarului este strălucită, dar, totodată, remarcară, uşor iritaţi, că n-au ce face, unitatea de monolit a şirului e indispensabilă bunei sale funcţionări. Îi scoase din impas buna doamnă Isopescu biata care, cu chiu cu vai, coborâ la subsol şi le aduse, purtându-le la piept, două sticle de Havana Club pline ochi. Oamenii îi mulţumiră fericiţi dar prin crep nu răzbătu dacât un fornăit sfâşietor. Pe rând, între două borcănele cu dulceaţă pentru a nu se pierde ritmul, sticlele urcară şi ele scara dintre etaje trecând din mână în mână şi ajunseră sus golite. Lucrătorii plescăiră, ochii se împăienjeniră uşor, răsuflară satisfăcuţi, râgâiră discret şi damful venit din măruntaie le gâdilă ameţitor mucoasele, apoi amorţiră uşor, rezemaţi de ziduri cu pleoapele întredeschise.

Orice s-ar spune, când eşti înconjurat de camarazi, de oameni ca tine şi pe care poţi conta, greutăţile prin care treci îţi par un fleac, îţi vine să şi râzi de ele. “Tare-i frumoasă viaţa la bloc”, şopti cineva şi pleoapele se zbătură leneşe în semn de aprobare.

- Hai, hai cu borcanele, că ne-apucă noaptea!, zbieră glasul de sus. Lumea tresări abulică şi se dezmetici încetişor. - Ce zbieri aşa, mă!, spuse domnul Tănăsescu nepăsător, apoi căscă îndelung, molipsitor. O vreme, întreg şirul se îndeletnici cu căscatul. Oamenii se îndreptau de şale, scuturau

capetele să-şi alunge amorţeala, se răsuceau cu mâinile înfipte în şolduri şi se frecau la ochi să se dezmeticească.

- Hai, domnule, odată, se lamentă vocea de sus, că uite-acu vine Strategul şi noi n-am făcut mai nimic. Şi ăia unde-or fi umblând atâta?!, adăugă, evident referindu-se la echipa care plecase după materiale.

- Da, da, să continuăm, se înviorară locatarii şi privirile se îndreptară din om în om spre treptele inferioare de unde trebuia să se reia lucrul.

- Hei, cel de jos, dă drumul la borcane!, strigau unii-alţii. - Care-i acolo de se smiorcăie atâta?! - Alo, trebuia să fii mai moderat dacă te ştii aşa sensibil!, râse cineva. Apoi se constată dezastrul. După minute bune de aşteptare şi strigăte, pe când oamenii se înghesuiau deja să coboare

scările şi să-l ia în primire pe leneşul care ţinea în loc treaba(“ De la el au început să circule sticlele. Precis s-a servit din plin înainte să le dea mai departe”) în pragul fostului apartament al cetăţeanului apăru domnul Gingulescu. Alb ca varul, se rezemă de perete şi se uită la cei din jur cu ochi goi, miraţi. Locatarii se priviră întrebători unii pe alţii şi câţiva chiar zâmbiră. Domnul Gingulescu ţinea în braţe un balot uriaş de vată albă, de după care abia se vedea.

- 131 -

- Măi, ce-ai mai îmbătrânit, râse cineva. Părea că îi crescuse o imensă barbă albă care se drapa în falduri până la podea şi mai venea şi

urma sa ca o trenă căreia nu i se vedea capătul. - Asta ce mai e?! Ce-ai mai dibuit, iarăşi?!, îl suspectă cineva pe colecţionarul fanatic care

zăcea în domnul Gingulescu. Dar domul Gingulescu nu răspunse la întrebare ci, cu gesturi atente, începu să se

descotorosească de barbă. Nu o îndepărta cu ambele mâini deodată ci când cu una când cu cealaltă, iar mâna care nu lucra o ţinea ca şi cum ar fi avut un copil la piept. Vata zbura în jurul său în vălătuci groşi şi se răspândea luată de pale de curent. Locatarii trebuiau acum să se tot ferească şi să dea şi ei din mâini astfel că minute bune întreaga adunare păru că luptă să reziste unui atac aerian susţinut simultan din direcţii multiple. Totuşi, lupta era crâncenă iar inamicul perfid şi tenace astfel că în scurt timp o nea pufoasă şi voluminoasă potopise zona şi oamenii arătau ca ninşi.

Când, în sfârşit, printre smocurile albe se întrezări domnul Gingulescu, se văzu că acesta ţinea în braţe un fel de broască râioasă enormă, verzuie şi buboasă care privea la oameni cu gura căscată. Dintre fălci îi curgea un firişor subţire şi cleios de lichid tulbure galben-verzui şi aerul se umplu instantaneu de o duhoare care-ţi lichefia şi creierii.

- Ce-i cu putoarea asta înfiorătoare?, se interesă domnul Bărbulescu răguşit cu ochii ieşiţi din cap, în timp ce faţa îi luă o culoare galbenă, de insectă tropicală.

Năucită, lumea îşi căuta febrilă batistele. - De te şi miri ce mai poate găsi omul ăsta!, spuse cineva, icnind înfundat. Între timp grupul se depărtase de domnul Gingulescu urcând cu spatele treptele scării,

alungaţi de miros, şi acum îl pândeau din vârful ei adulmecând prin aer limita de siguranţă. - Ce ţii în braţe?, îi strigă de sus domnul Bărbulescu. Ce-i aia şi ce vrei să faci cu ea?! Jos, domnul Gingulescu scutură din cap împrăşţiind un nor de vată, se depărtă de peretele de

care se rezemase şi, cu o opintire supremă, începu să se îndrepte nesigur spre scară. În tot acest timp arătarea hidoasă i se legăna în braţe şi la fiecare pas gâlgâia lichid galben-verzui prin gura căscată.

- Stai, ce dracu vrei să faci?!, zbieră de sus lumea înspăimântată. Să nu vii cu bestia aia aici! Derutat, domnul Gingulescu începu să se fâţâie de colo-colo cu paşi mărunţi, neştiind încotro

s-o apuce. - Lasă jos ce ţii în braţe şi urcă singur!, îl somă domnul Bărbulescu. În sfârşit, în mintea locatarului se produse o clarificare. Acesta se decise să se debaraseze de

monstruozitate pe care o lăsă jos pe ciment, un pocnet surd şi un ultim gâlgâit abundent certificând contactul cu solul. Apoi se dezdoi de şale şi o luă agale pe scări în sus, apropiindu-se de oamenii din vârful ei într-un nor de vălătuci care-l însoţea permanent.

- Unde-ai mai găsit şi scârboşenia aia?!, ţipau la el oamenii în vreme ce se apropia. Nu puteai să ne-o prezinţi după restaurare? Uite ce-i pe tine, uite în ce hal duhneşti! Noi muncim, avem treabă şi dumnealui îi arde de vechituri. Ce-i aia? Unde-ai găsit-o? Din ce secol e?

Ajuns în vârful scării, domnul Gingulescu îşi privi camarazii, scutură doi-trei vălătuci din păr, apoi trase adânc aer în piept şi, cu glas de colecţionar împătimit, adjudecă:

- Gogoşari umpluţi cu varză! Mirarea e o stare de graţie caracteristică şi naturală copiilor. Asta se ştie. Cine nu a văzut

micuţii minunându-se cu răsuflarea tăiată de emoţie de câte şi mai câte adevăruri elementare, banale pentru adulţi, întrebând de mii de ori acelaşi lucru, adesea absurd, sâcâitori şi îndârjiţi ?

De asemenea se spune că intensitatea surprizei, a capacităţii de a te minuna, scade invers proporţional cu înaintarea în vârstă, adică un adult, un om matur, nu mai poate fi luat atât de uşor pe nepregătite. Nici nu şade bine.

- 132 -

Pe de altă parte, deznădejdea, incapacitatea de a mai nădăjdui, ar fi o stare a cărei intensitate creşte direct proporţional cu înaintarea în vârstă. Adică, un copil nu-şi pierde nădejdea el fiind foarte ocupat să se minuneze.

În principiu, cam aşa este: copii se miră iar adulţii deznădăjduiesc. Fiecare cu treaba lui. Dar asta numai în principiu, numai dacă vorbim de individul comun, personajul banal şi tern care compune societăţile, masele de manevră, insul acela care de la o vârstă devine ipohondru, reptilian şi dependent de prostiile psihologilor. Într-un cuvânt, carne de tun.

Ori noi nu vorbim aici de carne de tun. Ar fi şi o pierdere de vreme. Aici e vorba de oameni extraordinari, de o societate exemplară care dispreţuieşte canoanele, prejudecăţile, oameni înflăcăraţi de mari şi înălţătoare aspiraţii, nu nenorociţii de aşa-zişi cu picioarele pe pământ, incapabili să-şi dorească mai mult decât ziua de mâine.

Astfel, contrar aşteptărilor, sentimentul la aflarea veştii fu o reacţie de uimire, de mirare cotropitoare. Nicidecum spaimă sau deznădejde. Deznădejde, în fond, pentru ce?

- Hai să vedem şi noi!, spuneau locatarii înfriguraţi de curiozitate, uitând şi de putoare şi de vălătucii care ningeau şi se învolburau peste tot de parcă s-ar fi spart perne.

Se repeziră în jos pe scări şi, la câţiva paşi de broasca enormă, îşi frânară goana oprindu-se unii în alţii. Se aplecară spre ciudata arătare şi începură să o fixeze cu atenţie.

- Fantastic !, exclamă cineva. - Auzi cum bolboroseşte… - Fierbe namila. - Bine că n-a explodat. - Nici n-ar fi fost de mirare la cât gaz s-a acumulat ! - Dar ştiu c-a mucegăit. Ei bine, da ! Ceea ce la prima vedere aducea cu mutantul unei broaşte râioase, era, de fapt, un

borcan de cincisprezece litri umplut cu gogoşari cu varză muraţi în oţet. Adică asta fusese la început şi s-ar fi dorit să fie şi acum dacă procesul de conservare nu ar fi fost afectat pe parcurs, nu se ştia când, prin combinarea conţinutului cu, ce credeţi ?, cu un mic, invizibil, spor. Atât.

Dar ce pagubă ! Sporul acela minuscul se înmulţise, dăduse naştere unor colonii din ce în ce mai numeroase,

mai ramificate, care invadară conţinutul împresurând şi perforând gogoşarii, varza, fibrele, celulele, moleculele, hrănindu-se cu ele, dezvoltându-se, înflorind şi eliminând gaze. Conţinutul se macerase căpătând o consistenţă putredă, gelatinoasă, vâscoasă, cu aspect bubos, tulbure, ulcerat. Malign. Gogoşarii, verzi şi roşii, fuseseră cotropiţi de tumori. Unele din acestea făcuseră explozie lăsând în loc nişte găuri prin care împroşcase la exterior varza fermentată. Totul plutea într-un lichid opac, cleios şi care se întindea ca o ectoplasmă. Emanaţiile din interior se acumulaseră, se acumulaseră, până la un moment dat când, dislocând capacul, reuşiseră să se elibereze într-un rânjet gazos.

De-aici încolo fusese simplu. Ca dintr-o maşină de spălat în care pui foarte mult detergent, gura borcanului începu să vomeze vălătucii de mucegai. Nimeni nu ştiuse, atâta timp cât nimeni nu-i zgândărise.

- Măi, să fie…,îşi spuneau acum locatarii. - Ce chestie. - Să mă trăznească dacă am mai văzut aşa ceva ! - Extraordinar ! - Or mai fi şi altele ? - Toate sunt aşa, anunţă domnul Gingulescu. Parc-am ţine baloţi de bumbac în cămară. Alb

ca zăpada peste tot ! - Oare ce s-o fi putând face cu tot mucegaiul ăsta ?, se întrebau unii. Cineva spuse că din mucegai se extrage penicilina şi lumea exclamă, încântată, că poate dacă

ar face contract cu o fabrică de antibiotice, evident de stat… Ce ?! Alţii cum culeg plante medicinale ?! Asta pe lângă faptul că demersul lor ar avea chiar şi un caracter umanitar, nu ?! Ar lucra gratis !

- 133 -

- Parcă v-am trasat nişte sarcini ! Nu ?! Ce naiba faceţi aici ? Ce-i porcăria asta ?!, bubui vocea Strategului. Pe moment, oamenii se repliară puţin din calea lui, se făcu o oarecare linişte, dar nu deplină, ca de obicei la apariţia sa. Un freamăt continua să zbuciume mulţimea. Ar fi vorbit toţi deodată, nerăbdători să-i arate Strategului strania descoperire care-i uluia şi intriga.Totuşi, pentru că nu îndrăzneau să vorbească neîntrebaţi, se mulţumeau să privească, zâmbind cu gura până la urechi, neaua care zburătăcea de colo-colo şi să încerce discret să apuce câte un vălătuc, anume pentru a-i atrage atenţia asupra acestora. Strategul începu să umble printre oameni şi să cerceteze zona. Mai întâi, privi îndelung respingătorul recipient care continua, neobosit, să sfârâie şi să bolborosească, gâlgâind, pufăind şi aruncând mucegai în toate părţile, apoi vălătucii care se învârtejeau prin aer şi în cele din urmă intră în cămări.

Abia acum locatarii îşi ţinură respiraţia şi, cu ochii arzându-le de emoţie, aşteptară satisfăcuţi să-i audă reacţia care nici nu întârzie să se producă din interior auzindu-se un clămpănit violent urmat de două horcăituri lugubre. Apoi se lăsă o linişte deplină.

După minute bune în care nerăbdarea se acumula, Strategul reapăru. Mulţimea se cutremură nedumerită. Nu acest efect îl scontaseră. Strategul umbla împleticit, cu privirile vraişte şi părul vâlvoi plin de scame albe. Mandibula îi izbea ritmic sternul. Cei din hol îl priviră înspăimântaţi. Ce se întâmplase? Ce nu era bine?!

- Sabotaj!!!, urlă Strategul de se cutremură blocul din temelii şi panoplia zornăi înnebunită. Mulţimea se scutură ca electrocutată. Deruta era deplină. - Mână criminală!!! Printre noi…trădător!…….capitalist împuţit!, horcăi el. Agoniza. Nu mai reuşea să se stăpânească. Obrazul îi căpătase o culoare violacee şi îşi ţinea

zdravăn falca cu ambele braţe. - Facem penicilină, propuse, senin, domnul Gingulescu în vreme ce, cu bobârnace bine

plasate, imprima diverse traiectorii vălătucilor. Strategul se cabră într-un spasm teribil. Chiar şi mandibula i se opri o clipă locului şi, cu ochii

deveniţi două fante, îl studie îndelung pe locatarul care continua să se zbenguie printre vălătuci apărând când şi când prin mulţime, acolo unde ceaţa nu era atât de deasă. Restul aşteptau împietriţi, expirând uşurel pe gură mucegaiul care-i potopea.

- Ce-ai spus?, şopti suav Strategul şi gura i se strâmbă într-un rictus demonic. - E simplu, nu întârzie răspunsul care se auzea când mai tare când mai slab şi din diverse

zone ale mulţimii. Mucegai egal penicilină. Asta o ştie oricine. În clipa aceea se auziră tropote pe scări. Veneau, în sfârşit, oamenii cu materialele de

construcţie. Târau şi cărau saci de ciment, var, nisip, cărămizi, fire de ţeavă şi alte câte şi mai câte materiale.

- Cred că s-a spart un sac cu var, observă domnul Stănculescu, încercând să răzbată prin pâcla deasă care-l învâluise. Alo, e cineva aici?! Hai c-am adus tot ce trebuie.

Până târziu în noapte se munci încontinuu, pe brânci, la “asanarea focarului”, cum numi

Strategul operaţiunea de curăţire a cămărilor de la etajul întâi şi sortarea a ce mai era bun, comestibil, din marea masă amorfă, gelatinoasă, putredă şi mucegăită. Conform unui bilanţ neoficial care circula şoptit din om în om, din cantitatea totală de vreo cincisprezece mii de sticle şi borcane cu conserve, mai puteau fi recuperate, mai meritau ţinute, câteva sute. Către o mie. Era un dezastru cu urmări pe termen scurt şi lung incalculabile şi, evident, trebuia urgentată tranzacţionarea nivelului întâi.

Totodată, se impunea o plenară lărgită în care să se facă o analiză profundă a greşelilor şi să se găsească, neîntârziat, inamicul, sabotorul, elementul reacţionar care, complotând în taină, îşi bătuse joc de bunacredinţă şi de munca oamenilor cinstiţi.

- 134 -

- Avem un dizident printre noi? Un duşman de clasă?! Unul căruia nu-i mai place? Un laş care n-are curajul să spună public ce îl nemulţumeşte?! Nu-i nimic, îl vom descoperi şi pedepsi exemplar, ameninţa Strategul în timp ce se plimba cu mâinile la spate printre cei care greblau cioburi amestecate cu murături vâscoase.

Spre seară apăru şi domnul Florescu, evident, elegant şi spilcuit în costumul pe care-l primise de la serviciu ca uniformă. Umblând cu grijă printre cioburi să nu alunece, se interesă ce se petrecuse şi “ce-i cu penele astea”. Aflând despre ce e vorba, nu păru prea marcat. Adică nici mirat, dar nici deznădăjduit. Întrebă pe unde e Strategul şi, după ce stătu puţin de vorbă cu acesta, reapăru scrâşnind, vizibil marcat, de credeai că putrezise în el ceva şi fu nevoie de câţiva locatari care să-l calmeze deoarece, scoţând briciul, spuse că licheaua care a provocat această nenorocire trebuie urgent descoperită şi apoi “lăsaţi pe mine!”. După care, motivând că mai are ceva treabă, dispăru din imobil. Domnului Diaconescu, care ducea la ghenă o găleată cu gogonele mucegăite, i se păru că-şi vede vecinul instalându-se pe locul din spate al unei limuzine. Dar, pentru că se făcuse deja întuneric, nu putea fi prea sigur că e chiar el.

Când, în sfârşit, tot nivelul întâi fu curăţat şi cele patru apartamente eliberate de tot ce se afla în ele, începură modificările propriu-zise care durară până a doua zi către amiază. Locatarii crăpară pereţii, zidiră căile de acces interioare, tencuiră, zugrăviră, iar la urmă, prelungiră şi scăriţa exterioară de la intrarea stomatologului şi până în balconaşul de deasupra. Nu era mare lucru, era vorba doar de vreo doi metri şi jumătate. Strategul chiar observă că “aşa, puţin câte puţin, nici nu bate la ochi”, în sensul că şi fără aprobare ar fi putut demara lucrările. Stomatologul, ieşit în balconaşul clinicii, îi lăudă pentru ingeniozitatea şi eleganţa cu care făcuseră prelungirea şi se minună aflând că deja totul era isprăvit.

- Cum?! N-aţi auzit nimic? Dar am lucrat toată noaptea!, se minunau oamenii. - Iar eu am făcut implanturi toată noaptea. Acum, că totul se terminase, osteniţi dar cu sentimentul muncii bine făcute, a datoriei

împlinite, locatarii colindară prin imobil şi pe dinafară să vadă cum le-a ieşit treaba. De data asta nici nu mai părea atât de stranie modificarea deoarece, spre deosebire de parter unde totul era negru şi beznos, etajul întâi era alb imaculat, luminat prin geamurile uscătoriei şi plin de plante. Acum, venind din stradă, urcai ca într-un turn fără să te opreşti, nici n-aveai de ce, până la etajul doi.

Era bine! Însă, reîncepea calvarul tranzacţiei imobiliare, trierea cumpărătorilor, întrebări, schimburi de

impresii, izgonirea unora, purecarea până la sânge a altora care abia în final, când totul părea, în sfârşit, în regulă, dezamăgeau prin câte o afirmaţie atât de gravă că te şi minunai cum de reuşiseră să se fofileze până într-un stadiu atât de avansat. Cu ocazia asta chiar îşi amintiră de unul din cei mulţi care veniseră să cumpere parterul şi care abia după o oră de întrebări-cheie urmate de răspunsuri foarte bune, pline de bun-simţ, îşi tăiase singur craca de sub picioare, remarcând:

- În ziua de azi numai cine dă din coate reuşeşte. Încolo, din partea mea, n-au decât să crape toţi!

Şi la urmă tot el înjura şi ameninţa şi întreba de ce e plin de sânge. Amintindu-şi toate astea, locatarii începură deja să fiarbă, să se indigneze şi să-şi smulgă

părul din cap numai gândindu-se la ce-i aşteaptă: ce efort de perspicacitate, atenţie, subtilitate, intuiţie, viteză în a răstălmăci rapid răspunsurile cumpărătorilor nu care cumva să se lase induşi în eroare, păcăliţi de o aşa-zisă bună.credinţă. Iar trebuiau date anunţuri în ziar, din nou trebuiau aşteptaţi cumpărătorii în balconaş, acum la etajul întâi, întâmpinaţi cu zâmbete şi amabilitate chiar înainte de a se şti ce hram poartă, ce ambiţii îi macină, cu ce gânduri vin. Nu le plăcea să stea de vorbă cu ei. Se lămuriseră. Nu le plăceau oamenii, oamenii ăştia noi, agresivi, agitaţi, veşnic în mişcare, veşnic puşi pe fapte, pe căpătuială.

- 135 -

- Am un cumpărător sigur! Un om la locul lui, onest, cu dragoste pentru aproapele său, trâmbiţă Strategul. Dacă vreţi, îl aduc să-l cunoaştem cu toţii şi, bineînţeles dacă vă convine şi vouă…

Lumea sări ca arsă. Cum să nu vrea?! - Păi, aduceţi-l! Să-l cunoaştem!, strigau, plini de speranţă, vorba aia, o recomandare chiar

din partea Strategului… Strategul mai stătu un pic pe gânduri, dar oamenii îl îmboldiră, veseli, să meargă să aducă mai

repede persoana. - Bine…, cedă el în cele din urmă. Mă duc după el. Dar, vă rog un singur lucru: să nu-l

asaltaţi cu întrebări, să nu-l bruscaţi. E un om sensibil, cu suflet nobil. Fin. Ostilitatea îl înspăimântă, observă el în timp ce-şi mângâia panoplia. Ca şi noi, luptă să stârpească răul de la rădăcină. Face fapte bune!

- Bine, bine, dar ce face?! Cu ce se ocupă?!, se interesa lumea, curioasă şi nerăbdătoare să afle mai multe despre un astfel de om , despre unul de-al lor.

- O să vedeţi. Toate la timpul lor, îi temperă Strategul. Mă duc să-l aduc. Şi părăsi imobilul într-o direcţie necunoscută. După vreo două ore, timp în care locatarii se perpeliră în balconaş, din capătul străzii, hăt-

departe, observară venind doi oameni. Unul din ei era, sigur, Strategul. Asta era indiscutabil. Celălalt, după toate aparenţele, nu putea fi decât cumpărătorul onest. Balconaşul se zvârcoli puţin pentru a-şi face loc să-l vadă mai bine pe potenţialul vecin. Unii chiar încălecară, periculos, balustrada şi, cu gâtlejurile întinse, se străduiau să-l observe ei cei dintâi şi să transmită celorlalţi primele impresii, la cald. Numai domnul Diaconescu rămase ceva mai în spate şi, fixându-l pe necunoscut, se scărpina în creştet şi-şi arunca din când în când ochii spre cer.

Chiar şi aşa, privit de la distanţă, însoţitorul Strategului părea un tip amabil, ponderat şi care-şi ştie lungul nasului deoarece avansa alături de acesta într-o atitudine oarecum servilă, uşor aplecat într-o parte, iar un braţ îl ţinea în permanenţă îndoit din cot şi rigid pe lângă trup. Parcă levita.

- Dânsul vrea să cumpere de la noi! El e omul despre care v-am vorbit, spuse Strategul când, în sfârşit, ajunseră sub balconaş.

Sprijiniţi de balustradă, locatarii zâmbeau cât mai ospitalieri şi cordiali, aşa cum fuseseră preveniţi.

- Poftiţi, poftiţi…, fu îndemnat noul-venit. Haideţi sus, nu mai staţi acolo că vă striveşte mulţimea.

Într-adevăr, cei doi făceau cu greu faţă îmbulzelii şi aglomeraţiei de la uşa stomatologului, uşă pe care intrau şi ieşeau încontinuu pacienţi în diverse stadii de suferinţă: însângeraţi, ştirbi, cu protezele în borcănele, zbierând şi ţinându-se de cap sau pur şi simplu, aceştia, cei drept, mai rar, zburând prin uşă direct pe şinele de tramvai.

- Dânsul ar dori să cumpere, evident dacă suntem cu toţii de acord şi evident la un preţ convenabil pentru ambele părţi, spuse Strategul în timp ce urca, gâfâind, scăriţa. Trase cu ochiul celor de sus reamintindu-le să se poarte cu tact şi cordiali, insul fiind deosebit de sensibil.

Locatarii făcură semne discrete, liniştitoare, că n-au uitat care le fusese înţelegerea. Apoi, cei doi vizitară pe îndelete spaţiul sortit vânzării, urmaţi la o oarecare distanţă de

ceilalţi. Strategul îi prezentă pe rând fiecare încăpere, în tot acest timp cei doi discutând între ei cu voce joasă. Cumpărătorul se tot răsucea, arăta cu degetul pereţii şi din, când în când, se oprea locului şi cu mâna dreaptă făcea gesturi largi care parcă deschideau noi şi noi spaţii. Ba, la un moment dat, arătă ceva şi în sus, dar din expresia feţei Strategului simţi că e mai bine să o lase baltă. Pe aproape tot parcursul vizitei, stânga şi-o ţinu în aceeaşi poziţie rigidă, îndoită pe lângă trup, ca paralizată.

Când periplul luă sfârşit se adunară cu toţii într-una din încăperi. Locatarii aşteptau stânjeniţi. Nu prea ştiau ce să facă aşa că se mulţumeau să-i zâmbească noului venit cât mai ospitalieri, nu care cumva să-l sperie şi să plece.

- 136 -

Plutea o uşoară jenă. Nu ştia nimeni cum să pornească discuţia. - Ce doresc domnii să servească?, sparse gheaţa cumpărătorul luându-i pe toţi prin

surprindere, inclusiv pe Strateg care intră într-o uşoară subluxaţie, apoi râse forţat şi se precipită. - Ha, ha, ha! Desigur, desigur, domnul glumeşte cu noi, ha, ha, ce amuzant… Între timp, se pare că şi cumpărătorul luase aminte la ceva deoarece zâmbi încurcat şi mâna

stângă îi căzu discret pe lângă trup. Siderat, domnul Diaconescu se freca într-una la ochi. - Aşa cum vă spuneam, redeveni sobru Strategul, domnul e o persoană foarte serioasă.

Cinstit, generos, înflăcărat de idealuri nobile, ce mai, aşa cum ne place nouă! Oamenii aprobară din inimă cele auzite, în acelaşi timp studiindu-l cât puteau ei mai prietenos

pe individul care aştepta într-o atitudine condescendentă de care dădea impresia că face eforturi să scape.

- Ne-am cunoscut absolut întâmplător, acum câteva zile. În tramvai. Nu…Pe stradă ! Nu… La magazin ! Nu… N-are importanţă. Avea lacrimi în ochi. L-am întrebat de ce e trist şi numai după multe insistenţe şi-a dat, în sfârşit, drumul la gură. E un om mândru. Demn. Mai rar găseşti asemenea oameni în ziua de azi.

Aprobări vehemente izbucniră din toate piepturile, asistenţa simţindu-se perfect legitimată să constate şi să evalueze această calitate rarisimă.

- Asta e dea dreptul ceva de colecţie, observă domnul Gingulescu mai mult ca să spună ceva.

- Mda, şopti Strategul aruncându-i o privire scurtă, apoi una mai lungă domnului Bărbulescu care nota ceva într-un carneţel.

Domnul Gingulescu nu observă nimic, preocupat cum era să lustruiască o enormă cheie de broască pe care, spunea el, o dibuise la fabrică printre fiarele vechi. Observându-i îndeletnicirea, potenţialul vecin se apropie, vizibil interesat şi, după ce află din ce material e obiectul, spuse că îi poate aduce nişte praf special pentru lustruit tacâmurile.

- Domnul cumpărător!, zbieră Strategul cu un aer exasperat, este mulţumit de ofertă şi doreşte să achiziţioneze acest spaţiu în vederea amenajării unei cantine pentru săraci. Cantină socială. Linişte! Să n-o mai lungim. E un gest nobil, nu-i aşa?! O faptă măreaţă, înălţătoare. Linişte! Cine, dracului, se mai gândeşte la aşa ceva în ziua de azi?! De aceea mi se pare persoana cea mai nimerită, moralmente, să beneficieze de oferta noastră. De acord?! Linişte !

Locatarii încremeniseră şi nu îndrăzneau nici să sufle. Erau de acord, cum să nu fie, mai ales după ce aflaseră ce destinaţie nobilă urma să primească etajul întâi. Însă, inexplicabil şi contrar sfaturilor care le dăduse, taman Strategul era acum cel mai opărit. Ei nu făcuseră decât să zâmbească amabil. El însă, fără nici un motiv evident, se enervase tot mai tare, răcnise şi părea că vorbeşte singur. Iar în final nici nu reieşea dacă chiar aşteaptă un răspuns, o aprobare, din partea lor.

Singurul care nu părea defel şocat de ieşirea Strategului, dar, de altfel, nici n-ar fi avut motive să fie deoarece nu-l cunoştea, era cumpărătorul. Acesta se apropiase de domnul Gingulescu şi, după ce făcuse o uşoară plecăciune în faţa sa, ceruse permisiunea să vadă şi el cheia un pic mai de aproape. Mâna stângă i se îndoise iar din cot.

- Societatea actuală, urlă Strategul, ca scos din minţi, nu mai are nici un interes faţă de omul de rând. Omul simplu, adică. Li-niş-te!!! Acesta poate să crape în şanţ, de frig şi de foame. Leşul îi este dus la groapa comună din simple considerente politice. Nu dă bine la imaginea potentaţilor zilei să zacă stârvurile morman în stradă. Asta e singura lor grijă. Să se menţină pe nişte poziţii, în nişte funcţii obţinute prin fraudă şi corupţie. N-au nevoie de noi decât ca masă de manevră. Carne de tun. Musca !!!

Mulţimea era stană de piatră. Doar într-un colţ, ceva mai la o parte, cumpărătorul şi domnul Gingulescu şuşoteau concentraţi în timp ce întorceau enorma cheie pe toate feţele.

Strategul îi fixa. Ochii îi ieşiseră din cap şi erau roşii-fosforescenţi. Chiar şi în secundele cât tăcea, din fundul gâtlejului îi ieşea un gâlgâit, ca de vulcan noroios.

- 137 -

Acest grav act de indisciplină accentua şi mai mult anxietatea celor de faţă. Crispaţi, locatarii tot trăgeau cu ochiul când la Strateg, când la cei doi. Domnul Gingulescu le devenise tuturor extrem de antipatic. Cumpărătorul, treacă meargă, n-aveau nimic cu el, era nou, nu-l cunoşteau, era om serios. În schimb, Gingulescu era chiar culmea! N-ajungea că toată ziulica, în loc să se ocupe de treburi serioase, târa prin imobil tot felul de obiecte, care mai de care mai dubioase, cu care făcea trafic cine mai ştie cu cine. Mai mult ca sigur le fura. Probabil era de mult timp filat de poliţie care, poate, chiar în acest moment, adulmeca la uşa cu interfon.

- Omul acesta nu a mai putut suporta să-şi vadă semenii cum mor fără ca el să facă nimic. S-a decis să acţioneze. Să intervină. A pus bazele unei fundaţii umanitare non-profit. Sprijin material primeşte de la tatăl său, actualmente plecat într-un schimb de experienţă în Cuba. Doi oameni inimoşi, cinstiţi, cu capul pe umeri… Da terminaţi dracului odată cu cheia aia ! Gingulescule, predă-mi imediat obiectul! I-me-diat!

Un oftat de uşurare străbătu întreaga zonă. Bine că se sfârşise. Cineva trebuia să-l frâneze pe individ, să-i mai taie din elan. Dacă nu, ar fi avut de suferit toţi.

- Despre matrapazlâcurile tale o să discutăm pe larg, în plen, la o dată ulterioară. Pe îndelete. Să vedem şi noi cu ce te tot ocupi dumneata de dimineaţa până seara ca un nabab. Ce tot freci acolo cât e ziulica de lungă… Ba, mai mult, am aflat că periclitezi şi existenţa celorlalţi locatari. Nu-i laşi să muncească. - Cine?... Eu?!...,murmură, gâtuit, domnul Gingulescu,care se îngălbenise şi tot încerca să-i paseze obiectul cumpărătorului. Acesta, însă, îşi pierduse toată atitudinea amabilă şi acum privea nepăsător în jur, cu mâinile vârâte adânc în buzunare. Întreaga lui fiinţă degaja un aer de proprietar. De stăpân. - Ce-ai căutat dumneata la bibliotecă?! De ce îţi împiedici tovarăşul să se achite conştiincios şi corect de îndatoririle pe care le are?

Perplex, domnul Nicolescu se înroşi brusc şi începu să tremure şi să gesticuleze, părând că doreşte să intervină. Se tot uita spre domnul Gingulescu cu o privire vinovată, încercând parcă să-i arate că el habar nu are de unde a aflat Strategul.

- Vrei să fie dat afară? Ai impresia că ne descurcăm foarte bine? Ori ţi se pare că noi, cei aici de faţă, am fi orbi cu toţii?!

Falca îi sărise cât acolo şi ochii îi mocneau în străfundul hăurilor negre. Domnul Gingulescu se sprijini de perete să nu cadă şi înghiţi adânc în sec. - Dar despre toate acestea o să discutăm pe larg la momentul potrivit şi o să vedem ce va fi

de făcut. Pentru că trebuie luate măsuri. Aşa nu se mai poate ! Am rugămintea ca domnul Bărbulescu să-mi amintească de acest incident. Gata ! Toată lumea la treabă ! Rupeţi rândurile !

Adunarea se împrăştie iepureşte, doar domnul Bărbulescu rămase mai la urmă ocupat să-şi noteze ceva în carneţel.

Domnul Gingulescu se evacuă şi el, şontâcăind pe lângă pereţi. - Te termin eu, n-avea grijă, murmură Strategul privind în urma sa. Apoi, se întoarse către cumpărător şi începu să-i explice ceva în şoaptă, în timp ce acesta îl

privea mut de admiraţie. Incidentul Gingulescu timoră locatarii într-atât încât li se făcu lehamite să mai dezbată

chestiunea tranzacţiei. La ultimul nivel bântuia acum o letargie generală, vag întretăiată de observaţii acide la adresa

colecţionarului maniac, a inconştienţei sale dezgustător de pronunţată şi a inutilităţii unor demersuri care nu reuşeau decât să încingă spiritele şi să-i supună pe ei unor riscuri foarte mari. În loc să-şi vadă de treabă şi să muncească cinstit, ca un membru demn al unei comunităţi de oameni onorabili. Să contribuie şi el la binele comun al imobilului cu o sumă, cât de mică, dar obţinută pe căi legale, nu prin şperţ, troc şi camătă.

- 138 -

- Şi ce să facă? Pentru ce să se zbată?, plutea, senină, prin beznă vocea domnului Bărbulescu, în timp ce locatarii se pregăteau de culcare. Asta-i viaţă pe care o ducem noi aici? Vă place cum trăiţi? În întuneric şi înfometaţi?!

Însă nu-i răspundea nimeni. La adăpostul întunericului răbufneau doar câteva mârâieli răzleţe. Dar nici chiar ochii ageri ai domnului Bărbulescu nu puteau străpunge păcura care-i învăluia. Şi degeaba întindea acesta mâinile în toate părţile, încercând să-i pipăie pe cei din jurul său. Cum să facă identificări într-o magmă de trupuri identice care oftau şi năduşeau la unison căutându-şi cele mai bune poziţii.

Apoi, treptat, treptat, imobilul se cufunda într-un somn greu, fără vise. La câteva zile după tranzacţie, buna doamnă Isopescu biata dispăru din imobil, evident pentru

a se interna într-o clinică de specialitate unde să-şi rezolve delicata problemă. Nu se ştia nimic despre dânsa, propriu-zis nimeni nu o văzuse plecând sau măcar să-şi facă micul pacheţel cu obiecte intime, firesc şi indispensabil în astfel de situaţii dificile. Domnul Nicolescu chiar regreta că plecase aşa incognito. Ar fi dorit să-i dea jocul electronic de buzunar pe care-l primise de la concernul mondial odată cu concedierea. Să-i ţină de urât între două incizii.

Însă Strategul le recomandă tuturor să fie calmi, concentraţi asupra problemelor imobilului şi să nu-şi facă griji pentru colocatara atât de greu încercată deoarece e pe mâini bune. Contra unei sume colosale pe care, complet inutil, o mai şi pronunţă, reuşise să o interneze în cea mai sofisticată clinică de specialitate. Suferinda beneficia de îngrijiri complete: avea o rezervă numai a ei, trei asistente bine educate care, pe lângă meseria propriu-zisă, aveau şi vaste cunoştinţe din cele mai diverse domenii ale ştiinţei şi artei, special pentru a nu-i deveni antipatice musafirei şi o echipă operatorie formată din patru chirurgi esteticieni extrem de competenţi, unul din ei având şi două doctorate, în Rubens respectiv Giacometti.

„Mai dă-o dracului, nici chiar aşa!”, mormăise cineva, dar, per global, locatarii erau mândri că reuşiseră să-i asigure pacientei asemenea condiţii. Domnul Nistorescu observă încântat că înainte, când trăiau solitari, izolaţi şi la voia întâmplării, nimeni nu şi-ar fi permis un asemenea tratament, remarcă primită cu satisfacţie de o mare parte din locatari, cu reţinere de câţiva şi cu atenţia încordată de vreo doi-trei.

În ce priveşte cantina, se pare că alegerea Strategului fusese foarte inspirată. Insul reverenţios

era pe gustul tuturor. Elegant, silenţios, mlădios, atent cu oamenii. Locatarii îl ajutară cu mare plăcere să care la etajul întâi mobilierul, vesela, cuptoarele, frigiderele, precum şi o oglindă enormă şi stranie la vedera căreia domnul Diaconescu făcu ochii mari şi începu să bâţâie din creştet ca un parkinsonian.

După ce se inaugură cantina săracilor începu potopul. Omenet gârlă, foc continuu! Mai ceva ca la uşa stomatologului. Staţia de tramvai devenise un soi de câmp de luptă pe care suferinzii trebuiau acum să facă eforturi disperate pentru a rezista valului de hămesiţi care luau cu asalt zona. Indivizii descindeau din automobile luxoase, amănunt remarcat cu mare plăcere de locatari. Era încântătoare grija manifestată de conducerea cantinei de a nu leza şi mai mult demnitatea unor năpăstuiţi ai sorţii care şi aşa sufereau cu vârf şi îndesat.

- Ce dacă-s săraci lipiţi pământului? Sunt şi ei oameni, nu?!, observau locatarii. Ba chiar, la câteva săptămâni, domnul Gingulescu nu mai rezistă şi, întâlnindu-se cu patronul,

îl lăudă pentru atenţia de care dădea dovadă în relaţiile cu nefericiţii săi clienţi. Şi, deşi acesta îl privi cruciş şi îl întrebă de mai multe ori despre ce săraci vorbeşte, domnul Gingulescu înţelese că educaţia din el nu-i permite să abordeze şi să dezvolte probleme atât de delicate. Şi plecă mulţumit.

Însă, cel mai mult şi mai mult le plăcea locatarilor orchestra. Asta chiar că-i dăduse gata ! Se crease şi un soi de ritual. În fiecare după-amiază coborau în staţia de tramvai şi aşteptau

avizi să apară instrumentiştii. Cu timpul se împrieteniseră cu ei, dădeau mâna mândri şi acum îşi permiteau să-i roage ca în cursul serii să interpreteze şi o anumită bucată muzicală. Pentru ei.

- 139 -

Desigur, tubul închis ermetic percepea sunetele mult atenuate. Totuşi, era o plăcere ca după o zi de muncă istovitoare se adormi legănat de acordurile preferate şi atât de mult aşteptate. Ştiau că se cântă pentru ei şi, Doamne-fereşte, nimeni nu s-ar fi culcat până nu simţeau, înfundat prin ziduri, că li se îndeplineşte dorinţa. Într-o dimineaţă, echipa chiar plecă la fabrică abătută, cu ochii împăienjeniţi şi feţele lungi deoarece orchestra îşi uitase promisiunea. Apoi, neajunsul se remedie rapid deoarece Strategul află de ce au insomnii şi, începând din a doua seară, dedicaţia era interpretată chiar în deschidere. Allegro !

Mai multe zile la rând domnul Simionescu, veteranul, tropăi prin staţia de tramvai încercând să-şi plaseze istorioarele cazone. Însă fără succes. Pacienţii erau prea suferinzi, iar nevoiaşii prea preocupaţi să ajungă odată în cantină ca să mai aibă timp şi de dânsul. Domnul Simionescu spera să dibuie vre-un camarad de arme, poate nu acelaşi contingent, asta ar fi fost chiar culmea, dar măcar acelaşi deceniu. Şi iată că, într-o seară, chipul i se lumină de o tainică fericire când pe portiera din spate a unui automobil care semăna mai degrabă a dric pentru înmormântări colective, atât era de lung şi de negru, descinse pe peron un batrân falnic cu pieptul acoperit de decoraţii.

Cu răsuflarea tăiată, amputatul şchiopătă spre el, ciotul de lemn i se înţepeni într-o gură de canal, se prăvăli cât era de lung, se ridică cu efort, şuieră a epuizare, dar nu se lăsă ! Nu mai avea decât doi-trei metri şi reduta era cucerită. În cele câteva secunde de travaliu domnul Simionescu ajunsese la convingerea deplină că persoana în cauză e fostul său comandant de companie. Ce om admirabil !

Dar, chiar când să-şi îmbrăţişeze superiorul, domnul Simionescu fu imobilizat pe la spate de doi zdrahoni şi numai intervenţia promptă a patronului cantinei care, nu se ştie de ce, se afla prin preajmă ţinând în mâini o tavă pe care era pâine şi sare, îl scăpă pe schilod de la o bătaie straşnică.

Binişor şifonat, domnul Simionescu se replie în spatele uşii cu interfon, între ai lui, dar incidentul îl înverşună atât de tare încât începu să-şi solicite pubela isteric şi agresiv, spre enervarea locatarilor care-i recomandau insistent şedinţe foto prelungite.

Exista, totuşi, un oarecare neajuns. Acum, că nu mai dispuneau decât de trei nivele, locatarii

erau, evident, mult mai înghesuiţi, mai ales că unul din apartamentele rămase era ocupat de Creator. Acesta, deşi postat zile în şir în prag îi implorase pe locatari să nu se jeneze şi să pătrundă fără sfială pe tărâmul minunat al artei, nu obţinuse decât, ca să zicem aşa, o anume accelerare a deplasărilor prin zona uşii. Coborâtorii, dea dreptul se prăvăleau spre parter, în timp ce ascensiunea se făcea printre balustrade. Însuşi Strategul îi atrase la un moment dat foarte serios atenţia să “înceteze cu figurile astea puerile” pentru că, iată, din cauza lui, există riscul producerii unor accidente foarte grave. Apoi lătră prin tot imobilul o disertaţie ce avea ca temă scrofuloza galopantă. Era un deliciu să-l auzi cât de doct descrie dispunerea ganglionilor cervicali.

Creatorul se făcu nevăzut pe undeva prin camere. Bântuia o stare de iritare trenantă. Pentru orice trebuia făcut prin bloc oamenii se îmbulzeau,

se îmbrânceau şi se împiedicau unii de alţii. Rezulta un haos general, ţipete şi urlete, o agitaţie gospodărească frizând patologicul.

La dezmembrări frenezia era formidabilă. Echipele îşi aşteptau rândul scrâşnind din dinţi şi muşcându-şi buzele până la sânge. O vorbă dacă-i spuneai cuiva îi şi sărea ţandăra cât acolo. Un obiect scăpat pe pardoseală îi făcea pe toţi să tremure exoftalmici. Chiar se ceruse un rând nou de scule deoarece, într-un acces de furie, lucrătorii îşi distruseseră propriile unelte sub privirile uluite ale patronului care, la final, primise un sac cu pilitură de fier însoţit de exclamaţia de încântare:

- N-aţi baroasele ! Nervii erau întinşi la maxim şi dacă umblai printre oameni auzeai tot timpul un foşnet

nelămurit. Se înjura încontinuu, în surdină, printre dinţi.

- 140 -

Seara, se refugiau cu toţii sub acoperiş unde dormeau ca sardelele, dar, printr-un acord tacit, peste noapte se răbdau unii pe alţii. Nimănui nu-i era uşor. Toţi sufereau de lipsa spaţiului. Poate doar Strategul să se fi simţit mai la largul său, el având mereu treburi administrative importante pentru rezolvarea cărora era nevoit să lipsească aproape toată noaptea din imobil, imediat după ce-i culca pe locatari.

Şi domnul Florescu mai ieşea pe afară, sau, mai precis, nu era prezent când domnul Bărbulescu dădea stingerea. Dar cine să mai aibă şi grija lui. Oricum, doamna Florescu nu părea deloc afectată de aceste absenţe prelungite ci, parcă dimpotrivă, era tot timpul zglobie, veselă şi încerca să calmeze pe toată lumea, dar asta cu un aer nerăbdător şi cam indiferent.

Doamna Nicolescu o şi apostrofă într-un rând: - Ce te tot hlizeşti ca proasta în loc să pui şi tu mâna să răzui mucegaiul de pe brânză ! Însă doamna Florescu păru că nici n-o aude, absorbită de studierea catalogului unei mari case

de bijuterii. În ultima vreme, la fiecare pală de curent, zburătăceau prin imobil, laolaltă, atât oferte cu

reduceri la produse alimentare în prag de expirare, cât şi cataloage ale unor mari case de modă, producători de ceasuri, maşini, bijuterii. Ba, la un moment dat, apăruse, nu se ştie de unde, schema în creion a planului unei vile cu opt dormitoare, piscină şi amoraşi la poartă, dar lumea nu apucă să o vadă pentru că cetăţeanul Ionescu o şi prefăcu în cornet.

Nu-i vorbă, privite în ansamblu treburile în imobil mergeau cum nu se poate mai bine. Coeziunea era aproape perfectă, conştiinţele frumos modelate, solidaritatea totală.

Existau reale motive de satisfacţie. Domnii Stoenescu şi Grozescu găsiseră de lucru la o măcelărie de stat. Tranşau porci. E-

adevărat, nu primeau bani pentru asta, erau patru săptămâni în perioadă de probă, dar li se servea la amiază câte o supă caldă de măruntaie. Era ceva. Strategul cam strâmbă din nas la auzul veştii, mai întâi îi suspectă de reacredinţă, cei doi se jurară că deocamdată e vorba doar de supă, el începu să înjure capitalismul, dar când, în toiul dizertaţiei, auzi că e vorba de sectorul de stat se înecă şi tăcu subit. Apoi observă că important era că se munceşte.

Totuşi, încă de la început apăru un minor inconvenient legat de înapoierea lor zilnică de la serviciu. Puţeau îngrozitor şi, asta tot n-ar fi fost mare lucru dar, dată fiind raţionalizarea apei, nici nu se puteau spăla ca lumea. Locatarii îi izgoneau scârbiţi de pe oriunde apăreau şi, nu fără temei, mai nou li se spunea „porcii”. De asemenea, se făceau referiri jignitoare la faptul că, deşi „porci”, erau complet inutili comunităţii, fiind slabi, aţoşi şi necomestibili.

Noaptea dormeau pe trepte deoarece la ultimul nivel nu mai erau acceptaţi iar mai jos vuietul venit prin pereţi de la cantină şi stomatolog ar fi făcut imposibilă odihna ori ei trebuiau să fie în mare formă deoarece spintecau zilnic câte doisprezece ore.

Suferinţa îi unise pe „porci”. Dimineaţa la apel stăteau laolaltă, înghesuiţi unul în altul şi mai feriţi de restul locatarilor; seara, aşteptând ca imobilul să adoarmă, şedeau istoviţi pe întuneric în holul negru de la intrare şi nu-şi vorbeau pentru că oricum nu s-ar fi auzit unul pe altul.

Tot Strategul fu cel care, la vreo două săptămâni, puse lucrurile la punct. Însoţit de domnul Bărbulescu, cu carneţelul acestuia în mână, convocă şase locatari, preponderent bărbaţi, la o şedinţă de analiză fulger în subsol.

După ce, aproape o oră le ţinu un curs intensiv de zoologie aplicată, comparându-le diversele părţi ale anatomiei cu similitudini din regnul animalier, pe parcurs chestionându-i frecvent şi duios cum stau cu angajările şi dacă ei au ceva de lucru, le dădu ca sarcină permanentă să cureţe şi să întreţină uscătoria de la etajul al treilea.

Era, într-adevăr, o pedeapsă foarte grea. În uscătoria transformată în cocină era o debandadă cum nu s-a mai pomenit. Dintre uşile împrăştiate peste tot, unele din ele mai-mai să cadă, răzbătea un grohăit sinistru

permanent. Porcul ajunsese monstruos de mare dar din el nu se puteau vedea decât bucile imense şi codiţa. Se blocase între nişte uşi pe care, într-un acces de furie şi le învălmăşise deasupra astfel că,

- 141 -

practic, era nevoit să le ţină tot timpul pe spinare. Aducea a cal de turnir. Mai mult, în încercarea inutilă de a scăpa de povară, le tot zdroncănea câţiva centimetri înainte şi înapoi.

În rest nu făcea nimic. Doar mânca încontinuu tot ce i se punea dinainte. Pentru că dinainte i se

punea destul. Cu toată raţionalizarea, sau poate tocmai din cauza ei, îngrăşarea animalului era privită în imobil ca o investiţie strategică. Iniţial se hotărâse că i se vor da resturile de la mese, dar cum resturi nu rămâneau, i se pregătea şi lui o porţie mare de mâncare, în general aceeaşi ca pentru locatari pentru că ar fi fost muncă de prisos să i se prepare lui separat. Cu toate astea, nimeni nu s-ar fi atins de oala lui nici în ruptul capului.

În uscătorie erau munţi de căcat şi, adesea, cel ce-i ducea mâncarea trebuia să roage un vecin să-l însoţească şi să-l scoată afară de picioare din cocină. Se leşina frecvent. Totuşi, până acum, nimeni nu pusese vreodată problema că ar trebui luate măsuri. În definitiv, era o locuinţă de porc !

Acestea erau datele problemei în momentul în care cei şase ajunseră în faţa uscătoriei înarmaţi până-n dinţi cu găleţi, cârpe şi mături. Strategul dădu chiar o ordonanţă fulger prin care permitea dislocarea unui metru cub de apă în plus, practic dublând consumul imobilului pe ziua respectivă.

Echipa râni o zi întreagă până făcu uscătoria bec. Printr-un soi de extensie a ordonanţei, Strategul mai îngădui ca o anumită cantitate de apă, nu mică, să fie folosită pentru primenirea enormei creaturi. Înarmaţi cu perii mari folosite la spălatul covoarelor, oamenii îi frecară pielea aspră până ce aceasta redeveni roz şi fără ţurţuri.

- Porcii sunt o investiţie bună, comunică Strategul locatarilor care se adunaseră în faţa uscătoriei şi, plini de admiraţie, studiau metamorfoza.

Fiara dezlănţuită tropotea acum, plină de încântare, prin spaţiul care se mărise şi strălucea de curăţenie, derapând serios la viraje.

- Da, porcii sunt o investiţie bună, reluă şi domnul Bărbulescu, ca un ecou. Toată lumea fu de acord că Strategul era axiomatic. Apoi, adunarea se împrăştie rapid pentru că pe suprafaţa plană şi perfect spălată apăru subit o

denivelare. Porcul tot porc rămânea. Ulterior, „porcii” încercară să-i mulţumească Strategului pentru că luase atitudine, însă acesta

îi ascultă cu răsuflarea tăiată şi îi expedie rapid şi fără vorbe deoarece nu-i suporta cum put.

Într-o seară, târziu, imobilul avu parte de o surpriză aproape de necrezut. Tocmai se terminase cina şi majoritatea locatarilor mai zăboveau pe la mese trăncănind alene

printre râgâieli. Le tihnise grozav felia de pâine cu unsoare, iar acum mistuiau ultimele firimituri. Strategul însuşi adusese borcanul de nu se ştie unde şi, după ce se plimbase cu el printre mese să-i poată admira toţi conţinutul auriu, lansase provocarea, cu un răcnet şăgalnic:

- Până la fund ! Şi aşa şi fusese ! Aşadar, în timp ce lumea picotea îndobitocită şi ghiftuită pe la mese, în aria lor vizuală apăru o

fantomă. Sau, cel puţin, asta le păru lor a fi femeia pe care, deşi nu o mai văzuseră niciodată, semăna totuşi cu cineva. Dar cu cine ? Aducea a persoană cunoscută, dar parcă totuşi…

Femeia apăruse subit în mijlocul lor. De fapt, era acolo pentru că nimeni nu-şi amintea să o fi văzut venind. Pur şi simplu, la un moment dat, locatarii observară că, la masa de pe podium, Strategul nu mai e singur ca de obicei, ci stă de vorbă cu această misterioasă doamnă. Pentru că, fără îndoială, era o doamnă, asta se vedea de la o poştă.

Picior peste picior şi cu trupul uşor înclinat către Strateg, parcă să-l audă mai bine, doamna privea într-un punct fix părând foarte concentrată la ce-i spune interlocutorul. Doar din când în când înălţa capul şi privirea ei visătoare mătura sala de mese.

- 142 -

Oamenii se holbau la dânsa, îşi trăgeau coate pe sub mese, şuşoteau şi dădeau din umeri. O studiau. Avea o ţinută impecabilă, chiar şi aşa cum şedea pe scaun, într-o rână, îmbrăcată cu un taior care-i venea splendid, cu ciorapii de mătase perfect întinşi şi tocuri înalte. Părul strâns la spate îi punea în evidenţă gâtul prelung-mlădios. Ovalul perfect al feţei era neted, fără urmă de rid. Când îşi schimba poziţia răspândea efluvii de parfum fin care învăluiau sala. Părea tânără şi totuşi nu era. Dar nici bătrână nu era. Era ca venită printre ei dintr-o altă lume.

Intimidaţi, dar curioşi din cale-afară, locatarii rămaseră locului la mese. Fierbeau intrigaţi. Niciodată, de când se montase interfonul, nu le trecuse cineva pragul. Desigur, erau comis-

voiajorii, însă aceia, în totalitatea lor, constituiau o masă amorfă de carne şi sânge care nu se punea la socoteală.

Cu doamna aceasta era cu totul şi cu totul altceva. Degaja o identitate. Avea, absolut sigur, un nume.

Dar, cel mai mult şi mai mult îi intriga faptul că le părea cunoscută. Printre mese se lansau supoziţii, tentative detectivistice fără rost, lumea se frământa, se

scărpina. Nici chiar domnul Bărbulescu nu părea să ştie cine e persoana în cauză. Stătea într-un colţ şi o cerceta nedumerit şi holbat. Ora stingerii trecuse cam de multişor însă nimeni nu se dădea dus. Însă, cei de pe podium nu observau agitaţia din jurul lor. Discutau absorbiţi.

La un moment dat, după vreo oră, doamna bău ce-i mai rămăsese în pahar, stinse ţigara şi se ridică brusc. Strategul sări în sus să-i tragă scaunul, o ajută să-şi petreacă pe după umeri o blană splendidă apoi, împreună, bărbatul şi femeia păşiră către ieşire concentraţi la ce-şi şopteau.

Abia într-un târziu observară că nu sunt singuri. Încetiniră, apoi se opriră. Doamna zâmbi şi înclină discret din cap. Strategul tropăi puţin pe loc, şovăielnic, apoi plecă privirea în pământ şi, roşu ca un puber surprins în flagrant, spuse:

- Buna doamnă Isopescu biata s-a întors de la tratament. E din nou printre noi. Îi urăm bun venit.

Fu, de altfel, singura dată când locatarii îşi surprinseră Strategul atât de jenat. Asistenţa încremeni. Domnul Bărbulescu icni în colţul său, scăpă carneţelul şi leşină peste masă. Da ! Dânsa era, într-adevăr. A doua zi dimineaţă, locatarii avură ocazia să o studieze pe îndelete, din toate unghiurile

posibile, şi să-şi facă o părere clară. Doamna Isopescu nu se supără, dimpotrivă, răspunse cu amabilitate la absolut toate întrebările, chiar şi la cele uşor deplasate. De asemenea nu se jenă să le prezinte anumite cicatrici ascunse şi chiar un foarte elegant etui din piele. Într-un anume fel, era chiar de datoria ei.

De asemenea, le mulţumi frumos tuturor, recunoscând de nenumărate ori şi cu mâna pe inimă că, fără suportul lor, atât moral cât, mai ales, financiar, fără compasiunea şi înţelegerea tovărăşească, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile. Prin solidaritatea lor, o scăpaseră de anxietăţi.

Fără discuţie, metamorfoza era formidabilă. Peste tot pe unde, odinioară, se întretăiau şănţuleţe, laba-gâştii, pungi, cearcăne, slănini, coji de portocală, vergeturi şi varice, acum era loc neted, perfect întins, iar de sub bluziţa din mătase translucidă se ghicea un piept frumos arcuit spre înălţimi, de fecioară. Şoldurile se îngustaseră, talia se subţiase, burta, ca un şorţ, dispăruse. Era bronzată şi adia frumos.

Practic, dacă nu s-ar fi văitat într-una cât de tare o supără coxartroza şi reumatismul, ai fi jurat că-i o altă persoană.

În orice caz, locatarii erau extrem de mândri de reuşita lor, mai ales că, la final, doamna le descrise condiţiile de lux din clinică şi avu numai cuvinte de laudă la adresa personalului ultra-calificat. Domnul Simionescu fu copleşit când află că, între proceduri, pacienta nici măcar nu avea voie să se deplaseze pe propriile-i membre ci într-un cărucior cu rotile acţionat electric şi dotat cu bar şi televizor.

Toate bune şi frumoase până aici, atâta doar că, după cum se dovedi ulterior, noua doamnă Isopescu nu prea mai locuia în imobil. În timp ce primea cu amabilitate jocul electronic de la domnul

- 143 -

Nicolescu care dibuia cu mâinile în jurul ei încercând să o localizeze, aceasta le explică locatarilor că este încă în faza de recuperare şi locuieşte tot în clinică însă într-un pavilion separat destinat convalescenţilor.

Le promise însă că va veni să-i viziteze ori de câte ori va fi posibil şi, asta le-o spuse în şoaptă şi mare taină, dacă au nevoie de ceva, orice !, chiloţi, portocale, ciocolată, medicamente, orice-orice, nu trebuie decât să-i comunice, dar discret, şi ea va încerca să-i ajute din moment ce ei nu mai au voie să părăsească imobilul. Apoi îşi trase peste ochi voaleta de mătase cu bobiţe şi dispăru în stupoarea generală.

Cum adică să nu mai părăsească imobilul ?, se întrebau locatarii. Fusese dea dreptul bizară noua doamnă Isopescu. Parcă răspândea răcoare. ………………………. Apoi, la vreo două săptămâni, se produse catastrofa. Într-o zi. Mai precis, într-o noapte, spre

dimineaţă, într-o fracţiune de secundă. Cazanul explodă ! Marea cisternă sub presiune, încărcată, zi de zi, până la refuz cu materie primă fermentată, nu

mai făcu faţă imenselor forţe care o asaltau continuu din interior de atâtea luni de zile. Deşi patru boxe din pivniţă erau doldora cu sticle de Havana Club pline ochi cu rachiu, în baza bunei deprinderi de a preveni lipsurile inopinate, locatarii nu prididiseră nici o clipă să stoarcă firul subţire de alcool. Ca să obţii câteva sticluţe de rachiu, trebuia să înfunzi cazanul cu o mare cantitate de prune. Zeci, sute de kilograme umflau recipientul, introduse continuu cu o lopată de fochist de către unul din locatari, conform unui grafic de rotaţie respectat cu stricteţe. Era o mândrie şi o plăcere să asuzi doar în maieu în obscuritatea subsolului, înconjurat de un munte de borhot, îmbibat de miresme şi miasme, într-o stare de euforie avansată şi nimeni n-ar fi renunţat pentru nimic în lume la acest dulce supliciu.

- Azi am dat opt litri ! - Nu zău ?! - Eu am dat ieri doisprezece ! Astea erau discuţiile în zona boxelor. Însă, nimeni habar n-avea că manometrul de presiune era de multă vreme stricat. Nimănui nu-i

trecuse prin minte să pună la îndoială poziţia acului indicator care, de câteva săptămâni, oricât de încărcat ar fi fost cazanul, nu trecea niciodată de jumătatea scalei.

- Înfundă-l cum se trebuie, nu aşa, de mântuială. Nu vezi că nu se ridică ?! Mai încape, mai încape.

- Puritatea cere forţă. - Dacă n-are presiune, nu scoate esenţa ! - Pu-ri-ta-tea ce-re for-ţă ! Pu-ri-ta-tea ce-re for-ţă !, se scanda prin boxe. Cam asta era atmosfera în subsol de dimineaţa şi până la seara târziu. Doar noaptea, câteva

ceasuri, se întrerupea munca, asta după ce se mai umplea odată zdravăn cazanul, să ţină până în zori. Strategul hotărâse că suprasolicitarea fizică şi psihică prelungite erodează individul prea de timpuriu, ceea ce, la o adică, la o potenţială angajare la stat, se poate transforma într-un handicap. Ori statul nu nici el prost să angajeze oameni gata surmenaţi.

- Noaptea-i noapte, ziua-i zi, observase el. Cum o să vă prezentaţi la angajare, sleiţi, nedormiţi şi trăznind a borhot ! Asta nu se poate.

Probabil chiar acesta fusese şi norocul locatarilor. În orice caz, această decizie a Strategului salvă pe careva din ei de la o moarte sigură.

- 144 -

Cazanul explodă către orele patru dimineaţa. La ora aceea imobilul era tăcut, invăluit în beznă.Locatarii dormeau somnul cel mai

dulce. Doar în cantină mai era ceva mişcare. Căscând de le trozneau fălcile şi umblând împleticit, chelnerii mai adunau câte o ultimă farfurie, întorceau scaunele pe mese, iar muzicanţii îşi împachetau instrumentele cu mişcări teleghidate. Din punct de vedere acustic, imobilul nu producea decât sforăituri, bufnituri de scaune, suspin de acordeoane strânse şi corzi izbite involuntar.. S-ar mai putea vorbi şi de o şuşoteală, dar aceasta cu o intensitate atât de scăzută încât nici n-ar mai merita amintită. Într-un colţ, la o masă, trei capete vârâte unul în altul discutau ceva numai de ele ştiut.

Aşadar, imobilul îşi depăna paşnic existenţa sa nocturnă, fără să iasă cu nimic în evidenţă faţă de restul clădirilor din cartier. Sau din oraş.

Deşi puţin probabil având în vedere ora târzie din noapte, un eventual trecător nu ar fi avut nici un motiv să suspicioneze existenţa, la doar câţiva metri sub el, a unei adevărate bombe.

Cazanul şuiera, mocnea, trepida, clocotea şi zumzăia încercând să facă faţă presiunilor formidabile care se acumulau în el de ore bune. Un abur fierbinte şi acru invadase tot subsolul şi ieşea deja în holul negru de la intrare.

La ultimul nivel, locatarii dormeau temeinic, încleştaţi în visele lor. În cantină era aproape întuneric. Luminile fuseseră stinse, muzicanţii şi chelnerii plecaseră, în

sfârşit, acasă. Doar la masa celor trei mai ardea o lămpiţă. De câteva secunde aceştia îşi rânjeau unul altuia, se băteau pe spinări şi îşi tot strângeau, ceremonios, mâinile. Pe masă erau trei pahare pline pe jumătate cu un lichid maroniu-roşcat asupra căruia lămpiţa arunca reflexe aurii precum şi o sticlă aproape goală. Păreau foarte bine dispuşi. Unul din ei se ridică în picioare şi ţinu o scurtă cuvântare întreruptă mereu de ceilalţi doi care tot încercau, hohotind înfundat, să-l mai tempereze, să nu mai strige aşa. Că se aude. Însă celui aflat în picioare nu părea să-i pese prea tare deoarece, după ce câteva secunde le urma sfatul, nu se mai putea abţine şi iar începea să declame în gura mare două-trei propoziţii, apoi se înneca şi se întrerupea ca să hohotească din nou toţi trei.

În sfârşit, discursul se încheie. Asistenţa aplaudă şi ovaţionă muţeşte. Apoi, cel aflat în picioare ridică paharul şi scandă cu voce joasă un fel de lozincă, moment în

care ceilalţi doi nu mai rezistară şi se lăsară pe spătarele scaunelor ca să poată râde în voie. Lacrimile le curgeau pe obraji. Când, în sfârşit, se săturară, se ridicară cu chin cu vai în picioare fiecare cu paharul în mână, pregătiţi să ciocnească. Chiar avură o tentativă, dar hohotele îi înăbuşiră din nou şi trebuiră să renunţe ca să-şi stăpânească râsul. Până la urmă, deşi ochii le luceau în cap şi oftau tremurat ca să-şi disimuleze ilaritatea, cei trei redeveniră serioşi.

Ridicară din nou paharele, întinseră coatele şi, cu un uşor avânt, fiecare mână porni în întâmpinarea celorlalte două.

Exact în acest moment avu loc explozia. Imobilul gemu şi se cutremură din temelii ca şi când ar fi făcut eforturi disperate să rămână în

picioare.Candelabrele scumpe din tavan porniră într-un balans lugubru, câteva scaune întoarse căzură de pe mese şi în pereţii cantinei apărură instantaneu câteva crăpături de un lat de palmă. Lămpiţa de pe masă se răsturnă iar cei trei scăpară paharele din mâini şi căzură dea valma pe podele.

Atât. Apoi totul rămase nemişcat. Timp de vre-un minut nu se petrecu absolut nimic. Cele trei trupuri zăceau claie peste

grămadă, în beznă. - Vor urma replici, se auzi un glas stins. - Cred că m-am tăiat într-o sticlă, urmă, după o vreme, altcineva. - Eu cred că mi-am rupt mâna. Un timp se aşternu din nou tăcerea şi nemişcarea. - Ce replici ?! - A fost cutremur. Trebuiau deja să pornească sirenele, alarmele, clopotele, maşinile de

pompieri.

- 145 -

- Păi, atunci, ar trebui să ne evacuăm. Să ieşim la loc deschis până mai avem timp. - Eu nu plec din clădirea asta nici mort. Nu-mi părăsesc oamenii pentru nimic în lume, tună

o voce în beznă. Ceilalţi doi chicotiră. - Nici eu nu-mi las clientela fără somon fume. - Iar eu n-aş renunţa la implanturi pentru nimic în lume.

Adevărul e că în secunda exploziei nu se auzise nimic, sau mai nimic. Orişicât,

cantina era la o distanţă de două nivele faţă de zona deflagraţiei şi, după cum bine se ştie, nici nu comunica cu interiorul imobilului. În orice caz, cei trei fuseseră prea speriaţi ca să le mai stea gândul la eventualele bubuituri.

Şeful cantinei se ridică, se pipăi cu de-amănuntul să vadă dacă totul este în regulă cu persoana sa şi, după ce oftă mulţumit, porni, ca din puşcă, dar aferat, să privească pe la ferestre. Trecu aşa din încăpere în încăpere şi din apartament în apartament. Dispunerea aproape circulară a cantinei îţi oferea avantajul că puteai să vezi în doar câteva secunde ce se întâmplă în jurul întregului imobil. După ce ajunse la capăt, făcu cale întoarsă şi se opri în faţa celor doi care, între timp, se ridicaseră şi ei iar acum se pipăiau temeinic să vadă în ce stare se află.

- Nu înţeleg nimic, dar îmi face impresia că n-a fost cutremur. - Atunci ce ? - Nu ştiu. Dar afară nu se vede nici o mişcare. Nici ţipenie de om pe

stradă…Toate sunt la locul lor…, nici o sirenă… - E clar că stăm pe epicentru ! - Fugi, domnule, cu prostiile astea ! Unde s-a mai pomenit aşa ceva ?! - Atunci o fi fost altceva. - Ce ? - Mă duc la mine să verific, hotărâ Strategul. Nu care cumva să fi făcut ceva

troglodiţii ăia ai mei. Srategul ieşi în balconaş, coborâ scăriţa şi dădu ocol imobilului. În momentul

în care intră pe uşa cu interfon înţelese într-o secundă totul. Holul negru de la intrare era invadat de un abur gros de rachiu. Aprinse neonul şi văzu cum alcoolul condensat se scurge pe pereţii brăzdaţi de crăpături mari. Apropiindu-se de un zid care licărea straniu, Strategul se holbă taman în sala de implanturi. Se sprijini de perete să nu se dezechilibreze pe podeaua alunecoasă. Tomurile gânditorului erau jilave şi umflate.

Aburul îl înecă şi, fără aer, tuşi până-i ieşiră ochii din cap iar falca îi sări cât colo. Chinuit şi împleticit, făcu stânga-mprejur şi, ajuns în faţa blocului, se aşeză pe trepte cu faţa în palme, forţându-se să-şi umple plămânii cu oxigen. Mandibula i se odihnea inertă pe genunchi şi, doar din când în când, îl scutura un spasm.

Stătu aşa vreo cinci minute până-şi mai veni în fire cât de cât, apoi se ridică în picioare şi începu să privească în zare. Pe măsură ce gândea, mandibula i se retrăgea puţin câte puţin şi un rânjet i se lăţea pe chip. Brusc, luă o hotărâre, agită pumnul în aer, din doi paşi fu din nou la uşă şi intră inapoi în imobil.

- Catastrofă!!!Catastrofă!!! Trezită brusc, în urlete, marea de trupuri semiadormite îl privea buimacă şi îngrozită.

- Scularea toată lumea ! Drepţi ! Ticăloşilor ! Sabotorilor ! Duşmani ai societăţii ! Urcase în fugă cele patru nivele şi asta accentua şi mai mult starea de nelinişte şi

încordare deoarece locatarii nu prea reuşeau să lege între ele silabele care parcă-i ţâşneau din gâtlej, făcându-şi loc printre metrii cubi de aer pe care-i înghiţea hulpav ca să-şi revină. Ochii

- 146 -

îi ardeau în fundul capului şi, la fiecare înghiţitură, falca i se opintea într-un arc de cerc formidabil, izbindu-se de maxilar cu un pocnet sec. - Ce-aţi făcut, gloată de nemernici ?! Ce mi-aţi făcut ?! Inconştienţilor ! Indiferenţilor ! Infantililor ! Sa-bo-to-ri-lor !!!

Acest ultim cuvânt fu răcnit din toate puterile, parcă cu ultima suflare, cu ultima picătură de energie ce-o mai avea în el. Apoi, Strategul se prăbuşi, lat, pe podele.

Locatarii îngheţaseră, vârâţi adânc unii în alţii în colţul opus al camerei. Se lăsă o linişte deplină. La lumina chioară a singurului bec aprins, feţele erau livide, ca nişte măşti, totuşi stranii într-un fel deoarece ochii erau mobili. Priveau, uimiţi, vinişoarele care apăruseră pe pereţi. Parcă un păianjen foarte harnic, dar cam ameţit, îşi ţesuse pânza în jurul lor. - Ce s-o fi întâmplat ?!, îndrăzni domnul Gingulescu să şoptească.

- Vedeţi ce-aţi făcut ?!, şuieră, apăsat, domnul Bărbulescu.Sabotorilor ! Locatarii îl priviră cu lehamite. Având în vedere că şi dumnealui dormise laolaltă cu

ei, nu vedeau nici un temei pentru care să-şi permită un asemenea ton. - Du-te, mă, dracului, cu sabotorii tăi cu tot !, se enervă domnul Simionescu.Boule!

- Eu sabotor ?!, îngăimă domnul Bărbulescu congestionat şi cu voce stinsă. Inutilule! Domnul Simionescu se învineţi şi ridică membrul amputat să-l izbească. Se produse o încăierare rapidă. Spaima şi tensiunea acumulate îşi spuseră cuvântul. În învălmăşeală se scăpară câţiva pumni în stomac, vreo trei genunchi în burtă. Veteranul, cu ciotul de lemn în mână, încerca să-l ajungă pe domnul Bărbulescu care se ascundea pe după oameni.

- N-am nevoie să mă ajute nimeni. Mă ridic şi singur, se auzi glasul Strategului.

Locatarii se îmbulziră din nou în colţul lor unde încremeniră. Toate privirile erau aţintite undeva într-un punct fix, de preferinţă în tavan sau în podea. Să clipeşti era dea dreptul o îndrăzneală.

- Aţi dormit bine ? Mă scuzaţi că am năvălit aşa, pe nepusă masă. Neanunţat. Că vă deranjez…Deranjez ?!, susură, duios, Strategul.

Mandibula atârna greoaie şi un fir de bale se întindea către podea. - Ce vă tot holbaţi la pereţi ? Ce dacă arată ca parbrizele după coliziune. Tu de

colo, nu mai sprijini zidul acela că s-ar putea să ajungi direct în stradă. Nicolescule, puişor, ţi se închid ochişorii de somn. Nu te jena, drăguţă, nu te jena.

Nu mai reuşi să continue. Furia îl înneca. Tăcu şi începu să cugete. Lumea aştepta nemişcată. Izbucni subit, cu noi forţe.

- Aaa, dar ce tot vorbesc eu aici?! Ce-mi tot răcesc gura de pomană. Stingeţi lumina, trântiţi-vă înapoi pe podele şi horcăiţi în continuare. Asta vreţi, nu ?! La picioarele Strategului bălteau bale aburinde. Nimeni nu se clinti de la locul său. Era prea mare riscul.

- Sooomn !!! Culcarea toată lumea !, urlă ca un animal apocaliptic şi becul chior din tavan explodă. Se făcu beznă. Locatarii se trântiră pe jos claie peste grămadă şi adormiră aproape instantaneu. De-abia dacă vreo doi-trei apucaseră să vadă, sau li se păru că văd, cum limba verde a Strategului se derulează fulgerător şi linge, sfârâit, becul fierbinte. Strategul coborâ în mai puţin de un minut cele patru nivele, trecu de uşa cu interfon, înconjură imobilul în sens invers şi urcă înapoi în cantină. Împreună cu ceilalţi doi care încă erau biumăciţi, trântiră o masă în mijlocul sălii, îşi adunară capetele în jurul ei şi, la lumina felinarului din stradă, până în zorii zilei, discutară, făcură calcule, scheme şi planificări pe nişte hârtii misterioase. Laptele dimineţii îi găsi obosiţi, dar înţeleşi între ei.

- Atunci, domnilor, rămâne cum am stabilit. Urc înapoi la ai mei să-i pun în temă cu ce am hotărât, rânji el, obosit. Nu prea mai avem timp. Se duce corabia la fund…

- 147 -

Ca pentru a-i confirma spusele, o bucată de tencuială din plafon se desprinse şi căzu chiar peste cristalele candelabrului. Acestea începură pe dată să joace şi o ploaie veselă de clinchete cristaline se abătu asupra celor trei. Zâmbiră. În clipa aceea, uşa de la intrare se deschise şi apăru băiatul de serviciu care, în fiecare dimineaţă-devreme, venea să deretice în local. Era mic, gras şi parcă avea un singur ochi mare la rădăcina nasului. De cum intră, privi o dată în stânga, o dată în dreapta, apoi înlemni şi aşa rămase.Bărbaţii îl studiară cercetător câteva secunde, apoi şeful cantinei tatonă discret:

- Ce-i cu tine, puştiule ? Puştiul îşi îndreptă cu greu privirea nătângă spre cei trei, făcu un efort să-şi localizeze superiorul, apoi emise, uscat:

- A fost cutremur ? Cei trei tuşiră crispaţi.

- Tu pe ce lume eşti ? - Nu ştiu. Eu locuiesc în afara oraşului, într-o rulotă. La groapa de gunoi. N-

am simţit nimic…am dormit… Bărbaţii oftară uşuraţi.

- Da, a fost cutremur. Azi nu deschidem. Nici mâine. Hai peste trei zile. Uite, ţine banii ăştia şi nu te abate din drum până la tine acasă. Altfel, cine ştie ce ţi se mai întâmplă şi ţie. Copleşit de gravitatea situaţiei, băiatul o-ntinse aţă şi nu se opri decât la rulotă. Scăpă de bătaia mamei pentru că-i dădu banii primiţi şi de bătaia tatălui pentru că-i povesti grozăvia din metropola care aburea în zare. Acesta din urmă, alcoolic fiind, plecă fericit să prade prin ruinele barurilor. După-amiază se întoarse şi, în plin sevraj, îl bătu două ceasuri până-l lăsă lat. Puştiul nu mai veni la cantină nici peste trei zile nici altădată. La ultimul nivel, încolăciţi pe podele, locatarii dormeau somnul greu şi negru al crăpatului de ziuă. Atmosfera era încinsă şi suprasaturată din cauza zecilor de trupuri care gâlgâiau spasmodic în aerul rarefiat. Lumina zorilor le sticlea pe feţele asudate. Subit, imobilul începu să se cutremure ritmic, din temelii. Cu fiecare şoc parcă se scufunda câţiva centimetri. Trupurile încolăcite începură să salte şi ele ritmic pe podea. Majoritatea locatarilor se treziră brusc, înfricoşaţi. Părea că o bestie enormă urcă spre ei. Tencuiala se scurgea ca un puzzle de pe pereţi. Curând, trepidaţia deveni insuportabilă. Se oprea câteva secunde, timp în care se auzea doar o respiraţie şuierătoare, apoi fiara îşi relua ascensiunea spre cuibul lor călduţ până când, în sfârşit, în faţa lor apăru Strategul. Era imens ! Trupul scurt şi îndesat i se umflase. Pulpele îi erau ca ghiulelele, toracele un acordeon destins. Nu mai avea gât, în schimb urechile de pahiderm îi fâlfâiau ca perdelele. Trebui să-şi facă loc pieziş în încăpere. Se opri în faţa lor, umbrindu-i, şi buza inferioară i se derulă ca un covor roşu intens până la picioarele lor. - Ce-aţi făcut ! Ce mi-aţi făcut ! Ce v-aţi făcut ! Im-be-ci-li-lor !!!

Vocea tunătoare avea ecourile unei profeţii într-o imensă catedrală. - Era să murim toţi aici, să ardem de vii ca nişte şobolani. Asta aţi vrut ?! Perimetrul îngheţase şi pe bună dreptate. Nimeni, în afara Strategului nu avea habar ce se întâmplase. Doar că ceea ce azi-noapte li se păruse tuturor un coşmar, doar o trezire dintr-un vis urât, acum se dovedea o realitate cutremurătoare. Ochii căutau îngroziţi către miile de vinişoare, către crăpăturile prin care se putea acum zări cerul. Lumina crudă a zilei le înfăţişa amploarea dezastrului. Strategul îi lăsă o vreme să analizeze. Dar ce se întâmplase de fapt?, păreau a se întreba oamenii pentru că, cu cât priveau mai mult în jur cu atât confuzia devenea mai mare.

- 148 -

- Aţi vrut să sabotaţi mica noastră comunitate, atât de pură şi încă atât de fragilă. Să distrugeţi mica şi tânăra noastră ţărişoară, mlădiţă-nmugurită căreia de-abia reuşisem, deocamdată, să-i croim o identitate şi să-i definim cu precizie graniţele. Pentru ce ne-am zbătut atât de mult ?! La ce bun toate sacrificiile pe care le-am făcut într-un consens deplin ?! Sau, poate, nu chiar deplin…, hm, …vom vedea noi imediat…

Adunarea halucina. De parcă asta n-ar fi fost de ajuns, micuţă şi ageră ca o şopârlă, Speranţa apăru în

goană de nu se ştie unde, se strecură printre picioarele lor, ţâşni pe perete şi dispăru fulgerător într-o crăpătură a zidului exterior, pentru ca după nici o secundă să reapară dintr-o altă crăpătură de pe peretele opus, de data asta mult mărită.

Câţi n-ar fi jinduit…. - Eu însămi!, mugi Strategul. Cât m-am sacrificat pentru voi, pentru idealul nostru

comun?! Ce? În loc să-mi fac de lucru, să vă arăt calea ce, cu adevărat, merită urmată, nu mai bine-mi vedeam de bătrâneţele mele în tihnă, ascuns în spatele uşii, solitar şi egoist, puhav şi leneş ?!

Se opri câteva clipe să tragă adânc aer în piept, dar aproape se înnecă. Aburii de la subsol urcau implacabili.

Cetăţeanul fulgeră şi el un pic prin zonă, dar nu-l băgă nimeni în seamă. - Parcă ce-mi trebuia mie atâta alergătură, atâta muncă de convingere, atâta energie

cheltuită. În loc să stau şi eu liniştit ca alţii, să-mi îngrijesc articulaţiile pe o plajă cu nisipul fin şi fierbinte. Sau la soare, pe un yaht.

Câteva frunţi tresăriră mirate. - Adică…,vreau să spun…, în casă lângă calorifer, mă rog, eventual o excursie cu

preţ redus în extrasezon…, după ani de privaţiuni…, se corectă el, imediat, uşor zăpăcit, apoi, ca să disimuleze, urlă ca scos din minţi :

- Graficul pentru cazaaan !!! O sudoare rece ţâşni abundent pe spinările mai multor locatari, cei mai perspicace.

Însuşi Strategul hotărâse ca turele de noapte să fie suspendate, tocmai pentru a preveni surmenajul. Dar cine să-şi mai amintească acum treaba asta şi, chiar de ar fi fost aşa, cine să îndrăznească să-i reamintească.

Mandibula mai ieşi câţiva centimetri buni. - Unde e graficul ? Vreau să-l văd. De undeva, din spate, domnul Bărbulescu îşi făcu loc prin mulţime şi se postă la

dreapta Strategului. Ţinea la piept carneţelul negru. - Pentru cine nu cunoaşte sau nu a intuit încă situaţia, comunică el, plat, ţin să

precizez că azi-noapte, în jurul orei două, cazanul de rachiu a explodat. De aceea…, şi indică cu mâna de jur-împrejur zidurile fisurate.

Informaţia avu asupra celor prezenţi un efect copleşitor. - Mda…, cam aşa ceva, întări Strategul. Buuun ! Ei, acum, ia citeşte dumneata

ce scrie acolo. Cine ar fi trebuit să fie azi-noapte de serviciu la cazan. De strajă. Cu ochii-n patru. Cu retina lipită de manometru. Pentru că, ţin să precizez, alături de curent, apă, gaze, cazanul făcea parte dintre obiectivele de interes strategic ale imobilului. Furniza parte din energia necesară bunului mers al existenţei noastre. Şi încă ce parte… Se lasă o linişte de se auzea cum pică tencuiala de pe pereţi. De emoţie, doamna Mioara şoptea amestecat frânturi de ode. Veteranul se opri din ţopăit, doar vâjâia din mâini încercând să-şi menţină echilibrul. Toţi ochii ţinteau carnetul negru şi noduri mari erau împinse cu dificultate pe gâtlejuri în jos. Ghilotina căzu sec. - Gingulescu.

- 149 -

Era mult prea limpede ca să mai încapă discuţii. Zeci de piepturi se umplură de aer. Domnul Simionescu îşi reluă ţopăitul ritmic. Singurul care nu părea să realizeze că despre el se vorbeşte era tocmai inculpatul. Culmea era că se afla taman în primul rând, dinaintea Strategului. Era, însă, foarte preocupat de un ceas cu cuc miniatural pe care-l tot sucea şi răsucea în mâini, încercând să-i dibuie mecanismul care deschidea uşiţa ruginită. Ba, mai mult, îl tot bâzâia pe domnul Nicolescu, aflat lângă el, să-i împrumute puţin ochelarii-binoclu.

- Un pic, măi, şi ţi dau înapoi ! Alo, cu tine vorbesc. De ce eşti aşa scorţos ? Strategul îi urmărea cu un aer de tigru moleşit. Fiert de spaimă şi agasat, domnul Nicolescu îi trase un cot în încercarea de a-l face atent la ce se întâmplă. Din păcate, gestul avu un efect total pe dos faţă de cel scontat. Cotul pocni braţul domnului Gingulescu, scăpat din mână ceasul parcurse o traiectorie ascendent-convexă şi, în cele din urmă se prăbuşi drept la picioarele Strategului care, din cauza surprizei, mai-mai că-şi înghiţi mandibula.

- Uite ce-ai făcut ! Eşti nebun ?! Piesă de secol opşpe. Acum zi tu cum îl mai repar, se necăji domnul Gingulescu, în timp ce privirea-i fugea când la ipochimenul pe care l-ar fi strâns de gât, când la preţioasa jucărie care încă-şi mai zornăia firavul mecanism cu rotiţe şi arcuri.

- Gingulescule !!!, tună Strategul, moment în care uşiţa ruginită se deschise brusc şi, împins de resort, cucul exfenestrat începu să cânte.

- Prezent !, strigă, fericit, Gingulescu în timp ce, aplecat asupra cutiei, se forţa să împingă pasărea înapoi în angrenaj. Deşi, în acest moment, situaţia ar putea părea cât se poate de comică, lumea nu râse. Dimpotrivă. Tuturor le era clar că domnul Gingulescu era terminat.

- Măi, băieţică, tu ai auzit ce tot discutăm noi aici ?, începu, duios, Strategul. Bagi de seamă că suntem mai mulţi adunaţi aici ? Că avem şi noi o treabă, povestim paşnic, încercăm să facem nişte analize, să luăm împreună nişte decizii… Strategul era paşnic, aşezat, îngăduitor, deci cu atât mai înspăimântător. Tuturor le era limpede că hotărârea în legătură cu Gingulescu era luată, soarta îi era pecetluită. Mai rămânea de văzut şi cum. Tuturor în afară de Gingulescu.

- Prietene !, reîncepu Strategul, ca pentru handicapaţi. Ai observat cumva că, de ceva vreme încoace noi suntem o comunitate cu caracter profund solidar, animaţi de un unic şi nobil ideal, acela de a fi liberi, demni, neaserviţi ? Cum ar veni, adică, ne-am înhămat cu toţii la o aceeaşi căruţă. Tu ce părere ţi-ai făcut despre treburile astea ? Se putea observa limpede cum în mintea împricinatului pătrunde progresiv teroarea. Da, acesta era cuvântul cel mai potrivit. Teroarea. Adică sentimentul acut al unei grave şi iminente ameninţări la adresa lui, dar fără un substrat sesizabil, logic, lucid. Senzaţia venea mai degrabă de undeva din măruntaiele domnului Gingulescu. În primul rând, domnului Gingulescu îi era complet neclar motivul pentru care, subit, devenise centrul atenţiei întregului colectiv de locatari. Înţelegea, totuşi, vag, că la mijloc e cazanul, adică se face o legătură între persoana lui şi binecuvântata maşinărie. În al doilea rând, nu înţelegea ce era cu acea subită modificare de armonie arhitectonică a imobilului. De ce, din poziţia în care se afla, putea să vadă, direct prin zid, cum, peste drum, o gospodină întinde haine la uscat. Iar, în al treilea rând, ce avea să urmeze în legătură cu el ? Sentimentul vinovăţiei îl copleşea, totuşi, nu-l putea cu nimic justifica. Nu ştia ce i se impută ca să-şi poată face o părere despre amploarea pedepsei ce avea să urmeze şi modul cum ar trebui el să reacţioneze. Pentru că o pedeapsă va urma, de asta era absolut sigur.

- 150 -

Chiar se pregătea să deschidă gura şi să-şi facă o succintă autocritică lipsită de un temei logic dar animată de speranţa unei diminuări a pedepsei, când printre ei îşi făcu apariţia Creatorul. Târa după el servieta pe care o zdrăngănea într-un fel, parcă, ostentativ, anume ca să atragă atenţia asupra ei. Batista nu o ţinea la gură, dar o avea, totuşi, în buzunarul de la piept. Şi, evident, avea plete şi o barbă lungă şi neagră deoarece, de câteva săptămâni, doamna Isopescu, operată fiind, îl privase de cea mai elementară igienă. Strategul constată cu coada ochiului noua apariţie, dar nu spuse nimic.

- Pot să asist ?!, întrebă Creatorul în timp ce-şi zdrăngănea, frenetic, servieta. - Vai, dar vă rog, desigur, desigur, maestre…, sări imediat Strategul, însă

lumea observă cum, o secundă, acesta se cutremură ca după un medicament amar. Un scaun pentru domnul Popescu. Nu se simte prea…

- Mulţumesc, rămân în picioare ca toată lumea. Mă simt foarte bine. Împotrivirea fermă intrigă locatarii. Se grăbiră să-i facă cât mai mult loc.

- Despre ce e vorba ?, chestionă el pe cineva aflat în apropiere şi acesta începu să-i şoptească câte ceva. Dat fiind statutul de sechestrat de lux în apartamentul de la etajul trei, Creatorul nu avea de unde să ştie, nici cât ei, ce se petrecuse. În tot acest timp, Strategul îl studia pe Creator cu o privire plictisită şi neatentă, în realitate fiind numai ochi şi urechi.

- Bun, bun, bun, cred că explicaţiile sunt suficiente, domnul Popescu nu e nici el tâmpit să nu-nţeleagă, curmă, uşor ironic, o pierdere de timp care ameninţa să atenueze prea mult starea de conflict şi teroare, atât de propice desăvârşirii operei sale. Să revenim la oile noastre. Se întoarse uşor spre împricinat şi, surprinsă, lumea văzu cum profilul i se metamorfozează revenind la cel dintotdeauna. Doar mandibula îi spânzura un pic, dar nimic apocaliptic.

- Aşadar, domnule Gingulescu, ca să n-o mai lungim, dau cuvântul domnului Bărbulescu, aici de faţă.

Plin de importanţă, Bărbulescu deschise carnetul negru şi dădu citire următoarelor: - Sunteţi acuzat de: sabotaj, subminarea intereselor comunităţii, terorism,

neglijenţă în serviciu, nerespectarea normelor de protecţie a muncii, însuşirea de bunuri şi foloase necuvenite, trafic.

- Adică opt capete de acuzare, făcu bilanţul Strategul. Asistenţa se clătină, ameţită de povara acuzaţiilor.

Intimidat de caracterul profund ştiinţific al formulărilor, Gingulescu scăpă ceasul, pasărea ieşi, dar nu apucă să spună nimic pentru că, dintr-un şut bine plasat, domnul Vlădescu îl expedie într-un colţ unde se făcu ţăndări.

- Dacă permiteţi, apare o contradicţie în termeni, interveni, subit, Creatorul. Ori e neglijenţă în serviciu, ori e sabotaj. Amândouă deodată nu merg. Neglijenţa e inconştienţă, sabotajul are un caracter deliberat. Eu sunt de părere că… - Iar eu sunt de părere că merg şi împreună !, trânti, sec, Strategul. Poate că a sabotat tocmai neglijându-şi îndatoririle de serviciu. Dar ce mai trebuia să fi făcut ? Să pună o bombă ?! N-ajunge cazanul sub presiune ? Asta în cazul în care nu cumva a stricat chiar el manometrul de presiune. Ai stricat manometrul de presiune, Gingulescule ?! Ochii Strategului parcă împroşcau lavă, iar mandibula îi ieşise de-un cot. Ameninţa din nou să devină înspăimântător. Oamenii lăsară discret un cerc în jurul Creatorului şi lui Gingulescu. - Eu nu m-am atins de nimic, abia reuşi să îngaime împricinatul, dar nu fu luat în seamă de nimeni.

- 151 -

Strategul lăsă o pauză scurtă pentru a se relaxa un pic, dar şi pentru ca lucrarea să-şi facă mai bine efectul. Apoi, ridică încet capul până când suliţele roşii se înfipseră în ochii Creatorului. - Acum îţi este clar despre ce e vorba ? Pedro… Se petrecu un fenomen surprinzător pentru locatari. Subit, chipul Creatorului deveni ca al unui miner tocmai ieşit din tură. Era negru-tuci. Nu i se mai vedeau decât ochii mari şi albi. Servieta încetă să mai zornăie. Popescu arăta tâmp şi moale, ca drogat. Apoi, după câteva secunde, îşi făcu loc cu greu printre oameni şi plecă fără o vorbă. În urma lui, nimeni nu înţelegea de ce fusese numit cu apelativul Pedro. Cu mâinile la spate şi înălţându-se ritmic pe vârfuri, Strategul îl petrecu cu privirea, apoi reluă calm rechizitoriul: - Gingulescule ! De-o vreme încoace, toţi cei de faţă pot confirma, eşti văzut plimbând încolo şi-ncoace obiecte vechi, piese de o valoare inestimabilă, provenite din cine ştie ce surse obscure şi dubioase, numai de dumneata cunoscute. - Le-am găsit prin bloc pe toate, încercă omul să se dezvinovăţească. - Şi mai bine. Aşadar faci afaceri oneroase cu patrimoniul imobilului. Vrei să te căpătuieşti pe spinarea noastră, a comunităţii. Ia zi, cât ai strâns până acum ? Cât ai adunat la saltea ? - Dar n-am făcut nimic cu ele. Doar le-am recondiţionat, le-am reparat, am încercat să le prelungesc viaţa…, de altfel, îi veni o idee, oamenii pot confirma că le aparţin. Ştiţi bine cu toţii, se întoarse el spre locatari, sunt expuse în cele două vitrine Biedermeier de la etajul al doilea. Să spună ei !, adăugă, în timp ce implora, prin semne, adunarea să confirme. Ceainicul japonez, vazele art nouveau, cele chinezeşti, argintăria, serviciile de cafea şi de ceai, sfeşnicele, candelabrul… Dar adunarea îl urmărea prostită şi uluită. Pentru că nu şi-ar fi imaginat niciodată că cineva dintre ei poate minţi cu atâta neruşinare şi, culmea, luându-i părtaşi tocmai pe ei. Asta era chiar prea de tot ! Toţi erau de acord că Gingulescu are nevoie de o corecţie exemplară. - Gingulescule…, poporul e gata să te linşeze, observă, suav, Strategul. - Ce ?! Gingulescu privi în spatele său şi înşelese că oamenii nu glumeau. Privirile erau fixe, pumnii încleştaţi, degetele albite, scurse de sânge. - Oameni buni ! Oameni buni ! Dar n-am făcut nimic, nu m-am atins de nimic ! Pur şi simplu le-am adunat la un loc… Chiar domnul cumpărător poate spune cum mi-a dat nişte praf de la cantină cu care am lustruit o cheie veche… - Gingulescule, de ce n-ai stat azi-noapte lângă cazan ?! Omul era prăbuşit psihic. În câteva minute ajunsese o epavă. Bâţâia ca un encefalopat. - Bine, dar nici alţii, nici în alte nopţi…de luni de zile…, încercă el un ultim şi suprem argument. - Eu te-am întrebat pe tine nu pe ceilalţi. Cu restul voi discuta pe urmă. Lumea foşni uşor şi se replie. Într-o stare de tulburare avansată, cu privirile rătăcite, domnul Gingulescu căzu în genunchi la picioarele Strategului şi imploră iertare. - Nu mai fac…, nu mai fac… Strategul închise ochii şi cugetă o vreme pe marginea cazului, apoi decretă: - Deocamdată nu mai e nimic de făcut cu individul. Şi nici nu mai e vreme de pierdut, nu vedeţi că se clatină blocul sub noi ? Va fi închis la subsol într-una din boxe. Lângă cazanul de rachiu, sau ce-a mai rămas din el. Acolo îi e locul. Arest preventiv. Asta până când lucrurile se mai aşază şi putem demara procesul. Fără proces nu se poate lua o hotărâre pentru că tocmai prezumţia de nevinovăţie constituie baza unei societăţi sănătoase. Mâncare va primi o dată pe zi, pâine şi apă.Doar n-o să trăiască, parazitul, pe spinarea noastră ! Nu ?!

- 152 -

Da, da !,vociferă lumea. Consensul era unanim. - Tovarăş nu-i mai putem spune. Toţi dădură frenetic din cap. - Domn…., nu e nici atât ! Asistenţa hohoti. - Cetăţean ? - Nuuuuuu ! - Bun ! De azi înainte îl vom numi „individ”. Lumea părea, în sfârşit, mulţumită. - Aşadar…, doi bărbaţi zdraveni să-l înşface pe individul Gingulescu, să-l târască la subsol şi să-l încuie acolo. Aveţi grijă, la etajul doi lipsesc două trepte !, strigă Strategul după cei plecaţi şi ecoul antrenă o avalanşă de tencuială. Oamenii comentau evenimentul:

- Bine i-a făcut Strategul ! - Auzi, măgarul, cică tinichelele alea ar fi ale noastre. Ce neruşinare. - Nuuu-s tinichele, domnule ! Nu era prost individul. - Ăsta făcea bani grei, nu glumă. Saci de bani ! Ticălosul ! - Pe spinarea noastră. Cu avuţia noastră. - Ba mie mi se pare că Strategul a fost chiar îngăduitor cu el.

Şi, într-un anume fel, Strategul chiar fusese blând cu el în sensul că, la un sfert de oră după ce ajunse în boxă, individul se îmbătă clei, stare pe care şi-o întreţinu zile în şir. Vaporii de alcool învăluiau tot subsolul până în cele mai îndepărtate unghere, deoarece, printr-o găurică, alambicul şuiera un jet de abur extrem de dens şi penetrant.

- Hai, gata-gata că ne-apucă noaptea şi voi habar n-aveţi câtă treabă ne-aşteaptă, curmă Strategul discuţiile. Când, în sfârşit, se făcu linişte deplină, spuse doar atât:

- Camarazi !!! Avem de rezolvat o problemă foarte gravă. Forţele ostile, duşmănoase, subversive, au încercat să distrugă societatea noastră armonioasă. Aţi aflat ce s-a întâmplat azi-noapte ! Noroc că am reuşit, chiar şi în al doisprezecelea ceas, să punem lucrurile la punct. Nici noi nu ne lăsăm !

- Bravo ! Bravo ! - Linişte ! Ca să v-o spun direct şi tranşant, situaţia este catastrofală. Ca-tas-

tro-fa-lă ! Este stare de necesitate. Alarmă de gradul zero. Voi încă n-aţi apucat a coborâ de aici ca să vedeţi dimensiunile reale ale dezastrului. Eu am fost, am constatat şi m-am cutremurat ! A fost lovită însăşi temelia societăţii noastre. Impactul era formidabil. Faptul că până şi Strategul se înspăimântase dovedea instalarea unei situaţii critice cu care imobilul nu se mai confruntase până acum.

- Din acest moment nimeni nu mai părăseşte imobilul ! Se vor organiza pichete de pază la uşa de la intrarea în imobil precum şi la chepengul care dă pe acoperiş, în încercarea de a preveni atât un eventual atac terestru cât şi unul aerian. Toată lumea înmărmurise.

- Las la latitudinea voastră să evaluaţi dacă aceste minime măsuri de siguranţă îşi au sau nu rostul. Voi lipsi o oră din mijlocul colectivului. În acest răstimp am rugămintea să umblaţi peste tot, să analizaţi situaţia la rece şi să gestionaţi amploarea pagubelor provocate de inamicii sabotori. Peste un ceas mă întorc. Ca o dovadă a deplinei maturităţi la care a ajuns societatea noastră, doresc ca propunerile pentru măsurile ce se impun a fi luate în continuare să vină, de data asta, din partea voastră. Colectivul asculta.

- 153 -

- Este un moment de o gravitate extremă, accentuă el, şi felul în care veţi şti face faţă acestei situaţii de criză va da adevărata măsură a gradului înalt de disciplină şi coeziune la care aţi ajuns. Am încredere în voi. Cu aceste cuvinte, Strategul plecă, lăsând în urma sa o mulţime descumpănită. După o vreme, oamenii începură să se îmboldească unii pe alţii, care să coboare primul. Parcă nici unul n-ar fi vrut să ia contact cu dimensiunile dezastrului. Toţi încercau să amâne cât mai mult contactul cu realitatea crudă. Mai bine să fi făcut Strategul ceea ce era de făcut şi pe ei să-i lase în pace aici sus, să-şi vadă tihniţi de viaţa lor. De ce naiba trebuia să-i pună pe ei să facă tot felul de evaluări şi să ia hotărâri ?! Parcă dacă le-ar fi spus clar şi răspicat ce e de făcut şi cine ce are de făcut nu era mai simplu ?! Vorba aia, îl cunoşteau, îl recunoşteau, ce mai tura-vura ! Printre locatari se insinuă o iritare ca de oameni treziţi brusc din somn fără voia lor şi care nu-şi pot găsi locul să se odihnească în continuare. Domnul Simionescu sparse gheaţa, anunţând clar şi răspicat că pe dânsul, care la viaţa lui a văzut o seamă de bombardamente, oraşe în flăcări, poduri explodând şi crucişătoare care se scufundau, nu-l mai poate impresiona prea tare un amărât de cazan pentru făcut rachiu. Desigur, pierderea este foarte grea, totuşi…

- Chiar şi acum, după atâta amar de ani, seara în pat când închid ochii, îmi vine în minte cum bătea antiaeriana la Stalingrad. Bunăoară, se făcea că într-o noapte…

- Da, da, ştim, ştim ! - Gura ! - Tacă-ţi fleanca, fosilă ! - Hai, băi, că ne-ai terminat deja… - Tâmpitule !

Astfel, într-o stare de enervare cumplită şi parcă mai mult ca să scape de gura veteranului, vreo patru-cinci dădură buzna pe scări la vale şi nu se opriră decât la etajul al treilea. Uşor-uşor, ceilalţi îi urmară, înghesuiţi unul în altul. Era, într-adevăr, terifiant ! Vorbele Strategului erau glume, indulgente observaţii faţă de ceea ce găsiră aici.

- Cum se poate ca eu să stau aici şi, prin apartamentul vecin, să văd ce face Ionescu taman în celălalt apartament ?!, se minuna domnul Stănculescu.

- Daţi-o dracului, măi, cine a pus vasul de toaletă pe pat ? Astai glumă ?! Să-i fie ruşine !, se auzi o voce la etajul doi.

- Te văd, te văd !, se hlizea doamna Mioara urmărindu-şi soţul printr-un planşeu dislocat.

- Nu intraţi în baie că e jale !, strigă o voce prevenitoare. - Vezi, dragă, ce mare e gaura asta ? Până şi tu poţi trece prin ea. - Ia mai slăbeşte-mă ! - Oameni buni, veniţi repede să mă ajutaţi ! Un aragaz s-a înţepenit în

fereastră. - Atenţie la treptele lipsă !

Încet-încet, din treaptă în treaptă, ajunseră şi la subsol. Zona deflagraţiei. Epicentrul ! Aici, beznă. Evident, reţeaua electrică nu mai funcţiona, deci nu se putea constata nimic. Nici nu era nevoie să mai constate având în vedere ce găsiseră deasupra. Atmosfera era umedă, suprasaturată şi trăznea înfiorător a rachiu. De undeva din adâncuri se auzea un şuierat ascuţit, neliniştitor.

- Aici e individul, observă cineva. - Hai să-l linşăm. - Cum, măi, că-ţi bagi degetele-n ochi. - Pipăim centimetru cu centimetru, poate-l dibuim. Doar fiecare din noi

cunoaşte subsolul ca-n palmă.

- 154 -

- Bună idee ! Se răspândiră prin subsol care-ncotro şi începură căutarea. Dar nu avuseseră în vedere că, tocmai aici, geometria spaţiului fusese cel mai grav tulburată. Se izbeau unul de celălalt şi se speriau, umblau degeaba în cerc fără să-şi dea seama, se aruncau în beznă unii peste alţii confundându-se cu individul. Cineva trecu prin dreptul orificiului prin care ţâşnea abur, se opări şi urlă ca din gură de şarpe, treabă care-i cam zdruncină psihic pe restul. Se enervaseră rău de tot. Încet-încet, lumea dădu înapoi şi încercă să se îndrepte către ieşire. Era imposibil şi chiar periculos să încerci să te orientezi în bezna înfricoşătoare şi plină de dărâmături.

- Măi, individule, cum ai putut să ne faci tu una ca asta ?!, se încăpăţână un locatar să răcnească în beznă.

- Lasă că te prindem noi, comis-voiajorule ! - Ai avut mare noroc că Strategul era în toane bune. - Haideţi, măi, să ieşim, că ne sufocăm aici ca şobolanii.

Începură să bâjbâie în patru labe în căutarea căii de întoarcere. - Şobolanilor ! Şobolanilor !, Hi, hi, hi !, se auzi, atunci, din beznă şi cam

împleticită, vocea subţirică a individului Gingulescu. - Auzi-l ! - Ce mă ?! Eşti acolo ? - Vin eu acum după tine. Sabotorule ! - Zi pentru cine lucrezi ! Cine te plăteşte ?! - Mai mult ca sigur, Occidentul !

Iar se buluciră prin subsol spre colţul de unde li se păruse că vine vocea, dar nu reuşiră decât să se prăvălească unii peste alţii. Însă, se petrecu un fenomen ciudat. Iniţial, busculada îi înfricoşă şi enervă. Începură ghionturile în beznă şi înjurăturile. Dar, după vre-un minut, toată învălmăşeala degeneră în hohote de veselie, ciupeli, propuneri şi vreo doi chiar adormiră.

- Şobolanilor ! Şobolanilor !, se auzea glasul cleios. - Zii, măi, înainte, dacă simţi că-ţi face bine. - Individule ! Individule !, strigau unii, apoi hohoteau prelungit. - Ce ai cu şobolanii, ce nu-ţi convine la ei ? Sunt şi ei nişte fiinţe, acolo, cu

carne şi blană… - …şi coadă… - …şi se împerechează ca… - …şobolanii !!!, urla lumea în cor, apoi reizbucneau hohotele. - Haideţi să ieşim. Cere el de mâncare…, observă o voce serioasă.

Punerea problemei le plăcu oamenilor. - Da, da ! O să vrei tu să mănânci ! - Te răzbeşte pe tine foamea ! - Haideţi că ne-aşteaptă Strategul, observă aceeaşi voce serioasă.

În vremea asta, în cantină printre dărâmături, Strategul discuta aprins cu stomatologul, cu şeful cantinei şi cu doamna Isopescu, mai de curând sosită. Aceasta, de cum intrase, aproape că îşi smulsese voaleta de pe faţă şi, pironindu-l pe Strateg cu chipu-i angelic-întinerit, îi spuse doar atât:

- Filimoane, am căcat-o ! - Şi ce dracu să le fac eu lor dacă sunt tâmpiţi şi au înfundat cazanul până la

refuz atâtea zile !

- 155 -

- Dar dumneavoastră ce păzeaţi toată ziua pe-acolo ?!, se interesă dulce-ameninţător şeful cantinei. Ne tot asiguraţi că situaţia e sub control, că ştiţi ce faceţi, să nu ne facem griji că timpul le rezolvă pe toate…

- Am crezut că suntem oameni serioşi…, interveni şi stomatologul. - Domnii mei, domnii mei, încerca Strategul să se disculpe. - Halal afacere, bombănea şeful cantinei umblând nervos de acolo-acolo.

Deodată se proţăpi în mijlocul sălii, îşi puse mâinile în şolduri şi spuse: Şi dacă îi spun eu acum lui tata ce s-a întâmplat ?! Cum, din cauza neglijenţei dumneavoastră, am ajuns în situaţia în care suntem ?! Vă daţi seama cum s-a depreciat imobilul ? Realizaţi cam cu cât i-a scăzut valoarea de piaţă ?! Strategul se îngălbeni, îşi supse mandibula şi îşi împreună mâinile în semn de rugăciune.

- Vă rog, vă rog frumos, imploră el, cu glas stins. Să nu afle domnul Nomilif. Numai asta nu. Lăsaţi că o dreg eu rapid. Oamenii îmi sunt devotaţi. Sunt bine prelucraţi.

- Mda, am mai auzit noi de astea… Extrem de încurcat, Strategul se foi nerăbdător pe loc, privind când la cei doi, când la doamna Isopescu care se studia într-o oglinjoară, complet detaşată de situaţie.

- Permiteţi-mi să discut câteva minute, între patru ochi, cu doamna Isopescu. Cei doi dădură din umeri şi, cu lehamite, trecură în camera vecină. Cei rămaşi avură o discuţie scurtă dar, se pare, foarte clară, timp în care Strategul îi dădu de câteva ori ocol în genunchi doamnei Isopescu. În cele din urmă, aceasta, oftă din toată inima, apoi îşi trase voaleta peste faţă şi spuse:

- Bine, Filimoane. O să fac tot posibilul. Numai să nu uiţi cine te-a ajutat la nevoie. Şi plecă. În subsol, lumea se mai calmase cât de cât. Hohotele isterice se răriră şi, târâş-grăpiş, pe bâjbâite, reuşiră să găsească ieşirea şi începură să urce treptele spre ultimul nivel. Însă, dacă la coborâre formaseră un şir ordonat, acum urcau împleticiţi şi trebuiau să se sprijine unii pe alţii să nu cadă. Se ţineau pe după gât şi umblau ca pe valuri, izbindu-se la tot pasul de pereţi. Doamna Popescu dezlipea bucăţi de tencuială şi le arunca în capul oamenilor. La etajul doi, unde lipseau nişte trepte, cineva propuse ca veteranul să se întindă dea lungul pentru a le înlesni trecerea, iar la etajul al treilea, câţiva, mai-mai că s-ar fi năpustit în apartamentul unde se afla Creatorul, numai să-l întrebe de ce fusese numit Pedro. Domnul Bărbulescu îi calmă explicându-le că Strategul făcuse o glumă, probabil amintindu-şi de călătoria Creatorului în Cuba. Majoritatea cântau, urlau, hohoteau, chicoteau şi se hlizeau fără nici o noimă. În realitate, se petrecuse cu ei un fenomen cât se poate de banal. Se ameţiseră, unii din ei, mai slabi din fire, chiar bine de tot. O jumătate de oră într-o atmosferă suprasaturată de alcool fusese de-ajuns să-i zdruncine zdravăn de tot. Acum erau îmbibaţi în ultimul hal, iar faptul că îşi dădeau seama de asta îi distra grozav.

- Am băut ceva ? Noi ?! - Nici vorbă, domnule. - N-am pus pi-că-tu-ră pe limbă !

Ceea ce era perfect adevărat. - Alo,domnul Stoenescu, mai uşor, mai uşor. Zău, nu mai faceţi atâta efort că

vă vine rău de la inimă, se hlizeau ei la camaradul care picotea pe trepte într-o rână. - Haideţi, doamna Nicolescu, ce naiba ! Doar suntem între noi, ca-n familie.

Numai un pupic. Atât. Unul mic. Şi aşa domnul nu observă. Nu e cu ochelarii.

- 156 -

În sfârşit, încet-încet, treaptă cu treaptă, om cu om, reajunseră cu toţii la ultimul nivel. Erau veseli, nevoie-mare, dar şi mai mare le fu surpriza şi bucuria când dădură sus de nimeni alta decât doamna Isopescu. La apariţia lor, aceasta tresări şi îi dădu, în sfârşit, drumul Speranţei pe care, cetăţeanul Ionescu se tot chinuia să i-o smulgă. Apoi, îşi trase la repezeală voaleta peste ochi.

- Ce surpriză !!! Scumpa noastră doamnă Isopescu !, se bucurau locatarii în timp ce, sleiţi dar bine-dispuşi, se trânteau grămadă, care pe unde apuca.

- Dragii mei ! Dragii mei ! Ce nenorocire ! Am venit cât am putut de repede. Doctorii nici n-au vrut să audă, aveam programată o lipoaspiraţie în dimineaţa asta. „Nu te duci nicăieri !”, mi-a spus chirurgul-şef. Dar, ce, parcă îmi mai ardea mie de proceduri când vă ştiam aici printre dărâmături ? Ce e de făcut acum ?, se întrebă dânsa frângându-şi mâinile de disperare. Uite, v-am adus nişte portocale…

- Ei, ne descurcăm noi, n-aveţi grijă, sughiţă domnul Diaconescu. Vine imediat Strategul şi ne spune el ce să facem…

- Da. Chiar aşa. Ne spune el, bolborosi doamna Stoenescu care, sprijinită într-o rână de zid, se chinuia să-şi scoată pantoful stâng, folosindu-şi pentru asta piciorul drept.

- Dar ce e cu voi ?, se îngrijoră doamna Isopescu. Arătaţi foarte…obosiţi…, surmenaţi…

- Da, hâc…, suntem foarte surmenaţi, mormăi, concentrat, domnul Codrescu. Şi, fără nici un motiv, constatarea asta provocă din nou o ilaritate de nedescris. Îşi trăgeau palme peste spate şi se arătau cu degetul unul pe altul, sughiţau şi urlau, behăiau şi ţipau. - Strategul ne-a spus la plecare să hotărâm noi singuri ce e de făcut în continuare, rosti, serios şi apăsat, domnul Bărbulescu, în timp ce nota ceva în carneţelul negru. Asta, ca o dovadă că am atins deplina maturitate şi suntem responsabili. Râsetele se mai potoliră şi, treptat-treptat, oamenii începură să devină serioşi şi atenţi.

- Da, măi, aşa ne-a spus… Să ne gândim noi ce e de făcut… Se lăsă liniştea. Un fel de lehamite puse stăpânire pe colectiv. - Ei, a zis şi el aşa… - Strategul nu vorbeşte niciodată numai ca să se afle în treabă, observă, răspicat, domnul Bărbulescu. Trebuie să ne gândim. A zis că revine într-o oră, deci trebuie să apară din clipă în clipă ! Se făcu din nou linişte. Cineva încercă o glumă încleiată dar nu fu băgat în seamă. Se întristaseră şi îi aruncau priviri urâte domnului Bărbulescu. Le stricase tot cheful. - Haide-ţi, spuneţi careva ceva, că nu mai e timp, se rugă domnul Nicolescu, impacientat. - Spune tu, dacă tot eşti aşa deştept, se oţărâră oamenii. Binoclule ! Nicolescu intenţionă să riposteze, dar se răzgândi, dădu din mână cu lehamite şi începu să-şi şteargă ochelarii. Deodată, ridicară capetele şi deveniră atenţi pentru că percepură că, undeva departe sub ei, se întâmplă ceva. - Vine !, tremură o voce.

Într-adevăr, după câteva secunde, începu să răzbată până sus la ei pasul greu, ca de tunet, al Strategului. Urca scările. Instinctiv, locatarii începură să se ridice în picioare. - Ce-i de făcut ?, mări tensiunea domnul Bărbulescu. Acuş e aici. Presupusa grabă a Strategului era puţin forţată deoarece paşii, deşi se amplificau treptat, se auzeau la mare distanţă unul de altul, de parcă acesta ar fi zăbovit mult într-un picior înainte să-l aşeze pe celălalt pe treapta superioară.

- Ce-i de făcut, ce-i de făcut !, îl imită cineva, ţipând. Parcă-i aşa uşor. Nu vedeţi în ce hal e totul ?

- 157 -

- Da, aici e vorba de investiţie mare ca să se refacă totul. Nu-i glumă ce s-a întâmplat, interveni, discret, din spatele voaletei, glasul doamnei Isopescu. Tunetul se apropia. După urechile lor exersate, depăşise primul nivel.

- Adică de bani. - Păi…, de unde bani. Câţi ?, se precipitară câteva glasuri răguşite. - Mulţi bani. Sabotorul a lovit însăşi temelia structurii noastre. Trebuie

reconsolidat totul şi asta urgent. Altfel, ne putem prăbuşi din clipă în clipă. - Păi…, să consolidăm…, chirăia lumea. - Uşor de spus…, observă, rece, domnul Bărbulescu.

Tunetul le bubuia deja în urechi. Era clar că depăşise etajul al doilea. Acum, toată lumea era în picioare şi aştepta încordată. Unii stăteau pe vârfuri, încercând parcă să pună o distanţă cât mai mare între ei şi Strateg, deci să amâne cât mai mult întâlnirea.

- Ar fi o idee…, dar nu ştiu dacă…, se auzi glasul de după voaletă. - Care, care, spune-ţi-ne !!!, tăbărâră pe doamna Isopescu. - Doamna Isopescu, interveni domnul Bărbulescu, nu vă hazardaţi. Aici nu e

vorba de nimicuri, ci de bani mulţi. Foarte mulţi bani. N-avem de unde-i scoate ! Tunetul ameninţa, mai-mai să dea peste ei. Tensiunea era maximă. Adrenalina lucra.

- Ba avem de unde ! - De unde, de unde, spuneţi odată doamna Isopescu, o implorau glasuri din toate părţile. - Ei bine…, să vindem două etaje din cele trei rămase. Noi, oricum, locuim la ultimul nivel. Astfel, banii ar ajunge sigur ! Apoi, după ce ne mai redresăm financiar, începem răscumpărările. Asta o văd eu ca fiind singura soluţie în momentul de faţă. Dar, desigur, dacă există alte propuneri… Pentru o clipă, minţile amorţiră. Dar numai o clipă, pentru că domnul Bărbulescu exclamă:

- Asta-i ! Ne-aţi salvat. Oricum, cu încasările de pe un singur nivel, nu facem mai nimic. Înainte de toate trebuie refăcută rezistenţa temeliei. În momentul acela apăru, imens şi grav, Strategul. Figura şi întreaga lui atitudine îţi dădeau senzaţia de furie distructivă greu reprimată. Îi fixa intens pe cei de faţă şi, deşi ochii îi erau imobili, fiecare avea senzaţia că numai el este privit. Fu laconic:

- Ei ? Aţi hotărât ?! În primele momente, nimeni nu îndrăzni să deschidă gura. Apoi, ca la un semn, se porniră să vorbească toţi deodată, să indice pereţi, ferestre şi să gesticuleze anapoda. În scurt timp vacarmul deveni de nedescris. Toţi doreau să spună ceva, dar nu se înţelegea absolut nimic. Strategul îi studie un timp, fascinat, apoi tună:

- Li-niş-te !!! Brusc, lumea se linişti. - Nu aşa. Nu toţi deodată. Organizat. Deleg pe domnul Bărbulescu, aici de faţă, să vorbească în numele colectivului. - Da, da, să vorbească. - Făceţi-i loc. - Loc, loc… - Spuneţi, domnu Bărbulescu ! Delegatul îşi făcu loc prin mulţime până când reuşi, în sfârşit, să ajungă în faţă şi se plasă la o margine, ca un şef de companie care dă raportul, astfel că putea fi văzut atât de colectiv cât şi de Strateg. Îşi scoase, grav, ochelarii, apoi deschise carnetul negru şi se consultă

- 158 -

cu el îndelung. Toată lumea îl vedea cum, meticulos şi concentrat, dă pagină după pagină, în timp ce buzele i se mişcă de parcă ar citi ceva numai de el ştiut.

- Ei, ne mai fierbi mult ?, întrebă Strategul care zâmbea cu jumătate de gură şi se făcuse destul de palid. Domnul Bărbulescu mai studie un rând-două, apoi înălţă capul, îşi scoase ochelarii şi privi în zare, timp în care bătu cu coada ochelarilor în carneţel de parcă făcea o ultimă evaluare.

- Vindem etajele doi şi trei. Privirile erau acum îndreptate către Strateg, dar nimeni nu reuşi să desluşească efectul deoarece acesta ţinea ochii închişi. Timpul trecea şi îndoiala începea să încolţească în suflete. Se părea că o cam dăduseră în bară. Probabil se aşteptase de la ei la cu totul şi cu totul altceva. Dar ce ? Prin colţuri începură şuşotelile. - Am senzaţia că am ajuns în Paradis, spuse, brusc, Strategul. Îşi ţinea în continuare ochii închişi.

- Solidaritate, consens, înţelegere, altruism, acestea sunt superlativele pe care le visez de ani buni încoace. Nu credeam să mai apuc a le rosti vreodată din toată inima. Un oftat de uşurare pluti deasupra mulţimii. - Oameni buni ! Tovarăşi ! Camarazi !, urlă Strategul, deschizând brusc ochii. Ei bine, da ! Speranţa moare ultima. Timpul le rezolvă pe toate ! Astăzi, în aceste momente solemne şi memorabile, am certitudinea, am primit din partea voastră, confirmarea că societatea pe care cu trudă o clădim, a ajuns, în sfârşit, la o maturitate deplină. Că nimic nu ne mai poate clătina sau abate din drumul către idealul pentru care luptăm, acela al unei societăţi demne şi oneste, fără intrigi şi hoţie, fără fasoane şi tâlhărie, o societate de oameni liberi şi egali. Vă mulţumesc, dragii mei, şi vă felicit. Sunteţi nişte adevăraţi luptători. Dea lungul timpului, am câştigat bătălie după bătălie şi, iată, suntem pe cale să câştigăm războiul ! Forţele ostile nouă au pierdut din ce în ce mai mult teren şi s-au rătăcit pe drum. Am străbătut un traseu lung şi sinuos, cu paşi mici şi chiar cu reveniri nedorite în punctul de plecare, dar, iată-ne, acum, aproape de final. Ştiu ! Cu toţii suntem obosiţi, iar unii poate chiar puţin dezorientaţi, mai ales după cele petrecute azi-noapte, după răbufnirea devastatoare a duşmanului disperat. Nu ! Nu vom ceda acum, când mai e atât de puţin. Aveţi încredere în mine şi totul va fi bine. Victoria e aproape. Încă o dată, felicitări ! Din toate piepturile izbucniră urale de fericire, apoi domnul Bărbulescu începu să scandeze „Stra-te-gul ! Stra-te-gul !”, urmat fiind, imediat, de întregul cor. Strategul îi ascultă câteva momente, zâmbind dezarmat şi copleşit, apoi, uşor ca un fulg, făcu stânga împrejur şi ţâşni pe scări la vale. După ce atmosfera se mai calmă, domnul Bărbulescu anunţă pichetele care trebuiau să facă de strajă în ziua respectivă la interfon, respectiv la chepeng, apoi spuse:

- Patru bărbaţi zdraveni să se ducă la centrul de materiale de construcţie şi să aducă cele necesare ca să zidim cele opt intrări în apartamente, să facem comunicări între ele şi să prelungim scara exterioară. Ce naiba ! Dacă e să-i facem o surpriză Strategului, atunci să o facem până la capăt. Atâta merită şi el. Nu ?! Toată ziua şi toată noaptea, imobilul arătă ca un stup. Înarmaţi cu diverse scule, care mai de care mai sofisticate, puse la duspoziţie cu mare amabilitate de domnul Milofin de la centrul de materiale, locatarii trebăluiră harnici şi optimişti. De data asta, treaba le păru tuturor un fleac. Aveau de-acum experienţă destulă, fiecare ştia ce are de făcut, nu umblau degeaba şi nu se împiedicau unii de alţii. Perfecta coordonare îl umplu de admiraţie pe Strateg şi îi făcu pe muncitori să toarcă de plăcere. Întors spre seară în imobil, Strategul anunţă, frecându-şi palmele, că se află în tratative avansate cu un cumpărător serios, de încredere, onest şi care nu e nicidecum un speculant capitalist.

- 159 -

- E o surpriză. O să vă placă !, le făcu el cu ochiul, complice. Daţi bătaie şi mâine, până spre amiază, putem considera treburile ca şi rezolvate. Din dispoziţia Strategului, oamenii primiră o cină foarte consistentă, cu carne multă şi, surpriză, câte un pahar cu vin. Pe parcursul ospăţului se savură puţin folclor cubanez, iar la final, într-o scurtă alocuţiune de o jumătate de oră, Strategul îi numi de mai multe ori „eroi”, „leii mei”, „oşteni viteji”, „albinele mele dibace” şi „salvatorii patriei”. Până spre dimineaţă, imobilul fu migălos forat. Domnul Florescu, apărut la un moment dat, volubil şi ager ca o veveriţă, într-un costum negru cu dunguliţe albe, le atrase atenţia că, datorită teribilei zdruncinături prin care trecuseră, zidurile trebuie abordate cu mare atenţie. Comunicările între apartamente nu se mai pot practica cu târnăcopul şi barosul cum se procedase în cazul nivelurilor inferioare. Ţopăia printre mormanele de var şi moloz, atent să nu se murdărească. - Tu ce te tot sclifoseşti pe-aici în ţoalele astea, măi Florescule, tată ?, îl interpelă, ameninţător, domnul Simionescu în timp ce şontâcăia spre el ţinând în mână o bidinea umedă. Pubelă să mi te faci ! - Stai acolo, stai acolo, nu te ambala !, se zbârli domnul Florescu în timp ce se retrăgea rapid deoarece veteranul deja ridicase pensula şi îşi făcea vânt să o scuture de la distanţă. Dar dumneata ce crezi !, zbieră el să-l audă toţi. Ia să te văd eu discutând şi tratând o zi întreagă cu inginerii de rezistenţa materialelor şi cu arhitecţii, să-i convingi că imobilul nu a suferit nici o avarie. Să-ţi dea hârtiile ca să-l poţi vinde, şi asta fără ca măcar să se deplaseze din birourile lor ! Chiar acum trebuie să mă întâlnesc din nou cu ei pentru o ultimă rundă de negocieri. Şi, cu asta, dispăru în trombă, deşi era trecut de miezul nopţii. Cu atâţia oameni pricepuţi, lucrul merge repede şi bine, aşa că zorii zilei îi găsiră cu treaba terminată şi sforăind, temeinic şi mulţumiţi, la ultimul nivel. Acum trăiau chiar ca într-un turn. Doar la capetele sale cele două pichete picoteau. Pe scurt, situaţia se prezenta în felul următor: toate modificările fuseseră făcute, iar în unul din cele patru apartamente care le mai rămăseseră era înghesuit tot ce mobilase până acum etajele inferioare. Tot în acest apartament înghesuiseră şi familia Creatorului, adică pe el şi pe Procreatoare pentru că, după cum bine se ştie, de urma Speranţei n-aveai cum să dai decât dacă ea însăşi îşi dorea asta, iar pe cetăţeanul Ionescu degeaba îl descusură şi îl luară cu binişorul. Procreatoarea fu instalată într-un pat cu faţa la perete şi mascat de trei şifoniere masive. Creatorul fu lăsat să facă ce dorea. Nu riscau să se apropie prea mult de el pentru că starea lui de sănătate era incertă. În zori, Strategul dădu o raită, analiză în linişte rezultatele, dădu mulţumit din cap, apoi plecă. La uşa cu interfon dădu următoarea indicaţie:

- Deocamdată lăsaţi-i să doarmă că au fost tare harnici. Revin peste trei ceasuri. Atunci, să fie toţi treji şi în cel mai bun contact cu realitatea. Nu-i lăsaţi să mai cotrobăie prin subsol după individ. Mă bazez pe dumneavoastră, domnule Bărbulescu. Îl mai privi câteva clipe pe domnul Vulcănescu, coechipierul domnului Bărbulescu, care dormea adânc, apoi deschise uşa şi dispăru rapid în aburul dimineţii. De altfel, pe individ nici n-ar mai prea fi avut cum să-l mai localizeze cineva în întuneric deoarece linsese atâta condens de pe pereţi încât acum nu mai era în stare să reacţioneze nici chiar la cei mai violenţi stimuli. Singura Speranţa se mai aventura din când în când până la el, să-i umezească buzele cu apa pe care o căra într-un cornet. Comatosul tresărea şi clefăia hulpav, spre amuzamentul minusculei făpturi. Spre amiază, domnul Bărbulescu începu să trezească locatarii. Mai cu blândeţe, mai cu scandal, dar insistent şi tenace, îi mână să se primenească, aducându-le totodată aminte că urmau să-l cunoască pe cumpărător. Nu se făcea să-l primească în chiloţi şi-n pijama, mai preciză el. Informaţia avu darul să-i binedispună şi, în scurtă vreme, mulţimea viermuia vioaie

- 160 -

şi aptă să-l întâmpine pe musafir. Plutea o singură nedumerire: de ce Strategul admitea ca intrusul să pătrundă în intimitatea lor. Domnul Bărbulescu îi supraveghe atent şi, când observă că pregătirile erau pe terminate, coborâ nevăzut de nimeni la primul nivel unde bătu cu ciocanul într-un anume zid un semnal doar de foarte puţini cunoscut. Apoi, reveni în mijlocul oamenilor. În nici zece minute, la ultimul nivel apăru Strategul, însoţit de nimeni altul decât directorul cantinei pentru săraci. Pentru locatari, surpriza fu uriaşă şi extrem de plăcută, tuturor fiindu-le limpede că el este cumpărătorul. Cum să nu ! Îl acceptau din toată inima ! Vorba aia, de-acum se cunoşteau de o bună bucată de vreme şi ştiau că e om serios. Cei doi surâdeau degajaţi, chiar amuzaţi de impresia pe care o provocaseră. Starea de bună-dispoziţie li se transmise tuturor, oamenii începură să zâmbească, apoi să râdă, cineva chiar aplaudă pentru ca, în cele din urmă, aplauzele să se generalizeze. Erau, realmente, mulţumiţi. Strategul le promisese o surpriză plăcută, însă nimeni nu se aşteptase să iasă totul atât de bine. Precedentele etaje le dăduseră destule bătăi de cap. Acum, nu numai că persoana în cauză le era cunoscută, dar era şi un om, ca să spunem aşa, verificat, adică îşi demonstrase în timp cinstea şi onestitatea chiar sub ochii lor, zi de zi. Vorba aia, în asemenea vremuri crude şi ticăloase, să te încumeţi la o cantină pentru săraci nu era de ici de colo. - Este că v-am dat gata ?!, se umflă în pene Strategul. Toţi fură de acord.

- Şi asta încă nu e tot, adăugă el, cu un zâmbet larg. Dea lungul timpului, noi doi am mai discutat de una de alta şi, din vorbă în vorbă, sufletele s-au deschis, ne-am spus fiecare supărările, necazurile, neîmplinirile şi am ajuns la concluzia că domnului cumpărător i-ar prii foarte bine şi de cealaltă parte a zidurilor cantinei. Adică aici cu noi. Observaţi că este prima persoană care pătrunde, oficial, în societatea noastră, adică, cum s-ar spune, l-am invitat să ne cunoască la noi acasă. De-abia acum, fiecare din cei de faţă realiză că, de fapt, la sosirea directorului, nu avusese nici o tresărire, nici o crispare ca faţă de o persoană străină. Nu-l percepuseră ca pe un intrus picat pe nepusă masă în mijlocul lor. - Este un om de încredere şi serios. Doreşte să…

- Să spună cât dă pe ele ! Glasul era al Creatorului, apărut subit în mijlocul lor. Toţi încremeniră. - Cer să se constituie o comisie care să gestioneze banii corect şi la vedere. Să

vedem cât e suma totală, cât dăm din ea pe consolodarea şi repararea imobilului, şi cât ne mai rămâne nouă, colectivului. Nimeni nu îndrăznea nici să sufle. Strategul se făcuse vânăt şi falca îi sărise cât colo, cu un pocnet surd. Se vedea chiar cum încearcă să se stăpânească, să-şi sugă mandibula înapoi în articulaţie, dar fără rezultat. Furia îl cotropise. Directorul cantinei privea dezorientat în jur şi era pe punctul să plece.

- Dacă nu mai aveţi nevoie de mine…, observă el. - Stai aici ! Nu pleci nicăieri !, răcni Strategul cu ochii cât cepele, apoi, după ce-şi mai trase sufletul, începu să se lamenteze retoric: Bine că mă zbat toată ziua pentru ei, caut să le fac pe plac, să fim o echipă, să construim împreună ceva, să-i salvez de la naufragiul ideologic şi uite ce primesc în schimb ! - Unde e noul pupinel ?!, nu se lăsă Creatorul. Lanţul servietei zăngănea de parcă lansa o ancoră la apă. Strategul se făcu că nu aude interpelarea. - Aşa-mi trebuie, urmă el, plimbându-se, trist şi cu capul în pământ, prin faţa lor. Aşa-mi trebuie dacă am crezut şi am sperat prea mult în loialitate şi solidaritate ! Şi uite ce

- 161 -

primesc în schimb. Neîncredere, neîncredere şi iar neîncredere. Nici un pic de recunoştinţă, o apreciere, ceva acolo…, nimic ! Locatarii tăceau stupefiaţi. Nu-l mai văzuseră niciodată pe Strateg atât de supărat. Parcă nu-l mai recunoşteau, atât era de amărât. El, atât de tonic şi de optimist ! Şi asta din cauza cui ? Cine le strica lor ziua asta atât de frumoasă ? Dar cum îşi permitea individul acesta care, de bolnav ce era, nici nu mai crease nimic de o grămadă de vreme ! Devenise complet inutil societăţii. Ura urca în piepturi.

- Ia stai, mă, dar pe tine cine te-a trimis în Cuba ?!, izbucni o voce. N-ai fost tu taman la capătul pământului pe banii noştri ?! Creatorul tresări. O reacţie uşoară avu şi Strategul, dar continuă să se plimbe, grozav de abătut. - Eh, Cuba…, dădu din mână a lehamite Creatorul. Habar n-aveţi ce-i acolo… - Păi nu ştim !, se indignă lumea. Că noi n-am fost. Noi am stat acasă să-ţi păzim biroul de creaţie. - Când te-ai întors, pufăiai la trabuc ca o locomotivă. Nu mai era nimeni ca tine ! - Ce-ai produs de-atunci ? Că plecaseşi la odihnă şi recuperare. - Nu-ţi mai pria cu noi ! - Surmenatule ! - Huo ! Huo ! - Stra-te-gul ! Stra-te-gul ! Lanţul încetă să mai zăngăne. Încolţit, Creatorul începu să ţipe.

- O să vă pară vouă rău ! O să vă pară vouă rău ! Dar, îl înecă un acces de tuse şi nu mai reuşi să continue. Scoase batista şi începu să horcăie, cu ochii injectaţi.

- Du-te, mă, de-aici şi lasă-ne cu ale noastre. Tebecistule ! - Te-be-cis-tul ! Te-be-cis-tul !, scanda lumea.

Creatorul se făcu nevăzut. - Să revenim la treburile noastre, reluă după câteva clipe Strategul, calm şi

relaxat, ca la început. Aşadar, după cum începusem să vă spun mai devreme, domnul cumpărător, aici de faţă şi pe care-l cunoaştem toţi, nu numai că doreşte să achiziţioneze şi aceste două nivele, dar, mai mult decât atât, ce credeţi ? În ce scop le doreşte ?! Dar, mai bine, îl las chiar pe dânsul să vă dezvăluie despre ce e vorba, îşi frecă el palmele, surescitat. Vorbiţi, vorbiţi !

- Păi, eu…, adică vreau să spun…, cumpăr ca să…, înţelegeţi… - Nu, nu ! Nu aşa ! Nu e bine !, îl întrerupse Strategul, uşor iritat. Mai bine

spun eu. Trase adânc aer în piept, săltă pe vârfuri să-şi ia avânt şi tună cu aplomb:

- Din păcate, din nefericire, orânduirea în care suntem nevoiţi să trăim dar pe care nu suntem obligaţi să o şi acceptăm, se degradează vertiginos pe zi ce trece. Aşa cum prevestisem, e ca un vapor care se duce la fund. Ei bine, pe acest vapor, noi suntem barca de salvare, icni el, copleşit de sensibilitatea metaforei. Scutură puţin din cap şi reluă, uşor ameţit: - Un procent covârşitor din populaţie abia îşi mai duce traiul de pe o zi pe alta ! Nu mai mănâncă, nu mai bea, nu mai are adăpost. Oameni, până mai ieri, respectabili, cerşesc, umblă pe străzi şi caută prin gunoaie. Bestiile potentate, capitaliştii veroşi, guvernul format din hoţi, corupţi şi învârtiţi, nici măcar nu mai au habar despre ce se întâmplă în ţară. De mult nu mai apleacă urechea la problemele oamenilor şi nu ştiu nici cât mai costă o amărâtă de franzelă. Nu le pasă, nu au timp ! Sunt ocupaţi cu politica ! Clar ! Hohoti isteric câteva secunde.

- 162 -

- Între timp, în jurul lor, pretutindeni, mor oameni. Pică precum muştele, din cauza bolilor şi a inaniţiei.

Locatarii aprobau, trişti, din cap, crudul adevăr. - Totuşi !, zbieră Strategul, luându-l prin surprindere pe directorul cantinei

care sări cât acolo, totuşi, mai există printre noi suflete nobile care nu vor şi nu pot să rămână indiferente la această suferinţă naţională. De pildă, voi ştiţi că acest om aflat în faţa voastră a deschis la primul nivel al imobilului nostru o cantină pentru săraci.

- Halal săraci !, se auzi, înfundată, vocea Creatorului, de undeva din apartamentul vecin.

- Huo ! Tebecistule ! - Ei bine, urmă Strategul netulburat, din nefericire şi contrar promisiunilor de

campanie ale administraţiei centrale, cine să-i mai creadă şi pe ăia, săracii se tot înmulţesc. Pur şi simplu nu mai încap în cantină.

- Ţinem deschis zi şi noapte, interveni cumpărătorul. - Aşa. Zi şi noapte, deci, şi tot nu izbuteşte, nu să plece lumea sătulă de la el,

nu, nici vorbă ! Dar măcar să-şi ameţească puţin foamea, să le mai crească glicemia, să nu pice în cap pe stradă.

- Am avut cazuri… - Vedeţi. A avut cazuri. Aşa că, ce mai tura-vura, omul vrea să mărească

spaţiul destinat deservirii populaţiei nevoiaşe. În loc de un singur nivel, cantina pentru săraci va avea de-acum trei nivele ! Ei, ce părere aveţi ?! Este că e de-al nostru ?! Da ! În privinţa asta nu încăpea nici o îndoială. Era de-al lor. Practic, era primul membru nou al societăţii. Prozelitul. Strategul se întrecuse pe sine.

- Camarazi, trăim o zi mare !, le ghici el gândurile. Istorică ! Ziua în care am primit prima adeziune la sistemul conceput de noi. Practic, e primul membru nou, adică prima recunoaştere a valorii concepţiei noastre. Şi, vă asigur, adeziunile se vor înmulţi. Cât de curând. Mândrie. Orgoliu. Oamenii îşi apăsau, instinctiv, piepturile. Dacă acum, în aceste momente, cineva, profund neinspirat, ar fi încercat să pună la îndoială ceea ce construiseră împreună, idealul care le aparţinea lor şi numai lor, ar fi fost complet descalificat ca persoană, depăşind în cădere stadiul de individ, probabil fiind etichetat drept om, sau, pur şi simplu, fiinţă. - Am ajuns, în sfârşit, un grup omogen şi solidar. Adică, ne-am copt. Suntem maturi. Greutăţile nu ne-au copleşit, dimpotrivă, ne-au călit. Ne-au făcut să scoatem la iveală tot ce-i mai bun în străfundurile noastre. Pentru că, vorba unui alt mare gânditor faţă de care trebuie să avem un respect deosebit: Nu poţi culege trandafiri fără să te înţepi în spini ! Nu ?!

- Daaa ! - Ei, n-o mai lungesc, vă las să vă bucuraţi de această zi minunată. Sper că

pichetele de pază sunt în bună regulă, privi el către domnul Bărbulescu care încuviinţă discret. Mă duc cu domnul cumpărător să facem actele şi să perfectăm ultimele detalii ale tranzacţiei. Asta dacă nu are nimeni nimic împotrivă… Sau are cineva de obiectat ceva ?!

Se lăsă o linişte mare. Oamenii erau încă ruşinaţi de ieşirea pe care o avusese Creatorul mai devreme. Faptul că pretinsese constituirea unei comisii, punând astfel la îndoială cinstea şi onestitatea Strategului, îi lezase profund. Se simţeau vinovaţi, le era ciudă că nu reacţionaseră mai dur în chiar acele momente.

- Strategule !, interveni domnul Bărbulescu, făcând un pas mic înainte. Ne pare rău pentru ce s-a întâmplat mai devreme, arătă el din cap spre apartamentul în care se afla Creatorul. Ne dezicem total de Crea…, pardon, de… persoana care a îndrăznit să facă acele insinuări josnice şi murdare…, cred că sunt în asentimentul colectivului. Colectivul încuviinţă grav şi din tot sufletul. Li se luase o piatră de pe inimă.

- 163 -

Strategul îi studie un timp, parcă uşor amuzat şi aruncându-i scurte ocheade cumpărătorului care tăcea mâlc. - Ei, capul sus ! Am înţeles, e în regulă. Nu e vina voastră. A, o clipă !, se întrerupse Strategul deoarece cumpărătorul se apropiase de el şi dorea să-i spună ceva.

Şuşotiră câteva momente, neauziţi de nimeni, timp în care pe chipul celor doi se plimbară stări contradictorii. Apoi, Strategul spuse pe un ton cât se poate de vesel.

- Bunăvoinţa proaspătului membru este încă o dovadă a deplinei sale adeziuni la idealurile noastre. Pentru a sărbători tranzacţia, domnul cumpărător invită spre seară întreg colectivul de locatari la o cină sărbătorească la dânsul în cantină. Etajul rămâne surpriză. Ceva uşor, discret, lejer, ca între noi, cei de-ai casei. Lumea începu să aplaude, încântată.

- Chem şi orchestra !!!, răcni cumpărătorul. - Ura ! Ura ! Trăiască membrul ! - Ce-i al meu e-al tuturor ! , răcni, din nou, cumpărătorul. - Ura ! Ura ! - Vom învinge ! Timpul le rezolvă pe toate !, nu se lăsă nici Strategul. - Ura ! Ura ! Cu mâna ridicată, Strategul ceru o clipă de linişte. - Este limpede pentru toată lumea că, pentru a ajunge la locul petrecerii, va

trebui să străbateţi o anumită bucată de drum pe afară. Asta numai ca situaţie excepţională şi pentru că nu se cade să ne purtăm necivilizat faţă de bunăvoinţa cumpărătorului. În rest, după cum bine se ştie, este declarată stare de urgenţă şi nimeni nu va mai părăsi imobilul. Veţi veni la petrecere însoţiţi şi sub atenta supraveghere a domnului Bărbulescu, aici de faţă. Cu acestea, amândoi dispărură în uralele mulţimii. După-amiaza fu agitată, iar seara cu adevărat magică. Un neastâmpăr vesel puse stăpânire pe locatari. Erau vioi şi fericiţi. Până la urmă, treburile se rezolvaseră cu bine şi asta nu oricum, ci chiar ei singuri îşi hotărâseră soarta. Viitorul. În sfârşit se simţeau perfect capabili să-şi poarte singuri de grijă. În sfârşit, după atâtea cazne şi încercări la care fuseseră supuşi, iată, dobândiseră o identitate. Un statut. Se simţeau cu adevărat sudaţi. Traseră un chef monstru. Metodic. În primul rând, încă pe parcursul pregătirilor pentru petrecere, le veni în minte o idee genială. Era foarte clar pentru zoată lumea că nu pot merge în vizită cu mâna goală. Nu se cădea. E-adevărat, fuseseră invitaţi din toată inima. Însuşi Strategul le confirmase că este de acord. Totuşi, atâta amar de omenet pe capul bietului cumpărător… Ce naiba, erau oameni civilizaţi ! Gândurile astea îi munciră nedesluşit, pe fiecare, toată după-amiaza şi, pe măsură ce se apropia ora plecării, deveneau tot mai irascibili fără să-şi dea seama de ce. La un moment dat, vocea cuiva lămuri tuturor cauza neliniştii. Îi puse faţă în faţă cu problema.

- Ce dracu, măi ! Nu se poate. Mergem în casa omului chiar cu mâna goală ?! - Aşa e ! Nu se cade. - Are dreptate. - Ce facem ?

- 164 -

Începură să se gândească. În definitiv, ce-ar avea ei de oferit în dar ? Scotociră tot imobilul, mă rog, ultimul nivel unde se şi aflau cu toţii, pentru că în subsol nu aveau ce să caute. Nimic. Nici un obiect care le ieşi în cale nu păru să merite vre-o atenţie.

- Ia hai să o luăm altfel. Ce-i poate folosi omului în cantină ?, se consultară locatarii. Răscoliră după feţe de masă, şerveţele, veselă, pahare, carafe, scobitori, solniţe, castroane, mă rog, tot ce îşi mai aduceau ei aminte că văzuseră în localuri pe vremea când le frecventau. Dar nimic nu părea să merite atenţia, nu era, ca să zicem aşa, cât de cât în formă. Albiturile împăturite erau galbene pe la muchii, astfel că, desfăcute, aveau nişte carouri mari crem, insalubre. Tacâmurile din alpaca erau coclite şi puţeau, iar când doamna Filimon scăpă, din greşeală, o farfurie pe ciment, aceasta nu se făcu ţăndări, ci porni să joace ca o minge, scoţând un sunet înfundat, dogit. Castroanele erau ciobite. Solniţele erau crăpate. Ora plecării se apropia. Situaţia tindea să se complice. Toţi erau plini de praf,nervoşi, soioşi. Broboanele începuseră să ţâşnească.

- Fraţilor !, ţipă domnul Nicolescu, binoclându-i, mândru şi fericit. Am găsit ! - Ce, ce ?, se buluciră oamenii în jurul său. Spune !

Însă domnul Nicolescu deveni, brusc, absent şi pedant. Se retrase puţin în spate şi tăcu ermetic. Începu să-i fixeze. Să-i fiarbă.

- Hai, scheună cineva, spune odată ! - Vorbeşte, Nicolescu !, îl somă domnul Simionescu.

Domnul Nicolescu încercă să rămână impasibil, să prelungească momentul care era exclusiv al său. Însă, involuntar, un picior începu să bată un fel de step dezordonat. Nu se mai putea abţine. Găselniţa era formidabilă. - În definitiv, ce vrea insul acesta să facă pe cele două nivele ?, începu el, ca la şcoală. - Cantină. Doar se ştie. - Vrea să extindă cantina… - E clar. - Şi ? Ce-i cu asta ?, dădură ceilalţi din umeri. - Ce rol are o cantină ?, continuă, netulburat, domnul Nicolescu. Lumea se enervă.

- Spune, domnule, ce ai de spus, dacă chiar ai vreo idee ! - Da, chiar aşa ! Dacă nu, lasă-ne în pace. - Ce rol are o cantină ?, repetă el, implacabil şi apăsat. - Ăsta-i nebun. Dă de mâncare la oameni, ce rol să aibă ! Şi ce-i cu asta ? - Păi, atunci, nu rămâne decât să-i ducem de mâncare, oftă domnul Nicolescu

din toţi rărunchii. O clipă, îl studiară în linişte, cu milă şi interes, ca pe un debil mintal. Mâncare ! De unde să aibă ei aşa ceva ? Doar ştia şi el foarte bine că raţia zilnică se aducea dimineaţa cu căruciorul, proviziile mucegăiseră aproape toate, iar ceea ce mai rămăsese era puţin, împuţit şi semialterat. Lumea îi întoarse spatele şi începu să se împrăştie, dezamăgită. Deja se înfiripau noi propuneri, semne de întrebare, reflecţii.

- Alo, alo !, ţipă după ei domnul Nicolescu. Unde vă grăbiţi aşa ? De ce nu ascultaţi ? Brusc, domnul Zamfirescu se întoarse şi începu să înainteze ameninţător spre domnul Nicolescu.

- 165 -

- Mă ! Dacă ai ceva de comunicat, fă-o repede ! Dacă nu, termină, dracului, că altfel, te terminăm noi ! Şi îl şi apucă de piepţii cămăşii. - Îi dăm porcul !!!, ţipă domnul Nicolescu, alb la faţă. Parcă un curent de înaltă tensiune ar fi şfichiuit întreaga încăpere. Chiar se auzi cum, pentru o secundă, din cauza şocului extrem, câtorva le clănţăniră dinţii în gură, iar doamna Danielescu lătră scurt, fără ca măcar să-şi dea seama. Apoi, domnul Bărbulescu se apropie de domnul Nicolescu şi, într-o atitudine de respect şi admiraţie, îi strânse mâinile îndelung, ceremonios. Pe rând, toţi simţiră nevoia să facă acelaşi lucru.

- Bravo, domnule, eşti mare ! - Jos pălăria ! - Cum ţi-a venit, măi, că noi ne-am chinuit creierele toată după-amiaza ? - Ţine-o tot aşa !

Într-adevăr, ideea domnului Nicolescu era genială şi toţi fură de acord că omul e dotat. - Nu degeaba a lucrat el atâta la calculator, îşi spuneau oamenii. Ţineţi minte,

mai ales în primii ani după Revoluţie, cum toată ziua-bunăziua, când te întâlneai cu el, ţinea în mână ba o carte, ba un dosar, sau măcar o bucată de hârtie pe care-şi tot nota ceva, cabluri, monitoare, numai el ştia ce cară.

- Eu l-am văzut odată la ştrand, observă cineva. Ştiţi cum e acolo, vorba aia, lume multă, mai priveşti şi tu, mai contempli, mai arunci un ochi, de… Omului nu-i păsa de nimic. Mă tot uitam la el. Avea nişte ochelari de soare mari-mari şi studia concentrat un vraf de hârtii. Cred că nu şi-ar fi ridicat capul din ele nici dac-ar fi picat o bombă în bazin.

- Oameni de ăştia ne trebuie nouă. - Da, da. Perseverenţi, ambiţioşi !

În fine, când toată lumea fu pregătită, domnul Bărbulescu dădu semnalul de plecare. Însă, înainte de asta, numi o echipă de patru bărbaţi, aceiaşi care fuseseră după materiale, care să asigure transportul animalului în condiţii optime. În fruntea echipei, ca al cincelea şi totodată coordonator, fu numit, natural, iniţiatorul acestui splendid demers, domnul Nicolescu. Totuşi, ceea ce aparent era o chestiune foarte simplă, se dovedi a fi, de fapt, o foarte mare problemă. Namila ajunsese îngrozitor de voluminoasă şi chiar agresivă, în momentul în care simţi că ceva e în neregulă. După cum bine se ştie, porcul se afla în uscătoria de la etajul al treilea, laolaltă cu uşile, într-o vraişte cumplită, pestilenţială şi emetizantă.

- Porcul ăsta se îngraşă şi cu aer !, exclamă unul din membrii echipei în momentul în care, după mai multe ture făcute în jurul lui, stabiliră, în sfârşit, care îi erau faţa, respectiv spatele.

- Măi ce frumos s-a dezvoltat. - Îmi aduce aminte de vremurile când eram copil. Unui vecin din sat îi

crescuse porcul atât de mare încât, iarna, a trebuit să-nhame caii ca să-l scoată din coteţ ! Vai, cum mai ningea…, şi ce frumos era…!

- Bestia ! - Parcă-i cetaceu… - Şi ce murdar e !

- Ca un porc, chicotiră ceilalţi. Se mai scărpinară o vreme in cap, înfricoşaţi de alura impozantă a animalului. - Ce facem ? Trebuie să chemăm ajutoare. Restul grupului ajunsese de-acum în cantină.

- 166 -

- Aşa e ! Hai, domnule, să fim serioşi ! Nu-l putem trambala pe scări la vale trei etaje. Este exclus.

- Lipsesc trepte pe alocuri ! - Aia ne-ar mai lipsi, să-l nenorocim… - Monstrul ! - Eu aş mai avea o idee, tuşi domnul Nicolescu, privind de după spinarea

animalului la cei aflaţi pe partea cealaltă. Săriră ca arşi.

- Dar nu ştiu dacă e posibil…, şovăi el. Dacă e de acord şi Strategul cu propunerea… Ar fi mult mai simplu… Mă duc până dincolo să-l întreb. Aşteptaţi-mă ! Dispăru în trombă şi, după cinci minute, reveni gâfâind, dar cu faţa numai zâmbet. - Se poate ! Se poate !, se precipită el. E voie. Sunt şi ei la etajul al treilea. Ce noroc ! Hai, repede. Vai, să vedeţi ce frumos e dincolo. Au pus o masă lungă-lungă. Şi scaune… Şi feţe de masă albe…

- Bine, şi cu ăsta ce facem ?! Ziceai că rezolvi tu…, deveniră ceilalţi nerăbdători.

- Ce-a spus Strategul ? - A ! Aşa, îşi aminti domnul Nicolescu pentru ce plecase. Dar e simplu !

Distrugem ce-am construit ! Cei patru se priviră, întunecaţi şi nedumeriţi. Domnul Nicolescu radia, ca un savant în

aulă. - Hai-hai, domnilor, gândiţi, gândiţi ! Raţionaţi ! Judecaţi ! Vorba aia, somnul

raţiunii…, râse el. Să vă dau un indiciu: oare a trecut chiar atât de mult timp de când am zidit căile de acces spre apartamentele de pe acest nivel ? Au apucat, oare, să se usuce cum trebuie tencuiala, mortarul, cărămizile…? Să fie ele, oare, chiar atât de greu de dat jos ?!

- Domnule, chiar că îţi fuge mintea !, exclamară ceilalţi cu toată sinceritatea. - Jos pălăria ! - Extraordinar. - Tot respectul ! - Spargem una din uşile zidite, transbordăm animalul, apoi zidim la loc. E

chiar simplu. - Exact. E foarte simplu !, observă, modest, şeful de echipă. - Bun, dar Strategul e de acord ? - Chiar aşa, el ce-a zis ? Cum a reacţionat ? - Absolut. Nici o problemă. Şi…, să vă mai spun ceva, şopti el cu ochi

strălucitori, e foarte mândru de noi toţi, de ideea noastră formidabilă, chiar aşa a şi spus, formidabilă ! Mă rog…, ceilalţi apucaseră deja să-i dezvăluie cumpărătorului surpriza. Mă rog…, e de înţeles nerăbdarea, adăugă domnul Nicolescu mai mult pentru sine, încercând să-şi camufleze melancolia şi dezamăgirea că, taman el, nu fusese de faţă. Desigur…, aşa o surpriză…, e greu să te stăpâneşti, să ai răbdare… Oameni fini, ceilalţi îi intuiră motivul dezamăgirii. Îşi zâmbiră, blând şi complice, demonstrând încă o dată rezistenţa unor suduri bine lucrate.

- Hai, lasă, nu te necăji pentru atâta ! În definitiv, tu o să apari primul prin spărtură. Chiar în faţa porcului. Ce vrei mai mult ?!

- Da, da !, se scutură domnul Nicolescu de gânduri. Să ne apucăm de treabă. De partea cealaltă suntem aşteptaţi cu mare nerăbdare. Au spus că nu încep fără noi.

- Să ne apucăm ! Urmă aproximativ o oră de bufnete, icnete şi sudalme de o parte a zidului, acompaniate cu ţipete, chiote şi coruri de încurajare de cealaltă parte.

- 167 -

Când, în sfârşit, primele două cărămizi căzură şi gaura fu suficient de mare, cei patru, complici, îşi invitară şeful să fie el primul care să comunice cu cei aflaţi dincolo. Încântat şi cu un zâmbet larg pe faţă de i se vedeau toţi dinţii, Nicolescu băgă capul prin spărtură, dar şi-l retrase destul de repede. Aflată în spatele său, echipa observă cum spinarea i se chirceşte iar posteriorul se contractă de parcă ar avea colici. Acum, faţa îi era răvăşită şi avea un aer tâmp. - Hai, să continuăm, spuse el, neliniştit şi fără chef.

- Dar ce e ? Ce s-a întâmplat ?! - Nimic, nimic…, nu ştiu, mi s-a părut că văd pe cineva cunoscut… - Cunoscut ?, se mirară ceilalţi. Păi nu-i cunoşti pe toţi ? - Nu, nu…, mai este o persoană dincolo… Mă rog, nu contează. Probabil mi s-a

părut. În ultima vreme, eu nici nu prea mai văd bine… Hai să-i dăm bătaie, să terminăm aici ! După cam încă o oră, spărtura fu suficient de largă pentru ca, în uralele mulţimii şi cu

aportul a mai bine de jumătate din colectiv, imensa creatură să poată fi trecută de cealaltă parte. Apoi, fu floare la ureche şi o chestiune absolut minoră să se refacă stricăciunile. Animalul chiar le dădu o mână de ajutor pentru că, fiind foarte speriat, debarasă rapid zona, adică o luă la goană şi se ascunse taman în ultima cameră din ultimul apartament, lăsându-le lor spaţiu de manevră. Totuşi, probabil din cauza spaimei, ornă abundent podelele, iar în urma sa mustea acum o duhoare fascinant de penetrantă.

- Camarazi !, zbieră Strategul când, după cum se putea observa, lucrările erau aproape finalizate şi se trecuse deja la tencuire. Aţi făcut un gest măreţ. De o generozitate cum rar se poate înrâlni. Vă felicit din toată inima ! Sunt mândru de voi ! Apoi, zâmbi înţelegător pentru că domnul Bărbulescu, care se afla lângă el, îi şopti ceva la ureche.

- Felicit pe iniţiatorul acestui strălucit demers, tovarăşul nostru, camaradul Nicolescu. Să vină în faţă ! Cu greu, din spatele mulţimii, unde se ascunsese, domnul Nicolescu fu împins în faţă şi aplaudat îndelung. Însă, în loc să se bucure, să se umfle în pene, acesta spânzura năuc şi crispat şi arunca priviri furişe spre noul-venit, un domn în vârstă, respectabil, cu ochelari şi barbă albă. Când, în sfârşit, aplauzele încetară, luă cuvântul cumpărătorul. Le mulţumi îndelung şi din toată inima, medită cu voce tare asupra onestităţii, dăruirii, altruismului şi îi asigură că, odată tranşat, animalul va hrăni mulţimi de năpăstuiţi ai conjuncturii politice actuale. Apoi, cu un gest larg, îi pofti pe toţi la masa lungă şi chiar se ocupă de fiecare în parte să ştie dacă e mulţumit de locul repartizat. De asemenea, elastic şi aferat, făcu, galant, glume, în timp ce ajuta doamnele să se aşeze. Doamnele uguiră fericite. Era bine.

- Ei !, cadoul este nemaipomenit, exclamă el încă o dată, în timp ce-şi freca palmele. Mâine trebuie să mă duc să tocmesc un măcelar…, dar ce zic eu, doi-trei măcelari ! Unul singur nu răzbeşte. Fiara e gigantică. V-aţi ocupat exemplar de ea. Îmi vor trebui vreo zece frigidere…, se lamentă el în timp ce se lua, şmechereşte, cu mâinile de cap. Mesenii aplaudară frenetic.

- N-ai nevoie de măcelari. Îl termin eu, n-avea grijă !, îl linişti noul venit, cu ochelari şi barbă albă, în timp ce, apărut subit din camera alăturată, îşi ocupa, calm, locul lângă Strateg care trona în capul lungii mese. Petrecerea fu o mare reuşită !

- 168 -

Vorba aia, cine s-ar fi aşteptat ca, taman Strategul, descheiat la piept şi cu cămaşa vraişte din pantaloni, să cânte muzică de petrecere, atât de deocheată încât doamnele mai sensibile se refugisară în apartamentul alăturat. Dar, cui să-i mai pese ! Era atât de multă băutură că nu ştiai pe ce să mai pui mâna. - Acesta e romul cubanez, adevărat !, le preciză cumpărătorul când văzu că locatarii se reped la zecile de sticle, butelci, butoiaşe, carafe şi degustă de peste tot. Nu vă ambalaţi, nu vă miraţi ! E aceeaşi băutură peste tot. Romul cubanez poate fi servit în multiple feluri !

Cumpărătorul fusese la mare înălţime. Ce mai, jos pălăria pentru ce reuşise să încropească într-un timp atât de scurt. Ca să nu se observe miile de vinişoare şi crăpături atât de deprimante, acoperise pereţii cu un tapet imens ce înfăţişa o plajă însorită cu nisipul fin, oceanul de un albastru ireal, iar pe fundal hoteluri sofisticate cu umbrele pe terase.

Atât de real părea totul încât aveai senzaţia că poţi înota. Domnul Simionescu, glumeţ, chiar se trânti pe podea lângă perete şi răcni fericit:

- O vodcă mare, cu umbreluţă ! Ca să nu se lase mai prejos, domnul Stoenescu, deja lejer afumat, invită, amabil,

doamnele să nu se jeneze şi să facă nudism. - Vorba aia, aici suntem ca în familie… - Noi toţi, laolaltă, suntem o familie !, preluă, din zbor, Strategul care, de când începuse petrecerea, chiuia într-una şi vărsa într-însul păhăruţ după păhăruţ. Familii ca ale noastre mai există, nenumărate şi solitare, presărate pe întreg cuprinsul ţării. Şi nu numai. În curând, ne vom alipi laolaltă şi vom fi o mare şi inexpugnabilă familie. - Interfoane din toate părţile, uniţi-vă !, zbieră domnul Bărbulescu. Se propuseră toasturi, apoi să fie dibuit, adus şi judecat individul din subsol, apoi, de ce nu, Creatorul, apoi cine bea mai multă Havana Club într-un minut, apoi să se tranşeze dihania doar cu ajutorul unui briceag. Dar, nimic din toate astea nu se finaliză temeinic. Starea de surescitare, de fericire isterică, de eliberare, era atât de puternică încât dacă doi-trei se apucau de ceva, imediat un altul se băga între ei şi propunea altceva, iar asta nu oricum ci urlînd la ceilalţi, agitat, nebun, încercînd să-i facă atenţi la el şi numai la el, de parcă numai propunerea sa era cu adevărat importantă. Suflul petrecerii se propaga năprasnic şi, în scurtă vreme, se instală haosul. În general, fiecare făcea ce îl tăia capul. Cînta, chiuia, trăgea la măsea. Se copilăreau punînd piedici, trăgîndu-şi hainele de pe ei, alergau unii după alţii prin apartamente, se hîrjoneau, se tăvăleau. Era voie ! Simţeau ei asta. Strategul îi urmărea calm, complice şi teribil de amuzat. Îi lăsa. Foarte puţini şedeau la masa lungă, încărcată de-acum de bunătăţi aduse şi aranjate de chelneri scrobiţi, cu mare viteză şi dexteritate. Sfeşnice impozante aruncau luciri stinse, preţioase, pe vesela cu chenar auriu. Din loc în loc, dea lungul mesei, abureau pocale cu rom fiert, alternând cu tăvi încărcate de fructe exotice. Una într-una se aduceau aperitive aşezate cu mult gust, artistic s-ar putea spune, pe tot soiul de platouri. În special peşte. Ce mai, directorul cantinei se întrecuse pe sine ! La masă erau vreo zece oameni, printre care, la mare cinste, echipa care asigurase dislocarea şi transbordarea cadoului. Cei patru bărbaţi, mândri şi gravi, descriau, a nu ştiu câta oară, ce risipă de ingeniozitate şi efort trebuiseră pentru a duce la îndeplinire misiunea încredinţată.

- 169 -

- Degeaba îi căram picioare din toate părţile. Nu vroia, cu nici un chip, să se clintească. Bestia ! Din când în când, ca nişte camarazi de nădejde, îl înghionteau pe domnul Nicolescu să participe şi el, să descrie, să spună ceva. Să iasă în faţă !

- Zi, mă, şi tu ceva !, îl îndemnau. Afirmă-te ! Tu ai fost cu iniţiativa. Dezvoltă. Relatează !

Domnul Nicolescu, care nu privea, de când se aşezase, decât într-un punct fix, undeva sub masă, dădea din mâini de parcă încerca să se disculpe şi chiar se proptea cu mâinile în scaun dând semne că ar dori să o tulească rapid. Iar când părea că chiar nu mai suportă asaltul, ducea două degete în creştet şi, cu o mişcare violentă, îşi smulgea un smoc gros de păr.

- Stai, domnule dragă, nu te grăbi aşa ! Seara abia a început. Unde vrei să te duci ?, îl pondera noul-venit, domnul cărunt cu barbă, în timp ce-l privea insistent peste ramele aurii ale ochelarilor. Parcă te-aş cunoaşte de undeva…

- Sigur, sigur, povestiţi-ne cum v-a venit ideea ! De, intelectual…, ce să mai…, intervenea domol şeful cantinei încercând să fie o gazdă desăvârşită. Un caviar ? O Havana ?

- Da, da, o bobiţă şi un strop. Încetul cu încetul. Enzimele trebuie să lucreze, altfel se lenevesc, se băga din nou domnul cărunt, în timp ce-i turna un deget de tărie. Doar atât. Restul îl termin eu, n-avea grijă !

Apoi hohotea absent. - Nu vrea, nu vrea şi pace !, izbucnea, înfierbîntată, echipa. - E prea modest ! - Întotdeauna a fost aşa. Mult prea modest. - Era mare şef, domnule dragă, se apucă echipa să-i povestească domnului

cărunt, într-un fel, parcă, scuzându-l pe domnul Nicolescu şi comportamentul său. - Da, da, mare şef. Tuna şi fulgera. Nu mişca nimeni în faţa lui. Dar l-au dat

alţii la o parte. Mai şmecheri. Acolo la el, la serviciu. - De, ce să-i faci, oftau ei. Lume de parveniţi. - Da, domnilor, înţeleg, sublinia domnul cărunt în timp ce-l studia pe subiect

peste lentilele ochelarilor. Uite-te la el cum a ajuns. Nu mai vrea nici să mănânce. E anorexic. Nu, domnul Nicolescu vroia. Dar nu reuşea. Fiecare nouă intervenţie a căruntului îl

băga parcă şi mai adânc sub masă, de nu i se mai vedeau decât lentilele enorme lipite de spătarul scaunului, strălucind în lumina sfeşnicelor.

Doar Strategul şedea mai la o parte, aparent plictisit, dar urmărind întreaga scenă într-o stare de ilaritate abia controlată. Pe chip îi mustea permanent un zâmbet nedefinit. Doamna Isopescu şedea lângă el, dar nu puteai ştii ce impresie are deoarece era drapată.

În tot acest timp, ceilalţi, aflaţi, ca să-i numim aşa, în mişcare, nu se lăsaseră nici o clipă pe tânjală. Pe întreaga suprafaţă a nivelului trei plutea acum un arhipelag de trupuri aflate în stări mai mult sau mai puţin avansate de derivă. Doamne respectabile se ciondăneau gureşe sau, din contră, zburătăceau, aproape inerte, de la un grup la altul. Domni trecuţi binişor prin ale vieţii, acum se comportau aidoma unor copii, în timp ce alţii, mult mai tineri şi mai viguroşi, afişau o extenuare inexplicabilă.

Vorba aia, era loc pentru toate. Să ne rezumăm la doar câteva exemple. La un moment dat, într-un elan formidabil, domnul Mărculescu o apucă din viteză pe

doamna Zaharescu de un picior, o învârti de cîteva ori deasupra capului şi, când forţa centrifugă deveni suficient de mare, o proiectă într-un grup aflat la vreo opt metri, aproape decimându-l.

- 170 -

Dar nici aceştia nu se lăsară mai prejos. Când îşi reveniră în simţiri, îi cerură victimei date despre atacator cu gând să-şi facă dreptate. Se cree un soi de neînţelegere deoarece, deşi dânsa îl indică, corect, pe domnul Mărculescu, acesta zăcea şi el pe jos, jucându-şi cu atâta măiestrie inconştienţa încât părea chiar mai grav afectat.

Lucrul acesta i se luă în nume de rău bietei femei. Minciuna nu era tolerată în imobil, era probabil cea mai gravă dintre tarele pe care se chinuiau cu atâta tenacitate să le combată.

Drept pedeapsă, doamna Zaharescu fu apucată de celălalt picior, învârtiră straşnic şi proiectată în direcţie opusă, taman la picioarele domnului Bărbulescu. Acesta, preocupat să tot noteze ceva într-un carneţel negru, nu înţelese despre ce e vorba. Trecu, delicat, peste trupul inert şi îşi văzu în continuare de îndeletnicirea favorită.

S-ar putea crede că, cu acestea, chestiunea se tranşase, conflictul fusese aplanat. Aiurea ! Între timp, domnul Mărculescu care, în capul oaselor, urmărea scena cu interes, făcu o

constatare nefericită: - Bine i-aţi făcut. Aşa-i că zboară frumos, otreapa ?! I-am făcut şi eu vânt,

adineauri. Instantaneu şi fără să se dezmeticească, domnul Mărculescu fu înşfăcat, rotit de mai

multe ori ca un lanţ cu bilă şi, în final, proiectat cale de două apartamente drept la picioarele porcului.

Bestia tresări alene din visare, îl cercetă o vreme cu râtul, apoi, se întoarse cu spatele la el şi, într-un impuls inexplicabil, defecă deasupra lui până îl acoperi complet.

Spectatorii aplaudară îndelung, pe urmă, vreo trei-patru probară şi ei manevra centrifugă, aterizând la diferite distanţe prin diferite încăperi.

Se jucau ! La mare cinste, pe parcursul petrecerii, fu concursul de mâncat. De mâncat orice îţi

pica în mână. Mai bine zis, de devorat, pentru că participanţii nu mestecau ci doar înghiţeau. Se organizară două echipe, urmând ca echipa câştigătoare să fie desemnată cea care

îngurgitează cea mai mare cantitate de material comestibil. Competiţia nu putu fi organizată om contra om, aşa cum se obişnuieşte, deoarece toţi doreau să mănânce. Domnul Bărbulescu chiar vociferă un pic încercând să le explice că aşa, la grămadă, cuantificarea devine foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

- Lăsaţi-i să se distreze, că este destul pentru toţi, îi şopti, îndatoritoare, gazda. Cele două echipe se încolonară de o parte şi de alta a mesei lungi şi încărcate, la unul

din capete, urmând ca, pe măsură ce devorau, să înainteze spre capătul opus. O vreme, ţinură pasul unii cu ceilalţi, competiţia dovedindu-se foarte strânsă. Lungile

luni de inaniţie le lipiseră stomacul de coloana vertebrală astfel că, acum, umplerea acestui recipient, elastic şi distensibil, necesita un volum apreciabil de hrană.

Se spune că, chiar şi după eliberarea lagărelor de concentrare s-au mai înregistrat victime, prizonieri necugetaţi care dăduseră iama la depozitele cu alimente, îngurgitând pe nerăsuflate tot ce le picase în cale.

Aproape la fel se petrecu şi în cazul nostru. Subit, în timp ce, cu capul plecat pe spate, ducea la gură un enorm peşte-spadă, Popescu-tatăl se prăvăli sub masă cu un rîgâit sinistru.

O fracţiune de secundă, coechipierii stătură locului şi se priviră unii pe alţii cu îmbucătura oprită în gât. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, reîncepură să malaxeze mai abitir ca înainte. Vorba aia, acum erau cu un om mai puţin, practic, trebuia suplinită capacitatea unui stomac-rezervor. Nu era uşor.

Pe măsură ce se apropiau de celălalt capăt al mesei, fiecare dintre echipe mai pierdea câte un om. Podelele erau pline de vomă, se aluneca peste tot, iar domnul Mărculescu care, recules, veni dinspre apartamentele vecine plin de căcat din cap pînă-n picioare, nu fu deloc considerat o apariţie bizară.

- 171 -

În toate încăperile puţea acru. Chiar înaintea finişului rămăsese câte un concurent de fiecare parte a mesei. Cu

mişcări parcă date cu încetinitorul, aceştia încercau să mai introducă în ei o bucăţică, cît de mică, doar-doar o cîştiga echipa pe care o reprezentau. Dar nu mai reuşeau. Din cauza aglomerării alimentelor nemestecate în spaţiul gastric, la exterior, pe pielea întinsă ca o tobă, se putea ghici conţinutul stomacului. Astfel, în timp ce unul din concurenţi se vedea că înghiţise, printre altele, şi vreo zece peşti, era evident că celălalt turnase în el cîteva kilograme de roşii întregi, deoarece arăta ca un strugure foarte mare.

Până la urmă, nici una din echipe nu câştigă deoarece ultimii doi concurenţi se prăbuşiră aproape instantaneu pe podele şi începură să horcăie congestionaţi.

Oricum, privită retrospectiv, întrecerea fu considerată în unanimitate o reuşită în planul divertismentului colectiv, aceeaşi părere fiind împărtăşită de toată lumea şi în legătură cu cele ce urmează.

Avu loc procesul Creatorului. La sfat, într-unul din apartamente, locatarii deciseră că sunt datori faţă de Strateg cu o

dovadă palpabilă a încrederii pe care acesta o poate avea în ei şi, nu se ştie cine, observă sobru, cu ochii sticlindu-i în cap, că a cam sosit vremea răfuielilor. Apoi, nu mai fu decât o chestiune de timp până cînd atenţia tuturor să se îndrepte spre unul şi acelaşi personaj.

- Unde e acela ?!, tatonă cineva. Nu mai era nevoie să i se rostească numele. Se împrăştiară care-ncotro să-l caute. Dar nu-i dădură de urmă. Creatorul nu era

prezent la petrecere, acest boicot fiind considerat încă un punct negru. - Să ştiţi că a rămas acasă, observă domnul Stoenescu când, după câteva

minute de căutări, se regăsiră cu toţii, spăşiţi, în locul de unde plecaseră. Trebuie găsit, judecat, apoi condamnat. Asta-i ordinea. Într-adevăr, de partea cealaltă a zidurilor rămăsese familia Creatorului, copiii şi o santinelă care trebuia să alerge încontinuu între chepeng şi uşa cu interfon. Despre Ionescu şi Speranţa nu se ştia nimic. - Hai după el !

Dar Strategul nu-i lăsă cu nici un chip. Informat de domnul Bărbulescu, când auzi că vor să iasă pe afară, să dea ocol imobilului, să umble de unii singuri prin noapte încolo-ncoace, se făcu foc şi pară. Falca îi sări cît acolo, iar ochii îi deveniră cărbuni aprinşi.

- Unde vreţi să mergeţi la ora asta şi, mai ales, în halul acesta ?!, mugi el. Nu-mi ajunge că Nicolescu a încălcat ordinele ? Mă rog, o dată am trecut cu vederea, era vorba de surpriză. Dar, gata ! Atât ! Parcă am declarat o dată starea de necesitate şi alarmă de gradul zero. Vreţi să cădeţi în mîinile inamicului ? El atâta aşteaptă, să vă întindă o capcană. Nu se mişcă nimeni de aici ! Punct !

Cu acestea, se metamorfoză, instantaneu, în cel mai amuzant conviv şi, împreună cu gazda, stomatologul, Florescu, doamna Isopescu şi domnul în vârstă, continuară o discuţie numai de ei ştiută şi care părea să-i amuze teribil.

Lăsaţi în plata Domnului, locatarii începură din nou să se frământe. Îl vroiau pe Creator. Nu le mai pria petrecerea.

Salvarea veni din nou de la domnul Nicolescu. Cu morga-i caracteristică, acesta făcu o nouă observaţie ermetică.

- Păi, dacă tot nu mai putem ieşi pe afară, cum o să ajungem înapoi acasă ?, începu să se vaite, în timp ce-i privea, clipind des, prin lentilele enorme. Eu unul aş pleca în clipa asta, adăugă, în timp ce trăgea speriat cu ochiul spre domnul cărunt cu barbă care hohotea împreună cu Strategul ceva mai încolo. Aş fi capabil să trec şi prin zid, numai să mă văd odată dincolo !

- Ne duce Bărbulescu înapoi. El ne-a adus, el să ne ducă.

- 172 -

- N-ai auzit, măi, ce-a zis Strategul ?! Nu mai avem ce căuta pe-afară. Îl cunoşti. Dacă aşa a zis, aşa va rămîne.

- Asta cam aşa-i… - Şi-atunci ? Ce-i de făcut ? - Pfuiii…, să ştiţi că Strategul ne încearcă !, se bătu peste frunte domnul

Colţescu. Vrea să vadă cum ne descurcăm într-o situaţie de criză. Doar ne-a zis că e alarmă. - Aşa e ! E clar că trebuie să găsim tot noi rezolvarea. Adică ieşirea, cum ar

veni… Tăcură toţi şi începură să se gândească. Încet, treptat, îi cuprinse disperarea şi vreo doi

chiar începură să suspine, isterizaţi. Cum să nu se poată întoarce în casa lor ?! Cum să rămână dincolo de uşa cu interfon ? Izolaţi doar printr-un zid !

Un zid ! Ajunşi, simultan, în acest punct al raţionamentului, feţele lui se luminară instantaneu. Zidul ! Asta era ! - Nicolescule, mâncate-aş, cum îţi fuge ţie creieraşul acela mic, exclamă,

drăgăstoasă, doamna Filipescu. - Aşa e, zice bine omul, doar nu s-a uscat tencuiala. Un avânt şi o nelinişte îi cuprinse. - Ce mai stăm ?! Haideţi să-l dărâmăm din nou ! - Hai ! Se repeziră la dreptunghiul umed, întunecat, care marca în zid locul pe unde trecuse

pocitania. Domnul Simionescu îl ciocăni cu de-amănuntul, apoi declară expert: - Un fleac ! Nu rezistă nici măcar la o grenadă defensivă.

- Perfect. Să-l rezolvăm ! Strategul îi urmărea de la distanţă. Fusese deja informat de domnul Bărbulescu despre ce e vorba, iar acum, foarte mulţumit, îi explica ceva domnului cărunt. Cuvîntul „docili” revenea mereu în relatarea sa şi, de fiecare dată, interlocutorul aproba din cap, plin de respect. În rest, Strategul nu se amestecă. Zidul fu dărâmat într-un timp relativ scurt, mai precis, scoaseră câteva cărămizi. Apoi, lucrătorii se opriră brusc, uşor intimidaţi. În dreptunghiul format apăru din întuneric un chip, bărbos şi spiritualizat de suferinţă. Creatorul. Toată lumea tăcu. Cei aflaţi la masă urmăreau curioşi să vadă ce se întâmplă. Se priviră o vreme unii pe alţii, Creatorul având aerul că este un vânzător care tocmai a deschis dugheana şi aşteaptă comenzile clienţilor.

- Ce mai faceţi ?, se interesă, cu voce spartă, cineva din mulţime, mai mult ca să spună ceva.

Nu aşteptau un răspuns, iar cel întrebat părea să înţeleagă asta. Starea de crispare se prelungea. Creatorul dispăru de cîteva ori din deschizătură. Locatarii îl vedeau cum se plimba pe

coridor cu mâinile la spate de parcă medita. Apoi reapărea, îi privea, o vreme, rezemat în coate pentru ca, după câteva clipe, să dispară din nou. Uneori, tuşea în batistă.

Strategul, temeinic ameţit, îi şopti ceva domnului cărunt în timp ce cu un ochi privea către deschizătură. Acesta hohoti scurt şi murmură câteva cuvinte nedesluşite.

Doamna Iliescu, uşor marcată de concursul care tocmai se terminase, se retrase discret într-un colţ unde vomă decent o vastă cantitate de fructe de mare nemestecate.

- 173 -

Domnul Simionescu se strecură cu dificultate prin mulţime, ţopăi într-un picior până aproape de zid, aruncă o lămâie prin deschizătură, apoi se trânti pe burtă, urlînd teribil.

Toate acestea avură darul să mai destindă atmosfera. Lumea începu să prindă viaţă. - Alo, arată-te !, chirăi domnul Diaconescu. - Ai deschis dugheana ? - Popescule, cu ce ne serveşti astăzi ? - Dă-mi un litru de ode. - Ce mai face doamna Popescu ? Tot cu tuburile, tot cu tuburile ? - Mai bolboroseşte ? În timpul acesta, locatarii se tot apropiaseră şi acum stăteau buluc în faţa zidului. Deodată, Creatorul li se arătă la deschizătură. Nu spunea nimic. Aştepta să vadă ce

vor oamenii. - Popescule, azi o să-ţi facem un proces, îi aduse la cunoştinţă domnul

Bărbulescu. Asta-i problema. Că o să-ţi facem un proces. Adică, vei fi judecat. - Nu-i vorbă, îl putem judeca şi în lipsă, dar parcă nu are atâta haz, observă,

subtil, domnul Popescu. Asistenţa hohoti temeinic. Creatorul, care în tot acest timp îi ascultase uşor consternat, se hotărâ să pună o întrebare.

- Pentru ce sunt judecat ? Urlete monstruoase răbufniră din toate părţile. Hazul era formidabil. Deşi doriseră să

fie cât mai sobri, oamenii nu se mai puteau stăpâni. Toată lumea hohotea ţinându-se cu mâinile de burtă. Din cauza efortului, unii vomau peşti întregi sau prune.

- Lasă că ştii tu, observă, grav, domnul Bărbulescu. Sigur ai făcut tu ceva, nu se poate să nu fi făcut.

- Te-ai luat de Strateg !, strigă cineva din mulţime. - L-ai jignit, bănuindu-l ! - Asta-i !, începu să ţipe lumea. S-a luat de Strateg ! - L-a jignit ! - S-a luat de Strateg ! - A încercat să-i submineze autoritatea !, lansă aceeaşi voce de mai înainte. - Da, da, autoritatea ! Autoritatea ! Mulţimea fremăta, entuziastă. Se găsise motivul, justificarea.

- Booon, reformulă domnul Bărbulescu. Aşadar, iată rechizitoriul: subminarea autorităţii conducătorului şi, implicit, subminarea idealurilor care animă societatea noastră. Pentru aceste capete de acuzare vei fi judecat şi condamnat. Dacă pe parcurs mai apare ceva…, te vom ţine la curent.

- La cunoştinţă…, tălăzui mulţimea. - Ai luat la cunoştinţă ? Să nu zici pe urmă că n-ai ştiut despre ce e vorba, că

eşti nevinovat şi alte porcării din astea ! - Dar sunt nevinovat !, se apără Creatorul care, la auzul rechizitoriului, se

dăduse un pas în spate şi acum i se ghicea doar chipul în penumbră. Un oftat de dezamăgire şi iritare răzbătu din mulţime. Oamenii începură să vocifereze. - Deja începe să mintă. - Nici n-a început bine procesul şi el se şi consideră nevinovat ! - Nou-născutule ! - Ha-ha-ha ! - Ho-ho-ho ! - Hi-hi-hi !

- 174 -

Se repeziră, furibunzi, spre deschizătura din perete, însă nu-i puteau face nimic. Cîţiva chiar încercară să mai smulgă la repezeală nişte cărămizi ca să-şi facă loc să treacă de partea cealaltă şi să-l înşface.

Creatorul se mulţumi să se dea cîţiva paşi înapoi şi să privească, în tăcere, mîinile care cotrobăiau, încercând să-l apuce. Domnul Manolescu intenţionă chiar să se strecoare prin deschizătură, însă era imposibil.

- Terminaţi cu prostiile ! Aşa se judecă un om ?! Tunetul Strategului îi linişti brusc. Ca la comandă, capetele se întoarseră spre el. Ciudat, dar acesta arăta foarte bine-dispus, chiar relaxat, aşa cum trona în capul mesei cu paharul în mână. Parcă îşi înghiţise mandibula. De o parte şi de alta a lui, şeful cantinei, stomatologul, doamna Isopescu şi domnul cărunt, urmăreau ce se întâmplă, surescitaţi şi cu gura până la urechi. Ceva mai la o parte, domnul Florescu, o culme a eleganţei am putea spune, îşi ascuţea briciul, şoptindu-i tainic şi drăgăstos.

- Dar cum să facem ?!, îndrăzni un glas, subţirel şi înfierbântat. Strategul oftă din toţi rărunchii şi dădu din cap a dojană, de parcă avea a face cu nişte

copii handicapaţi. - Eu nu ştiu cum să faceţi, că nu eu m-am apucat să fac procese. Dar, în nici un

caz nu aţi început bine. Adică, de început aţi început voi cu rechizitoriul, nu-i vorbă, dar pe urmă…, ce-i balamucul ăsta ?! Oamenii se ruşinară. - Uşurel, că nu arde !, continuă el, parcă îmbiindu-i să nu se jeneze. Aveţi toată noaptea înainte. Luaţi-o metodic…, pe îndelete… Cîteva momente rămaseră într-o linişte deplină. Nimeni nu mai spunea nimic. Are dreptate Strategul, păreau că-şi confirmă oamenii unii altora.

- Aşadar, să reluăm lucrările !, decise, cu glas puternic şi clar, domnul Bărbulescu. Aşa cum bine ne-a îndrumat Strategul, să o luăm cu binişorul. Popescule, ia ieşi tu un pic la portiţă !

Lumea hohoti. Popescu nu se arătă. Mai aşteptară, corecţi, o vreme, apoi, domnul Bărbulescu reluă: - Nu-i nimic, începem fără acuzat. În definitiv, i s-a adus la cunoştinţă

rechizitoriul, cunoaşte faptele care i se impută. Nu ne rămâne decît să-l judecăm. Dacă are cineva ceva de spus în legătură cu primul cap de acuzare: încercarea de subminare a autorităţii conducătorului nostru. Aştept.

Imediat câteva mâini fluturară deasupra capetelor. Toţi doreau să ia cuvântul. - Domnul Stănculescu, alese domnul Bărbulescu la întâmplare, deşi acesta nu

ridicase mâna. Să auzim. Vizibil copleşit de măreţia momentului, acesta îşi făcu loc în faţă şi, după ce-şi drese

vocea, începu: - Domnilor, istoria nu se face cu vorbe, ci cu fapte. Fapte mici, mărunte,

aparent banale, fără semnificaţie, dar care mai târziu, peste ani, cântăresc… Aici, Stănculescu făcu o pauză disperată deoarece nu găsea continuarea, începu să

tuşească din toţi rărunchii pentru a-şi masca incertitudinea, apoi tranşă subit: - Cîntăresc ! Aplauze. - Bravo ! - Zi mai departe ! - Dar pe scurt, specifică domnul Bărbulescu. - Iată-ne, deci, reluă el, în faţa istoriei. Avem prilejul să intrăm şi noi în marele

joc al acestei lumi. Suntem cineva ! Suntem datori să ne comportăm demn şi, mai ales, corect.

- 175 -

Să cântărim atent faptele acestui individ diabolic, fără a ne lăsa influenţaţi de aparenţe. Acest individ care a încercat, aidoma unui şarpe veninos, să strecoare îndoiala în sufletele noastre curate, să ne otrăvească idealurile pentru care luptăm cu atîta abnegaţie.

- Haide, măi, că ajunge, vociferă lumea. - Concret ! - Zi ce ai de zis ! - Mai taie ! Domnul Stănculescu se intimidă. Privi în jurul său mulţimea care-i făcea semne,

plictisită şi nerăbdătoare. Îl încercă dezamăgirea de a-şi fi ratat clipa lui de glorie, dar nu se lăsă. Umflă pieptul şi, înfierbântat, zbieră:

- Propun condamnarea la moarte !!! Urmară momente de consternare şi zăpăceală colectivă. - Ce vrea ăsta ? - Cum ? Ce-a zis ? - Mai dă-o dracului ! Domnul Bărbulescu începu să se scarpine în creştet şi, în acelaşi timp, să-şi consulte

carneţelul. Făcea ambele treburi deodată cu o deosebită dibăcie, ba mai şi trecea la pagina următoare cu manevre de prestidigitator. Poposi asupra câtorva rânduri numai de el ştiute, câteva minute bune.

Între timp, locatarii avură timp să comenteze verdictul domnului Stănculescu, să se obişnuiască cu el, cum s-ar spune. Dacă, la început, soluţia li se păruse aberantă, monstruoasă şi abominabilă, pe parcurs, repetînd-o şi discutînd-o, se cam golise de sens, îşi pierduse mult din gravitate, iar în momentul de faţă nu se mai discuta de pedeapsa ca atare, ci de modul cum ar trebui ea aplicată. Astfel, majoritatea propunea spânzurarea, o mică parte electrocutarea şi vreo doi-trei decapitarea. Începu o luptă surdă pentru apărarea celor trei idei. Fiecare susţinea că a lui e cea mai comodă şi mai puţin traumatizantă pentru victimă. Apoi, doamna Diaconescu, adică Mioara, propuse otrăvirea.

Lucrurile se complicau tot mai tare şi spiritele erau foarte încinse. Ajunseseră aproape să se bată, când cineva se întrebă, cu voce tare, dacă n-ar fi mai nimerit să consulte chiar victima.

- Hai să-l întrebăm pe Popescu. Cum preferă ? - Bună idee ! Ce naiba, oameni suntem… - Popescule ! Popescule !, începură să strige, adunaţi ciorchine, la

deschizătură. - Ieşi la portiţă, Popescule ! - Hai, domnule, şi spune odată cum îţi convine ! Acum, erau nerăbdători să-şi clarifice problema care-i frământa şi, discret, chiar

începuse un troc al pronosticurilor. Strategul şi ai săi se ridicaseră în picioare şi, cu paharele în mână, urmăreau, uşor

nesiguri dar foarte interesaţi, derularea ostilităţilor. Dar Creatorul nu se arăta în deschizătură. Lumea începu să se enerveze. - Bine, bine, dar trebuie să-şi afle sentinţa ! De-aia e democraţie. Măcar să ştie,

bietul om, ce-l aşteaptă. Poate vrea să-şi ia rămas bun de la cineva drag. Ce dracu, doar nu suntem păgâni ! Popesculeee ! - Evident, este o-bli-gat să asiste la deznodământ, începu doamna Vasilescu, pe un ton isteric şi împleticit. Popesculeee ! Deodată, deveniră atenţi. Se simţea că, dincolo de zid, în întuneric, în dreptul deschizăturii, se foieşte cineva.

- 176 -

- În sfârşit !, exclamă domnul Stănculescu care, ca iniţiator al proiectului, considera că e dreptul lui să comunice sentinţa. Hai că ne-ai fiert destul. Ia zi, măi Popescule dragă, cum preferi să fii executat…

Dar vocea i se gâtui şi pe chip îi apăru o expresie de dezamăgire furioasă. Reacţia fu generală pentru că, în deschizătură, în loc să apară Creatorul, apăruse cetăţeanul Ionescu.

Acesta îşi introduse capul printre cărămizi şi începu să fulgere în toate părţile, de parcă încerca să se dumirească foarte rapid care e situaţia de parta asta a zidului.

- Aaa…!, începu să exclame lumea, dezamăgită. - Pleacă, mă, de acolo ! - Ăsta de unde a mai apărut ? - Ce-i al meu e-al tuturor ! Ştim, ştim ! - Du-te ! - Hai, tataie, că discutăm de-ale noastre ! - Du-te ! Evident, cetăţeanul Ionescu nu înţelegea ce i se spune. Degeaba încercară ei să-i explice că trebuie să elibereze deschizătura. Continua să zvâcnească, absolut indiferent. I se lungise gâtul şi aducea cu o cămilă curioasă. Sau cu o jucărie mecanică.

- Mai întâi, trebuie judecat !, lansă cetăţeanul, sacadat şi fără o destinaţie precisă.

- Ce ? Judecat ?! - Dar noi ce am făcut pînă acum ? - Cetăţene, ai cam lipsit de la lucrări ! Noi avem deja şi sentinţa ! - Da, da, sentinţa. Aşa că, valea, eliberează terenul ! - Trebuie judecat !, o ţinu Ionescu pe-a lui, fibrilând imperturbabil. Instantaneu primi un peşte fript în plină figură. - Judecat ! Ploaia de proiectile se înteţi. Asupra lui Ionescu se trăgea acum din toate părţile cu fel

de fel de alimente. Domnul Simionescu, în culmea extazului, dădea haotic ordine. Distracţia era în toi. În sfârşit, cetăţeanul îşi extrase capul din deschizătură şi dispăru. Dar, din penumbra de dincolo, continua să se audă: „Judecat ! Trebuie judecat !”, semn că nu se îndepărtase. - Aşadar, din moment ce inculpatul nu binevoieşte să se prezinte la apel, sentinţa rămâne definitivă şi irevocabilă, ea urmând a fi pusă în aplicare de îndată ce se va da de urma lui. Din acest moment, inculpatul este considerat fugar şi dat în urmărire generală, concluzionă domnul Bărbulescu. Oamenii se frământau, nervoşi şi frustraţi. Şi-ar fi dorit o discuţie cu Creatorul, măcar să afle cum îi convine mai mult. Acum îl urau de-a binelea pentru că îi lăsase cu buzele umflate. Erau oameni hotărâţi şi lipsa unui răspuns, incertitudinea, îi indispunea cel mai tare.

- Ce fiinţă, domnule !, se zbârlea domnul Tănăsescu. Nici atâta bun simţ, să vină şi el să-şi dea cu părerea.

- Chiar aşa. Ne lasă să-l aşteptăm aici, ca oile. - Parcă nu cu noi ar fi trăit pînă acum. - Nici nu ne mai cunoaşte ! - Câtă lipsă de respect şi consideraţie. - Puţoiul ! - Fiinţa ! - Dar cine se crede ?! - O fi cu individul, în pivniţă, hohoti cineva. - Fiinţa ! Fiinţa !

- 177 -

- Haideţi să spargem zidul ăsta. Trecem dincolo şi scotocim până dăm de fugar.

- Şi-n gaură de şarpe !, răcni din toate puterile domnul Simionescu care, nu se ştie cum, ajunsese pe o masă şi acum agita spiritele.

Asaltul asupra zidului fu năprasnic, susţinut şi sincronizat. Dar fără nici un rezultat. E-adevărat, peretele, şi aşa şubred, trozni de-i băgă în toate răcorile, dar promiţător. Însă, în afara faptului că fisurile se prelungiră în toate direcţiile, nu se întâmplă mai nimic. Marea de oameni, agitaţi şi furioşi, se izbi cu sete de vreo patru-cinci ori, tumefiindu-şi extremităţile, luxându-şi articulaţiile, ba chiar, doamna Alexandrescu îşi zdreli scalpul deoarece, împinsă de şuvoi, dânsa nimeri cu capul direct în deschizătură. Degeaba încercă ea să se împotrivească, asaltul nu-i permitea să dea înapoi nici un milimetru.

Totuşi, apucă să observe câte ceva de cealaltă parte. Când, cu sângele şiroindu-i pe faţă, reuşi să-şi revină, comunică următoarele:

- De partea cealaltă a zidului, fiinţa stă de vorbă cu nimeni altul decât cu individul care, nu se ştie cum, a ieşit din pivniţă. Discută paşnic, cu voce joasă, în dreptul uşii de la uscătorie. Prin geamul uscătoriei l-am zărit pe cetăţean care, aplecat mult peste balustradă, face exerciţii cu Speranţa. Şi, peste toate astea, cineva tot săgeată la intervale regulate dinspre parter spre ultimul nivel şi invers, dar nu mi-am putut da seama cine e pentru că trece fulgerător prin dreptul deschizăturii.

Fu lămurită de către domnul Bărbulescu că persoana în cauză e santinela care verifică dacă, atât uşa cu interfon cât şi capacul chepengului sunt în bună regulă.

- Perfect ! Atunci să luăm legătura cu el. Să se oprească un pic din control, n-o fi foc, să prindă fiinţa şi să o aducă la deschizătură. Pe urmă, mai vedem noi.

Zis şi făcut. Domnul Bărbulescu, postat la gaură, începu să urle, la intervale regulate, către năluca ce-i fulgera prin faţa ochilor. Dar nu fu nici un chip să o intercepteze.

Lumea vocifera, frustrată şi iritată. Cei aflaţi chiar lângă zid se izbeau de el ritmic şi fără vlagă, apatici şi epuizaţi. Le era prea lene să se mai apuce să-l dărâme. Domnul Simionescu fu secerat de pe masă pentru că trăncăneala sa devenise extrem de enervantă. Nimeni nu mai avea chef de nimic. Tuturor le pierise pofta.

În acel moment, când noaptea părea compromisă iremediabil, petrecerea fu relansată şi încă la cote maxime.

Brusc, un vacarm de nedescris se dezlănţui, scurtcircuitând minţile încrâncenate.

Eliberîndu-le. Oamenii tresăriră speriaţi, întoarseră capetele spre direcţia din care venea vacarmul şi, pe loc, chipurile li se luminară de bucurie. Profitând de situaţie, de faptul că atenţia tuturor era îndreptată spre derularea procesului, administratorul cantinei îşi îndeplini o promisiune.

Într-o încăpere alăturată, orchestra, în formaţie completă, stofă neagră, fireturi şi strasuri, atacase nişte ritmuri caraibiene explozive.

Doi chelneri înaintau către centrul sălii, purtând, cu infinită precauţie, o servantă pe rotile pe care se lăfăia, în toată splendoarea lui, un imens tort în formă de imobil, savant prelucrat. Imobilul lor.

Extaziată, mulţimea începu să aplaude şi să aclame, la început dezordonat, apoi aplauzele deveniră ritmice şi tot mai multe voci începură să strige „Bravo !”. Privirile erau aţintite pe administrator.

Totuşi, acesta nu reacţionă aproape în nici un fel. Doar schiţă un zâmbet discret şi înclină uşor din cap. În rest, rămase stană de piatră, rigid şi crispat, aşezat la masă.

În schimb, cu chipul iradiind o fericire aproape nepământeană, Strategul, într-o stare de catatonie etilică bine exprimată, începu să avanseze teleghidat înspre tort.

- 178 -

Purta în mână un satâr imens. Aplauzele se înteţiră frenetic. Nu mai avea mandibulă, ochii i se umeziseră, panoplia era vraişte. Se opri în faţa servantei pe rotile. Orchestra amuţi. Aplauzele conteniră treptat. - Tovarăşi, camarazi, amici, prieteni, membri de nădejde ai societăţii !, începu

el, pe un ton moale şi nesigur ce trăda o oboseală accentuată. Iată-ne ajunşi aici. Extenuaţi, dar fericiţi. Săraci, dar mîndri. Izolaţi, dar mulţi. Puţini, dar uniţi. Asupriţi, dar feroce. Este bine !

Aplauze. Strategul făcu o pauză şi închise ochii, încercând să se adune. Dar îl luă cu ameţeală şi se dezechilibră uşor. Tresări şi se sprijini cu mîna de servantă ca să nu cadă, prilej cu care dărâmă cam o treime din parterul de frişcă. Imobilul se lăsă uşor într-o rână. El nu observă nimic.

- Este bine, deci ! Bărbulescule, dă-mi paharul că mi s-a uscat gâtlejul de emoţionat ce sunt. Nu-i uşor să vorbeşti maselor, se amuză el ca pentru sine, destul de indiferent faţă de auditoriul pe care parcă nici nu-l observa.

- Termină-i !, îi strigă de la masă domnul cărunt în timp ce, cu destulă dificultate, încerca şi el să-şi umple paharul.

Între timp, tortul continua să se încline, lent dar implacabil, iar etajul întâi deveni parter.

Pe Strateg nu-l preocupau asemenea amănunte, deşi mâna pe care se sprijinea îi era de-acum îngropată în frişcă. Râgâi groaznic, apoi reluă, un pic mai refăcut, gesticulând cu satârul.

- Ce mi-a plăcut întotdeauna la voi şi de la bun început, a fost materialul. Foarte bun material. Oameni înţelegători, isteţi, perseverenţi, uniţi…, coeziune…, mai mare dragul să lucrezi cu un asemenea material. Cum să nu-ţi îndeplineşti aspiraţiile, cu o asemenea echipă ?!, se întoarse el spre cei de la masă, ca şi cînd le făcea o demonstraţie.

Nu băgă de seamă că, în timp ce pirueta ca să-i privească, satârul secţionă etajul al doilea. Acesta porni în sens opus etajului întâi, oarecum stabilizînd imobilul.

- Bravo vouă ! V-aţi ţinut bine. Cu ajutorul vostru m-am realizat ca om. - Filimoane ! - Vreau să spun, pe plan moral, evident. Nu a fost uşor, dar mă consider un

om fericit. Mi-am atins obiectivele. Pe plan moral, evident ! Ajuns aici, fără nici un alt motiv aparent decît bucuria de a fi în mijlocul tovarăşilor

săi, Strategul începu să hohotească isteric, acompaniat pe dată de cei de la masă, apoi de întreaga adunare. O ţinură aşa multă vreme privindu-se unii pe alţii, adică până când chipul congestionat al Strategului se înverzi, apoi se făcu palid, iar acesta se propti cu capul în tort.

Cei de la masă chicotiră amuzaţi. Locatarii se opriră din râs, încurcaţi. Toţi aşteptau să vadă ce urmează. Strategul petrecu aşa câteva zeci de secunde, dar, când deja toţi aveau certitudinea că

a adormit, se smulse brusc din frişcă şi, alb din cap pînă în picioare, hotărâ, complet detaşat: - Să mâncăm tortul ! Apoi, fără urmă de dibăcie, începu să secţioneze, la întâmplare, hălci mari pe care cei

aflaţi în apropiere se repeziră să le apuce în căuşul palmelor ca să nu cadă pe jos. - Vă rog, luaţi ! Luaţi şi mâncaţi ! E foarte bun, îngăima Strategul în timp ce,

cu limba afară de-un cot, îşi lingea lacom frişca de pe frunte, plescăind zgomotos. Oamenii se înghesuiră în jurul servantei şi începură să lingă, să apuce cu degetele şi să

mestece.

- 179 -

- Orchestra ! Să cânte orchestra !, ordonă Strategul, amintindu-şi. De ce e aşa linişte ?! Bărbulescule, unde-mi eşti, lichea nenorocită ?! Hai şi-mi umple paharul ! Agasat, dar supus, domnul Bărbulescu îşi făcu loc prin mulţime şi umplu paharul.

- Cântaţi, măi, fire-aţi voi să fiţi ! Că de-aia v-am plătit ! Vă dau, măi, vă umplu de bani, numai să cântaţi !

Orchestra demară cât o ţineau puterile. - Nicolescule ! Tu de ce nu cânţi ?, se întoarse Strategul spre el. Te văd cam

timorat. Parcă nu prea-ţi prieşte ! Prin lentilele enorme, domnul Nicolescu îl privi, siderat.

De undeva din spate se auzi un răget animalic: - Lasă că-l termin eu !

- Cântă ! Sau nu te distrezi ?! Poate domnul nu se simte bine. Bărbulescule, umple paharul. Umple-l şi pe-al lui…, aşa… Acum, hai, cântă !

Strategul se opri o secundă, cât să dea paharul pe gât, apoi trase adânc aer în piept şi urlă din toate puterile.

- Cântaţi, mă ! Cântaţi ! Să se audă până-n stradă ! Dacă-i bal, bal să fie. Lumea începu să cânte, prudent şi fals, destul de timorată. Cam ca un cor trist. Între timp, administratorul se apropiase binişor de Strateg, gata să îl apuce deoarece

acesta se clătina tot mai tare. Doamna Isopescu, tot încerca să-i comunice ceva, dar, prin voaleta groasă cu imprimeuri marine, sunetele penetrau estompat astfel că, în profunda sa înceţoşare, Strategul nici măcar nu bănuia că aceasta se află lîngă el.

- Cântaţi, măi, cântaţi ! Atât mai reuşi să bâiguie, după care se prăbuşi în resturile de tort de pe servanta pe

rotile. Aceasta porni vijelios. Oamenii săriră speriaţi din calea ei. Servanta descrise o traiectorie imprecisă, curbă, aproape pe două roţi, până se opri într-un perete. Ţeasta Strategului izbi în plin zidul. Pocni sec şi, instantaneu, câţiva stropi de sânge ţâşniră în frişca imaculată.

Sinistru. Orchestra se poticni, falsă în surdină câteva secunde, apoi se opri. Cîteva minute toată lumea încremeni, tăcută şi înspăimântată. Administratorul făcu un pas în direcţia servantei, dar se opri, nehotărât. Domnul în vârstă, cu barbă şi ochelari, se ridică de la masă, dar rămase pe loc fără să

ştie ce să facă. Trupul zăcea neclintit. În tăcerea mormântală, toţi ochii erau aţintiţi asupra Strategului şi asupra sângelui

roşu intens, proaspăt. Contrastul cu frişca era hipnotic şi cutremurător. - Acum, da, e bine. Nu slăbiţi ritmul, se desluşi, cleios şi înfundat, din

mormanul de frişcă. Urmă apoi o pauză foarte scurtă, după care începu un sforăit tenace şi regulat. Adormise. Pe dată, administratorul şi domnul în vârstă se repeziră la Strateg să-l ajute să se

ridice. Odată săltat pe braţe, se putu constata că accidentul fusese relativ minor. Doar pielea capului îi crăpase puţin şi un fir de sânge îi şiroia spre bărbie.

Nu era nimic grav. Lumea se mai linişti. Buna doamnă Isopescu biata se repezi să-l bandajeze. În lipsă de altceva, îşi smulse

voaleta, prilej cu care asistenţa avu ocazia să constate încă odată ce tânără răpitoare devenise. - Să-l ducem să se odihnească, propuse administratorul. - Da, da, e cea mai bună idee, observă şi doamna Isopescu. Ni se va alătura de

îndată ce-şi revine puţin.

- 180 -

Dar cum să-l transporte ? Degeaba tot încercară. Strategul era flasc şi greu ca un sac şi, aşa, mânjit de frişcă, le

aluneca printre degete. Nu reuşeau să-l apuce cum trebuie. - Puneţi-l la loc pe servantă şi împingeţi-l !, veni, prompt, cu ideea domnul

cărunt. Asta şi făcură.

Strategul fu aşezat cu burta pe servantă. Evident, se umplu şi mai tare de frişcă, dar asta nu mai conta. Cu mîinile şi picioarele atârnându-i, fu condus pe rotile de către administrator până într-o cameră dintr-un apartament vecin, însoţit de privirile asistenţei.

- Să cânte orchestra !, dictă domnul în vârstă, în momentul în care picioarele care se bălăngăneau dispărură din raza lor vizuală. Hai, ce v-aţi moleşit aşa ?! Petreceţi ! Veseliţi-vă ! Băutura ! Unde e băutura ?!

Atmosfera se remontă treptat, în ritmurile îndrăcite ale muzicanţilor şi, în scurtă vreme, cheful explodă. Până în zori, imobilul, şi aşa zdruncinat amarnic, se cutremură şi trepidă la limita rezistenţei.

Cîte nu se petrecură iarăşi ! Claie peste grămadă, locatarii mâncară, băură şi dansară pînă la epuizare. Se ţinură toasturi neascultate de nimeni. Mai mulţi leşinară şi căzură laţi în mijlocul

unei totale indiferenţe. Se sparse veselă şi sticle în cantităţi atât de mari încât podeaua era un covor de cioburi ce scrâşneau şi tăiau înfiorător, dar nimănui nu-i păsa de asta.

Parcă erau drogaţi. Sau anesteziaţi. Îi bătură pe muzicanţi, pe rând, apoi, în grup, toată orchestra, pentru că nu cântau

suficient de tare sau suficient de bine. Pe urmă le luară instrumentele şi încercară să cânte ei. Mai bine.

Dar nu reuşiră, aşa că îi stropiră cu apă rece şi îi reinstalară pe estradă. Însă, între timp, instrumentele fuseseră serios avariate, iar acum cântau cam fals.

Îi bătură din nou, pentru că nu cântau bine. Cumplit. Plângând, muzicanţii se revoltară şi încercară să le explice că de vină sunt

instrumentele şi nu virtuozitatea lor. Vociferau. După încă o bătaie soră cu moartea, se ajunse la o înţelegere. Ei să cînte aşa cum pot,

dar foarte tare. Zgomotul infernal oricum distorsiona sunetele şi le diminua calitatea. Era bine. Cîţiva îşi amintiră din nou de Creator şi de indolenţa lui. Furioşi, încercară să treacă

prin deschizătură ca să-l prindă şi să-l linşeze. Evident nu reuşiră, iar oboseala accentuată excludea varianta lărgirii găurii.

Domnul Simionescu veni cu o idee: să dea foc la cât mai multe feţe de masă pe care să le arunce de partea cealaltă, doar-doar Creatorul va arde de viu.

Ideea fu urgent pusă în aplicare, dar fără alt rezultat decât un fum gros şi negru care, culmea, venea prin deschizătură înapoi în sala de petrecere.

Toţi tuşeau şi lăcrimau dar de distrat se distrau foarte-foarte bine. De asemenea, inventară un joc care-i amuză teribil şi pe care îl numiră Denunţul. La

început, nu păru cine ştie ce, dar, auzind despre ce e vorba, domnul Bărbulescu se insinuă rapid în grup şi impuse două reguli de bază. Prima regulă se numea „Să protejăm minorii” şi impunea ca denunţul să nu să nu facă referire la minori. Astfel, de exemplu, deşi era cunoscut de toţi locatarii că Alexandrescu junior practica onania la fel cum mânca sau respira, semnalarea acestui fapt nu putea fi considerată un denunţ. Moralmente, nu e corect să perverteşti conştiinţele unor copii, chiar printr-un astfel de joc nevinovat. A doua regulă se

- 181 -

numea „Nu-ţi răci gura de pomană !” şi spunea că orice denunţ trebuie să aibă o anumită gravitate. Adică, nu faci denunţuri numai aşa, de dragul de a denunţa.

Pe rând, denunţătorii trebuiau să-i şoptească domnului Bărbulescu la ureche ce aveau de zis, apoi acesta, împreună cu un juriu format din domnul în vârstă, administrator şi doamna Isopescu, urmau să delibereze şi să desemneze câştigătorul.

- Este doar un joc, mai preciză, încă o dată, domnul Bărbulescu. Doar aşa, ca să ne dăm seama ce nivel de coeziune şi sinceritate am reuşit să atingem. Haideţi, curaj ! Dezlănţuiţi-vă fără nici o jenă. Suntem numai între noi. Puteţi să mă turnaţi inclusiv pe mine. Mărturisiţi. Nu se întâmplă nimic. Doar ne distrăm.

Era bine. Două ceasuri încheiate, jucătorii se perindară, ca la spovedanie, pe la urechea

domnului Bărbulescu, iar acesta îşi notă, scrupulos, în carneţel toate informaţiile. Auzind ce i se şopteşte, uneori izbucnea în hohote nestăvilite, alteori rămânea perplex minute în şir înainte să-l invite pe următorul participant. Toată lumea se achită onorabil de regulile jocului, excepţie făcând domnul Simionescu ale cărui informaţii erau oarecum impersonale deoarece el vorbi, cu un ton foarte puternic de putea fi auzit şi din stradă, de strategii militare în general şi de blocadă în special.

La final, juriul se retrase pentru deliberări. Concurenţii se trântiră pe jos, claie peste grămadă, în jurul unor sticle pline ochi. La

început, se priviră suspicioşi, încă sub impresia celor două ore de încordare. Fiecare locatar evita privirile unuia sau mai multora, iar domnul Enăchescu, care se spovedise mai bine de un sfert de oră, privea numai în pământ.

Apoi, alcoolul îi mai relaxă, începură să discute între ei calmi şi destinşi şi, treptat-treptat, adormiră.

Cu aceasta petrecerea se sfârşi. Zorile se arătau. Începea o nouă zi. - Deşteptarea ! Hai, treziţi-vă ! Scularea şi încolonarea. Domnul Bărbulescu umbla agitat şi încruntat printre trupurile adormite. Arunca priviri

în carnetul negru, apoi pline de ură către cineva. Ba chiar, la un moment dat, îi trase un şut în spinare domnului Nicolescu.

- Sus, sus ! Jur-împrejur era haos. Chiar şi muzicanţii dormeau pe estradă, răsturnaţi peste

instrumentele aflate în stări avansate de descompunere. Contrabasistul zăcea cu nasul în orificiul cutiei de rezonanţă care-i amplifica, lugubru, horcăielile. Parcă fora.

- În coloană, în coloană, scrâşnea domnul Bărbulescu în timp ce-i mâna pe locatarii care apăreau, abulici, de prin toate încăperile. Hai, că mai dormiţi şi dincolo. Când, în sfârşit, se adunară toţi, porniră.

- Lasă sticla, Tănăsescule ! Practic, transbordarea nu o înregistră nimeni în memorie. Nimeni nu mai ţinu minte apoi cum, în frunte cu domnul Bărbulescu, coborâră scara exterioară până în stradă, dădură ocol imobilului până la uşa cu interfon, apoi urcară la ultimul nivel. Odată ajunşi aici, sentimentul de siguranţă absolută îi copleşi. Erau din nou la ei acasă. Nu li se putea întâmpla nimic rău. Se tolăniră care pe unde apucă şi, în nici trei secunde, se cufundară mai departe în sfântul somn.

- 182 -

Trecuse binişor amiaza când, primii treziţi începură să se întindă şi să-şi dezmorţească oasele. Nu vorbea nimeni. O dulce mahmureală îi toropea plăcut. Nu amestecaseră băuturile. Se servise numai rom, e-adevărat, vaste cantităţi. Dar, totuşi. Era bine. Pe măsură ce deschideau ochii, locatarii îşi surâdeau unii altora şi soarelui care inundase încăperile într-o lumină caldă şi blândă. Unii îşi făceau alene cu mâna dintr-o încăpere în alta, descoperindu-se la distanţă în noianul de trupuri, sau se arătau cu degetul mimînd râsul. Dar atât. O lene formidabilă îi dărâmase. Domnul Diaconescu se zvîrcoli un pic ridicat în capul oaselor, apoi, cu infinit efort, dispăru în baie. Nu se auzi apa pentru că erau restricţii. Totuşi, odată revenit, nu se mai culcă. Începu să meşterească la pupinel din care se chinui o vreme să o extragă pe doamna Mioara pentru că aceasta adormise într-o poziţie foarte incomodă.

- Spune-i să zică o odă de-aia dea ei, zise, cu voce joasă, doamna Enăchescu. Nu contează ce. Orice. Aşa, în surdină, să ne legene. Apoi căscă.

Călare pe pupinel, doamna Mioara începu să zumzăie versurile, rar şi monoton, ca un prohod. Nu se înţelegea mai nimic şi, oricum, nimeni nu asculta. Picoteau cu voluptate, intuind, doar, murmurul fetiţei.

Trecură, aşa, cîteva ceasuri. La o vreme, începu din nou o oarecare vânzoleală printre trupuri. Mai merseră vreo

trei-patru să-şi rezolve necesităţile, apoi nu se mai trântiră pe jos. Începură să discute între ei, plictisiţi. Cineva punea o întrebare, apoi trecea un lung răstimp până să i se răspundă. Însă, respectivul, oricum nu mai ţinea minte ce întrebase şi se mira grozav de reacţia interlocutorului.

- Şase sticle. - …ce sticle…? Şi ce-i cu asta ? - …păi, nu mai întrebat tu cât am băut ?! - Eu?!! Cînd ?! Ce-mi pasă mie cât ai turnat în tine ?! - Domnule, ăsta-i nebun ! Codrescule, nu m-a întrebat Filipescu cît am băut

aseară ?! - Ce-ai, mă, nu-ţi e bine ?! Lasă-mă-n pace ! În fond, ciorovăiala asta îi distra şi le făcea bine. Nu puneau preţ nici pe întrebări, dar

nici pe răspunsuri. - Alo, doamna Vasilescu ! Dă-te jos de pe domnul Sorescu ! N-auzi ?! Că-l

sufoci şi e păcat de dânsul, se hlizeau ei. Cu ochii închişi, doamna Vasilescu îi auzea. Nu dormea, dar nici nu răspundea. Puţin

îi păsa ce se întâmplă în jurul ei. Nici măcar nu era sigură că e călare pe cineva. De undeva, din străfunduri, începură să se audă bubuituri ritmice, care se amplificau. - Cred că vine Strategul, tresări cineva. Ca la comandă, lumea începu să se ridice. Cu chiu cu vai, târâş-grăpiş, mai în coate

mai în genunchi, încet-încetişor, toată lumea fu în picioare. Bubuiturile se amplificau. O nelinişte specifică, nu spaimă, ci un soi de încordare atentă, se insinuă, injectând cu

adrenalină aerul rarefiat. Marea de suflete aştepta tăcută, în tensiune. Unii se frecau la ochi să se mai dezmeticească, îşi treceau rapid mâinile prin păr sau îşi netezeau ţinuta.

În sfîrşit, gâfâind de efort, în capul scărilor apăru domnul Bărbulescu. - A ! Ooo…! Nu e Strategul…, exclamară locatarii. Dădură din mâini, a lehamite, în timp ce se trânteau din nou pe podele, intenţionând

să-şi reia grabnic atât de confortabila stare vegetativă. - Ce mai faci tu, Bărbulescule ?! Pe unde ai mai bântuit ? - Unde e Strategul ?

- 183 -

- Dar noi, când şi cum am ajuns aici ?! Dar, Bărbulescu nu catadixea să le răspundă. Doar îi fixa cu privirea, dar nu pe cineva

anume ci întreaga masă de oameni şi, ciudat, parcă tot încerca să se umfle. Înghiţea, hulpav, guri mari de aer şi îşi bomba pieptul, apoi se străduia să nu-l expire, până i se injectau ochii. Însă figura nu-i prea reuşea.

Locatarii îl observau, pe jumătate intrigaţi, pe jumătate amuzaţi. - Ce e cu tine, Bărbulescule ?, se interesă domnul Simionescu, hohotind agale. Doar nu mi te faci pubelă ?

- Unde e Strategul ? - Reuşită petrecere…

- Monstru ! - M-aş drege…

- Şi eu… - Şi eu…

- În picioare toată lumea !, ţipă domnul Bărbulescu, subţirel şi întretăiat. Masa de trupuri nemişcate îl fixa indiferentă şi incredulă.

- Hai, lasă-mă !, se minună domnul Mărculescu, în timp ce-şi pipăia nişte cucuie proaspete a căror provenienţă îi era complet inexplicabilă şi despre care tot încerca să afle în stânga şi în dreapta.

- Nu auziţi bine ?! Am ordonat să vă ridicaţi !, se încordă, din nou, domnul Bărbulescu.

- Ordonat…, se auzi, ca un ecou, din mulţime. Abia acum deveniră unii mai atenţi. - Să ne ridicăm…, ca să ce ?!, se oţărâ, iritată, doamna Vasilescu. - Nu-ţi e bine ?! - Ce vrei de la noi ?! - Unde e Strategul ?! Să vină Strategul ! - Strategul ! Strategul ! De nervi, Bărbulescu începu să se învârtă rapid în cerc şi să-şi smulgă fire din barbă,

urmărit de privirile ironice ale asistenţei, care zăcea claie peste grămadă. La un moment dat, se opri, ca trăznit de o idee şi, cu ochi sclipitori, începu să agite

către ei carnetul negru. - Ştiţi voi ce am aici ?! Ştiţi voi ce am eu aici ?! Locatarii povesteau paşnic între ei, întreaga adunare semănând izbitor cu un grup de

cimpanzei care se purecă între ei, tihniţi. - Lasă ! O să vedeţi voi ! Vă am pe toţi la mână, uite, aici, aici !, bătea el cu

degetul în carnet, încercând să le bage sub nas foile înţesate cu un scris mărunt. Tot nu-l băgă nimeni în seamă, aşa că se mai foi un pic, turbat, apoi dispăru pe scări la

vale. În urma lui nu se auzi decât un oftat de uşurare, adânc şi demonstrativ, după care se

puseră iar pe taifas, tânjală, şuşoteli, râsete, ciupeli şi alte manopere care mai de care. Dar nu le fu dat să se bucure prea mult de tihnă. După aproximativ o oră, Bărbulescu

reapăru vâlvoi, băţos şi, vizibil, mult mai decis. Părea că, în acest răstimp, îşi elaborase un plan tactic de care are de gând să se ţină cu dinţii.

- Toată lumea în picioare !!! Cineva râgâi prelung şi masa se cutremură de rîs.

Bărbulescu rămase imperturbabil. - Aştept să vă liniştiţi. Am de făcut un anunţ. - Şi ce ? Pentru asta trebuie să ne scoli în picioare ?!, mârâiră oamenii. - Chiar aşa. Zi ce ai de zis şi lasă-ne să ne odihnim…

- 184 -

- …că suntem surmenaţi ! Din nou, toată lumea hohoti minute bune. - Strategul a plecat. Va lipsi o vreme dintre noi. Mă rog, o perioadă mai

lungă… Se făcu linişte.

Domnul Bărbulescu zâmbi aproape invizibil, trase adânc aer în piept şi trânti capacul: - Pînă revine, m-a delegat pe mine să-i ţin locul… Destul de rapid, oamenii se ridicară în picioare, dar parcă mai mult ca să-l vadă mai

bine. - … şi să-i raportez tot ce s-a petrecut în imobil pe perioada cât el va lipsi.

Şi le flutură carnetul negru pe deasupra capetelor. Continuau să tacă, ostili şi neîncrezători.

- Unde a plecat şi cât va lipsi, silabisi o voce. În capul treptelor stătea Creatorul.

Deşi slab, tras la faţă şi cu o barbă mare, Creatorul părea, totuşi, calm şi resemnat. Îi privea pe cei prezenţi cu o expresie de tristeţe duioasă. Nu-i aproba, nu-i dezaproba. Nu-i judeca. Doar constata. Bărbulescu se întoarse, furios, spre el.

- Nu te priveşte pe dumneata unde a plecat Strategul şi cât stă ! Apoi se pregăti să continue: - Aşadar, urmă el cu aplomb, de acum eu conduc această…societate… De

mine trebuie să ascultaţi. Ce vă spun eu, e ca şi cum v-ar spune însuşi… - Ia mai termină, măi, cu prostiile astea !, se zbârli domnul Simionescu. Că

rîde lumea de tine ! - Da, da ! Zi mai bine unde e Strategul !, izbucniră oamenii. - Unde e Strategul ?! - Unde s-a dus ?! - Cînd se întoarce ?! - Strategul ! - Strategul ! Se iscă un vacarm de nedescris. Toţi vociferau şi, între timp, îl înconjurară pe

Bărbulescu, asediindu-l din toate părţile. - Hai, spune-ne ! Vorbeşte, nu mai bate cîmpii ! Înspăimântat, Bărbulescu îşi făcu loc cu coatele, reuşi să scape din mulţime, încercă

să o ia pe scări la vale dar acolo, ca o piază rea, era Creatorul care îl privea calm şi dispreţuitor cu braţele încrucişate, aşa că se refugie într-un colţ şi, alb ca varul, începu să fluture carnetul.

- Aici sunteţi toţi ! Aici ! Aici !, bătea el cu degetul în coperţile negre, lucioase. Vă am pe toţi la mână ! O vorbă să spuneţi, un gest să faceţi şi v-am terminat. V-am terminat ! Vă spun Strategului !

Elanul se mai temperă. Nu atât teama, cât curiozitatea îi făcu pe oameni să stea o clipă locului. Acum, dacă stăteau să se gândească mai bine, mulţi îşi aminteau cum, în diferite împrejurări, acesta scotea rapid obiectul cu pricina şi, depinde, fie nota ceva, fie doar îl consulta şi îi comunica Strategului. Dar nimeni nu-şi bătuse vreodată capul să afle mai multe în legătură cu el.

- Şi ce scrie acolo ? - Hai, spune-ne, ce tot notezi tu acolo cât e ziulica de lungă ? - De ce ne tot vânturi hârţoaga aia pe sub nas ?! Crezi că ne sperii ?! - Mare lucru ! Nu mi-e frică mie de prostiile lui ! - Haideţi să i-l confiscăm !!!, urlă cineva din mulţime.

- 185 -

- Chiar aşa !, ţipau oamenii, enervaţi dar învioraţi. Hai să scăpăm de prostiile lui ! Decişi, câţiva porniră spre colţul în care se refugiase Bărbulescu. Acesta se făcu mic-mic de tot, dar când ajunseră la cîţiva paşi de el începu să ţipe ca din gură de şarpe, subţirel, isteric şi tremurat:

- Nu vă apropiaţi ! Vă previn ! Acesta este un document oficial. Strict secret. Numai Strategul are dreptul să îl consulte. Este al său. Când se va întoarce, primul lucru pe care o să-l facă, o să vrea să consulte carnetul negru…

Şuvoiul de la gura lui nu se mai oprea. Era atât de speriat încât, cu o ultimă şi supremă luciditate, cu o viteză uluitoare a raţionamentului, încerca tot ce e omeneşte posibil să-şi scape pielea.

Atacatorii începură să se codească, auzind că, de fapt, este vorba de un document oficial, strict-secret, dar, mai ales, că aparţine Strategului. Parcă începeau să fie mândri că Strategul le lăsase lor în grijă şi păstrare un document de o asemenea importanţă. Era ca o garanţie a încrederii lui în ei, în societate. Era ceva !

- Iar cel ce îl va sustrage, înstrăina sau distruge, va fi aspru pedepsit de însuşi Strategul…, turuia înainte Bărbulescu.

- Bun, bun ! Am înţeles !, ridicară mâinile, împăciuitori. Nu te mai ambala. Fii liniştit, nu ne atingem de el.

- Dar, cel puţin, spune-ne unde s-a dus Strategul. Şi, mai ales, când se întoarce. Bărbulescu se opri din tremurat şi crescu vizibil în dimensiuni, deşi nu atinse chiar

proporţiile obişnuite. - Bine, vă spun, urmă, cu glas încă tremurător. Lăsă o pauză lungă, timp în care jocul sprâncenelor şi dansul cutelor frunţii dovedeau

o intensă activitate intelectuală. Apoi, şopti tainic, edificat: - Strategul a plecat în ţara aceea exotică şi foarte îndepărtată…, ştiţi voi…

- Cuba ?!, exclamară oamenii, miraţi. - Exact, Cuba !, confirmă Bărbulescu. - Bun, dar ce caută acolo ? Şi de ce nu ne-a spus şi nouă că merge ? După încă o pauză lungă de gândire, Bărbulescu urmă cu aerul că de-acum chiar că nu mai are încotro şi trebuie să spună tot.

- Dorea să fie o surpriză. O mare surpriză!, oftă el, învins. - Spune ! - Vă pregăteşte repatrierea ! Linişte. - Re-pa-tri-e-rea !

Linişte. - Adică…cum…, repatrierea ? Bărbulescu se înfoie, dădu semne de enervare şi se dezlănţui cu aplomb : - Păi, mai este, ţara asta în care trăim, a noastră ? Ţara asta ocupată de străini ?

De occidentul putred şi găunos ?! Ne mai aparţine nouă ceva, aici, pe pământul acesta ?! Şi chiar în pământ ?!

Bărbulescu se cam împleticea. Îi venea greu să-şi găsească vorbele. Nu era obişnuit cu discursurile, cu oratoria.

- De hoţi şi de lichele ?! Însă, locatarii înţelegeau foarte bine ce vrea să le transmită. Erau bine prelucraţi. - Deci, Strategul intenţionează să ne ducă pe toţi în Cuba, dădu glas mulţimea

subitei revelaţii. - Exact ! - Ura !

- 186 -

- Oameni buni ! Oameni buni !, urlau ei unii la alţii. Plecăm în Cuba !!! - Uraaa ! - Strategul ! - Stra-te-gul ! - Formidabil ! Formidabil ! - Colosal ! Colosal ! Erau extraordinar de agitaţi. Din colţul său, Bărbulescu începu să înainteze spre centrul mulţimii. Atinsese, între

timp, dimensiunile lui obişnuite, ba le chiar depăşise un pic. Urmă, calm şi sigur pe el: - Revine între noi în două-trei luni. - Aşteptăm !!! - Până atunci, ne-a lăsat cîteva instrucţiuni. - Executăm !!! - Avem un fond monetar, să zicem, mai degrabă, de subzistenţă, până cînd

vine să ne ducă şi pe noi. Pe care fond trebuie să-l drămuim cât mai bine… - Drămuim ! - Ce, parcă ne sperie pe noi atâta lucru !, se băteau ei cu pumnii în piept. - Doamna Filimon şi cu mine vom urma zilnic acelaşi traseu de aprovizionare

pe care dânsa îl cunoaşte foarte bine. Doar că…raţiile vor fi puţin mai…mici…. - Nu contează. Răbdăm ! - Spune mai departe, Bărbulescule !!! - A doua instrucţiune, care, mai degrabă, e o caldă recomandare venită din

adâncul sufletului său mare, este să mai ieşim şi noi pe afară. - Păi…, parcă spusese să nu ne mişcăm de aici… - Măcar din când în când… Nu de alta, dar astfel ne putem face o imagine, mai

bună, mai clară, a ce vom lăsa în urma noastră. A mizeriei, hoţiei, ticăloşiei, crimei organizate de care vom scăpa şi a…

Un „NU !” hotărât, izbucnit din zeci de piepturi, cutremură clădirea şi întrerupse peroraţia lui Bărbulescu.

- Nu plecăm de aici ! - Nicăieri ! - Nu ne murdărim, nu ne mânjim ! - Dacă, cumva, vine Strategul şi eu nu sunt aici ?!, se alarmă domnul

Codrescu. Din nou se ambalaseră. - Mă rog, mă rog, îi întrerupse Bărbulescu, împăciuitor. El chiar ne recomanda

să renunţăm la interfon, dar dacă voi nu vreţi… - Nu ! Nu ! Nu ! - In-ter-fo-nul ! In-ter-fo-nul ! Zîmbind, Bărbulescu ridică braţele. - Bine, bine. Atunci, aşa să rămână, spuse el, înţelegător. O să-i transmit

Strategului decizia voastră. De altfel, vă spun eu, va fi extrem de încântat de o asemenea dovadă de loialitate !

Cînd se calmară toţi, urmă : - De acolo de unde se află, ne va transmite periodic mesaje de încurajare prin

intermediul meu şi al undelor radio. În rest, ne recomandă răbdare şi încredere. Cât mai multă răbdare !

- Răbdăm !!! - Ei…, eu cam atât am avut să vă transmit…

- 187 -

Începu o vânzoleală fără rost, o agitaţie dezordonată, ca un soi de pendulare haotică. Excitaţi la culme de cele aflate, discutau de perspectiva plecării. A „repatrierii”, cum o numise Bărbulescu. Se chinuiau să reia din memorie toată bruma de informaţii pe care le mai aveau despre acea insulă îndepărtată şi, totuşi, atît de apropiată şi de prietenoasă. Îi fascina. Mai ţineau minte că acolo e cald tot timpul anului, ceea ce era îmbucurător, că muzica lor e exotică şi, nu în ultimul rând, că de fapt Cuba e ţara de provenienţă a celebrei băuturi spirtoase denumită Havana Club.

Şi cam atât. - Ei, ia staţi un pic !, se bătu cineva cu palma peste frunte. Nu mai ţineţi minte

că Popescu a fost acolo ?! - Chiar aşa ! Doar noi l-am trimis acolo ! Pe banii noştri s-a achitat sejurul.

- Că era surmenat, sărăcuţul… Hohote.

- Ia să vină el acum să ne dea nişte date concrete, să ne povestească ce mai e pe-acolo !

- Popescule ! Popescule !, începură ei să-l caute. Însă, Creatorul nu trebuia căutat. Era tot acolo, în capul scărilor, privindu-i. - Ia zi, Popescule, cum e acolo ?!, năvăliră ei. Ce fac oamenii ăia toată ziua ?! - Cum se distrează ?! - Cu ce se ocupă ?! - Câţi sunt ?! - Ce mănîncă, ce beau ?! Adică, ce beau ştim… Râsete voioase.

- Au artilerie ? Fanfară ? Dar Creatorul nu răspundea nimic. Pur şi simplu stătea nemişcat. Părea că nici nu-i

aude, ba, mai mult, închise ochii. - Ce are ăsta ?! - I-o fi frică, poate, că pe el nu-l ia Strategul… Domnul Zaharescu le şopti ceva celorlalţi. - Aaaa…, din cauză că ne-am luat de tine aseară ?! Haide, măi băiete, că eram

şi noi cu chef… - Nu pune la inimă ! - Se mai întâmplă… - Nu, nu, zi, mai bine, despre Cuba ! În sfârşit, Creatorul deschise ochii. Se frecă, o vreme, la faţă, având o expresie extrem

de chinuită şi obosită. Oftă adânc, ca o ultimă suflare. Apoi, privindu-i tulbure, parcă cu imensă uimire, constată doar atât:

- Voi chiar credeţi. Şi dispăru pe scări la vale. Începu aşteptarea. Zile. Săptămâni. La sfatul domnului Bărbulescu, locatarii căutau să-şi ocupe timpul cît mai plăcut şi

mai cu folos. Astfel, se organizară coruri, serate culturale şi ceaiuri dansante.

- 188 -

Uneori, se mai amuzau de Procreatoare care bântuia toată ziua prin imobil, murmurând sudălmi îngrozitoare.

Un comitet de locatari, în frunte cu domnul Nicolescu, se apucă să elaboreze o istorie cât mai detaliată a devenirii lor ceea ce ajunseseră în prezent. Stufoasa monografie urmau să o ducă cu ei în Cuba, ca un soi de act de identificare şi autentificare. Natural, totul începea cu montarea interfonului, chestiune asupra căreia dezbătură îndelung şi cu patimă mai multe zile, pentru că nu mai reieşea cine fusese contra şi cine pentru montarea instalaţiei. Până la urmă hotărâră că, în mod clar, împotriva lui fuseseră următorii: cetăţeanul, fiinţa şi individul, iar cineva susţinu că îşi aduce aminte că şi doamna Filimon se împotrivise, observaţie care nu fu comentată, deci nici infirmată, deci rămase astfel consemnată în anale.

Se mai punctară ca important de reţinut pentru posteritate, momente ca: renunţarea la uşile de la intrarea în apartamente şi petrecerile care se ţinuseră lanţ în acea perioadă; căderea ultimei uşi; naşterea Speranţei şi cheful monstru aferent care ţinuse o săptămână; decizia de a se pregăti alimente în comun; „reactivarea” cazanului de rachiu şi euforia conexă; victoria repurtată la tribunal, chiar prin sperjur, împotriva capitalismului veros; şi, nu în ultimul rând, distracţia lor favorită, „primirea” comis-voiajorilor.

Auzind de comis-voiajori, unii începură să se întrebe pe unde o fi domnul Florescu, prilej cu care realizară că acesta nu mai fusese văzut prin imobil de săptămâni întregi.

Se impacientară: - Pe unde o fi Florescu ?! Dar, domnul Bărbulescu, aflat de faţă, le comunică, misterios, că domnul Florescu

fusese însărcinat de Strateg să rezolve, pe plan local, anumite formalităţi legate de apropiata plecare în Cuba.

- Ei, aşa da !, se liniştiră oamenii. Era bine. Deşi se cam plictiseau. În fiecare dimineaţă, domnul Bărbulescu dispărea din imobil şi reapărea seara târziu.

Clipind mărunt şi preocupat, în timp ce-şi făcea vânt cu carnetul, le explicase celorlalţi că are şi el de rezolvat câteva treburi pe care i le dăduse Strategul.

De plecat, nu pleca singur ci împreună cu doamna Filimon care îl urma ca un gândac ce târăşte un cărucior. Făceau aprovizionarea zilnică. După aproximativ două ore, doamna Filimon revenea singură şi, pe rând, pe pipăite, căra pînă la ultimul nivel conţinutul căruciorului.

Treceau, aşa, zilele, săptămânile. Nu se petrecea nimic. Născociră o altă distracţie, care îi incita foarte tare şi le ocupa o bună parte din timp.

O numiră, pompos: „Patrula de cercetare”. Astfel, patru locatari coborau zilnic în străfundurile subsolului având ca scop precis localizarea domnului Gingulescu. Pe lângă caracterul de aventură al misiunii, oamenii se înghesuiau să facă parte din patrulă şi pentru că, în decursul expediţiei, aveai şansa să dibui pe întuneric un perete încă umed de vapori sau un ciob de sticlă cu câteva picături pe fund sau, de ce nu, chiar o sticlă intactă, plină, cum păţise domnul Sâmburescu care se întorsese din misiune a doua zi, cu mîinile goale şi beat pulbere.

Într-o oarecare măsură, noroc avusese şi doamna Enciulescu care nimerise, nici mai mult nici mai puţin decât între resturile alambicului. Astfel, avu şansa a două guri bune de borhot mucegăit dar zemos, după care reveni la ultimul nivel în patru ore. Nivelul şi ora.

Chiar şi numai izul acru-îmbătător era o plăcere pentru care unii chiar minţeau, negând cu înverşunare că acum trei sau patru zile mai făcuseră parte din patrulă.

Nu are sens să mai spunem că locatarii nu mai văzuseră rachiu de săptămâni bune, adică de la ultima petrecere.

- 189 -

Cât despre domnul Gingulescu, nici urmă. Deşi, având în vedere datele anterior prezentate, nici patrula nu se prea omora cu căutatul.

Într-o dimineaţă, doamna Filimon veni de cinci ori cu căruciorul plin de alimente. Conţinutul a patru cărucioare îl lăsă în holul beznos de la intrare, camuflat de hârdaiele cu plante, şi doar alimentele din al cincelea le cără până la ultimul nivel, astfel că nimeni nu ştiu nimic despre treaba asta. Oricum, nimeni nu cobora în holul negru numai aşa, de pomană, să-şi facă de lucru.

N-avea de ce. Apoi, patru zile la rând, în fiecare dimineaţă, doamna Filimon cobora la parter şi

aducea raţia pe ziua în curs. În a cincea zi, cei care erau de serviciu la cazan o luară la întrebări pe doamna Filimon

în sensul că ce mama dracului face de nu se mai duce odată, naibii, după mâncarea aia ?! Pipăind molcom, jur-împrejur, doamna Filimon scoase din sân carnetul negru. Locatarii se dădură un pas înapoi şi înţepeniră speriaţi. Dar, dânsa, deschise carnetul, extrase din el un teanc de hîrtii ce păreau a fi bancnote,

apoi băgă rapid carnetul negru înapoi în sân. - Ăsta pentru Strateg, se bătu ea cu degetul în piept. Iar teancul de bancnote îl întinse spre cei adunaţi în jurul ei. - Ăştia pentru mâncare. Se lăsă o tăcere adâncă. Înţeleseseră cu toţii. Domnul Zaharescu care, fiind mai aproape, apucase maşinal teancul de bancnote, le

foşnea, nedumerit şi dezolat. - Oare câţi bani sunt aici ? Nimeni din cei de faţă nu le cunoştea valoarea. Nici măcar nu mai ştiau cum arată.

Întrebată, doamna Filimon dădu din umeri în sensul că ea doar salahorea, deci nu participa la tranzacţia propriu-zisă.

Un foşnet uşor îi făcu atenţi. În capul scărilor, apăruse cetăţeanul Ionescu. Privindu-l, li se lungiră chipurile de

uimire. - Ce-i cu ăsta, domnule ?!, exclamă, în cele din urmă, domnul Oprescu. Că

parcă-i el şi, totuşi, nu-i el… - Ionescule ! Tu eşti ?! Zi, măi, ceva !!! Cetăţeanul le studia reacţia, zâmbind subţire. Arăta de nerecunoscut. Locul pijamalei

rupte şi de o curăţenie mai mult decât îndoielnică, era luat de o cămaşă albă perfect călcată şi de o pereche de pantaloni negri, cu dungă.

Nu zvâcnea, nu fulgera, era calm, relaxat şi bine bărbierit. - Da, eu sunt, spuse el, în cele din urmă şi, ca să-şi confirme autenticitatea,

fulgeră de câteva ori. Cu tot dramatismul situaţiei în care se găseau, locatarii izbucniră în râs. Parcă le părea

bine că îl aveau din nou în mijlocul lor. Nici nu-şi aminteau de când nu-l văzuseră prin imobil. Sau poate că îl văzuseră, dar cine să-l bage în seamă pe cetăţean…

- Bine…, dar…, cum de… Ionescu dădu uşor din mână. - Lăsaţi, asta, acum. Toţi surâdeau. - Vreau să vă prezint pe cineva, urmă Ionescu, cu glas liniştit. Se întoarse şi, privind în jos pe scări, spuse, întinzînd mâna: - Hai.

- 190 -

Urcând cu efort treptele înalte, după câteva clipe, apăru în faţa lor o fetiţă ca la vreo trei anişori. Îţi tăia respiraţia. Rochiţă roz, picioruşe cu ciorăpei şi pantofiori albi, de lac. Ochii mari, albaştri şi codiţe. Pe frunte, un semn mic, minuscul, ca o zgârietură avută cândva. O steluţă.

- Ea e Speranţa. Se scurse aerul din ei. Candoarea copilului îi intimidă pe toţi. Pe ea, nu o inhiba nimic. Îi măsură, roată, pe toţi din cap până-n picioare, apoi deschise pumnişorul, privi ceva

în pălmuţă şi exclamă, îmbujorată de emoţie: - Uite ce am ! Ceilalţi se aplecară spre ea să vadă. Ţinea în mânuţă un nasture mare din plastic roşu.

Era copleşită de emoţie, se vedea că obiectul o fascinează. Descoperea lumea. Brusc, strânse repede pumnişorul, să-şi protejeze preţioasa jucărie. - Ne jucăm ? Erau topiţi. Aveau un nod în gât. Nu ştiau ce să facă, ce să spună. - Puişor mic, murmură doamna Iliescu, cu lacrimi în ochi. Odată ce-şi făcuse demonstraţia, Speranţa aştepta cuminte şi suverană. Îl ţinea de

mână pe Ionescu şi se răsucea când şi când pe picioruşe, să i se înfoaie poalele rochiţei, aşa cum fac fetiţele.

Ionescu dădu drumul mânuţei, o mângâie pe căpşor, apoi se îndreptă agale către domnul Zaharescu.

- În realitate, banii ăştia sunt foarte puţini, spuse el, blând, arătând spre teancul foşnitor. Nu se poate face mare lucru cu ei…

Se auziră oftaturi. - Şi…, cam ce ar fi de făcut ? Doctorul rămase tăcut. Nu ştia ce să spună. - Bine, dar, oricum, trebuie să mâncăm ceva. Cineva trebuie să meargă să

aducă alimentele. - Perfect !, se lumină Ionescu. Chiar aşa ! Haideţi să mergem cu toţii, să

cumpărăm ce trebuie. Aşa, măcar, vă faceţi o idee despre ce se mai întâmplă pe-afară. Pe dată, se iscă o vânzoleală şi mai mulţi începură să zbiere. - Nu plecăm nicăieri ! - Dacă vine Strategul şi nu ne găseşte aici ?! - A spus că ne duce în Cuba ! - Nu ştiu dacă Filimon a ajuns chiar până acolo…, observă Ionescu, mai mult

pentru el. - Ba da, ba da ! Impostorule ! Intrigantule ! Infiltratule !, răcniră mai mulţi. - Carnetul negru e aici. Trebuie să vină după carnetul negru ! Ionescu ridică mâinile în sus şi rămase aşa, cerând linişte. - Uitaţi cum stă treaba. Cine vrea să vină la cumpărături vine, cine nu vrea,

rămâne aici. E corect aşa ? - Da, da ! Până la urmă, plecară cam jumătate din colectiv, urmăriţi pe scări de urletele şi bătaia

de joc a celor rămaşi în imobil. - Huo ! Trădătorilor ! Laşilor ! Dezertorilor ! O luară cu ei şi pe doamna Filimon. Şi aici se iscă un mic conflict deoarece cei

rămaşi, loialiştii, nu acceptau ca aceasta să plece cu tot cu carnetul negru, garanţia lor că Strategul se va întoarce. Pînă la urmă, situaţia se rezolvă. Trasă şi smulsă în toate direcţiile, doamna Filimon depuse carnetul în pupinel. Aparatul fu închis şi sigilat cu o bucată de pâine înmuiată în apă.

- 191 -

Pe dânsa o luară nu pentru că ar fi ştiut despre ce e vorba pe afară, dar Ionescu ţinu să se urmeze acelaşi traseu, bătătorit şi răsbătătorit şi să se cumpere exact aceleaşi alimente ca de obicei. Oamenii nu prea înţeleseseră, dar nu mai conta. Grupul porni.

Arătau straniu, însă nimeni nu părea să le dea vreo atenţie. Unii trecători călcau dea dreptul peste ei şi treceau mai departe. În frunte erau Ionescu şi doamna Filimon care târa căruciorul după ea. Restul îi urmau, timoraţi şi înghesuiţi unul în altul. Strada vuia de oameni care alergau după treburile lor, maşini care treceau în goană, camioane care claxonau înspăimântător. Locatarii erau copleşiţi. Priveau uluiţi reclamele luminoase ale marilor magazine şi vitrinele înţesate de mărfuri. Vacarmul străzii, pur şi simplu îi înnebunea. Erau crispaţi şi pe vreo doi-trei mai mai că îi podidise plânsul.

Domnul Stănculescu se apropie de Ionescu şi îi şopti: - De ce nu aţi spus nimic mai devreme ? Poate că se mai putea face ceva, îl

puteam demasca…, alunga… Ionescu continuă să meargă. După o vreme îi răspunse: - Nu se mai putea face nimic. În sfârşit, doamna Filimon făcu primul popas în faţa unei vitrine pe care scria mare:

REDUCERI ! - Aş dori să intrăm cu toţii ! Intrară. Doctorul luă din rafturi exact aceleaşi produse ca în fiecare zi, apoi, la casa de marcat,

îl împinse pe domnul Zaharescu în faţă. Speriat, acesta îi întinse tot teancul femeii care se încruntă puţin, dar nu spuse nimic.

Doar numără din teanc atât cât trebuia, dădu restul înapoi şi îi făcu observaţie lui Ionescu care venea în urma lui:

- Vă bateţi joc de el. Dacă e orb, de ce îl puneţi să plătească ?! Îl poate înşela cineva, să-i ia toţi banii.

Doctorul nu zise nimic. Urmată de întregul alai, doamna Filimon îşi tatonă întregul traseu. Căruciorul mai

făcu trei opriri, apoi nu se mai opri până cînd ajunse din nou în faţa uşii cu interfon. De aici, expediţionarii abia reuşiră să se târască până la ultimul nivel, într-atât erau de

epuizaţi. Pur şi simplu, incursiunea îi storsese de vlagă. Nu le mai ardea de nimic. Se trântiră care pe unde apucară şi dormiră douăzecişipatru de ore neîntrerupt.

- Ce e de făcut ?! Aceasta era întrebarea aflată pe buzele multora în dimineaţa următoare. - Ce e de făcut ?! - Unde să ne ducem ?! - Cum să trăim ?! Neliniştea îi măcina. - Unde e Ionescu ?! L-a văzut cineva pe Ionescu ?! Să vină şi să ne spună ce

trebuie să facem. Cînd, după vreo oră, doctorul apăru, tăbărâră pe el, gâfâind agitaţi: - Doctore ! Scapă-ne ! - Spune ce să facem ! Ionescu se aşeză pe un scaun, îşi puse capul în palme şi începu să se gândească. Loialiştii se hlizeau. Râdeau de el. Ceilalţi îl urmăreau cu sufletul la gură. - Haideţi să o luăm cu începutul şi să punem treburile într-o anumită ordine.

- 192 -

Locatarii erau ochi şi urechi. - În primul rând, reluă el, ar trebui să facem prezenţa. Adică să vedem cine

lipseşte. Câţi am fost la început şi câţi mai suntem acum. Lumea tăcea îngândurată. - Filimon, Strategul adică, a dispărut. La fel, Bărbulescu şi Florescu, ei

împreună cu soţiile. Pe doamna Popescu…, Procreatoarea adică, am internat-o în spital. - Dar Gingulescu ?! Unde e Gingulescu ?, săriră, curioşi, locatarii. Că atâta l-

am căutat… - Da, chiar aşa… Ionescu oftă. - La dezalcolizare. - Păcat !, dădu din cap domnul Simionescu. Îmi era simpatic. Era haios, cu

tinichelele alea ale lui pe care le tot colecţiona. - Mai departe, urmă doctorul, să continuăm. Popescu, Creatorul, a dispărut şi

el de cîteva zile. Nu ştiu unde a plecat, nu pot să dau de el. Oricum, pe fiică-sa, adică pe Speranţa, am înscris-o la grădiniţă. Cam asta ar fi. Aşadar, suntem mai puţini cu nouă oameni…

Ceilalţi tăceau. - Ba nu, era să uit !, se bătu Ionescu peste frunte. Zece. Mai lipseşte şi doamna

Isopescu… - Bine, dar dânsa e la clinica de recuperare, sări lumea. Biata de ea, sărăcuţa.

Câte a îndurat ! Ne-a spus că se întoarce de îndată ce se reface complet. La auzul acestora, Ionescu nu făcu altceva decît să mormăie: - …mă rog… Din nou se lăsă tăcerea. - Bun !, tresări Ionescu, trist şi cu voce pierită. Să mergem mai departe. - Da,da… - Banii…, i-aţi numărat ? Întrebarea îi derută pe toţi. - Vreau să spun, aţi verificat cam cât a scăzut teancul după cumpărăturile de

ieri ?! Dădură din colţ în colţ. - Ei ?! Cât a scăzut ?! - …mult…, foarte mult…, răspunse domnul Zaharescu şi, scoţând restul de

bancnote, îl arătă tuturor să le vadă. Ăştia sunt banii care ne-au mai rămas. În chestiunea asta chiar că nu mai era nevoie de explicaţii şi vorbe de prisos.

Exerciţiul de ieri al lui Ionescu îi lămurise. Cu banii pe care îi mai aveau nu puteau să reziste prea mult. Teancul scăzuse drastic. Iar ei nu cumpăraseră mai nimic.

- Ce facem ?!, îşi frângeau mâinile. Din nou, aceeaşi întrebare, obsedantă şi înspăimântătoare. Neliniştea îi copleşea.

Începură, din nou, să foşnească, să plângă, să se tânguie. - Nu vă ambalaţi !, interveni Ionescu. Hai să judecăm cu calm. Să vedem cine

ce poate să facă. Oricum, în felul acesta nu se mai poate trăi. Iar apartamente nu mai avem decât patru. Din douăzeci. Adică ultimul nivel, acesta.

- Dar facem proces ! Îl dăm pe mâna justiţiei ! Facem recurs !, protestară, furioşi, unii locatari.

Doctorul le răspunse tranşant: - Prea târziu. Am fost. M-am interesat. Actele de vânzare-cumpărare sunt în

bună regulă. Tranzacţiile figurează în registrul de carte funciară. Nu mai pot fi atacate. Dar avea nevoie de semnăturile noastre !

- 193 -

- Le avea. Ţineţi minte când, fiecare dintre voi a trebuit să scrie pe o foaie de hârtie un nume pentru Speranţa ?! Iar în josul paginii să se semneze ? Mai mult ca sigur, s-a folosit de semnăturile alea. Dar, mă rog, vă invit să mergeţi şi să verificaţi chiar voi, ca să nu existe discuţii.

Deschise braţele, îmbiindu-i să procedeze cum cred ei de cuviinţă. Dar nu comentă nimeni. Îl credeau. Oricum, erau atât de rupţi de realitate, încât nici nu ştiau cui ar trebui să se adreseze.

Şi, la o adică, cu ce bani ?! - Eu, de exemplu, urmă doctorul, locuiesc, de o vreme, în spital. Au acolo o

rezervă pe care nu o folosesc şi mi-au dat-o mie, cel puţin deocamdată. Aşadar, în sensul acesta vă sfătuiam să vă gândiţi la ce alternative aţi avea…

- Eu merg la azil !, sări, imediat, domnul Simionescu. Am pensie de veteran. Nu se poate să nu mă primească. Pe mine să nu mă primească ?!

- Dar cine crezi că eşti tu, Simionescule ?!, i-o tăie domnul Zaharescu, negru de invidie.

- Vă rog, vă rog…, îi calmă Ionescu. Nu are rost să discutăm degeaba. Situaţia e mult mai gravă decât ne-am putea noi închipui. Foarte bine că domnul Simionescu a găsit o rezolvare. Domnule Simionescu, vă promit că mă interesez ce se poate face şi vă ajut cu întocmirea documentaţiei de care e nevoie în astfel de cazuri.

Apoi, se întoarse către ceilalţi: - Chiar aşa ! Ideea domnului Simionescu este o alternativă de luat în calcul

pentru cine dintre noi mai este pensionar. - Eu, la azil, niciodată !!!, răcni domnul Constantinescu, ca ars cu fierul roşu.

Mai bine mor pe străzi decât să ajung în halul ăla ! Poziţia sa fu imediat împărtăşită şi de alţii. - Foarte bine, interveni Ionescu. Nu e obligatoriu. În definitiv, fiecare

procedează cu viaţa lui cum crede de cuviinţă. Pe de altă parte, după ce se sfătuiră în şoaptă, alţi trei pensionari conveniră că îl vor

urma şi ei pe domnul Simionescu. Familia Enciulescu, adică soţii plus doi copii, anunţară că ei vor pleca „la mama”. Asta era încă o idee ! Începură să-şi scormonească minţile în căutare de rude, prieteni, cunoscuţi, părinţi şi

fraţi cu care nu mai vorbiseră de ani de zile, copii ajunşi mari, la casele lor, foşti colegi de serviciu.

Mai multe familii hotărâră că se întorc în satele natale, acolo de unde plecaseră cu zeci de ani în urmă ca să devină orăşeni. Fie ce-o fi ! Odată ajunşi, tot vor da ei peste cineva care să-i găzduiască, măcar pentru o vreme.

Dezbaterile continuară până târziu în noapte. Majoritatea, găsiră impasului în care se aflau o rezolvare reală sau foarte probabilă, deci care merita încercată. Dar rămaseră destui care, oricât îşi scotociră minţile, amintirile, oricât se gândiră, nu ştiau ce vor face în continuare.

În situaţia asta, disperată, erau, de exemplu, soţii Nicolescu. Aceştia nu mai aveau pe nimeni pe lumea asta, iar prieteni nici nu avuseseră vreodată. Domnul Nicolescu ajunsese la un moment dat într-o funcţie prea mare pentru a mai avea timp de prieteni, iar doamna Nicolescu fusese mult prea preocupată de hermeneutica heraldicii pentru a mai avea şi o viaţă socială.

Ei nu ştiau ce vor face. - Oricum, rămâne să mai vedem ce e de făcut. Ne mai gândim, ne mai

sfătuim…, îi linişti doctorul pe cei disperaţi din cauza neputinţei. Situaţia trebuie bine cântărită. Noaptea e un bun sfetnic. Mai gândiţi-vă şi vom mai vedea şi mâine ce e de făcut.

Apoi, Ionescu îl căută pe domnul Diaconescu şi îl chestionă, în şoaptă, ce are de gând să facă, dacă are unde să plece cu Mioara. Acesta îi răspunse, înţepat, că nici nu se pune

- 194 -

problema să părăsească imobilul. Ei doi rămân pe loc până vine Strategul să-i ia. De altfel, fără pupinel, doamna Mioara nici nu ar putea face faţă asaltului microbilor din mediul exterior.

- Nu prea mai are anticorpi. Dumneata ar trebui să cunoşti treburile astea…, îi reproşă domnul Diaconescu. Doar eşti doctor, ce naiba !

În şoaptă şi preocupaţi, locatarii dezbăteau alternativele fiecăruia. - Ar ma fi un singur aspect de rezolvat, mormăi Ionescu, foarte încurcat. - Spuneţi ! Spuneţi ! Doctorul se tot codea. - Nu-mi face nici o plăcere să vă vorbesc astfel… - Haideţi ! Orice ! Vorba aia, ce mai contează… - Mda…, îmi e foarte penibil ce trebuie să vă spun şi nici măcar nu trebuie să

faceţi ce vă spun. Luaţi-o ca un sfat…, o observaţie… - Hai, doctore, n-o mai lungi ! - Bine. Uitaţi, atunci, ce vreau eu să vă sugerez: pe scurt, teancul de bani l-aţi

văzut şi ieri, înainte de cumpărături, şi azi, după cumpărături. - Da. - Aţi observat cît de mult s-au împuţinat. - Da. - Sfatul meu este ca toţi cei care, realmente, au unde să se ducă, să părăsească

cât mai repede acest imobil. Astfel, vor fi tot mai puţine guri de hrănit, iar banii vor ajunge mai mult timp pentru cei rămaşi. Am să încerc şi eu să vă aduc zilnic măcar câteva porţii de ciorbă de la cantina spitalului.

Atât le trebui loialiştilor, care toată ziua stătuseră ascunşi într-unul din apartamente, în jurul pupinelului, dar ochi şi urechi la ce se discuta dincolo.

- Huo ! Afară cu voi ! Paraziţilor ! Trădătorilor ! Năvăliră. Se iscă o încăierare teribilă, o bătaie îngrozitoare, pe viaţă şi pe moarte. Valuri de

sânge. Îl urmăreau pe Zaharescu, care încerca din răsputeri să scape. - Domnilor ! Domnilor !, ţipa Ionescu, fugind printre ei, neauzit de nimeni. În cele din urmă, loialiştii puseră mâna pe domnul Zaharescu, îi smulseră teancul de

bani, apoi, urlând războinic, se repliară în apartament. - Vai, vai, vai…, se tânguia doctorul. Ce copii, ce copii ! Vouă vă mai arde

acum de prostii de astea ?! - Pe mine să nu mă facă nimeni parazit !, se zbârli domnul Simionescu, plin de

sânge pentru că fusese temeinic călcat în picioare. Eu am unde mă duce ! Plec la azil ! Chiar mâine plec. Să nu-i mai văd ! Să-i ia dracu ! Aici să putrezească !

Dimineaţa, la prima oră, se făcu constatarea că, întra-adevăr, rămăseseră mult mai puţine guri de hrănit. Peste noapte, plecaseră vreo douăzeci.

- Foarte bine ! Foarte bine !, ţipau loialiştii din apartamentul lor. Restul, ce mai aşteptaţi ?! Valea ! La drum ! Paraziţilor ! Trădătorilor !

- Ia mai tacă-ţi gura, Diaconescule !, i se făcu lehamite domnului Simionescu. Că înainte trăiai bine. Te ajunsesei. Deh, doamna Mioara…, treburi, chestii, una-alta…

- Nu-ţi permit ! Să nu îndrăzneşti să te legi de soţia mea ! - Soţia ta, pe naiba ! Perversule ! Pedofilule !

- 195 -

- Boule ! Ticălosule ! De ce n-ai plecat, cum te tot lăudai aseară ?! Mioara ! Mioara ! Unde eşti Mioara ?! Mioara mea, hai, vino la tata…Cine ştie pe unde o fii sărăcuţa, îşi frângea Diaconescu mâinile.

După-amiază apăru doctorul Ionescu. Adusese o marmită mare cu ciorbă şi o plasă de pâine. - Uite, v-am adus ceva de mâncare, le spunea el, în timp ce turna cu polonicul

în farfurii. Nu mare lucru, în orice caz, astăzi n-ar mai trebui să cheltuiţi din bani pe alimente. Mai bine, mâine… Gura ! Mănâncă toată lumea ! Eu am adus-o !, se zbârli el la loialiştii care, din apartamentul lor, ţipau să nu le dea şi celorlalţi mâncare.

La un moment dat începu să sune interfonul. Tresăriră speriaţi. - Eh, şi-o fi uitat careva ceva…, observă doamna Chelărescu, fără convingere. - Nu, nu ! Cu mine au treabă, îi linişti doctorul Ionescu. Se apropie de apartamentul loialiştilor. - Domnule Diaconescu !, strigă el. Domnule Diaconescu ! - Da ?, se auzi în cele din urmă. - Ia hai dumneata până jos la intrare ! - De ce să vin ? - Pentru că te caută cineva…, urmă, Ionescu, calm. După un lung răstimp în care interfonul începu din nou să zbârnâie, enervant,

se auzi dinăuntru: - Cine mă caută ?! - Du-te, mă, vezi cine e ! Poate e Mioara !, îl îmboldeau, în şoaptă,

loialiştii. În sfârşit, domnul Diaconescu începu să coboare scările însoţit de doctor. Ceilalţi aşteptau în tăcere, atenţi la eventualele zgomote ce ar fi parvenit până

la ei. - O fi Mioara…

După zece minute, Ionescu reapăru singur. - Unde e Diaconescu ?!, îl întrebară, ceilalţi, miraţi. - L-am predat poliţiei. - Şi…Mioara ?

- De azi-noapte e într-o instituţie de reeducare, îi informă, simplu, Ionescu care, între timp, reluase împărţitul ciorbei.

Nimeni nu mai spuse nimic. Nici nu mai era nimic de zis. În zilele următoare, pe rând, plecară şi restul, chiar şi cei care nu aveau unde se duce. Plecară mai mult de nevoie, adică de frica loialiştilor care, la ceas târziu de noapte, întreprindeau razii violente în tabăra adversă. Domnul Simionescu care, iniţial, mai rămăsese pentru că, susţinea el, se distrează foarte bine, plecă în cele din urmă, mai mult mort decît viu şi cu o rană mare, sângerândă, la cap.

- 196 -

Doctorul Ionescu continuă să vină cu marmita cu ciorbă, săptămâni la rînd, în fiecare zi la amiază. Încerca să le povestească loialiştilor ce mai e pe afară, ce se mai întâmplă în lume, să discute cu ei, să-i lămurească, să-i facă să înţeleagă.

- Oameni buni ! Oameni buni ! Măcar ieşiţi o zi să vă plimbaţi, să vedeţi şi voi ce mai e pe-afară. Să mai vorbiţi şi cu alţi oameni. O oră, nu mai mult. O oră.

Dar ei zâmbeau, suspicioşi. - Şi dacă, în lipsa noastră, apare Strategul ?! Şi nu ne găseşte aici, pe poziţii ?!

Ei !, exclamau, ca în faţa unui raţionament imbatabil. La asta ce mai ai de zis, doctore ?! Doctorul nu se lăsa. - Dar nu toţi odată. Doi-trei, restul rămâneţi aici. Mergeţi numai până jos în

staţia de tramvai ! Zile în şir se chinui Ionescu cu ei pînă când, într-una din dăţi, în toiul unei astfel de

discuţii în contradictoriu, mai aprinsă ca niciodată, doctorul îşi smulse părul din cap şi, exasperat, începu să zbiere la ei:

- Voi chiar nu înţelegeţi că Filimon nu mai vine ?! Că va tras pe sfoară ?! Că dracu ştie pe unde se distrează el acum după ce a fugit cu banii voştri ?! E un ticălos ! Un impostor !E plină lumea de alde ăştia, citiţi ziarele ! Tâmpiţilor ! Adormiţilor ! Nostalgicilor ! Credulilor !Nu mai pooot !!!

Şi plecă, valvârtej, pe scări la vale, împroşcând cuvinte urâte. A doua zi, îndărătnic şi ceva mai răcorit, veni, din nou, cu ciorba. Loialiştii, însă, îl primiră reci, crispaţi şi impersonali. - Doctore, luă cuvântul domnul Albulescu în timp ce, ca de obicei, Ionescu le

punea ciorba în farfurii. Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi, apreciem, dar de acum te rugăm să nu mai vii pe aici. Concepţiile şi opiniile noastre sunt complet şi diametral diferite şi nu are nici un rost să ne mai certăm.

- Da, da. Lasă-ne pe noi să credem ce vrem, iar dumneata vezi-ţi de ale tale !, se înfoie doamna Codrescu.

Degeaba încercă Ionescu să mai parlamenteze cu ei. Întâmpină un zid de îndărătnicie. Erau politicoşi, dar decişi.

Chiar şi chestiunea banilor o rezolvaseră. De teancul de bancnote nu se atinseseră atâta timp cât doctorul le adusese el mâncare.

- O să ne chivernisim cum ştim mai bine. Merge doamna Filimon şi cumpără câte puţin. A bătut drumul de atâtea ori că o cunosc toţi vînzătorii. Nu se poate să nu se descurce. Trebuie doar să întindă teancul.

În faţa unei asemenea ostilităţi, doctorul dădu să plece. Începu să coboare încet treptele, legănând marmita goală într-o mână. I se rupea inima să-i lase aşa. Îl invadase o silă cumplită. O ciudă. Îi venea să urle.

- Doctore !, îi strigă Popescu-tatăl, de sus, din capul scărilor. Să ştii că Strategul se va întoarce. Este absolut sigur. Nu ne lasă el aici, pe mâna ăstora de-afară. O să mai auzi de noi.

Definitiv înfrânt, Ionescu plecă şi nu se mai întoarse. În staţia de tramvai, doi bărbaţi şed pe o bancă. Domnii Codrescu şi Albulescu. Sunt

extrem de slabi, de prost îmbrăcaţi şi într-atât de îmbătrâniţi încât par neverosimili. Parcă ar fi doi adulţi mumificaţi, tocmai ieşiţi dintr-un sarcofag.

- 197 -

Cu toate astea, trecătorii nici nu-i bagă în seamă. Nu-i mai surprinde. S-au obişnuit. Asemenea lor, mai sunt o grămadă prin oraş. Pe bănci în parcuri, la gară pe peron, cerşind la un colţ de stradă, căutând în gunoaie, sau, pur şi simplu, murind. Cine să mai aibă timp de ei…

Domnii Codrescu şi Albulescu au ieşit să cumpere o pâine. O pâine, adică, pentru toţi. Sus, la ultimul nivel al imobilului de peste drum, îi aşteaptă ceilalţi.

Până la urmă, n-au mai avut încotro. Doamna Filimon e foarte bolnavă. De abia mai poate respira. Zace într-unul din apartamente, undeva într-o cameră, pe jos. Sau, poate, a şi murit.

Lângă bancă e un chioşc de ziare, dar pe ei chestiunea asta nu îi interesează absolut deloc. Niciodată nu le-a trecut prin minte să le citească măcar titlurile, aşa, de la depărtare. Dacă s-ar fi uitat mai cu atenţie, ar fi putu descoperi figuri cunoscute, chiar familiare. Poza Creatorului apărea mare pe prima pagină a majorităţii cotidienelor din ultima vreme, pentru că, în postura de lider a unei organizaţii nonguvernamentale, acesta se lupta cu autorităţile pentru scoaterea la lumină a unor documente. „Societatea civilă are dreptul să cunoască adevărul !”

Fixează doar uşa cu interfon a imobilului de peste drum. Noroc că magazinul de pâine e chiar lângă chioşcul de ziare, deci nu trebuie să se

îndepărteze prea mult. - Codrescule ! Dacă nu vine azi, atunci, sigur, vine mâine ! Cel târziu. Ascultă-

mă ce-ţi spun. - Da, da. Convingerea mea este că va veni spre seară. Va ateriza cu elicopterul

pe acoperiş. Un elicopter mare, roşu, frumos. Va fi un vacarm teribil. Toată strada se va opri, speriată, să vadă ce se petrece.

Albulescu scăpă un suspin de uimire. - Domnule, cum de nu mi-a trecut prin minte până acum ?! Şi noi păzim toată

ziua uşa de la intrare. Păi sigur că da ! Cum, altfel, să vină Strategul ?! - Va trebui să forţăm chepengul care duce pe bloc. Sigur e înţepenit. Doar n-o

să stăm atunci, el să bată şi noi să ne chinuim să-l deschidem ! - Totuşi, nimic nu poate fi sigur. De acum, trebuie supravegheate simultan

ambele ieşiri… Discuţia se curmă brusc pentru că, venită în trombă, lângă chioşcul de ziare frână

brusc o limuzină neagră, imensă. Bărbaţii de pe bancă deveniră atenţi. Vânzătorul de ziare sări rapid din spatele tejghelei şi se apropie de portiera din spate a

limuzinei. Ţinea în mână un sul făcut din vreo trei-patru ziare. Geamul negru, electric, coborâ lent. Vânzătorul întinse ziarele domnului elegant care şedea pe bancheta din spate, iar acesta îi întinse o bancnotă. În momentul acela, şoferul acceleră şi limuzina dispăru după colţul străzii.

Se cunoştea că ritualul e îndelung exersat. Albulescu şi Codrescu priviră lung în urma limuzinei. - Cât de mult seamănă individul din maşină cu Florescu, rupse tăcerea domnul

Albulescu. Oare n-o fi chiar el ?! - Fugi, măi, de aici !, izbucni domnul Codrescu. Ce să caute el în maşina aia ?! Mai stătură o vreme pe bancă, apoi se deciseră, oftând: - Să mergem, că ne aşteaptă ceilalţi. Şi să ne ocupăm de chepeng. - Haide. Şontâcăind, ezitând şi împiedicându-se, trecură în cele din urmă prin traficul intens şi

dispărură în imobilul cochet, frumos împănat cu steaguri naţionale de tot felul, reclame şi scări exterioare pe care circulau în sus şi în jos oameni care intrau sau ieşeau de la diferite niveluri.

La parter era o ultrasofisticată clinică de implantologie, etajul întâi era restaurant, iar nivelurile doi şi trei deveniseră birouri ale unor corporaţii multinaţionale.

- 198 -

Viaţa merge înainte. Cu bune, cu rele, tumultul ei înghite totul. Nimeni nu mai are

timp de nimic. Nimeni nu te mai bagă în seamă. Trage-l pe unul de mânecă şi vezi ce zice. În cel mai bun caz, te observă şi se scutură de tine. Ce treabă are el cu tine ?! Cine eşti tu ? Cine te crezi, de îndrăzneşti să-i furi din timpul lui preţios, ca să-ţi asculte ţie problemele ?!

Timpul. Nu are rost să i te împotriveşti. Cine nu crede asta, să se privească periodic în oglindă. Aşa, cam la trei-patru ani.

Măcar. Ei sunt tot acolo, sus, la ultimul etaj. Îl aşteaptă pe Strateg. Trebuie să se întoarcă. Să-i

ia şi să-i ducă. - Trebuie să vină, măcar să-şi recupereze carnetul negru. - Da, da ! Cu elicopterul ! Aşteaptă de ani de zile. Aşteaptă…, pentru că nimic nu e exclus. Timpul le rezolvă pe toate !

SFÎRŞIT

TG-MUREŞ 22 DECEMBRIE 2005