Renaşterea timpurie în Toscana

Filippo Brunelleschi (1377 – 1446)

Renaşterea italiană este un fenomen complex a cărui

declanşare a fost favorizată de o serie de factori de naturi

diverse, a căror pondere exactă este greu de stabilit. În

secolul al XVlea, oraşele-state italiene şi mai cu seamă

comunele din Toscana, erau pregătite să facă saltul către o

nouă etapă a civilizaţiei. Începând cu secolul al XIIIlea în

Florenţa s-au născut o seamă de mari personalităţi a căror

operă, practică sau teoretică, a stat la baza curentului

renascentist. În domeniul arhitecturii, renaşterea fusese

anunţată de curentul protorenascentist, practicat în Toscana la

sfârşitul veacului al XIIIlea. În prima parte a secolului al

XVlea, apariţia unei arhitecturi renascentiste era iminentă; dar

forma şi direcţia pe care le-a luat curentul renascentist în

arhitectură sunt tributare mai ales geniului lui Filippo

Brunelleschi.

Brunelleschi şi-a făcut ucenicia în breasla aurarilor,

însuşindu-şi meşteşugul de sculptor. În această calitate el

participă în anul 1401 la concursul pentru noile porţi ale

baptisteriului Sf. Ion din Florenţa. De îndată ce află că cel

care a câştigat este Lorenzo Ghiberti, Brunelleschi se

hotărăşte să plece la Roma împreună cu Donatello şi Masaccio.

Ajuns în fosta capitală a imperiului roman, înconjurat fiind de

vestigii antice aflate în stare mai proastă sau mai bună de

conservare, Brunelleschi decide să facă un studiu amănunţit al

arhitecturii clasice. Ca urmare a măsurătorilor întreprinse

asupra monumentelor, Brunelleschi devine din ce în ce mai

conştient de existenţa unor rapoarte existente între diferitele

părţi componente ale unei construcţii romane; el îşi dă seama

că echilibrul, frumuseţea şi măreţia arhitecturii clasice

rezidă în mare parte în regulile de compoziţie care trebuie să

guverneze orice act de creaţie. Brunelleschi se dedică nu numai

determinării proporţiilor armonice ci şi descifrării sistemului

constructiv al clădirilor antice. În acest sens, cea mai mare

atenţie o acordă cupolei Panteonului lui Agrippa în care vedea

soluţia optimă pentru construirea domului Catedralei din

Florenţa.

Catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa fusese

începută de Arnolfo di Cambio în anul 1294. După moartea

meşterului, survenită în 1301, lucrările sunt temporar oprite.

În decursul secolului al XIVlea conducerea şantierului este

preluată de o serie de artişti printre care se numără şi

Giotto, a cărui contribuţie majoră constă în construirea

turnului clopotniţă. Andreea Pisano, succesorul lui Giotto la

lucrările catedralei din Florenţa, decide să mărească planul.

Ca urmare a acestei intervenţii creşte însă şi diametrul

cupolei ce urma să încununeze catedrala, astfel încât

construirea domului începe să fie privită ca o problemă

constructivă riscantă, chiar insolvabilă. Ca urmare a unei

acţiuni constructive insuficient analizate, cupola catedralei

Santa Maria del Fiore devine o provocare pentru artiştii

epocii: un eşec ar fi detronat Florenţa din poziţia

privilegiată pe care o ocupa; un succes ar fi confirmat

10

supremaţia artistică a comunei italiene şi l-ar fi consacrat

definitiv pe autor.

Fig. 1. Santa Maria del Fiore Fig. 2. Santa Maria del Fiore Fig. 3.

Santa Maria del Fiore

Turnul lui Giotto Plan

Structura cupolei

În 1418 are loc un concurs pentru construirea cupolei, concurs

câştigat de Brunelleschi în defavoarea lui Ghiberti.

Construcţia domului începe doi ani mai târziu. Cu toate că

Brunelleschi este cunoscut ca primul arhitect renascentist,

cupola este una gotică, atât din punct de vedere structural cât

şi al formei exterioare.

Alegerea soluţiei a fost condiţionată mai ales de

deschiderea mare, de 42 m, şi de tamburul octogonal existent,

extrem de fragil. În situaţia dată, o cupolă clasică, monolit,

cu profil semicircular, ar fi fost imposibil de construit, din

mai multe motive. În primul rând o asemenea cupolă ar fi avut o

greutate foarte mare şi nişte împingeri uriaşe care ar fi

zdrobit tamburul; în altă ordine de idei construirea unei

cupole monolit se execută numai cu ajutorul schelelor şi a

cintrelor. Prin urmare soluţia optimă era aceea a unei cupole

11

cât mai uşoare, pentru construirea căreia să nu fie necesare

eşafodajele clasice. Salvarea a venit din partea arhitecturii

gotice care oferea ca model constructiv structurile tip

schelet, sensibil mai uşoare decât cele monolit. Soluţia finală

a fost cea a unei cupole în felii, a cărei structură consta în

opt nervuri principale şi şaisprezece nervuri secundare, legate

între ele prin inele orizontale. Spaţiile dintre nervuri urmau

să fie umplute cu panouri curbe, cu profil în arc frânt, care

formau două membrane: una interioară iar alta exterioară, cu

rol de închidere.

Datorită pantei abrupte, până în dreptul primului nivel

structura a fost construită fără nici un fel de sprijin, în gol.

Inelele orizontale, a căror idee provenea probabil de la

Panteon, aveau rol de rigidizare a nervurilor, şi, pe măsură ce

se avansa cu lucrul, rol de sprijin a eşafodajelor necesare la

construirea elementele mai înclinate, din vârful cupolei. În

1436 are loc un nou concurs pentru construirea lanternoului ce

trebuia să lesteze cupola. Şi de această dată competiţia este

câştigată de Brunelleschi. Construcţia lanternoului începe cu

zece ani mai târziu, cu câteva luni înainte de moartea

arhitectului. Lucrările sunt continuate de Michelozzo, în

spiritul concepţiei originale a lui Brunelleschi.

12

Fig. 3. Santa Maria del Fiore Fig. 4. Santa Maria del Fiore Fig. 5.

Santa Maria del Fiore

Seciune prin cupolă Cupola Lanternoul

Prima clădire renascentistă a arhitectului florentin este

Ospedale degli Innocenti, Spitalul copiilor găsiţi, construit între

1419 şi 1424. Lucrarea a fost executată pe cheltuiala breslei

negustorilor de mătase şi a breslei aurarilor şi reprezintă

prima clădire cunoscută, destinată adăpostirii copiilor orfani.

Compoziţia, în ansamblu, are o logică neobişnuită pentru epoca

respectivă dar cel mai mare interes îl prezintă elevaţia

principală a clădirii.

Fig. 6. Ospedale degli Innocenti

Faţada orfelinatului îmbină o serie de influenţe, dintre

care cea protorenascentistă este cea mai evidentă. Conform

tradiţiei medievale extrem de puternice la data respectivă, la

nivelul parterului clădirea comunică cu spaţiul public prin

intermediul unei loggii care ilustrează varianta spaţială a

arcadelor oarbe de pe elevaţiile clădirilor din protorenaştere.

Loggia, care mărgineşte clădirea pe lungimea întregii faţade,

13

este definită de coloane cu capiteluri corintice peste care se

află arce în plin cintru1. Parterul este separat de primul

nivel prin intermediul unui element orizontal. Acest element

orizontal este alcătuit din două profile de inspiraţie clasică,

despărţite între ele de o suprafaţă netedă. La extremităţi

antablamentul se sprijină pe pilaştri angajaţi, de ordin

corintic. Etajul superior este extrem de simplu: un perete

neted, tencuit în alb, ritmat de ferestre tip edicul2 care se

reazemă direct pe antablament. Deşi, structural vorbind, etajul

este mai masiv decât parterul, peretele primului nivel nu dă

impresia că striveşte coloanele parterului. La această senzaţie

contribuie în mare măsură sublinierea cu pietra serena a unor

elemente cu rol structural, coloane şi arhitrave mai ales, care

se profilează pe suprafaţa netedă şi albă a zidului.

Întrebuinţarea policromiei şi în special a pietrei de culoare

închisă în combinaţie cu materiale de culoare deschisă este un

alt împrumut de factură locală, protorenascentistă.

Tendinţele noului curent arhitectural se fac simţite mai

ales la nivelul regulilor de compoziţie întrebuinţate de

Brunelleschi. În primul rând compoziţia este extrem de clară.

La Spitalul copiilor găsiţi se respectă cu stricteţe

dimensiunea elementelor componente şi raporturile dintre

acestea. Distanţa dintre coloane nu variază, ea fiind constantă

şi egală cu înălţimea coloanelor; adâncimea loggiei este egală

1 In arhitectura clasică romană arcele se descarcă pe pile solide de

zidărie, întărite cu coloane sau pilaştri angajaţi ; descărcarea arcelor

direct pe coloane este un element preluat din arhitectura protorenaşterii. 2 Ferestrele tip tabernacol sau edicul sunt alcătuite dintr-un gol

rectangular deasupra căruia se află un fronton triunghiular.

14

tot cu înălţimea coloanelor, loggia fiind în realitate o

succesiune de travei pătrate, acoperite cu cupole. Ferestrele

întrebuinţate la nivelul superior sunt toate de acelaşi tip iar

axul de simetrie al acestora coincide cu axul vertical al

golului de dedesubt; distanţa dintre goluri este respectată cu

rigurozitate, excepţie făcând extremităţile.

Printre cele mai cunoscute lucrări ale lui Brunelleschi se

numără o serie de clădiri religioase. Prima comandă, începută

în 1419, i-a fost adresată de către familia de Medici şi

reprezenta reconstrucţia bisericii San Lorenzo. Cererea a fost

privită, cu siguranţă, ca o provocare ce nu trebuie ratată:

spaţiul interior al unei clădiri de cult era cel mai potrivit

loc pentru probarea cunoştinţele referitoare la relaţia dintre

frumuseţea şi echilibrul unui edificiu şi raporturile existente

între elementele componente ale acestuia, noţiuni pe care

Brunelleschi le acumulase la Roma. Interiorul unei biserici

trebuie să sugereze echilibru, seninătate; aşa cum Dumnezeu

guvernează lumea cu multă înţelegere, spaţiul interior al

clădirii de cult trebuie să se supună unor legi clare, lesne de

înţeles. Pentru Brunelleschi aceste legi care stau la baza

monumentului religios sunt legile matematice.

Planul bisericii San Lorenzo are ca modul pătratul. Nava

centrală este formată dintr-o succesiune de patru pătrate; cel

de-al cincilea pătrat reprezintă intersecţia navei cu

transeptul şi este urmată de un al şaselea pătrat care

reprezintă altarul. Transeptul este rezultatul multiplicării

aceleiaşi forme geometrice. Cele două nave colaterale sunt

alcătuite fiecare din câte opt travei pătrate a căror latură

15

reprezintă jumătate din cea a pătratului de bază. Laturile

transeptului sunt înconjurate de câte cinci capele a căror

formă şi dimensiune coincide cu cele ale traveilor care

alcătuiesc colateralele. Pe lângă faptul că dimensiunile sunt

strict corelate, elementele componente sunt perfect aliniate

unele cu celelalte, rezultatul fiind o compoziţie uşor de

înţeles. În timp ce proiectul era în faza de execuţie

Brunelleschi a trebuit să mai introducă un număr de capele;

aceste noi elemente sunt la rândul lor în relaţie cu celelalte.

Fig. 7. San Lorenzo. Plan Fig. 8. San Lorenzo. Imagine de interior

Navele sunt separate între ele prin arcade asemenea celor

întrebuinţate în bazilicile paleocreştine din Roma: arcele în

plin cintru se descarcă pe un fragment de arhitravă care se

găseşte deasupra capitelului corintic. Partea superioară a

navei centrale este înconjurată de un antablament pe care se

sprijină ferestrele care luminează spaţiul central al

construcţiei. Nava este acoperită cu un planşeu casetat,

neutru, tot de inspiraţie paleocreştină. În zona colateralelor

compoziţia lui Brunelleschi prezintă unele neconcordanţe.

Pereţii exteriori ai navelor laterale sunt ritmaţi de pilaştri

16

angajaţi care suportă un antablament; înălţimea pilaştrilor

angajaţi este ceva mai mică decât cea a coloanelor care

delimitează navele. Din acest motiv, arcele care separă

traveile colateralelor între ele se descarcă, spre centru, pe

coloane, şi pe antablament, spre extremităţi.

Acest inconvenient care afectează armonia întregului a

fost însă remediat la Santo Spirito, ce-a de-a doua biserică a

sa, începută în 1434. Pentru construirea bisericii Santo

Spirito, ridicată într-un cartier sărac al Florenţei,

Brunelleschi reia modelul de la San Lorenzo, eliminând

neglijenţele strecurate în compoziţie. Planul este tot o cruce

latină iar forma geometrică de bază o reprezintă tot pătratul.

Pentru dimensionarea navei centrale, a transeptului şi a

altarului sunt folosite aceleaşi rapoarte ca şi la San Lorenzo,

rezultând un număr total de opt pătrate mari care alcătuiesc o

cruce latină. Diferenţa esenţială constă în faptul că nucleul

clădirii, crucea latină de bază, urma să fie înconjurat pe

absolut toate laturile de un şir de travei, tot pătrate, a

căror latură era de două ori mai mică decât cea a pătratului de

bază. În fiecare dintre aceste travei trebuia să se deschidă

câte o capela de plan semicircular, cu diametru egal cu latura

pătratului mic. Compoziţia este extrem de simplă şi de sobră.

17

Fig. 9. Santo Spirito. Plan Fig. 10. Santo Spirito. Imagine

de interior

Rezolvarea convenabilă a problemei colateralelor sporeşte

impresia de seninătate, de claritate, a spaţiului interior.

Existenţa capelelor laterale amplifică spaţiul pe direcţia

transversală. Concavitatea capelelor este balansată de

convexitatea coloane angajate – identice cu cele ale navei

centrale – care ritmează pereţii exteriori ai navelor

colaterale. Pe aceste două rânduri de coloane se sprijină

arcele semicirculare care despart traveile colateralelor.

Nici una dintre cele două biserici proiectate de

Brunelleschi nu a fost terminată. Faţada bisericii San Lorenzo

a făcut de mai multe ori obiectul unor încercări de finisare.

Cât despre Santo Spirito, aspectul exterior pe care l-a primit

această biserică în timp diferă foarte mult de intenţiile

creatorului său. În calitate de arhitect al familiei Medici, şi

al bisericii San Lorenzo, Brunelleschi a fost desemnat să se

ocupe de construirea Sacristiei Vechi, clădire de dimensiuni

reduse, alipită transeptului bazilicii San Lorenzo. Sacristia a

fost construită între 1421 şi 1428. Elementele de limbaj

arhitectural utilizate la amenajarea interiorului Sacristiei au

fost reluate şi retuşate la Capela Pazzi, proiectată în 1430.

Capela Pazzi era situată în cadrul mânăstirii Santa Croce

din Florenţa şi, aşa cum o arată şi denumirea ei, aparţinea

familiei Pazzi. Deşi proiectul a fost alcătuit în jurul anului

1430, mare parte din clădire a fost executată după moartea lui

18

Brunelleschi. În ceea ce priveşte aspectul ei actual se pare

că numai interiorul respectă concepţia iniţială, faţada

principală fiind o intervenţie ulterioară, total diferită de

stilul lui Brunelleschi.

În dimensionarea şi modularea interiorului este

întrebuinţat tot pătratul, numai că de această dată, compoziţia

se complică, modulul de bază fiind transformat printr-o serie

de mijloace extrem de subtile. În plan, capela are formă

dreptunghiulară; în realitate însă nu este vorba despre un

simplu dreptunghi ci de un „pătrat alungit” pe direcţia

perpendiculară pe axul intrării. Acest lucru devine evident

numai dacă planul şi elevaţiile interioare sunt privite

împreună, deoarece maniera de tratare a laturilor lungi arată

că traveile situate în capete – care corespund în plan cu

„prelungirile pătratului” – sunt de fapt adăugate unui element

unitar central. Cupola pe nervuri care acoperă partea centrală

a spaţiului şi fâşiile de boltă în leagăn corespunzătoare

traveilor laterale pun, la rândul lor, în evidenţă, modulul de

bază adică pătratul. În rest, se constată aceiaşi preocupare

pentru găsirea disciplinei compoziţionale, care să guverneze

întregul şi să dea impresia de unitate. În ceea ce priveşte

decoraţia interiorului Brunelleschi foloseşte în egală măsură

elementele de limbaj arhitectural clasic lucrate în pietra serena,

profilate pe tencuiala albă, în combinaţie cu medalioane

decorative policrome. Spaţiul central este puternic luminat

prin intermediul unor goluri circulare, practicate în panourile

dintre nervuri. Cupola centrală este dublată de o calotă

semisferică pe pandantivi, situată peste spaţiul altarului.

19

Fig. 11. Capela Pazzi. Plan Fig. 12. Capela Pazzi. Vedere din

cupolă

Cele câteva călătorii la Roma şi probabil capelele

proiectate au constituit drumul de pornire pentru următorul

proiect al lui Brunelleschi: biserica Santa Maria degli Angeli,

Sfânta Maria a Îngerilor. Lăcaşul, rămas neterminat, este

primul edificiu de tip central proiectat în renaştere, şi a

avut ca model templul Minervei Medica din Roma. Clădirea

reprezintă cel mai complex proiect al lui Brunelleschi, mult

diferit de primele lucrări ale sale. Biserica urma să aibă un

nucleu central octogonal, acoperit cu o cupolă în felii; pe

laturile octogonului central erau prevăzute capele pătrate al

căror spaţiu se dilata lateral datorită unor nişe

semicirculare; în pereţii dintre capele erau practicate goluri

care permiteau trecerea directă dintr-o capelă în alta şi

ocolirea nucleului central. La exterior numărul de laturi se

dubla, ajungând la şaisprezece.

20

Clădirea a fost începută în 1434,

pentru construirea acesteia fiind

alocată o mare sumă de bani. Din

cauza dificultăţilor cu care s-a

confruntat însă Florenţa după

începerea lucrărilor banii cu care

ar fi trebuit să se construiască

edificiul au fost deturnaţi şi

folosiţi în alte scopuri execuţia a

fost întreruptă fără a mai fi

reluată vreodată.

Fig. 15. Santa Maria degli Angeli

Importanţa lui Brunelleschi în istoria arhitecturii rezidă

în primul rând în inovaţiile pe care acesta le introduce în

concepţia obiectului de arhitectură. Folosirea elementelor de

limbaj clasic este una dintre caracteristicile renaşterii dar

nu constituie aportul exclusiv al arhitectului florentin sau al

acestei epoci, detalii de factură antică fiind întrebuinţate şi

în protorenaştere sau în evul mediu. În ceea ce priveşte

regulile de compoziţie, repunerea în drept a legilor

ordonatoare cum ar fi proporţiile şi relaţiile în care se

găsesc diferitele părţi ale unei clădiri, legi ignorate aproape

în totalitate vreme de un mileniu, este meritul deplin al

renaşterii italiene, şi al lui Filippo Brunelleschi în mod

special.

21