UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”

ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE

„Aspecte ale vieţii artistice reflectate

în paginile revistei Transilvania

între anii 1900-1946“

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

PROF. UNIV. DR. AL. CORNEL TATAI-BALTĂ

DOCTORAND:

FĂRCAŞ PARASCHIVA

1

ALBA-IULIA

2010

CUPRINS

I INTRODUCERE……………………………………………………………………..3.

II. EDUCAŢIA ARTISTICĂ …………………………………………………….…...6.

III. ASPECTE ALE VIEŢII ARTISTICE REFLECTATE ÎN PAGINILE

REVISTEI TRANSILVANIA 1900-1946

1. TEATRUL..........................................................................................8.

2. MUZICA...........................................................................................15.

3. ARTELE PLASTICE.......................................................................23.

4. ARHITECTURA..............................................................................34.

5. ARTA POPULARĂ.........................................................................37.

IV. CONCLUZII.............................................................................................................41.

V. BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................44.

2

I. INTRODUCERE

„Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasa pagina din istoria

Ardealului de o suta si mai bine de ani încoace”1 spunea marele nostru istoric Nicolae

Iorga. Este cu atât mai frumoasă cu cât a fost mai dificil de creat o presă românească în

condiţiile politicii culturale implementate de guvernul maghiar în Transilvania după

constituirea dualismului austro-ungar. Deşi populaţia majoritară în Transilvania, românii

au fost nevoiţi să asiste neputincioşi la împărţirea Imperiului între aristocraţia austriacă şi

1 N. Iorga, Istoria presei românesti, Bucuresti, 1999, p.67.

3

cea maghiară. După Unirea Principatelor (1859), obţinerea Independenţei (1877) şi

proclamarea Regatului României (1881), liderii politici români din Transilvania au

început să ia în calcul posibilitatea unirii politice cu Vechiul Regat, mai ales după

momentul „Memorandumului”. Eşecul Memorandumului îi va determina pe liderii

politici transilvăneni să fie mai deschişi spre propaganda unionistă a guvernului de la

Bucureşti .

După „ Marea Unire” liderii politici transilvăneni au militat pentru

materializarea Rezoluţiei de la Alba Iulia şi asigurarea de drepturi şi libertăţi pentru toţi

cetăţenii noului stat. Pe plan cultural s-a reuşit crearea unor instituţii de prestigiu cum au

fost Opera Naţională din Cluj, Conservatorul şi Teatrul Naţional din Cluj. Activitatea

Astrei s-a intensificat în special în mediu rural, pentru a aduce lumina culturii în casele

ţăranilor.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea Sibiul devine centru al

vieţii naţionale româneşti, aici s-a constituit la 23 octombrie 1861 ASTRA(Asociaţiunea

Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român). În perioada

regimului liberal din Imperiul Habsburgic (1860-1867) la Sibiu s-au desfăşurat

congresele naţionale ale românilor din 1861, respectiv 1863 şi lucrările Dietei din 1863-

1864, în care, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea

locurilor. După înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania(1869), congresele

acestuia s-au desfăşurat cu regularitate la Sibiu.

În acest context presa devine o armă politică de prim rang. Prin strădaniile

mitropolitului Andrei Şaguna s-au pus bazele Telegrafului român în 1853, cel mai vechi

ziar cu apariţie neîntreruptă din România. În 1868 ASTRA fondează revista Transilvania,

condusă de George Bariţiu, cel care în 1884 va fonda Tribuna, primul cotidian românesc

din Transilvania, care între 1900 şi 1902 va avea si un supliment cultural Tribuna

Literară. Publicistica culturală sibiană se va îmbogăţii treptat cu noi apariţii printre care

se remarcă în special revista „Luceafărul”, mutată în 1906 de la Budapesta.

În perioada interbelică şi-au făcut apariţia 9 reviste de literatură şi cultură:

Transilvania, Craiu Nou, Ausonia, Provincia Literară, Luceafărul,Viaţa Ilustrată, Sibiul

literar, Primăvara Literară, şi Pământ şi Vrajă Ardeleană2. Unele dintre ele au avut o

2 Dan Ivănuş, Presa românească sibiană în perioada interbelică, Sargetia 1997-1998, nr 2, p. 546.

4

existenţă efemeră, altele în schimb cum este cazul Transilvaniei au reuşit să reziste până

după Al Doilea Război Mondial.

Presa românească din Transilvania, indiferent de specificul său, s-a

remarcat printr-o notă comună, cea naţională. Ideea naţională a dominat scrisul românesc

în orice formă se manifestă acesta, era o prioritate impusă de ASTRA şi Partidul Naţional

Român.3 Presa culturală a avut o dublă misiune aceea de a emancipa masele prin cultură

şi de a forma la românii ardeleni o conştiinţă naţională românească.

Emanciparea prin cultură rămăsese, singura cale accesibilă românilor

pentru desfăşurarea luptei naţionale. În contextul condiţiilor istorico-politice ostile ale

dublei asupriri sociale şi naţionale din vremea „maşterului tratament al guvernului

unguresc (...) când românilor abia le era iertat a vorbi şi a scrie româneşte...”4 lupta pentru

emancipare şi unitate naţională de desfăşura pe teren cultural, lupta pentru cultură nu era

altceva decât luptă naţională, iar românii foloseau toate căile şi mijloacele pentru a înşela

vigilenţa guvernelor de la Budapesta şi Viena şi a eluda cenzura şi prohibiţiile impuse de

dualismul austro-ungar, iar presa românească a fost cea care s-a angajat total în această

luptă cu mult devotament şi patriotism

Unitatea culturală reprezintă un alt front al luptei pentru promovarea

idealului unităţii naţionale şi pentru unitatea politică , aşa cum îl proclamau plenar revista

Transilvania ca şi ASTRA al cărui oficios era: „Unitatea culturală şi Trezirea conştiinţei

româneşti în mase”5 asumându-şi vizionar misiunea fundamentală de a semăna conştiinţa

unităţii noastre naţionale şi culturale , de a menţine şi a asigura împlinirea ţelului cardinal

al românilor – unirea politică.

Ca expresie a identităţii naţionale, cultura este o modalitate esenţială de

manifestare a existenţei naţionale şi, totodată de apărare a acesteia. În paginile gazetelor,

învăţaţii vremii surprind relaţia polivalentă dintre cultura naţională şi existenţa naţională.

În viziunea acestora cultura naţională „are să îmbrăţişeze întreaga viaţă naţională în toate

manifestaţiunile ei”6. Cultura naţională era legată organic de conştiinţa naţională, ele se

3 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei româneşti din Tansilvania, Ed. Tritonic, Bucureşti 2003, 534 Dr. Valeriu Branişte, Alexandru de Mocsony, în Transilvania XL, 1909, p. 418.5 Oct. C. Tăslăuanu, Cursurile „Asociaţiunii”, În Transilvania XLV, 1914 p. 166.6 Dr. Valeriu Branişte, Alexandru de Mocsony, în Transilvania XXXIII, 1902, p. 199.

5

intercondiţionează reciproc: conştiinţa naţională este baza culturii naţionale, iar pe de altă

parte conştiinţa naţională este un produs al culturii naţionale.

În evoluţia naţională cultura şi limba au un rol unificator, ele ignoră

graniţele politice, unindu-i pe vorbitori în aspiraţiile lor comune de libertate şi unitate.

Unitatea culturii şi propăşirea ei, ca premise ale unificării politice, sunt apreciate într-un

cadru mult mai larg: ele sunt gândite pe coordonate europene. Existenţa naţională se

conjugă cu dorinţa de emancipare, de integrare în ritmul civilizaţiei celorlalte popoare.

Una din ideile forţă, ce a dominat prima jumătate a secolului XX şi a

înflăcărat imprevizibil activismul tuturor periodicelor româneşti, este convingerea

adâncă, magistral exprimată de revista Transilvania şi însuşită unanim, a fost aceea care

considera „unitatea culturală antemergătoare tuturor unităţilor.”7 Acesta reprezintă

principiul care a însufleţit ideologia şi acţiunile tuturor publicaţiilor şi personalităţilor

vremii.

Prin toate strădaniile ei revista Transilvania urmărea „unitatea culturală şi

trezirea conştiinţei româneşti în mase”8. Prin intermediul revistei s-a stimulat viaţa

literară, au fost aduse în faţa publicului modele de viaţă ştiinţifică şi literară. Totodată

Astra a iniţiat şi organizat lucrările pentru elaborarea primei enciclopedii româneşti care

avea să pună în faţa lumii întregi aspectele cele mai semnificative ale modului nostru de a

fi, ale tezaurului nostru material şi spiritual. Începând cu anul 1900, Astra a editat seria

Biblioteca poporală, special adresată ţăranului român, pentru ca să-l ridice, să-i

înnobileze spiritul şi judecata morală. De-a lungul anilor seria a numărat 296 de titluri,

dintre care unele cu valoare de unicat în istoria noastră literară, prin conţinutul şi

semnătura autorilor lor. Paralel cu publicarea Bibliotecii poporale a început publicarea

unei colecţii dedicată publicului cult numită „ Biblioteca cea mare” , aceasta a cuprins un

nr de 32 de volume, în special lucrări cu caracter ştiinţific.

După Marea Unire, când idealul naţional fusese atins, revista va avea ca

principal obiectiv răspândirea culturii în rândul maselor largi şi cultivarea sentimentului

naţional, fără de care unirea nu putea fi durabilă. Astfel revista devine un „buletin de

tehnică a culturii” ,aşa cum din 1935 notează pe copertă. Scopul declarat al revistei este

acum de a întreprinde o acţiune directă la nivelul familiei ţărăneşti prin intermediul 7 D.P. Popescu, Unificarea limbii literare, în Transilvania XL, 1909, p. 418.8 ? Oct. C. Tăslăuanu, Cursurile „Asociaţiunii”, în Transilvania XLV, 1914, p. 201.

6

educaţiei ştiinţifice , a celei culturale prin intermediul echipelor de teatru sătesc, a celei

morale prin păstrarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi spiritual al ţăranului român.

În peisajul publicistic transilvănean revista Transilvania şi-a asumat o

misiune complexă, aceea de a realiza solidarizarea etnică de care aveam nevoie, de a

contribui la progresul material, social şi spiritual al poporului român din toate clasele şi

din toate ţinuturile, spre o mai bună cunoaştere reciprocă şi realizarea idealului unităţii

naţionale.

Lucrarea de faţă îşi propune să valorifice o sursă mai puţin utilizată de

către istoricii care au studiat fenomenul artistic şi impactul lui în societate. Prin acest

demers nu ne propunem doar o simplă inventariere a articolelor despre viaţa artistică,

apărute în revista Transilvania, vom încerca să descoperim criteriile de selecţie a

subiectelor prezentate şi scopul publicării acestor articole. În acest scop am studiat toate

numerele, revistei Transilvania, apărute în perioada 1900-1946. Informaţiile pe care le-

am obţinut în urma acestui demers au fost organizate pe următoarele domenii artistice:

teatru, muzică, arte plastice, arhitectură şi artă populară, pentru ca informaţiile să fie cât

mai accesibile, şi să alcătuim o imagine unitară asupra fiecărui domeniu artistic prezentat

în revistă.

Articolele despre viaţa artistică nu sunt foarte numeroase, unele numere

sunt chiar „sărace” din acest punct de vedere, să avem însă în vedere faptul că spre

deosebire de revista Luceafărul, revistă de cultură prin excelenţă, Transilvania este

organul oficial al Astrei , rol din care decurg o serie de trăsături specifice aşa cum am

arătat mai sus. În aceste condiţii articolele referitoare la viaţa artistică sunt cu atât mai

valorase, căci subiectele sunt alese cu grijă în concordanţă cu orientarea revistei. În

domeniul artistic redactorii Transilvaniei au fost adepţii ideii că arta trebuie să fie morală,

să contribuie la ridicarea societăţii şi nu la pervertirea ei. Articolele au fost cu grijă

selectate astfel încât să prezinte evenimentele culturale şi artistice relevante pentru viaţa

artistică a Transilvaniei, personalităţi de prestigiu ale artei româneşti sau a celei

universale.

7

II. EDUCAŢIA ARTISTICĂ

Care este rolul şi locul artei în societatea modernă?

O întrebare la care vor încerca să răspundă mai multe articole publicate în

paginile revistei. Începând cu 1904, se vor publica o serie de articole având ca tema

istoria artei şi rolul artelor în societatea modernă. Nu doar articolele despre viaţa şi opera

marilor pictori sau cronicile expoziţiilor plastice formează gustul publicului, este nevoie

şi de o iniţiere în estetică şi istoria artelor, astfel publicul amator de artă şi nu numai va

avea criterii de judecată a valorii artistice a operelor de artă.

În numărul 6 al revistei din anul 1904 este publicată disertaţia „ Principiile

artei moderne„ susţinută de Dr. Iosif Blaga la adunarea „Asociaţiunii” de la Timişoara.

Deosebit de interesantă este concepţia autorului disertaţiei „Adevărata artă este aceea

care reprezintă gustul general şi sănătos, sau cu alte cuvinte principiile care cuadrează cu

condiţiile vieţii”9 concepţie pe care revista şi-a însuşit-o pe deplin, şi in spiritul căreia va

milita pentru o artă „sănătoasă”.

Dr. Iosif. Blaga consideră că estetica este absolut necesară unui om cult,

căci cred el: „orice om cult simte îndemnul de a şti tot ce se petrece în sine, cu sine şi

împrejurul său”10. În consecinţă orice om cult trebuie să posede noţiuni de bază din

domeniul istoriei artelor şi esteticii, pentru că numai în acest mod ei se pot opune

„culturii false şi abjecte” care ameninţă să cucerească societatea contemporană. Şi pentru

că: „pentru a aprecia o operă de artă trebuie să ai o anumită cultură”11 autorul face o

scurtă trecere în revistă a evoluţiei artei de la arta primitivă a popoarelor vechi ale

Orientului Antic până la arta modernă.

Arta antică cunoaşte cea mai deplină dezvoltare la greci, susţine Dr. Iosif.

Blaga, deoarece ei au ajuns la acel „grad de dezvoltare spirituală, de artă” 12deoarece

egiptenii cu arta lor „neperfectă” nu au reuşit să redea adevărul deoarece „mintea

egiptenilor nu era aşa de judicioasă şi critică, nu era aşa de aprofundătoare, ca să fie 9 Iosif Blaga, „Principiile artei moderne” în Transilvania , Anul XXXV, p. 203.10 Ibidem, p. 202.11.Ibidem p. 211.12 Ibidem, p. 207.

8

determinată în faţa unui product de artă, a căuta toate condiţiile representării adevărului

pus în artă” 13

La fel ca majoritatea contemporanilor săi, autorul articolului este un mare

admirator al Renaşterii, arta Renaşterii se constituie în etalon, la care se raportează atât

arta medievală cât şi cea modernă. Deşi convins că operele Renaşterii vor rămâne pentru

totdeauna printre cele mai apreciate, remarcă totuşi că „Rămân pe veci admirate şi

gustate până la extas, productele de artă a meşterilor epocei de floare din Renascere. Dar,

nici în epoca de înflorire a renascerii nu se înfăţişau adevărurile în felul cum se

înfăţişează în arta de azi.”14 Pentru că lumea modernă cere artistului să ţină cont de

dezvoltarea culturală a societăţii în care trăieşte şi să prezinte adevăruri veridice, pentru

că „ mintea noastră este pe altă basă şi cu alte mijloace instruită(...) Astăzi cerem dela

şcoală , dela instrucţie, să producă capete critice şi aporfundătoare, de celea cari să nu se

poată mulţămi în faţa chestiunilor cu aprecieri superficiale şi fantastice, ci să străbată în

fiinţa lor internă şi să le aprofundeze.”15 Iată încă un argument în susţinerea ideii că arta

trebuie să servească societatea, căci arta naturalistă care satisface doar instinctul senzual

este o „artă speculantă” , ea nu transformă, nu înalţă sufletul privitorului, ci îl perverteşte,

de aceea consideră autorul articolul că arta naturalistă nu are viaţă.

Arta pentru artă este respinsă cu vehemenţă de redactorii revistei, arta

trebuie să fie morală susţin ei, şi în sprijinul acestei idei în primul număr al revistei din

1925 este publicat un articol despre conferinţa criticului francez Brunetière „Arta şi

morala” din 1898, conferinţă ce pune în discuţie noul curent „ l’art pour l’art” aducând

argumente ce sunt încă valabile. Principala acuză adusă noului curent este imoralitatea

căci consideră Brunetière: „o artă care n-are drept obiect decât pe sine însăş (...) tinde

spre imoralitate.”16 Arta secolului al XVIII, cel puţin cea din prima jumătate a acestuia a

fost o incitaţie la desfrâu, căci se acorda atenţie formei, o formă însă din ce în ce mai

goală de conţinut, iar cine caută cu precădere forma, cade în diletantism, „iar

diletantismul este sfârşitul totodată a întregii arte şi a întregii morale”.17

13 Ibidem.14 Ibidem15 Ibidem, p. 209.16 Criticul francez Ferdinand Brunetiére despre artă şi morală, în Transilvania, Anul 56, p. 74.17 Ibidem, p 76.

9

În acelaşi spirit scrie şi esteticianul Volkelt, în studiul său „ Arta morala şi

cultura”, apărut şi în limba română în 1909. Pentru Volkelt artistul reprezintă un

„ colaborator la cultivarea superioară a omenimei”18 el trebuie să fie animat de dorinţa de

a se înălţa pe sine şi pe ceilalţi prin promovarea valorilor morale. Atunci când creaţiile

artistice încearcă să submineze morala educaţia trebuie să intervină: „Educatorul

poporului, (...) va trebui însă să-şi dea osteneala mai mult să mărească şi nobiliteze simţul

estetic şi conştiinţa morală până într-un grad când prinde rădăcini adânci repulsiunea şi

greaţa faţă de tot ce păşeşte cu un scop vădit, cu scopul de a întărâta la voluptate, fie acest

procedeu secundat de orişicâtă rafinărie artistică.” Nu există artă în afara moralei, cu alte

cuvinte arta trebuie să fie morală, să educe societatea, nu să preamărească depravarea.

Iată încă o pledoarie pentru faptul că arta are o misiune nobilă, de a educa

simţul estetic al societăţii, de a înălţa spiritul spre idei înalte şi nu de a îl coborî . Şi

pentru că numai un public educat poate să aprecieze arta adevărată, el trebuie educat.

Educaţia artistică ar trebui să înceapă în şcoală când elevul ar trebui să studieze istoria

artelor pentru a i se deştepta interesul pentru artă şi respectul pentru opera de artă. Dar se

atrage atenţia asupra faptului că „predarea istoriei artelor în şcoli care să nu se bazeze pe

experienţa proprie a elevului este chiar stricăcioasă”19Ca urmare elevul trebuie să vină în

contact nemijlocit cu opera de artă, aici presa poate să contribuie prin reproduceri de

calitate însoţite de articole avizate, ce vor fi un sprijin preţios celor ce vor să dobândească

o educaţie artistică şi să-şi rafineze gustul.

III. ASPECTE ALE VIEŢII ARTISTICE REFLECTATE ÎN PAGINILE

REVISTEI TRANSILVANIA 1900-1946.

18 Ce scrie esteticianul Volkelt despre artă, morală şi cultură, în Transilvania, Anul 56, p. 76.19 Educaţia artistică în şcoală, în Transilvania, Anul 57, p.48.

10

1.TEATRUL ÎN PAGINILE REVISTEI TRANSILVANIA

Viaţa teatrală a ocupat un loc important în paginile revistei, care a acordat

spaţii generoase atât teatrului cult cât şi teatrului sătesc, în dezvoltarea căruia s-a implicat

activ, „Pentru că mijlocul cel mai eficace de propagandă este spectacolul, iar dintre

spectacole cel dintâi teatru, căci el este cea mai deplină maturitate culturală a unei

naţiuni”.20

În lipsa unor teatre cu tradiţie în Transilvania, redactorii revistei vor fi în

permanenţă cu ochii aţintiţi asupra repertoriului teatrelor bucureştene, ale căror stagiuni

erau prezentate pe larg cu ajutorul corespondenţilor din „ţară”. O atenţie deosebită era

acordată trupelor de amatori dar şi companiilor de teatru care organizau turnee în Ardeal,

popularizându-le spectacolele şi implicându-se în organizarea acestora. Teatru avea un

rol deosebit de important în promovarea limbii şi spiritualităţii româneşti nu întâmplător

guvernul maghiar încerca să pună teatrul în serviciul statului aşa cum afirma Oscar Fodor

în lucrarea Teatrul de provincie în serviciul statului. Teatrul din provincie susţine autorul

nu poate avea altă chemare decât aceea de a „ servi tendinţele de maghiarizare ale statului

maghiar, saturat cu naţionalităţile de sentimente şi limbă străină”21

Un loc aparte în paginile revistei îl ocupă articolele dedicate tendinţelor

moderne în teatru şi pericolelor la care teatrul este expus în lumea contemporană, în

condiţiile răspândirii pornografiei. Astfel în numărul LVI al revistei este prezentat rolul

distructiv pe care pornografia îl are asupra societăţii, protestând împotriva teatrului actual

care „lucrează numai pregătind terenul prostituţiei”22 După zilele de post din tranşee se

constată o supraexcitare sexuală atât în viaţa de zi cu zi cât şi în presă şi producţiile de

artă, ceea ce este cu atât mai mult de condamnat, deoarece „ o operă de artă nu are dreptul

de existenţă dacă nu contribuie cu mult, puţinul ei la prosperitatea genului uman”23 Se

face apoi o trecere în revistă situaţiei deosebit de critice din Europa Occidentală şi din

Statele Unite, unde pornografia a pătruns în teatru, cinematograf şi creaţiile artistice. Cât

priveşte situaţia din Transilvania, autorul consideră că la saşi se găsesc mai puţine piese 20 Ioan Breazu, Iepuroii de Corenliu Axente, în Transilvania LXXIII, p. 209-211.21 Cum au vrut să ne maghiarizeze prin teatru, în Transilvania LVII, p. 626.22 Horia Petra- Petrescu, O mare primejdie comună pornografia în teatru, în Transilvania LVI, p. 173.23Ibidem. p. 175.

11

de teatru pornografice decât la români şi maghiari, punând acest lucru pe seama sângelui

şi a educaţiei şcolare24.

În lupta împotriva pornografiei s-au implicat atât asociaţiile culturale cât şi

personalităţi de seamă ale culturii care condamnă imoralitatea publicaţiilor pornografice

ce ameninţă să zdruncine bazele fundamentale ale societăţii, pentru că „sub scutul

libertăţii presei se permite subminarea sistematică a simţului moral al neamului

românesc”.25 Surse ale imoralităţii sunt considerate însă şi literatura, teatrul,

cinematografia, muzeele anatomice, albumele de nuduri, barurile şi sălile de dans,

anunţurile publicitare.

Teatrul cult

Cronica teatrală devine treptat o rubrică nelipsită din paginile revistei,

înainte de Marea Unire cronica trata stagiunile teatrelor bucureştene, după 1918

stagiunile naţionalului clujan sau spectacolele Teatrului German din Sibiu vor deveni

subiectul predilect al cronicilor, doar anumite evenimente din capitală sau alte oraşe vor

mai suscita interes pentru redactorii revistei

Imaginea de ansamblu a vieţii teatrale bucureştene nu este una tocmai

favorabilă, repertoriul naţional fiind apreciat ca slab, producţiile autorilor autohtoni fiind

slabe sau chiar decepţii de proporţii. În schimb dramaturgia universală este bine

reprezentată, fiind puse în scene producţii de Sheakespeare, Sofocle, Ibsen, Tolstoi.

În ultima stagiune (1922) s-au înfiinţat trei noi teatre: Teatrul Popular,

Teatrul Mic şi Compania Mărioara Voiculescu. Analizând repertoriul acestora Ion Băilă

remarcă faptul că acesta este format în special din piese uşoare, „comedii franceze mai

mult sau mai puţin triviale„26 pe placul publicului bucureştean. Deşi condamnă repertoriul

uşor ales, considerând că publicul merge la teatru ca să se instruiască, autorul apreciază

faptul că aceste teatre oferă tinerilor actori posibilitatea de a juca în faţa publicului.

Un compromis între artă şi spiritul de afacere este considerat Teatrul

„Regina Maria”, care sub conducerea lui Tony Bulandra care a ştiut să îmbine comediile

franţuzeşti apreciate de public, cu piesele româneşti şi chiar forme moderne de teatru „ în

24Ibidem., p. 180.25 Ibidem, p. 183.26 Ion Băilă, Teatrele de dramă şi comedie, în Transilvania , Anul LIII, p. 604.

12

care vrea să suprime decorurile şi fastul şi să lucreze numai cu efectele de lumină”27.

Acest tip de artă nu este însă pe placul autorului articolului care consideră că trebuie „ să

lăsăm germanilor această aberaţiune care nu durează mai mult ca orice lucru la modă”

Între teatrele bucureştene Teatrul naţional se menţine pe locul I în

preferinţele autorului atât pentru repertoriul pus în scenă cât şi datorită prestaţiei actorilor

deşi „publicul bucureştean care cercetează teatrele se compune în marea majoritate din

oameni cu situaţie dar fără cultura necesară pentru ca să-şi poată face singuri o părere

asupra reprezentaţiilor şi pieselor”28. Deşi face unele concesii gustului publicului, Teatrul

Naţional pune în scenă producţii de calitate atât din literatura românească cât şi din cea

universală.

Începând cu anul 1928, cronica teatrală devine o rubrică de tradiţie, în care

sunt prezentate cele mai bune reprezentaţii teatrale de pe scenele româneşti , cu

predilecţie cele din literatura românească. Cronica nu este doar laudativă „ atunci când

conştiinţa o cere trebuie criticate anumite spectacole”29 pentru că această rubrică se vrea

una serioasă şi pertinentă, de aceea „în coloanele acestei reviste nu vom permite

eflorescenţa societăţei de admiraţie mutuală şi reciprocă, nu vom induce în eroare

publicul prezentându-i prostiile autohtone sau străine drept capodopere ale literaturii

mondiale şi nu vom cultiva prieteniile cu artiştii pentru a gâtui adevărul de teama unei

supărări personale”30. Acest crez va fi urmat cu consecvenţă din dorinţa de a servi

publicul dar mai ales cultura naţională.

Piesa lui Octavian Goga „ Meşterul Manole” se bucură de elogii, fiind

prezentată ca o piesă „ de gândire concentrată, de conflict psihologic înalt, de

intelectualitate prin care se pun şi la noi problemele mari care agită viaţa societăţii

moderne”31 . De asemenea „ Cleopatra” piesă în 5 acte de Nicolae Iorga primeşte critici

pozitive fiind aplaudată de public, care a apreciat îndeosebi măreţia şi demnitatea pe care

ultima descendentă a Ptolemeilor le personifică în viziunea marelui nostru istoric.32

27 Ibidem., p.. 605.28 Ibidem., p. 606.29 Vladimir Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul LIX, p. 940.30 Ibidem.31 Cronica teatrală, în Transilvania , Anul 59, p. 230.32 Cronica teatrală, în Transilvania, Anul 59, p. 494.

13

Piesa „Vlaicu Vodă” scrisă de Al. Davila în interpretarea de excepţie a lui

Zaharia Bârsan, în rolul lui Vlaicu Vodă şi a Olimpiei Bârsan în rolul Doamnei Clara, a

oferit publicului un spectacol ales care datorită „arhaismelor bine alese”33 a reuşit să

redea foarte bine atmosfera epocii, sunt remarcate însă şi lipsurile; unele roluri au fost

puţin convingătoare căci „ declamarea prea pronunţată şi sforţarea evidentă izbeau cam

disonant”34

Şi dacă piesa lui Davila se bucură de o cronică de ansamblu favorabilă nu

acelaşi lucru se poate spune despre comedia „Zile de sărbătoare” de Carlo Bertolazzi, o

piesă uşoară pe placul publicului care nu înţelege piesele de idei căci „ piesele grele care

cer să-ţi pui la contribuţie şi judecata, se pot servi rar învelite mult în comediile uşoare şi

melodramele lacrimogene accesibile tuturor”35. Aceste piese puteau fi salvate doar printr-

o interpretare de excepţie a actorilor, dar pentru că publicul nu era educat, repertoriul era

compus în cea mai mare parte din astfel de piese pentru că ele făceau săli pline.

În primul număr al Transilvaniei din 1929 se alocă un spaţiu generos

stagiunii Teatrului Naţional din Cluj. Astfel „Secretarul general” de P Gusty este apreciat

îndeosebi pentru vioiciunea dialogului şi caracterizarea bună a personajelor interpretate

excelent de trupa din Cluj sub direcţia lui V. Vasilescu.36 Nu de aceleaşi aprecieri se

bucură însă şi comedia în trei acte „Potopul” de H Berger: „ o trăsnae ca Potopul fără

acţiune, fără conflict, ignorând complet toate legile tradiţionale şi bine definite ale

teatrului(...) un curat „americanism” care o fi poate bun peste ocean unde literatura nu

are o tradiţie şi un fond de idei, dar care a refuzat categoric în bătrâna Europă”37 Şi dacă

piesele „moderne” nu se bucură de laude nici „istorioarele morale pentru burghezi

cuminţi”38 de genul „Romanţei” de Robert de Flers şi François de Croiset nu au parte de o

cronică favorabilă.

„Cadavrul viu” tragedia lui Tolstoi nu are o soartă mai bună, este criticată

excesiva fragmentare a firului dramatic care face ca „problema sufletească să nu fie

33Vladimir Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania , Anul 59, , p. 940.34 Ibidem.35 Ibidem. 36 Vladimir Nicoară ,Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60 , p. 55.37 Ibidem, p. 56.38 Ibidem, p. 57.

14

suficient aprofundată”39, nici jocul actorilor nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor ,

interpretul rolului principal fiind „monoton şi declamatoriu”40.

Pe scena naţionalului clujean au mai fost reprezentate alte două comedii

„Stradivarius” la care deşi atmosfera a fost monotonă şi mohorâtă , punerea în scenă a

fost„ interesantă şi cu mult gust”41 şi „Michel Perrin” o comedie de situaţii în care este

apreciat în mod deosebit jocul lui Virgil Vasilescu în rolul principal.

Vladimir Nicoară autorul cronicii dramatice începând cu 1928, este un bun

cunoscător şi un fin observator, ceea ce face ca această rubrică să fie deosebit de

folositoare spectatorului neavizat dar şi celui cunoscător. „Procurorul Halers”de Paul

Lindau, „o piesă în toată puterea cuvântului cu o problemă psihologică interesantă –

dubla personalitate”42 . Prestaţia actorului Neamţu-Otonel în rolul principal este una pe

măsura rolului, reuşind să redea foarte bine drama psihologică. În tragedia Medea de E.

Legouve, Olimpia Bârsan în rolul principal este de „o măreţie fără precedent”43 reuşind să

redea excelent trăirile personajului, dar prestaţia lui Zaharia Bârsan nu s-a ridicat la

nivelul cu care s-a obişnuit publicul.

Adaptarea lui Iosif Vanciu „Şapte fete de măritat”, după o comedie

maghiară de Ferencz Hergczeg care „ acum câţiva ani înjura luxuriant poporul

românesc”, este o comedie lipsită de valoare cu personaje false”44 care nu face decât să

trivializeze gustul publicului. Care este deci misiunea unui teatru subvenţionat de stat,

dacă nu aceea a educa din punct de vedere artistic publicul larg.

Repertoriul ales de Teatrul Naţional din Cluj este aspru criticat pentru

piesele lipsite de valoare puse în scenă, astfel piesa lui D Psalta „s-a prăbuşit zgomotos

sub avalanşa de teorii vechi”45.

„Mătuşa lui Carol” o farsă pe care criticul o caracterizează ca pe o „ofensă

adusă intelectualilor şi un ultragiu adus artei şi instituţiei (...) o piesă vrednică de

mentalitatea analfabeţilor, mai prejos de orice critică şi analiză artistică sau literară, o

39 Ibidem, p. 58.40 Ibidem.41Ibidem, p. 61.42Ibidem, p. 390.43Ibidem, pp. 390-391.44Ibidem, p.392.45Ibidem, p. 479.

15

nouă pată pe frontispiciul Teatrului Naţional din Cluj”46 În aceste condiţii este nevoie ca

teatrele să nu mai aleagă piesele pe baza succesului lor la public şi să prezinte „literatura

dramatică superioară”47.

Piesa „Meşterul Manole” de Lucian Blaga jucată la Teatrul Naţional s-a

bucurat contrar tuturor previziunilor de apreciere atât din partea publicului cât şi din

partea criticilor dovedind încă odată că „marile creaţii au nevoie de timp pentru a fi

popularizate, ele atrag marile mase prin prestigiu ce si l-au câştigat între cunoscători”48

În lipsa unui teatru permanent la Sibiu în anii celui de-al doilea război

mondial se desfăşoară diferite turnee, care capătă proporţiile unei adevărate stagiuni49, din

păcate însă în ciuda vremurilor deosebit de vitrege „ comediile şi revistele de la periferia

literaturii sunt mai frecvente decât în cea mai fastă epocă de pace” 50 În acelaşi număr este

prezentată piesa lui Corneliu Axente, „Iepuroii”. Autorul a reuşit tratând teme , aparent

minore, să realizeze o operă de valoare, piesa a fost prezentată de teatrul de amatori ai

societăţii „Prietenii teatrului”, societate ce a adus publicului sibian numeroase prilejuri de

încântare artistic, reuşind să suplinească într-o oarecare măsură lipsa unui teatru

românesc.

Tot pentru promovarea culturii naţionale la iniţiativa lăudabilă a lui A.P.

Bănuţ şi Ştefan Mărcuş a fost înfiinţat Teatru de Vest . În condiţiile în care artiştii

consacraţi erau puţini şi rareori renunţau la o poziţie sigură într-un teatru stabil, se afirmă

mai mult actori tineri, care prin entuziasmul lor suplinesc lipsa de experienţă şi contribuie

la realizarea misiunii pe care teatrul românesc o avea aceea de a „ deveni fala şi străjerul

cel mai treaz al limbii, al obiceiurilor şi al sentimentelor naţionale”51

Şi dacă la Sibiu nu aveam un teatru românesc, comunitatea germană şi

inteligenţa românească, în marea ei majoritate cunoscătoare a limbii germane, se puteau

bucura de reprezentaţiile Teatrului German din Sibiu. Cea de-a zecea stagiune a acestuia

a fost un prilej de a proba potenţialul artistic al concetăţenilor saşi52. Din păcate din

repertoriul teatrului au lipsit în ultima stagiune piesele româneşti, repertoriul a cuprins

46Ibidem, p. 481.47Ibidem, p. 725.48 Ibidem,49 Ioan Breazu, În loc de cronică dramatică, în Transilvania , Anul 73, p 65.50 Ibidem..51 Nicolae Băilă, Teatrul de Vest , în Transilvania, Anul LIX, p. 946.52 Ioan Negoiţescu, Teatrul German din Sibiu, în Transilvania, Anul LXXIII, p. 896.

16

piese ca „Ifigenia” de Goethe, „Blana de castor” de Hauptmann, „Intrigă şi amor” de

Schiller, „Ulciorul sfărâmat” de Kleist şi spectacolul de marionete „Lanzelot şi

Sanderein” , cea mai mare realizare în opinia lui Ioan Negoiţescu, autorul articolului.

Acelaşi Ioan Negoiţescu dedică un articol vieţii artistice din Sibiu în numărul LXXIV al

revistei. După mutarea Universităţii din Cluj în anul 1940, s-au creat la Sibiu „în

studenţime şi prin studenţime adevărate laboratoare unde se rafinează spiritul artistic, mai

ales muzical, dramatic şi literar, unde se promovează gregar gustul intelectualilor.53

Turneele teatrelor bucureştene deşi numeroase cu excepţia Teatrului Naţional şi Lumină

sunt insignifiante, Teatrul German din Sibiu pune în scenă varianta în limba germană a

piesei lui Victor Ion Popa „ Muşcata din fereastră”54. O bogată activitate desfăşoară

teatrele de amatori şi societăţile studenţeşti.

O atenţie specială este acordată celor mai reprezentativi actori români şi în

special celui care şi-a dedicat viaţa teatrului şi a pus bazele teatrului românesc în

Transilvania, Zaharia Bârsan .

În numărul LVI al revistei este marcată sărbătorirea a 50 de ani de

activitate a maestrului Constantin Nottara ,care „nu s-a înjosit niciodată, nu a jucat în

piese murdare aducătoare de profit material şi de declin moral”55.

O figură marcantă a vieţii teatrale din Transilvania este fără îndoială

actorul, regizorul şi dramaturgul Zaharia Bârsan, lui îi este dedicat un număr special al

revistei, în anul 1925, cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de activitate în slujba teatrului.

Un articol scris de Ion Agârbiceanu rememorează atmosfera specială a

turneurilor companiei Zaharia Bârsan , care deşi se organizau în condiţii vitrege sub ochii

bănuitori ai guvernului maghiar şi cu eforturi supraomeneşti din partea actorilor şi

organizatorilor, erau un prilej de veselie şi trăire naţională „ adesea masa comună ce urma

după fiecare festival se schimba în praznic naţional cu cuvântări de preamărire a limbii ,

cu mândre cântece naţionale”56. Nu întâmplător guvernul maghiar încerca din toate

puterile să împiedice aceste manifestări, iar Astra prin intermediul Fondului de Teatru să

le înmulţească. Organizarea spectacolelor nu era nicidecum o sarcină uşoară, pentru că

publicul român din oraşe era puţin numeros, trebuiau mobilizaţi intelectualii din satele şi 53 Ioan Negoiţescu, Viaţa artistică la Sibiu, în Transilvania, Anul LXXIV, p. 288.54Ibidem, p 289.55 Maestrul Nottara, în Transilvania, Anul LVI, p. 39.56 Ion Agârbiceanu, Din turneul Zaharia Bârsan, în Transilvania, Anul LVI, p. 160.

17

oraşele din jur, de acest lucru se ocupau ziarele locale şi membrii Astrei care se ocupau şi

de închirierea sălii, decoruri şi găzduirea actorilor şi vânzarea biletelor.

Aşa cum foarte frumos spunea Onisifor Ghibu „ în vreme ce numărul

altarelor româneşti descreştea de la o zi la alta, Zaharia Bârsan ridica în fiercare oraş,

orăşel şi sat românesc mai mare, câte un altar neprihănit cultului limbii naţionale şi

frumosului artistic”57. Toate aceste altare vor contribui puţin câte puţin la cultivarea

spiritului naţional şi la luminarea maselor prin cultură. După Marea Unire Zaharia Bârsan

va pune bazele Teatrului Naţional din Cluj „şcoală superioară de idealism”58 şi promotor

al culturii române.

Alături de Zaharia Bârsan a stat Olimpia Bârsan „entuziastă propagandistă

culturală, care a încântat publicul cu frumuseţea limbei curgătoare şi a jocului ei

natural”59 care a ştiut să acopere o gamă variată de roluri de la comedie la tragedie, iar în

viaţa de zi cu zi să rabde cu stoicism neajunsurile vieţii de artist.

Teatrul sătesc

Teatrul sătesc intră în atenţia redactorilor revistei încă din 1911 când în nr.

5 al revistei este lăudată iniţiativa directorului Teatrului Naţional din Bucureşti, d-l G.

Diamandy de a introduce în România teatrul sătesc.60Astfel artiştii de la teatrele naţionale

vor forma trupe ambulante şi vor cutreiera satele dând spectacole pe înţelesul poporului.

O astfel de iniţiativă era deosebit de utilă şi în Transilvania socotea autorul articolului

căci prin teatru puteau fi ridicate masele populare.

Astra şi revista Transilvania s-au implicat activ în organizarea teatrelor de

amatori şi popularizarea pieselor potrivite pentru a fi jucate de acestea. Piesele pentru

popor trebuiau să fie hazlii, să poată fi înţelese uşor de popor şi să conţină un sâmbure de

morală, comedia cu cauză putea fi jucată de diletanţi ţărani. Deoarece piesele pentru

popor erau puţine Astra şi revista Transilvania iniţiază în 1937 un concurs de piese

57 Onisifor Ghibu, Artist şi dascăl, în Transilvania, Anul LVI, nr. 3, p. 164.58Ibidem, p. 165.59 In memoriam Olimpia Bârsan, în Transilvania, Anul LXVI, p. 397.60 Teatrul sătesc, în Transilvania XLI, p. 198.

18

teatrale pentru diletanţi inspirate din viaţa satelor ,piese uşoare destinate publicului de la

sate.61

Într-un articol publicat în numărul LXI al revistei Transilvania, Ioan

Breazu face o pledoarie pentru teatru ca mijloc de propagandă culturală, reamintind

cititorilor rolul pe care înainte de Marea Unire, la avut Societatea pentru Fond de Teatru

ale cărei adunări erau un loc unde „tot ce avea românismul ales îşi dădea întâlnire, unde

se adăpau sufletele din izvorul sentimentelor de solidaritate şi jertfă pentru idealurile

naţionale”62 . Chiar dacă Societatea a reuşit să obişnuiască inteligenţa ardeleană cu teatrul

cult, ţăranii au rămas cu ideea de teatru-comedie sau teatru-circ, de aceea Astra trebuie să

reia ideea teatrului popular pentru că „ţărănimea română clasa noastră de căpetenie,

rezerva noastră uriaşă spre care trebuie să ne îndreptăm cu toată energia”63. Iniţiativa

naţionalului clujean de a pune în scenă piese precum: „Şezătoarea” şi „Seara Mare” de

Tiberiu Brediceanu, sau „Legea nouă” de Sebastian Stanca a fost primită cu entuziasm

de public la fel şi piesele interpretate de ţăranii diletanţi din Mănăstireşti şi Ghintău care

„parcă oficiau nu jucau”64. Având în vedere unanima apreciere atât a publicului

cunoscător dar şi a celui mai puţin avizat, autorul articolului recomandă ca teatrul de

amatori să fie introdus şi în alte despărţăminte, iar un teatru ambulant să cutreiere satele

noastre şi să prezinte adaptări după dramaturgia universală ţăranii fiind „spectatorii

ideali”65

Începând cu numărul LVIII revista Transilvania începe să publice un

„canon” care să cuprindă toate piesele recomandate a fi jucate de diletanţi, încercând

astfel să vină în întâmpinarea celor dornici să se afirme pe tărâmul artei teatrale. Pentru

ţinuturile româneşti „unde viaţa românească lasă de dorit sunt recomandate piese

umoristice, uşoare, moralizatoare, în zonele cu viaţă culturală intensă se recomandă piese

de o mai mare valoare literară66

Sub titlul „Piese teatrale vrednice de jucat „ Horia Petra-Petrescu

recomandă piese teatrale potrivite pentru scenele săteşti, care în forma dramatică pot

61 Horia Petra-Petrescu, Piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul LXVIII, p. 94.62 Ioan Breazu, Teatrul ţărănesc-Consideraţii cu prilejul experienţelor de la Cluj, în Transilvania, Anul LXI, p. 87.63Ibidem, p. 90.64Ibidem, p. 91.65 Ibidem..66 O listă de piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul LVIII, p. 156.

19

spune ţăranului adevăruri mari „ ridicându-l sufleteşte şi instruindu-l totodată”67. Astfel

sunt recomandate a fi jucate două piese: „Să nu mai spui la nime” de Petrea Dascălul şi o

comedie antibolşevică „Lege nouă” de Sebastian Stanca. Prima dintre ele a fost jucată de

ţărani diletanţi chiar pe scena naţionalului clujean. În numărul LXVI al revistei continuă

să apară recomandări privind piesele vrednice de jucat, astfel în acest număr este

prezentat repertoriul teatrului de diletanţi din Despărţământul Sibiu, dintre cele 147 de

piese jucate cele mai populare sunt piesele lui Petrea Dascălul : „Tot omenia-i mai tare”,

„Să nu mai spui la nime” şi „Stâlpii satului”. Bogatul repertoriu demonstrează pe deplin

gustul pentru teatru al ţăranului român dar şi faptul că, conducătorii despărţământului şi-

au înţeles menirea.

Teatrul trebuie să stea în slujba idealului naţional, el trebuie să zidească

spiritual spectatorul, nu să-i pervertească spiritul, el trebuie să îmbogăţească şi să cultive

limba, nu să o stâlcească. Prin teatru se pot transmite valori, idealuri, idei dar din păcate

atunci când interesul comercial este primordial tot prin teatru se transmit non-valori. Iată

de ce presa, consideră redactorii revistei, trebuie să intervină şi să prezinte publicului

acele piese vrednice de a fi văzute, dar să-l şi atenţioneze asupra acelora ce nu se ridică la

pretenţiile unui teatru cult.

2.MUZICA

Muzica cultă a constituit o preocupare permanentă a Asociaţiei, în

încercarea ei de a cultiva în rândul inteligenţei româneşti, gustul pentru muzica adevărată,

pe care o regăsim în spaţii relativ generoase în paginile revistei, care consemnează atât

evenimentele muzicale cât şi eforturile unor societăţi muzicale şi muzicieni români de a

pune bazele unei creaţii muzicale autentice româneşti. Nu sunt lăsate însă la o parte nici

problemele teoretice sau evenimentele muzicale europene.

Una dintre lipsurile cele mai mari ale vieţii artistice româneşti este

considerată absenţa unei opere române, ani în şir cântăreţi şi entuziaşti ai muzicii au

67 Horia Petra-Petrescu, Piese teatrale vrednice de jucat, în Transilvania, Anul LX, p. 43.

20

încercat să pună bazele unei opere române, însă în lipsa unui sprijin efectiv din partea

statului proiectul a reuşit cu greu să prindă viaţă. Începutul operei se datorează în mare

parte entuziasmului patriotic care a cuprins societatea românească după Marea Unire,

astfel în 1919 ia fiinţă la Bucureşti „Societatea lirică română”. Scopul societăţii era acela

de a înfiinţa o operă modernă, în acest scop au organizat serbări artistice pentru

strângerea de fonduri, dar cel mai mare ajutor a venit din partea Reginei Maria care a

preluat patronajul societăţii şi a înzestrat-o cu fondurile necesare68. Astfel în 1920 s-a

deschis prima stagiune a Operei române cu opera „Aida”, succesul de care s-au bucurat

cele 45 de spectacole susţinute a determinat guvernul să ia instituţia sub oblăduirea sa şi

să o transforme în „Opera naţională”. Iniţiativa guvernului s-a dovedit îndreptăţită,

spectacolele operei sau desfăşurat cu casa închisă bucurându-se de aprecierea unanimă a

publicului meloman şi a criticilor.69

Înfiinţarea Operei naţionale din Cluj, a prilejuit publicului clujean

întâlnirea cu creaţiile unor mari compozitori şi a reuşit devină principala instituţie de

cultură a unui oraş care suferea de o lipsă vădită de cultură adevărată pentru că „toate

eforturile cari s-au făcut în 10 ani de la unire în această direcţie s-au prăbuşit, izbindu-se

de zidul indiferenţei marelui public care ignorează numele lui Beethoven, cunoscând în

schimb la perfecţie toate stelele ecranului” 70.

În aceste condiţii operei îi revine misiunea de a atrage marele public prin

spectacole valoroase, acest lucru a fost realizat cu succes în stagiunea 1928-1929,

stagiune în care au putut fi văzute „Orfeu şi Euridice” de Gluck şi „Lakme” de Delibes,

spectacole de un înalt nivel artistic datorită regizorilor şi corpului artistic valoros al

operei clujene.

Stagiunea 1929-1930 a adus din nou prilej de încântare publicului clujean,

s-a montat „Bărbierul din Sevilla” de Giacomo Rossini şi „Mireasa vândută de B.

Smetana. Pentru reprezentare „Bărbierului din Sevilla” s-au întâlnit „doi factori

competenţi: regia, de cea mai bună calitate bufă, a d-lui Jose Arati şi temperamentul

sudic a d-lui Bobescu la pupitru.”71 Interpretarea soliştilor şi baletului nu a fost mai

68 Ion Băilă, Opera română, în Transilvania, Anul LII, Nr. 5, p. 604.69 Ibidem.70 Ana Voileanu-Nicoară, , Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 59, p. 938.71 Ana Voileanu-Nicoară, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 60, p. 63.

21

prejos, tinerii artişti ai operei clujene reuşind să încânte publicul prin interpretarea

scenică.

„Miresa vândută” împleteşte motivul popular cu muzica cultă într-o

„operă comică de valoare universală”72, iar opera din Cluj a reuşit să-i dea o interpretare

adecvată sub bagheta dirijorului Stanek Doubrovsky. Din păcate la ambele reprezentaţii

se constată o lipsă de consideraţie a orchestrei faţă de cântăreţi, care sunt forţaţi „la un

forte continuu care ucide orice nuanţă”73. Din repertoriul operei clujene nu lipsesc nici

creaţiile compozitorilor noştri, „Năpasta” de Sabin Drăgoi s-a bucurat de un succes

răsunător, o creaţie ce îmbină armonios folclorul cu mijloacele moderne de expresie

muzicală. Cu toate scăderile pe care d-na Ana Voileanu-Nicoară le remarcă în cronica sa,

opera „e românească şi marele ei merit e în bună parte acela de a ne sili să recunoaştem

că cel mai sincer izvor de emoţie tot din bogăţia artistică a poporului porneşte.”74Publicul

a primit cu entuziasm spectacolul pentru că l-a înţeles, l-a simţit aproape de sufletul său.

La invitaţia Astrei şi cu sprijinul directorului Operei naţionale

bucureştene, Tiberiu Brediceanu, Sibiul a găzduit, între 24 şi 28 iunie 1942, un regal de

înaltă artă. Publicul sibian a aşteptat de mult timp acest eveniment, primul spectacol de

operă în limba română a fost suţinut în 1886 de Gh. Dima şi „Reuniunea română de

cântări” cu sprijinul baritonlui Nicolae Popovici de la Karl-Theater din Viena. După

plecarea lui GH. Dima la Braşov, Hermann Kirchner pune în scenă în 1905 opereta Moş

Cicârlan de Iancu cavaler de Flondor. Reuniunea a reuşit să pună în scenă Şezătoarea

lui Tiberiu Brediceanu , Crai Nou de Ciprian Porumbescu şi în iunie 1913 Cavaleria

rusticană.

Opera naţională din Bucureşti a încântat publicul sibian cu 4 capodopere

ale liricii mondiale: Nunta lui Figaro, Carmen, Boema şi Paiaţe şi 2 compoziţii originale

româneşti Alexandru Lăpuşneanu de Alexandru S. Zirra şi La seceriş de Tiberiu

Brediceanu. Publicul a primit cu entuziasm şi recunoştinţă, cronicile au elogiat cu căldură

opera română, chiar şi cele germane.75 Cea mai aşteptată seară a fost ultima, seară în care

s-a reprezentat La seceriş-icoană de la ţară, când „ sufletele Românilor şi ochii şi

urechile celor străini de neamul nostru s-au putut desfăta în profunzimea de melodii şi 72 Ibidem, p. 64.73 Ibidem.74 Ana Voileanu-Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, p. 726.75 Lucia Cosma, , Opera română la Sibiu, În Transilvania, Anul 73,p. 630.

22

jocuri româneşti, risipite cu dărnicie de nabab de deţinătorul celor mai multe, frumoase şi

preţioase comori din folclorul muzical al poporului nostru”76. Acest spectacol a fost un

excelent mijloc de propagandă artistică, într-o perioadă de grea încercare pentru românii

din Transilvania sfâşiată de Dictatul de la Viena.

Muzica europeană şi-a găsit adesea loc în paginile revistei Transilvania

care nu a ezitat să dedice articole aniversare unor mari compozitori de valoare mondială

precum Beethoven sau Wagner, sau să publice articole competente despre viaţa muzicală

europeană. În acest sens se cuvine să amintim articolul d-nei Lucia Cosma despre

conferinţa „Epoca clasică vieneză şi sudestul european” ţinută la Sibiu de Dr. Erich

Schenk, profesor la Universitatea din Viena. Vorbitorul i-a surprins plăcut pe ascultători

cu o scurtă introducere despre daco-romani şi muzica populară românească. Dr. Erich

Schenk aminteşte Istoria Daciei Transalpine de Franz Iosif Sulzer apărută în 1871 la

Viena şi care pentru prima dată stabileşte originalitatea muzicii valahe pe care o derivă

din cea romană şi o deosebeşte hotărât de cea turcă.77 Renumitul profesor vienez era

convins că folclorul sud - est european a influenţat opera celor trei străluciţi exponenţi ai

clasicismului austriac: Haydn, Mozart şi Beethoven, considerând chiar că dansul

ienicerilor din „Răpirea din Serai” este identic cu un „dans al Devişilor” reprodus în

cartea sa de Sulzer.78 La rândul său Viena a jucat un rol însemnat în dezvoltarea artei

muzicale în România, atât George Enescu cât şi Gheorghe Dima au crescut în tradiţia

vieneză. Autoarea articolului renumita cântăreaţă şi profesoară de canto Lucia Cosma

aminteşte în încheiere şi alţi compozitori şi cântăreţi români care s-au şcolit la Viena dar

şi „vocile tinere şi frumoase, educate în buna şi solida şcoală românească, de maeştrii şi

maestre din neamul nostru, ce răsună la Viena şi strâng din nou legăturile între cele două

popoare.”79

Viaţa şi opera marilor clasici ai muzicii universale, a fost cum spuneam

mai sus unul din subiectele îndrăgite pentru redactorii revistei, dintre toţi cel mai iubit a

fost Beethoven, al cărui destin tragic va fi asemănat nu de puţine ori cu sacrificiul suprem

al artistului de geniu.

76 Ibidem, p. 630.77 Lucia Cosma, Epoca clasică vieneză şi sudestul european, în Transilvania , Anul 74, p. 302.78 Ibidem, p. 302.79 Ibidem, p. 305.

23

În numărul 1 din 1921, revista Transilvania publica o scurtă dare de seamă

asupra unui articol publicat de Oscar Walter Eisek în revista germană Ostland despre

muzica lui Beethoven în vechiul regat. Articolul analizează modul în care muzica lui

Beethoven a pătruns în vechiul regat, remarcând faptul că, sub conducerea dirijorului

Dinicu, orchestra ministerului cultelor a interpretat într-un mod armonios simfoniile

marelui compozitor în faţa unui public compus mai ales din germani.80 Însă cel mai bun

interpret al muzicii lui Beethoven rămâne, în opinia lui Oscar Walter Eisek, George

Enescu „ cel mai excelent şi multilateral muzician al românilor. Demonic cântă şi învinge

marele viorist Enescu pasagiile cele mai anevoioase din sonatele lui Beethoven”81.

Enescu însă nu este doar un excelent violonist ci şi un reputat dirijor care reuşeşte să dea

viaţă cu bagheta sa muzicii marelui Beethoven. Este lăudată şi prestaţia orchestrei sub

conducerea tânărului dirijor Georgescu, cel care a reuşit să interpreteze într-un mod

admirabil: Beethoven, Brahms şi Richard Strauss deschizând astfel gustul publicului

bucureştean pentru muzica de calitate.

Muzica lui Beeethoven este şi subiectul unui articol publicat în 1924 în nr.

2 al revistei de Horia Petra Petrescu. Sub titlul „Beethoven şi Shimmy - O întâmplare şi

comentariul ei -„ este prezentată o ştire preluată din ziarul parizian „ Excelsior”, despre

profanarea pianului lui Beethoven, din casa memorială a acestuia, de către o tânără care a

îndrăznit sa cânte un „Shimmy82 dezmăţat”83 chiar în odaia în care s-a născut Beethoven.

Un asemenea sacrilegiu este de neconceput, dar în societatea de după război astfel de

profanări sunt tot mai dese, această întâmplare este folosită ca pretext pentru a aduce în

atenţia cititorilor criza morală prin care trece societatea, care nu mai apreciază

adevăratele valori şi se lasă condusă de nonvaloare, uitând de cinstirea ce se cuvine să o

acorde titanilor artei, literaturii şi ştiinţelor.

Sărbătorirea centenarului morţii lui Beethoven este marcat aşa cum se

cuvine de redactorii Transilvaniei, printr-un articol elogios în nr. 4 din 1927, marcând

astfel săptămâna Beethoven, sărbătorită în lumea întreagă. Opera sa, consideră autorul

articolului, „ar trebui să fie o mustrare aproape tuturor artiştilor zilelor noastre, o

80 Muzica lui Beethoven în vechiul regat, în Transilvania, Anul LII, p 10181 Ibidem,82 Shimmy – dans apărut la începutul anilor 20, în SUA, care reuneşte mişcări dansurilor orientale şi dansurilor ţigăneşti.83 Horia Petra-Petrescu, Beethoven şi Shimmy ,în Transilvania, Anul 55, p 213.

24

mustrare, care izvorăşte dintr-o inimă mare nobilă, rănită”84. Viaţa şi opera lui Beethoven

sunt prezentate cititorului cu mult dramatism, evidenţiindu-se în special încercările prin

care a trecut compozitorul şi modul sublim în care şi-a trăit viaţa. Pentru a ilustra textul s-

a folosit un portret şi imaginea odăii în care s-a născut marele compozitor.

Un fenomen care a suscitat interesul specialiştilor a fost cultul lui Richard

Wagner , compozitor despre care Ion Breazu spunea că „ nu poate da decât spectacole

mari sau spectacole caricatură, din pricină că cele dintâi sunt foarte greu de organizat, iar

cele din urmă sunt destul de frecvente, Wagner a fost şi este încă hulit şi greşit înţeles”85.

În ciuda acestui fapt şi a lipsei unei vieţi muzicale organizate, românii au intrat destul de

repede în contact cu muzica lui Richard Wagner. Autorul face apoi o trecere în revistă a

celor mai semnificative momente ale fenomenului wagnerian la români. Primul român

care şi-a exprimat în scris opinia despre muzica lui Wagner a fost Nicolae Filimon ,

primul cronicar muzical român. N. Filimon a asistat la München, la reprezentarea operei

Lohengrin, şi este foarte derutat „totul în opera aceasta este confuziune, melodia care este

baza muzicei, lipsea cu totul, armonia cea naturală ce satisface urechea şi inima era

înlocuită prin nişte transiţiuni şi acorduri repetate în părţile acute, medii şi grave”86.

Disputa în jurul muzicii lui Wagner era în toi, ea câştiga adepţi în Germania dar nu şi în

restul Europei. Printre admiratorii lui Wagnner se numără şi tânăra Constanţa Duca-

Schiau, cea care a avut ocazia să-l cunoască pe compozitor la Paris şi să-l vadă dirijând

marşul din Tannhausser, ea îl descrie ca pe un „ Faust în luptă cu cerul şi pământul, un

arhanghel revoltat”87, impresionată de forţa extraordinară pe care acest geniu o degajă.

Titu Maiorescu a asista în 1861 la premiera operei Tannhausser pe scena

Operei mari din Paris, concluzia la care ajunge este aceea că „muzica lui Wagner nu

întruneşte condiţiile frumosului adevărat, nu este sortită să apropie inimile, ci doar să

ajute la progresul ideilor”.88 După ce asistă la Lohengrin este şi mai dezamăgit

considerând că piesa nu reuşeşte să transmită nimic altceva decât masivitate, nici urmă de

frumuseţe muzicală.

84 Beethoven, în Transilvania, Anul 58, p. 121.85 Ion Breazu, Cultul lui Richard Wagner la români, în Transilvania, Anul 73, p. 381.86 Ibidem, p. 382.87 Ibidem, p. 383.88 Ibidem, p. 384.

25

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea apar şi primii admiratori entuziaşti

printre Români, dintre ei sunt de menţionat P.V. Grigoriu, care scrie articole elogioase

despre operele wagneriene unde cuvântul este el însuşi o melodie, şi Dimitrie Popovici

cunoscut cântăreţ de operă. Dimitrie Popovici a devenit cunoscut în lumea întreagă după

ce a evoluat cu succes pe scena de la Bayreuth, devenind unul dintre cei mai buni

interpreţi ai personajelor wagneriene. După ce se retrage de pe scenă va fi unul dintre cei

mai fanatici susţinători ai cultului wagnerian în România. În 1920 devine directorul

Operei naţionale din Cluj, sub direcţiunea s-au montat: Tannhausser (1921), Lohengrin

(1925), Walküre (1926), Tristan şi Isolda (1935) şi Maeştrii cântăreţi din Nürenberg

(1939). În 1933 cu ocazia semicentenarului se organizează săptămânile wagneriene cu

conferinţe, spectacole şi concerte de înaltă ţinută, este şi momentul de maxim interes

pentru Wagner la noi.

Cronica muzicală din numărul 9 al revistei din 1921 este dedicată lui

George Enescu, căruia revista de cultură muzicală „Muzica” i-a închinat un număr

special, pentru ca, cât mai mulţi români să-l cunoască. Este prezentată copilăria şi primii

paşi pe terenul muzicii a micului Enescu care la doar 11 ani absolvea cu calificativul

„excelent” cursurile de vioară la Viena, iar la 13 ani pleca la Paris cu o bursă oferită de

regina Elisabeta. La doar 16 ani debutează ca şi compozito la concertele Colonne cu

Poema română. Un artist complet, apreciat atât în Europa cât şi în America, compozitor,

violonist şi nu în ultimul rând dirijor. Prin virtuozitatea, „farmecul divin al sonorităţii

sale, muzicalitatea sa profundă aşează temeinic pe Enescu printre cei mai de seamă trei

sau patru mânuitori ai viorii din lume”89 Enescu şi-a atras pretutindeni elogii entuziaste,

reuşind să dea un avânt extraordinar artei muzicale româneşti „convins că o naţiune nu

poate sta în rândul marilor popoare muzicale, decât prin muzica-i proprie”90

Enescu s-a angajat total în această luptă pentru desăvârşirea educaţiei

muzicale a marelui public organizând concerte istorice, numai în 1916 a susţinut 20 de

concerte de vioară, colectând fonduri în folosul operelor de binefacere91. Unul din visurile

dragi lui Enescu era înfiinţarea unei opere naţionale unde „să cântăm în limba noastră, cu

89 Viaţa maestrului George Enescu, în Transilvania, Anul LII, pp. 781-782.90 Ibidem, p. 782.91 Ibidem.

26

cântăreţii şi muzicanţii noştri marile capodopere”92 şi unde mai târziu să fie prezentate

creaţii lirice româneşti de calitate alături de capodoperele pur autentice pentru a putea

face un pas înainte spre adevărata civilizaţie.

Unul dintre muzicienii români care s-a bucurat de atenţia redactorilor

revistei a fost Tiberiu Brediceanu, preşedintele secţiei artistice a Astrei ardelene, atât în

calitate de compozitor cât şi de profesor. Conferinţa „Muzica şi compozitorii români ai

Transilvaniei” susţinută la Chişinău în 1926, la invitaţia comisarului general pentru

Basarabia, Onisifor Ghibu, s-a remarcat mai ales prin „observaţiile juste şi date concrete,

cari pot prea bine servi drept puncte de îndreptare pentru noi”93. D-l prof. Tiberiu

Brediceanu remarca faptul că abia în ultimii ani au apărut câteva colecţii de folklor,

printre care se remarcă cele ale compozitorului maghiar Béla Bartók şi cele realizate de el

însăşi. În cea ce priveşte însă muzica corală ea s-a dezvoltat de timpuriu, primul cor fiind

atestat în 1840 , corul Bisericii greco-catolice din Lugoj, care mai târziu va deveni

„Reuniunea de cântări” a lugojenilor, în 1857 a apărut şi primul cor ţărănesc „ Corul

vocal bisericesc al plugarilor din Chisătău”. Treptat corurile româneşti s-au înmulţit

ajungând la cifra frumoasă de 200, printre care se remarcă şi „Reuniunea română de

muzică” din Sibiu înfiinţată în 1878.94

Dintre compozitorii români de seamă Tiberiu Brediceanu îi aminteşte pe :

Gh. Dima, Iacob Mureşianu, Nicolae Popovici, Al. Mocsonyi, Ciprian Porumbescu,

Gavriil Muzicescu care au contribuit la înflorirea vieţii muzicale transilvănene.

Conferinţa „Ardelenii în muzică” susţinută de prof. Tudor Ciortea la

Universitatea - Radio în 24 iunie 1942 este publicată în acelaşi ani de revista

Transilvania. La fel ca şi Tiberiu Brediceanu , Tudor Ciortea subliniază rolul deosebit pe

care muzica îl are în viaţa ţăranului ardelean pentru care „cântecul este însăşi glăsuirea

vieţii lor împietrite în taina satului (...)niciodată nu secat şi nu va înceta să curgă hora

lungă în Maramureş, descântecul viu pe Crişuri, corindul pe Someşe sau jocurile pe

Câmpie. Căci rostul acestor cântece este vechiu cât ţara şi duce departe spre credinţele

străbune”95. Iată în câteva cuvinte descrisă esenţa şi misiunea cântului popular românesc

căci spune acelaşi Tudor Ciortea „ din flautul primitiv al dispreţuitului cioban, a răsunat 92 Ibidem, p. 783.93 Muzica şi compozitorii români ai Transilvaniei, în Transilvania, Anul 58, p. 238.94 Ibidem, p. 239.95 Tudor Ciortea, Ardelenii în muzică, în Transilvania, Anul 73, p. 596.

27

doina purtătoarea jalei noastre naţionale şi a credinţei în viitor”96. Fără cântec Ardealul ar

fi pierit, iar pe cuprinsul său cercetătorii au distins mai multe dialecte muzicale puse pe

seama influenţelor străine, acest lucru însă nu face decât să îmbogăţească cântecul

ardelean. De altfel Ciortea susţine că „românul nu poate împrumuta nici un şir de muzică

de la vecinii lui. A împrumuta înseamnă a fi sărac şi a cere celui bogat. Românul este

cunoscut ca unic între popoare prin varietatea lui melodică şi prin puterea lui de expresie,

care transfigurează orice element strein ce s-ar aciui vremelnic pe la noi.”97 Interesul

pentru muzica cultă va apărea la românii ardeleni spre mijlocul secolului al XIX-lea când

cu sprijinul Astrei apar primele societăţi corale şi se organizează primele catedre de

muzică. Dar cel mai mar merit îl au doi „dascăli” ardeleni : Iacob Mureşianu şi Gheorghe

Dima, care în creaţiile lor nu s-au îndepărtat niciodată de cântecul popular, ei fiind cei

care au pregătit noua generaţie reprezentată de : Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi sau

Marţian Negrea. Iacob Mureşianu a lăsat în urmă „colecţiile vestite ale Muzei Române,

prima şi singura revistă muzicală din România”98 iar Gheorghe Dima a pus bazele după

unire Conservatorului din Cluj.

Revista marchează aşa cum se cuvine în 1928 şi 1938 cea de-a 50-a

respectiv a 60-a aniversare a preşedintelui secţiei artistice a Astrei, d-l Tiberiu

Brediceanu, pentru că „muzica românească fără de numele compozitorului şi a

folkloristului muzical neostenit T. B. nu se poate închipui.”99 Cu acest prilej a fost adus

un elogiu celui care şi-a dedicat o mare parte din viaţă pentru a aduna „ ca într-un fagure

mierea de pe miile de flori – melodiile de prin crângurile satelor româneşti”.100 Nu doar

ca le-a adunat dar le-a redat în cele 10 volume ale „Doinelor şi cântecelor româneşti” , ce

nu lipsesc din nicio casă care se respectă, ele reunesc melodii „smulse, multe, din faţa

prăpastiei uitării, de pe buzele câte unui vechi rapsod-lăutar.”101

Printre cele mai apreciate creaţii ale sale se numără „ Poem muzical-

etnografic”, „Şezătoarea”, „Seara mare”, în care a ştiut să redea armoniile curate, suave,

ale cântecelor româneşti. Dar Tiberiu Brediceanu nu s-a afirmat doar ca şi culegător de

96 Ibidem.97 Ibidem, p. 597.98 Ibidem, p. 602.99 Dr.Tiberiu Brediceanu a împlinit 60 de ani, în Transilvania, Anul 69, p. 137.100 Tiberiu Brediceanu, în Transilvania, Anul 59,p. 126.101 Ibidem.

28

folclor şi compozitor, a fost unul dintre cei care s-a implicat activ în viaţa artisitcă şi

culturală a Transilvaniei, el este cel care în 1919 a pus bazele Conservatorului din Cluj,

inaugurat în 1920 şi a primei opere de stat din România la Cluj în 1920.102

Desigur că un rol deosebit în viaţa muzicală ardeleană l-au avut corurile şi

fanfarele, din cele 200 de coruri de care amintea Tiberiu Brediceanu, peste 100 activau în

Banat103, reunite în „Asociaţia corurilor şi fanfarelor româneşti din Banat” condusă de Ion

Vidu. În fiecare an la Chisătău se organizează un concurs al corurilor şi fanfarelor, care

reuneşte cântăreţii din banat şi nu numai. Iniţiativa bănăţenilor nu poate decât să bucure

Astra, deoarece „ i se promovează planurile de înaintare culturală”104.

Un prilej de desfătare a fost pentru publicul sibian Concertul institutorilor

cehi din Praga ce s-a desfăşurat la 13 aprilie 1924 în Sibiu. Un concert care spune autorul

articolului „ a atins sublimul în muzică. Mai mult decât atât: s-a ajuns acolo, la acea

perfecţiune, la care mintea omenească refuză să gândească”105 Corul de 50 de voci

masculine sub conducerea unui profesor vizionar dl. M Dolejil a demonstrat „un cântec

oricât de mic , oricât de simplu ar fi , interpretat frumos, cântat cu îngrijire poate figura în

programul oricărui concert oricât de select ar fi acesta”106 Institutorii cehi au demonstrat

că cea mai de preţ comoară a unui popor sunt cântecele poporale, pentru că ele ascund

sufletul poporului, iar românii ar trebui să le urmeze exemplu deoarece în loc să

promoveze adevăratele valori revistele şi publicaţiile muzicale româneşti promovează

piese de o valoare artistică îndoielnică, în lipsa unor recomandări de specialitate.107

Revine deci specialiştilor sarcina de a orienta gustul publicului spre creaţiile valoroase şi

nu spre cele ce mai mult dăunează decât folosesc.

O atenţie specială este acordată soliştilor români care se afirmă pe scenele

naţionale sau europene, una dintre cele mai apreciate cântăreţe de operă este Letiţia

Piraccini al cărei concert susţinut la Grand Hotel de Pekin a fost unanim apreciat, iar Le

Journal de Pekin , a prezentat concertul pe prima pagină. Concertul s-a bucurat de

participarea delegaţiilor diplomatice europene şi nu numai de la Pekin. Aprecierile

102 Ibidem, p. 129.103 Corurile şi fanfarele române din Banat, în Transilvania, Anul 58, p. 240.104 Ibidem, p. 241.105 Nicolae Oancea, Concertul institutorilor cehi din Praga la Sibiu, în Transilvania, Anul 55, p. 133106 Ibidem.107 O problemă pentru compozitorii şi criticii muzicali români, în în Transilvania, Anul 55, p. 183

29

criticilor sunt unanime „D-na Piraccini reprezintă minunat arta bel canto. Vocea d-sale

este atât de remarcabilă în urma amploarei, cât şi a întinderii sale, dând cu aceeaş

uşurinţă, notele înalte ale unui sopran ca şi notele grave ale unui contralto. Ansamblul

este un sopran dramatic de cel mai cald şi vibrant timbru”108. Repertoriul ales a fost pe

măsura talentului său reuşind sa impresioneze profund publicul cu ariile din Tosca,

Madame Butterfly şi Metistofele, dar şi cu cântece poporale de Dvorak sau ariile lui

Debussy.

D-na Letiţia Piraccini a fost elogiată şi de presa italiană care pe lângă

vocea excepţională remarca „frumosul temperament artistic”109 al cântăreţei. Succesul de

care s-a bucurat în concertele susţinute în Italia, Alexandria, Cairo, Calcuta, Bombay,

Bankok, Manila sau pe scena Metropolitanului din New York, demonstrează valoarea

deosebită a artistei şi le dă prilej de mândrie conaţionalilor săi.

Pe plan local se afirmă în cercurile muzicale sibiene d-na Veturia Ghibu,

soţia lui Onisifor Ghibu. Ziarul german S.D. Tageblatt consemnează în 17.05.1925,

Serata de Lieduri a d-nei Veturia V. Ghibu. Având o solidă pregătire muzicală ca

pianistă, d-na Ghibu s-a dedicat cântării având o „voce cu eufonie şi volum, bine

dezvoltată, ceea ce se remarcă mai cu seamă într-un pianissimo plin de culoare”110. Cu un

repertoriu bine ales, din care alături de compoziţii de Schubert, Brahms, Wagner nu au

lipsit nici compozitorii români precum Tiberiu Brediceanu sau Gh. Dima. D-na Ghibu a

mai susţinut concerte la Cluj, Chişinău şi Bucureşti, bucurându-se de aprecierea

publicului iubitor de muzică.

108 O nouă stea română: cântăreaţa d-na Letiţia Piraccini, născ. Anuşca, în Transilvania, Anul 56, p.300.109 Ibidem, p. 301110 O nouă cântăreaţă română, în Transilvania, Anul 56, p. 301.

30

31

3.ARTELE PLASTICE

Artele plastice , vor deveni treptat un subiect din ce in ce mai frecvent în

paginile revistei, mai ales în perioada 1907-1914, când la conducerea revistei vine

Octavian C. Tăslăuanu.

În condiţiile în care viaţa artistică românească din Transilvania era destul

de săracă, revista încearcă nu doar să prezinte evenimentele artistice ci se implică activ în

organizarea acestora, le promovează în rândul cititorilor şi nu de puţine ori le cere

insistent acestora să viziteze expoziţiile pictorilor şi sculptorilor.

Subiectele prezentate sunt diverse: viaţa şi opera unor pictori români sau

străin, expozţii de pictură, gravură, sculptură, ecouri ale artei româneşti în străinătate.

Toate însă fără excepţie promovează adevărata valoare, fiind un ghid estetic pentru

cititorii revistei. Majoritatea articolelor sunt dedicate picturii, unul singur se referă la

sculptură, fiind dedicat unui sculptor român de origine sibiană, Corneliu Medrea.

În nr 4 al revistei Transilvania din 1914 este prezentată în câteva rânduri

activitatea sculptorului Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului, acesta studiat

artele la Budapesta reuşind să se remarce prin mai multe busturi şi compoziţii care au

atras atenţia asupra sa şi i-au determinat pe reprezentanţii Asociaţiunii să-i solicite să un

proiect pentru monumentul aviatorului Aurel Vlaicu. Alegerea este motivată de faptul că

„ toate lucrările sale dovedesc un talent creator serios, care, dacă va fi sprijinit va lăsa în

istoria artei româneşti, o pagină cu care Ardealul se va putea mândri”111

Unul din pictorii care se bucură de un spaţiu generos în paginile revistei

este Octavian Smigelschi, nu întâmplător, pentru că el este aşa cum spunea George

Oprescu: „cel mai însemnat pictor ieşit dintre Transilvănenii, de la finele secolului

trecut.”112 Cea mai mare pasiune a lui Octavian Smigelschi a fost desenul, prin el a reuşit

să se exprime în „chip excepţional”, dar cel mai bine se va exprima în arta religioasă, pe

care o inovează. Pentru a se desăvârşi studiază operele marilor pictori italieni de la

Veneţia, Florenţa, Ravenna şi frescele bisericilor din Muntenia, Oltenia şi Bucovina. Tot

ceea ce a acumulat în aceste călătorii va pune în practică în 1905, atunci când pictează

111 Sculptorul Cornel Medrea, în Transilvania, Anul XLV, p. 157.112 George Oprescu, Octavian Smigelschi desnator, în Transilvania, Anul 75, p. 816.

32

Mitropolia din Sibiu, „opera capitală al lui Smigelschi, cea în care nu numai crezul său

artistic, dar şi posibilităţile sale de executant apar cu toată evidenţa.”113

În arta sa Octavian Smigelschi reuşeşte să realizeze o fuziune între tradiţia

picturii bizantine şi realismul apusean, lucru pe care Oprescu îl apreciază dar nu este de

acord cu introducerea motivelor împrumutate din broderiile naţionale în decoraţia

bisericii considerând că acestea nu se armonizează cu scenele religioase pe care le

încadrează şi mai mult decât atât pun o „notă de vulgaritate într-un ansamblu destul de

nobil”114deoarece pictorul nu ţine seama de materialul pe care este realizat motivul. Cu

toate scăderile remarcate George Oprescu recunoaşte că pictura în frescă din Mitropolia

din Sibiu se prezintă în condiţii superioare oricărei alte opere similare din Vechiul Regat.

Ceea ce admiră cel mai mult autorul acestui articol este perfecţiunea desenului

subiectelor religioase şi în special modul în care reuşeşte să-şi îmbrace personajele în

stofe „mlădioase şi bogate căzând în sute de cute armonioase în jurul lor.”115

Pictorul Octavian Smigelschi a fost descoperit de publicul sibian în 1890

cu prilejul primei expoziţii organizate la Sibiu, împreună cu colegii săi saşi Schullerus şi

Wellmann116. Apoi 13 ani mai târziu, în perioada14-25 octombrie 1903, organizează în

Gesellschaftshaus cea de-a treia expoziţie personală. În acelaşi an pictorul organizează o

a doua expoziţie de pictură la Blaj incluzând opera cu caracter exclusiv religios, printre

care planul decorării Catedralei unite. Lucrările prezentate la Blaj la care se adaugă alte

71 de lucrări laice, pictură şi grafică vor fi prezentate la Sibiu În expoziţie a fost inclus şi

un covor cu dimensiunile 7x5 m executat de ţărănci din Maramureş, după un carton

special lucrat de O. Smigelschi. Expoziţia primeşte aprecieri unanime, remarcându-se

noutatea concepţiei lui Smigelschi în pictura religioasă, prin folosirea unor elemente din

ornamentica populară românească, inspirată de bogăţia decorului, costumelor, scoarţelor

ţărăneşti din Transilvania şi Banat.

Expoziţia de la Sibiu se bucură de aprecieri şi din partea revistei

Transilvania, care îi dedică un articol de 3 pagini în nr XXXIV din 1903. Sub titlul

„Expoziţia lui Octavian Smigelschi”, articolul prezintă cititorilor „ lucrările admirabile de

113 Ibidem, p. 817.114 Ibidem, p. 818.115 Ibidem, p. 820.116 Dorin Gogâlea, Octavian Smigelschi, în Seria Personalia, Nr 1, Sibiu 2006, p. 16.

33

pictură bizantină”117 şi de pictură profană pe care pictorul le prezintă publicului. Dintre

picturile religioase atrag îndeosebi atenţia : Iisus Christos în mărime originală

(5,20x3,30) , Icoana Mântuitorului, Icoana Maicii Domnului şi cartoanele monocrome

reprezentându-i pe profeţii Ieremia şi Isaia sau pe evanghelistul Matei, toate aceste lucrări

făcând parte din Planul general pentru pictura şi decoraţiunea Catedralei din Blaj

prezentat de asemenea publicului. Din dorinţa de a arăta ecoul de care expoziţia lui

Octavian Smigelschi s-a bucurat în rândul iubitorilor de artă români şi nu numai,

redactorul citează câteva fragmente din cronica expoziţiei publicată în revista de limbă

germană Sibenbürgisch Deutches Tageblatt nr. 9071: „ Smigelschi expune (...) un număr

mare de picturi monumentale, bisericeşti în stil bizantin, cari formează lucrările

pregătitoare pentru pictura bisericii catedrale din Blaj. (...)Smigelschi a fost de repetate

ori în Italia pentru a studia monumentele artei bizantine, cu gustul său rafinat a ştiut să

dizolve culorile adeseori prea multifere şi prea vii în armonie bine jucătoare şi o pompă

de culori serioasă. Şi pe cât de variată este tehnica aplicată de artist, pe atât de

multilaterale sunt şi obiectele picturilor sale”118 consemna prof. C. Dörschlag de la Şcoala

reală evanghelică. În acelaşi articol din Sibenbürgisch Deutches Tageblatt nr. 9071,:

profesorul Stefan Groh de la Şcoala de Industrie Artistică din Budapesta remarca faptul

că pictorul Octavian Smigelschi, a intrat târziu în atenţia publicului după ce şi-a dedicat

„a treia parte a timpului de muncă şi de viaţă studiului”119 Tehnica deosebită a artistului

este dublată de o reculegere serioasă şi cunoştinţe de stil, arta sa este sinceră şi în acelaşi

timp naţională:” Entuziasmul ce l-a însufleţit din tinereţe faţă de venerabilele biserici

româneşti l-a îndrumat mai târziu la studiul monumentelor clasice ale stilului bizantin, în

timpul călătoriilor sale în Italia a studiat acest opera la Ravena şi Veneţia reuşind să

contopească în individualitatea sa principiile fundamentale ale stilului bizantin. Figurile

sale de sfinţi se remarcă în contrast cu dramatismul artei baroce prin „sublimul divin

dezbrăcat de orice patimă omenească”120.

Din această cauză arta sa este una singulară aşa cum remarca şi prof

Stefan Groh: “(…) Nici la noi în Ungaria, nici în Germania, nu cunosc pe nime, care s-ar

simţi în acest stil aşa de acasă (ca Smigelschi). Cu toate acestea, fiind arta bizantină în 117Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, XXXIV, p. 202.118 Ibidem, p. 203.119 Ibidem .120 Ibidem.

34

străinătate cu totul străină, până când în bisericile greceşti e din vremurile cele mai

îndepărtate un stil viu, ar fi de dorit ca artistul să o răspândească în cercuri cât mai

largi (şi în străinătate).121 Din păcate însă conaţionalii săi nu au înţeles singularitatea

operei lui Smigelschi, şi nu s-au grăbit să-l recunoască: „Pentru că, cum de obicei se

întâmplă la noi în ţară, şi în cazul acesta e foarte verosimil, ca străinătatea să-l

aprecieze mai iute după meritul lui, şi că conaţionalii (compatrioţii) săi numai atunci

vor înţelege ce artist distins şi în toate fibrele sale naţionale, găsesc în el”.122

Cele peste 70 de pânze profane prezentate în expoziţie se remarcă prin

siguranţa desenului şi emoţia sinceră pe care reuşesc să le transmită privitorului. Dintre

acestea sunt evidenţiate lucrările: Strana, Ţărani, Violonist, Ţărancă gătindu-se, Deasupra

apei, Îngerul morţii, Peisagiuri în acuarel. Expoziţia dovedea încă odată ca pictorul

Octavian Smigelschi pornise pe un drum nou „pe care nimeni nu a călcat vreodată”123

Horia Petra-Petrescu dedică un articol tabloului „ Lina cu mărgelele”,

pictură în tempera de Octavian Smighelschi, reprezentând o tânără ţărancă în costum

popular cu mărgele roşii la gât. Atmosfera pe care o creează este deosebită, ea te

„ purifică, dacă ai adăstat câteva clipe lângă „ Lina cu mărgelele”, te simţi săltat pe alte

tărâmuri”124. Lina este personificarea inocenţei, ea nu cunoaşte politica, sau vicleşugurile

feminine, e naturală, graţioasă şi cu mult bun simţ, ea reprezintă de fapt puritatea

spirituală a ţăranului în antiteză cu profitorii de război, politicienii demagogi, samsarii

tipăritori de scrieri murdare. Cu alte cuvinte un apel la redescoperirea valorilor morale ale

satului românesc izvorul spiritualităţii româneşti.

În nr 4 al revistei Transilvania din 1914 , pictorului Gh. A. Mateiu,

originar din Sibiu, îi sunt dedicate câteva rânduri. După ce a absolvit Academia de pictură

din Berlin, pictorul a organizat două expoziţii în ţară, în 1913 la Sibiu si în 1914 la

Bucureşti, expoziţii care au înfăţişat publicului iubitor de artă „ un pictor de talent, în

special în arta grafică”125

Odată cu apariţia rubrici Cronica în paginile revistei, se înmulţesc

articolele dedicate artei. Astfel nr. 5 al revistei din 1914, dedică câteva rânduri ecoului pe

121 Dorin Gogâlea, op.cit., p.19.122 Ibidem,123 Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, Anul XXXIV, p. 202.124 Horia Petra-Petrescu, Lina cu mărgelele, în Transilvania, Anul 55,p. 150.125 Pictorul Gh. A. Mateiu, în Transilvania, Anul XLV, p. 157.

35

care arta românească îl are în străinătate. Pictorul Nicolae Grigorescu s-a bucurat de un

studiu elogios în „Grand Dictionnaire des Peintres, Sculpteurs et Graveurs”, aceasta fiind

„una din cele mai mari recunoaşteri care i s-a adus unui artist român cu care putem să ne

mândrim”126. Autorul dicţionarului „compară peisajele lui Grigorescu cu cele ale marilor

maeştrii francezi : Courbet, Milet, Rousseau, Corot, iar ovreii lui cu cei creaţi de

Rembrandt”127

Cu siguranţă Grigorescu este pictorul român care se bucură de o atenţie

deosebită din parte redactorilor revistei care-l consideră cel mai reprezentativ artist

plastic român. George Oprescu îi dedică un articol de mari dimensiuni în nr. 2 al revistei

din 1922, articol prin care doreşte să facă cunoscute cititorilor revistei viaţa şi opera

marelui artist pe care îl consideră „ un sol al naţiei române trimis să spună şi să arate

lumei cum simţim şi ce putem în domeniul artei (...) el a deşteptat un viu interes în

cercurile artistice din străinătate”128

Deşi cunoscut şi apreciat în străinătate, Grigorescu nu este îndeajuns de

cunoscut în România şi în special în Ardeal, mai ales că admiraţia ţi entuziasmul

românilor sunt pe deplin îndreptăţite. Pentru ca cititorii revistei sa poată să-şi contureze o

imagine cât mai completă despre viaţa şi opera marelui pictor, George Oprescu

creionează o scurtă biografie în care presară şi câteva judecăţi artistice. Astfel sunt

prezentate începuturile artistice ale lui Grigorescu, ca zugrav de biserici care însă nu se

remarcă prin nimic deosebit: „o pictură religioasă corectă, rece , dulceagă fără mult

caracter, totul e moale fără originalitate”129. Din fericire acest început stângaci va fi

curând dat uitării căci în urma călătoriei sale în Franţa şi în special datorită predilecţiei

sale irezistibile pentru Şcoala de la Barbizon, un alt pictor se va descoperi publicului

iubitor de artă. Sub influenţa lui Corot şi Millet, în cei 6 ani petrecuţi la Barbizon,

Grigorescu îşi perfecţionează arta peisajului, reuşind să creeze adevărate capodopere, aşa

cum poate fi considerat minunatul „Apus de Soare din colecţia Simu130.

Deşi devine un maestru peisajului în plein-air, Grigorescu nu se va

mărgini la a picta peisaje, portretele sale denotă o forţă de expresie extraordinară, printre

126 Grigorescu apreciat în străinătate, în Transilvania, Anul XLV, p. 199.127 Ibidem.128 George Oprescu, Nicolae Grigorescu, în Transilvania, Anul LIII, p 347.129 Ibidem, p. 352.130 Ibidem, p. 358.

36

cele mai apreciate de critici, fiind cele de evrei, realizate în 1867, în timp ce se întorcea în

ţară prin Galiţia. Aceste portrete au fost remarcate de criticii francezi care le comparau cu

portretele de evrei realizate Rembrandt, aşa cum arătam mai sus, George Oprescu

considera că această apreciere venea din faptul că pictorul nostru a reuşit „ să citească în

acele suflete aşa de deosebite de ale noastre” şi să le redea senzualitatea, egoismul,

energia sau chiar brutalitatea într-un mod absolut autentic, aşa cum demonstrează şi

tabloul „Evreul cu gâsca”.

Abia după ce pictorul se bucură de aprecierea criticilor şi publicului

iubitor de artă din străinătate va fi recunoscut şi apreciat şi la Bucureşti, unde îşi va

deschide prima expoziţie abia în 1873, printre cumpărători numărându-se: Vasile

Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri şi Alexandru Odobescu.

Grigorescu se va refugia apoi într-un mic orăşel din Bretagne, Vitré unde

într-o atmosferă patriarhală va crea unele dintre cele mai frumoase opere ale sale, scene

de interior ce lasă o adâncă impresie şi „ţin loc de frunte în opera totală a lui

Grigorescu”131căci în ciuda evoluţiei sale ulterioare în ceea ce priveşte expresivitatea

„mai bine, tehnic vorbind, nu va fi în stare să picteze”132. Din atmosfera senină a micului

orăşel breton Grigorescu va fi smuls de scrisoarea lui Ion Brătianu care îl însărcina cu

pictarea scenelor din Războiul de independenţă. Va însoţi armata română în grelele lupte

din iarna 1877-1878, şi va transpune pe pânză ceea ce ochiul său sensibil a observat pe

câmpul de luptă. Nu va glorifica războiul aşa cum făceau tablourile militare, ci va

prezenta războiul în „toată oroarea zilnică a mediului în care mor şi luptă soldaţii”133.

„Atacul Smârdanului” prezintă în prim plan doar câteva personaje, dar cenuşiul care

umple tabloul ne face să multiplicăm la nesfârşit imaginea şi astfel să realizăm proporţiile

măcelului. Deşi un maestru al culorilor, îndrăgostit de culorile vii ale naturii, în tablourile

sale de război predomină nuanţele de gri, căci natura participă la măcelul uman.

Este prezentată apoi perioada de apogeu a creaţiei lui Grigorescu, care

după ce se stabileşte definitiv în ţară 1887, descoperă un nou personaj, ţăranul român,

acelaşi pe care l-a văzut jertfindu-se pe câmpiile Bulgariei, trăind într-o comuniune totală

cu natura. Cu o dragoste deosebită se va apropia Grigorescu de Posada, ale cărei peisaje

131 Ibidem, p. 359.132 Ibidem.133 Ibidem, p. 360.

37

şi oameni îl inspiră, picturile sale emană acum linişte, reculegere – „adevărate rugăciuni”

aşa cum considera George Oprescu134. Criticul atrage atenţia cititorilor asupra importanţei

acestor picturi pentru naţiunea română „un popor şi o ţară erau fixaţi pe pânză prin linii şi

culoare”135, cu alte cuvinte România şi români prindeau astfel chip, tablourile lui

Grigorescu erau o carte de vizită, cei care doreau să ne cunoască o puteau face prin aceste

minunate opere.

Încercând să răspundă la întrebarea: care este secretul acestei minuni ?,

George Oprescu, nu pierde prilejul să facă o pledoarie pentru artă şi misiunea artistului,

misiune pe care Grigorescu şi-a asumat-o deplin „ un om în extaz în faţa naturii, muncind

de dimineaţa până seara şi căznindu-se cât trăise şi cât va mai trăi de la această dată până

la moarte ca să exprime acest sentiment (...) la această muncă fără preget el adaogă o

conştiinţă şi o conştiinciozitate care îl fac să nu fie niciodată mulţumit de ce se creează,

să fie mereu în căutare unei tehnice cât mai expresive a unei concepţii cât mai clare. Nu

exprima nici odată decât ceea ce simţea, fără să se preocupe dacă acest lucru place altora

sau nu”136. Grigorescu este prezentat astfel nu doar ca un artist extraordinar dar şi ca un

om deosebit, a cărui pasiune pentru artă şi verticalitate morală trebuia să devină un

exemplu pentru toţi cei care doreau să se afirme pe tărâmul artei căci viaţa lui Grigorescu

spunea autorul articolului este „ a fost o operă de artă, nu cea mai puţin frumoasă”137.

Chiar dacă este un admirator al picturii lui Grigorescu, Oprescu nu se

sfiieşte să remarce faptul că operele sale de bătrâneţe sunt superficiale, lipsite de vigoare,

iar în ceea ce priveşte subiectele face concesiuni publicului, deşi atâţia ani rezistase fidel

crezului său artistic. Însă în ciuda acestor regretabile scăderi, Grigorescu rămâne cel mai

mare artist pe care l-au avut românii,138 odată cu el a murit o parte a sufletului românesc.

Articolul lui George Oprescu reuşeşte nu doar să prezinte viaţa şi opera

unui mare artist ci şi să sădească în inimile cititorilor dorinţa de a şti mai multe despre

artist şi nu în ultimul rând mândria de a fi român.

Şi dacă Grigorescu a transpus sufletul românesc ca unul de-al nostru, prin

ochii şi sufletul său românesc, Ioan C. Băcilă într-un articol intitulat „ Pictori francezi

134 Ibidem, p. 361.135 Ibidem.136 Ibidem, p. 362.137 Ibidem.138 Ibidem, p. 365.

38

prin ţara noastră (1828-1856)”139publicat în nr 2 al revistei Transilvania din 1923 face o

scurtă trecere în revistă a pictorilor francezi care au vizitat meleagurile noastre şi le-au

transpus pe pânzele lor.

Autorul articolului declară încă de la început scopul demersului său: „felul

de a vedea, de a pricepe şi de a reda al străinilor cari au trecut pe pământ românesc,

prezintă totdeauna o sumă de elemente foarte caracteristice, dar mai ales exactităţi

veritabile. Asemenea elemente vom încerca să le urmărim în călătoriile unor pictori

francezi cari au trecut prin ţara noastră în prima jumătate a secolului XIX”140. Călătorind

ca simpli particulari sau ca parte a unor misiuni ştiinţifice sau militare aceştia au lăsat

alături de note de călătorie „vederi de case, de cetăţi, peisagii, costume de ţărani şi de

soldaţi şi diferite aspecte ale societăţii noastre”141.

Studiul lui Ioan C. Băcilă se bazează pe analiza albumelor unor călători

precum: Hector de Béarn, Raffet, Michel Bouquet, Charles Doussault şi Theodore

Valerio, aflate în biblioteca Academiei Române. Dintre aceştia se remarcă Hector de

Béarn, care în 1828 îl însoţeşte pe Ducele de Mortemart, trimisul guvernului francez pe

lângă armata rusă, într-o călătorie prin Basarabia şi Dobrogea. Impresiile acestei călătorii

sunt publicate mai târziu de Hector de Béarn sub titlul „ Quelques souvenirs d’une

Campagne en Turquie 1828”, volum însoţit de 62 de litografii ce ilustrează textul, fiecare

popas este însoţit de un desen luat la faţa locului Ceea ce l-a impresionat în mod deosebit

a fost „ stepa românească, locuinţa şi traiul ţăranului român şi admiraţia ce o are faţă de

frumuseţea femeii române, de curăţenia şi grija cu care îţi ţine gospodăria”142. Călător

dezinteresat , Hector de Béarn a imortalizat ceea ce a considerat mai caracteristic şi mai

interesant din punctul său de vedere, sau cu alte cuvinte ceea ce l-a impresionat în mod

deosebit sau ceea ce a considerat ca fiind caracteristic pentru locurile şi oamenii pe unde

a trecut.

În acelaşi registru se înscrie şi demersul lui George Oprescu care în 1943

publică articolul „Aventura ardeleană a unui pictor elveţian” deosebit de interesant

despre pictorul elveţian Jules Jacot-Guillarmod. În studiul său Oprescu pleacă de la o

139 Ioan C.Băcilă., Pictori francezi prin ţara noastră (1828-1856)”, în Transilvania , Anul LIV, pp. 203-209.140 Ibidem, p. 203.141 Ibidem.142 Ibidem, p. 204.

39

monografie a lui William Ritter – „Un peintre suisse, Jules Jacot-Guillarmod”, lucrarea

prezintă întreaga viaţă şi operă a pictorului, de interes pentru istoricul român sunt însă

pasajele care se referă la călătoriile pictorului în Ardeal şi Muntenia şi opera rezultată din

contactul cu lumea românească.143

Jules Jacot-Guillarmod este un pictor talentat, medaliat la expoziţia

internaţională de la Viena în 1873, pictura lui nu este făcută pentru a plăcea, nu face

concesii gustului public, era romantic dar în felul lui Andreescu, un romantic de o

rezonanţă mai aspră.144 La Paris îl întâlneşte pe Ludwig Schuller, sas din Sighişoara, cu

care se împrieteneşte. La invitaţia lui Schuller va vizita Transilvania în 1859. În cele 18

luni cât rămâne aici realizează sute de schiţe, care alături de amintiri se vor regăsi în

lucrările sale ulterioare dintre care multe au subiecte româneşti amintim aici: Une noce

valaque (surprinde momentul în care mireasa este dusă cu alai la casa mirelui) Halage et

passage à gué, Fileuse valaque, Buffles au repos, Récolte du mais, en Transylvanie.

Revine în Ardeal în 1873 şi va lua cu el o parte din luminozitatea scenelor văzute în acest

colţ de ţară, după cum chiar artistul mărturiseşte într-o conferinţă.145 Din păcate la aceste

lucrări publicul român nu are acces, ele se află în muzeele şi colecţiile particulare

elveţiene

Ştefan Luchian apare pentru prima dată în atenţia redactorilor revistei în

1924 când este publicată o recenzie la albumul„Luchian”( biografie şi apreciare) de

Virgil Cioflec. O lucrare minunată care face cunoscut marelui public unul dintre cei mai

mari pictori ai noştri care pe nedrept a fost „desconsiderat de cei care aveau datoria să-l

sprijinească la timpul său”146. Lucrarea lui Virgil Cioflec este apreciată datorită modului

admirabil în care reliefează personalitatea şi opera lui Ştefan Luchian, singura scădere, e

faptul că cele 60 de reproduceri ce însoţesc textul nu sunt color. Chiar dacă unele dintre

ideile lui Virgil Cioflec nu sunt împărtăşite şi de către recenzent lucrarea este

recomandată cu căldură cititorilor: „ după albumul lui Al. Vlahuţă (biografia lui

Grigorescu), albumul acesta este a doua desfătare sufletească pentru ochi din domeniu

picturii române. Volumul e de dorit să se răspândească. Cel puţin acum putem să reparăm

greşala săvârşită faţă de pictorul, care la expoziţia sa din rotonda Ateneului (1905) a avut 143 George Oprescu, Aventura ardeleană a unui pictor elveţian, în Transilvania, Anul 74, p. 881.144 Ibidem, p. 883.145 Ibidem, p. 884.146 Luchian, în Transilvania, Anul 55, Nr.2, p. 174.

40

un singur cumpărător, pe Grigorescu”.147La fel ca şi acest din urmă, Luchian s-a bucurat

de preţuirea conaţionalilor săi abia după ce s-a bucurat de aprecierea străinilor.

Un pictor mai puţin cunoscut în ţară dar remarcat de criticii francezi este

pictorul Eustaţiu Stoenescu. Criticul de artă Thiébault–Sisson scria în „Le

Temps”(12.12.1926) despre expoziţia deschisă de pictor la Paris, : „Franţa nu este

singura ţară , care are pictori buni, iată aici pe unul care a văzut lumina zilei în România,

şi ale cărui portrete, vederi din Paris şi din Veneţia, ale cărui naturi moarte şi flori sunt

acelea ale unui maestru”148. Stoenescu şi-a desăvârşit educaţia artistică în atelierul

pictorului Jean-Paul Laurens, de la care „nu a împrumutat altceva decât conştiinciozitatea

sa severă şi soliditatea-i frumoasă de a pune toate la locul lor.”149 Cele 85 de pânze

expuse la galeria Charpentier, dezvăluie publicului un maestru al culorilor, el ştie să

folosească culoarea pentru a reda accentul fizionomiilor masculine din portretele sale sau

să dea fineţe vederilor sale din Paris şi Veneţia, aşa cum numai un adevărat artist era

capabil iar „Stoenescu este unul din cei mai buni pictori ai timpului acestuia.”150

Una dintre pictoriţele ardelene care s-a afirmat pe plan european a fost

Elena Popea, dispariţia sa prematură, în timpul bombardamentelor asupra Bucureştiului

din 25 iunie 1941, a îndurerat întreaga comunitate artistică. O viaţă dedicată artei şi ţării

sale, care însă aşa cum se întâmplă adesea nu a fost apreciată la adevărata s-a valoare.

Posesoare a unei vaste culturi artistice, Elena Popea „nu ştia şi nu voia să audă de

compromisuri şi concesiuni, (...) cu o nesecată dorinţă de desăvârşire care a stăpânit-o

până în clipa sfârşitului”151. Mereu în căutarea perfecţiunii artista a fost atrasă mai întâi de

Lucien Simon a cărui colorit l-a adoptat, deşi uneori prin subiectele pe care le adoptă

„trădează şi o familiarizare cu şcoala germană contemporană, în care se simţeau ecourile

postimpresioniste.”152 Neobosită călătoare, artista a vizitat şi imortalizat pe pânză Spania,

Italia, Bretania, Olanda şi Grecia.

Atrasă de cubism pentru o scurtă perioadă sub influenţa lui André Lhote,

arta sa va avea de suferit „farmecul tablourilor sale, plăcerea vizuală, care până atunci

147 Ibidem. 148 Cum e lăudat în Franţa un pictor român, în Transilvania, Anul 58, p.119.149 Ibidem.150 Ibidem.151 Ion Băilă, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72,p. 328.152 George Oprescu, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72,p. 408.

41

constituise principala calitate a artistei, dispăruse aproape cu totul. Ceva aspru îi luase

locul, o concepţie voluntară a artei, intransigentă, destul de străină de sensibilitatea

noastră, care nu se potrivea nici cu trecutul, nici cu natura delicat-înţelegătoare a

artistei”153. Va depăşi însă relativ repede această perioadă păstrând doar unele simplificări

mai arbitrare ale desenului care însă confereau originalitate stilului său. Dealtfel criticul

şi istoricul de artă George Oprescu remarca valoarea deosebită a tablourilor prezentate de

artistă în ultimele sale expoziţii: „coloritul bine acordat reapăruse şi el, în ultimul timp.

Din nou, în expoziţiile artistei, am constatat un nivel atât de ridicat, încât chiar şi cei mai

severi amatori să poată fi mulţumiţi. (...) Din nou am putut vorbi despre dânsa ca despre

una dintre cele mai însemnate artiste de la noi.”154 Articolul publicat de George Oprescu

este însoţit de două reproduceri alb-negru „Compoziţie” expus la Salonul oficial de

toamnă (1940) şi „Peisagiu din Bretania” expus la Salonul oficial de pictură şi sculptură

(1940).

Colaborarea lui George Oprescu a adus un plus de valoare cronicii

artistice prin articolele de o înaltă valoare ştiinţifică. Un articol deosebit de interesant

despre arta universală apare în numărul 10 al revistei din 1940, „Fuga în Egipt”, episodul

a fost tratat în mod diferit de către artiştii din epoci diferite. De fapt majoritatea lor, în

special cei nordici, au optat pentru reprezentarea popasului în timpul fugii în Egipt. Tema

apare la pictorii din secolul al XIV-lea, Sf. Familie era înfăţişată în ipostaze specifice

epocii, „pictorii inculţi introduc cele mai neaşteptate şi uneori bizare detalii ale timpului,

care devin astfel anacronice pentru vremea lui Irod.”155

Pictorii italieni din perioada barocului vor trata cu predilecţie tema

aplecându-de în special asupra detaliilor legate de îmbrăcămintea personajelor şi decorul

exotic. Cea mai originală abordare a temei îi aparţine lui Caravaggio, care într-un tablou

de tinereţe „grupează pe Sf. Iosif, un înger muzicant, pe Maria şi pe Isus în mărime

aproape naturală sub un copac umbros, pe marginea unei ape”156

Fuga în Egipt este una dintre temele extrem de populare în rândul artiştilor

germani „mai fiecare pictor sau gravor mare ne-a lăsat cel puţin o versiune a Fugii în

153 Ibidem.154 Ibidem, p. 410.155 George Oprescu, Fuga în Egipt, în Transilvania, Anul 72, Nr. 10, p. 675.156 Ibidem, p. 676.

42

Egipt. Dürer, Altdorfer, Cranach, au semnat pe cele mai preţioase.”157 Majoritatea au

plasat scena în mijlocul unui peisaj german.

O nouă abordare a temei apare în secolul al XVII-lea când raportul dintre

personaje şi decor se schimbă, peisajul devine principalul punct de interes, vorbim acum

de peisaje cu fuga în Egipt. Cele mai frumoase reprezentări le aparţin lui Claude Lorrain,

Rubens şi Rembrandt. Un astfel de articol se constituie într-o adevărată lecţie de istorie a

artei pentru cititorii revistei.

Un spaţiu generos este alocat expoziţiilor de artă, atât cele autohtone dar şi cele

internaţionale la care participă artiştii români, căci ele sunt un prilej pentru public de a

intra în contact cu arta adevărată, iar cele din străinătate certifică valoarea artiştilor

români apreciaţi de lumea artistică europeană.

În numărul 5 al revistei din 1914 este prezentată participarea pictorilor

români la cea de-a XI-a ediţie a expoziţiei internaţionale de la München, organizată în

perioada iunie-octombrie 1913 la Palatul de Cristal158. La această expoziţie au fost

prezentate lucări ale unor artişti români reprezentativi: Grigorescu, Mirea, Ştefan

Popescu, I Steriadi, Ştefan Luchian, A. Verona, Al.Simionidy, Ip. Strâmbu, A. Satmary,

Rodica Maniu, N. Vermont, Costin Petrescu, Oscar Spaethe, Fr. Storck, D. Giurea, I

Iordănescu şi C. Brâncuşi, iar în mijlocul expoziţiei a fost expusă Cartea Cântărilor de

A.S.R. Principesa Maria „al cărei talent subtil a fost recunoscut şi în străinătate”159 . Arta

românească a fost apreciată cu medalii şi premii, astfel pictorul G Mirea a obţinut

medalia de aur clasa I iar pictorii: Ştefan Luchian, Steriadi şi Verona , medalia de aur

clasa a II-a. Participarea artiştilor români la această expoziţie a demonstrat caracterul

european al culturii române şi autenticitatea acesteia.

Un pas important spre unitatea culturală a românilor este considerată

prezenţa artiştilor transilvăneni E. Matei, C. Medrea şi Elena Popea la cea de-a 19-a

ediţie a Expoziţiei tinerimii artistice, organizate la Bucureşti în 1914.160

Ultimul număr al revistei din anul 1924 dedică un scurt articol „ Expoziţiei

de picturi a pictorilor români” care a putut fi admirată atât la Braşov cât şi la Sibiu.

Articolul intitulat „ Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor” face o trecere în 157 Ibidem.158 Arta românească la expoziţia de la Munchen, în Transilvania, Anul XLV, p. 199159 Ibidem.160 Expoziţia tinerimii artistice, în Transilvania, Anul XLV, p. 200.

43

revistă a raportului publicat de Enric Zillich, preşedintele societăţii culturale Klingsor,

despre expoziţia în discuţie. Zillich remarca faptul că spre deosebire de pictorii din Regat

la care „ graiul extern al obiectelor duce la sufletesc. Pictura ardeleană este mai

spiritualizată, drumul ei duce de la intern la extern, cea românească de afară înăuntru”161

Zillich ridică în slăvi pictori saşi precum : Eder şi Kimm despre care

susţine că nu pot fi puşi alături nici măcar de Iser „cel mai remarcabil dintre români”162, o

astfel de abordare nu poate fi bine primită de redactorii revistei Transilvania care

condamnă modul părtinitor în care Zillich prezintă un eveniment artistic de referinţă.

Un eveniment artistic deosebit pentru arta plastică românească l-a

reprezentat participarea a 79 de pictori şi 16 sculptori la a Expoziţia internaţională a XIV-

a din Veneţia. La iniţiativa Prinţului Carol, prof. I.D. Ştefănescu, pictorii Verona şi

Steriade şi sculptorul Jelea s-au îngrijit de selectarea lucrărilor ce urmau a fi prezentate

publicului şi criticilor la Veneţia. Printre expozanţi s-au numărat: Grigorescu, Andreescu,

Luchian, Mirea, Petraşcu, Steriade, Verona, Vermont, Oskar Han etc. Secţia românească

a fost apreciată în termeni elogioşi de către criticii de artă, iar regele Italiei a cumpărat

Iarna de Verona şi un tablou de Andreescu, arătându-şi astfel admiraţia pentru pictura

românească. Academia de artă modernă din Veneţia a achiziţionat bustul lui Eschil de

sculptorul Oskar Han, iar Muzeul Luxembourg din Paris a cumpărat peisajul lui Ştefan

Popescu.

Léonce Bénédite aprecia secţia românească pentru modul în care „se

înfăţişează în întregime în chip armonios într-o prezentare artistică care impune şi cu o

sinceritate care interesează dintr-o dată şi dintru început.”163 În concluzie această

participare a fost o reuşită deplină, reuşind să facă cunoscută pe plan european arta

românească.

În ciuda condiţiilor vitrege, în plin război, în 1940 şi 1942 la Veneţia s-a

organizat Bienala, expoziţie de artă de tradiţie iniţiată în 1895, pentru că aşa cum spune

George Oprescu: Muzele n-au tăcut, deşi armele tună şi trăsnesc pretutindeni”164. Dintr-o

simplă expoziţie , Bienala de la Veneţia devine treptat un centru de idei şi de discuţii.

Lucrările achiziţionate cu prilejul expoziţiilor bienalei vor fi organizate în Muzeul de 161 Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor, în Transilvania, Anul 55, p. 565162 Ibidem.163 Românii la expoziţia internaţională XIV-a din Veneţia, în Transilvania, Anul 55 p. 264. 164 George Oprescu, Bienala din Veneţia , în Transilvania, Anul 73, p. 633.

44

Artă Modernă din Palatul Pésaro, care alături de Arhivele Artei Contemporane fac din

Bienală una dintre manifestările esenţiale ale vieţii artistice mondiale şi o piaţă extrem de

importantă pentru arta modernă.165 Prima participare a României a fost în 1924, aşa cum

am arătat mai sus, după o îndelungată absenţă revine în 1938 cu propriul său pavilion.

Numai prin astfel de participări arta românească se putea face cunoscută la nivel

european, şi prin ea România, din păcate în condiţiile războiului la bienala din 1942 au

participat doar aliaţii Italiei, ceea ce nu a servit nicidecum artei.

O expoziţie care a impresionat în mod plăcut publicul parizian a fost

organizată în 1925 la Muzeul Jeu de Paume166. Organizată pe secţiuni în 8 săli ea a

cuprins: artă populară, artă contemporană, pictori morţi, negru şi alb, artă documentară,

broderii religioase, picturi religioase şi un iconostas. Expoziţia s-a bucurat de sprijinul

casei regale române şi al preşedinţiei franceze, având un mare răsunet în presa pariziană.

Unul dintre cei mai buni cunoscători ai artei româneşti, Henri Focillon remarca farmecul

aparte al picturilor bisericeşti „ făcute pentru plein-air, expuse direct luminii pe pereţii

exteriori, frescele acestea au o sonoritate de gamă şi o autoritate decorativă care ne

încântă”167, ele dovedesc puterea de expresie a pictorilor canonici, ce îmbogăţesc vechile

motive cu unele mai noi de inspiraţie populară. Unul dintre ei, Nicolae Grigorescu, a

reuşit să se desăvârşească la Şcoala de la Barbizon dar cu toată influenţa franceză a reuşit

să îşi păstreze accentul natal, cel care i-a păstrat prospeţimea şi originalitatea.

Arta populară a fost cu precădere apreciată într-o societate din ce în ce mai

industrializată, ea reuşeşte să creeze opere fermecătoare, ce îi inspiră pe artiştii români

continuatori ai pictorilor de la Voroneţ. Henri Focillon este convins că „vitalitatea

geniului unui popor nu se afirmă prin tentative de arhaism, dar se poate defini prin

continuitate”168. În această expoziţie România reuşeşte să arate un trecut şi un prezent

care se completează, o imagine a ceea ce a creat mai frumos geniul artistic românesc. Din

păcate însă expoziţia nu poate fi văzută şi în ţară de aceea se recomandă organizarea ei în

marile oraşe, pentru ca şi publicul român să se poată bucura pe deplin de aceste comori.

Un eveniment controversat în viaţa artistică a capitalei l-a constituit

deschiderea în 1928, a Salonului oficial. Deşi ar fi trebuit ca acest eveniment să fie primit 165 Ibidem, p. 635.166 O expoziţie românească la Paris, în Transilvania, Anul 56, p. 320.167 Ibidem, p. 321.168 Ibidem.

45

cu entuziasm, cei mai mulţi artişti au refuzat să participe şi doreau deschiderea unui salon

neoficial pentru că membrii comisiei de selecţie mari iubitori ai artei moderne nu făceau

altceva decât să promoveze nişte pseudo-artişti169. În condiţiile în care publicul românesc

nu avea o educaţie artistică elementară, educaţie ce o dă arta clasică pentru că aceasta

poate fi „simţită şi de omul cu facultăţi spirituale normale, chiar lipsit de educaţia

intelectuală, dar cea din urmă (modernă) nu poate fi înţeleasă decât de oamenii cu

cunoştinţe speciale.170 Ori misiunea artei era aceea de a educa gustul pentru frumos, arta

modernă în goana ei după reprezentarea realului poate uşor aluneca spre reprezentarea

urâtului. Autorul articolului condamnă modul de organizare a Salonului oficial şi faptul

că membrii comisiei de selecţie nu au urmărit interesul publicului şi nici principiile

morale, revenim astfel la ideea de moralitate în artă.

La Salonul oficial din 1942, artistul ardelean Nicolae Brana a prezentat

sub titlul „Chipuri din sat”, 15 gravuri inspirate din lumea satului. Pentru Brana la fel ca

şi pentru alţi artişti ardeleni „izvoarele satului sunt inepuizabile, în ele şi prin ele găsesc

satisfacţia celor mai înalte aspiraţii ale geniului lor”171. Personajele lui Brana sunt ţărani şi

ţărance la muncă, la biserică, la horă surprinse într-o atmosferă de gravitate şi melancolie

specifică satului ardelean, iar alb-negrul gravurii accentuează această atmosferă.

Un alt gravor cunoscut Victor A. Constantinescu, cunoscut luptător pentru

cultura naţională din Ardealul de Nord, a oferit în 1943 iubitorilor de artă o mapă cu titlul

„Gravuri în linoleum”. Subiectul celor 15 gravuri îl constituie peisaje sau momente din

viaţa ţăranilor ardeleni. Ele redeşteaptă în sufletul privitorului dorul „peisajelor şi

oamenilor pe care nu i-am văzut de aproape trei ani”.172

Un eveniment în publicistica românească l-a constituit, în 1943, apariţia

lucrării lui H.K. Zambaccian „Pagini de artă”, aceasta a fost prezentată într-un mod

elogios şi cititorilor revistei la rubrica „Însemnări” de către Radu Stanca.173 Lucrarea

prezintă excepţionala colecţie de artă plastică pe care acest entuziast colecţionar a reuşit

să o adune, „o colecţie care pare a fi cea mai strălucită dintre toate colecţiile de artă

169Ion Băilă, Scrisori din Bucureşti, în Transilvania, Anul 59, p. 418.170 Ibidem, p 419.171 Chipuri din sat, în Transilvania, Anul 73, p.119. 172 Ion Muşlea, Gravuri în linoleum, în Transilvania, Anul 74, p. 402.173 Radu Stanca, Pagini de artă de H.K. Zambaccian, în Transilvania, Anul 74, p. 785.

46

plastică dinăuntrul confiniilor noastre.”174 Colecţia de artă modernă Zambaccian cuprinde

alături de nume mari ca Eugen Delacroix, Corot, Coubert, Cezanne, Renoir, Matisse,

Bonnard, Marquet, Dunoyer de Segonzac, opere ale unor pictori autohtoni. Lucrările au

fost alese cu grijă, ceea ce indică pe lângă pasiune o „educaţie estetică şi o cultură

plastică ce îl plasează dintr’o dată pe d-l Zambaccian în fruntea lumii artistice de la

noi.”175

Prin selecţia precisă a lucrărilor de artă autohtonă, colecţia ne permite să

distingem evoluţia artei plastice româneşti ce încearcă să se autentifice.

4.ARHITECTURA

Deşi doar cinci articole au fost dedicate arhitecturii în paginile revistei se

cuvine să le acordăm o atenţie specială. Numărul foarte mic de articole se datorează

proabil faptului că nu exista în rândul cititorilor un interes deosebit pentru acest subiect,

publicul fiind mai degrabă înclinat spre artele minore.

În 1925 Ioachim Miloia, cunoscută personalitate culturală a Banatului

(pictor, istoric de artă, restaurator de biserici) trimite revistei un material deosebit de

interesant despre două monumente de artă de referinţă din centrul Italiei, Mănăstirea S.

Scolastica şi Mănăstirea Sf. Benedict din Subiaco. Epocile şi-au lăsat amprenta asupra

mănăstirilor ce dezvăluie privitorului elemente arhitectonice, romanice, gotice şi

renascentiste într-un amestec curios dar totuşi armonios. Grota în care Sf. Benedict a trăit

împreună cu sora sa Scoalstica, a fost apoi integrată mănăstirii Sf. Benedict, ea mai

adăpostea o frescă în stil bizantin reprezentând-o pe Sf. Fecioară.176 Treptat mănăstirea

devine unul dintre cele mai importante centre de cultură medievală din Apus. Mănăstirea

S. Scolastica a fost construită pe ruinele unei vile romane, de unde a împrumutat şi o

174 Ibidem.175 Ibidem.176 Ioachim Miloia, , Subiaco, în Transilvania, Anul 56, Nr 7, p. 577.

47

mare parte a materialului de construcţie. Mănăstirea „a fost refăcută modern pe zidurile

vechi, din care păstrează o poartă romanică, câteva bas-reliefuri bizantine, porţi şi bifore

gotice şi câteva fresce(...) lucrate în acel spirit de rafinament artistic”177 specific secolelor

XIV-XV.

Ioachim Miloaia analizează în amănunţime frescele şi sculpturile ce

împodobesc interioarele celor două mănăstiri, evidenţiind influenţa covârşitoare a artei

bizantine în ceea ce priveşte frescele din secolele IX-XIII, influenţele primei Renaşteri de

la sfârşitul secolului al XIII-lea, influenţele florentine din secolul XIV. Autorul este un

bun cunoscător al istoriei artelor şi în special a celei italiene reuşind să distingă între

diferitele influenţe ce se manifestă în cazul celor două monumente studiate. În încheiere

remarca rolul podoabelor artistice în lăcaşurile de cult, căci ele „dau desfătarea ochiului şi

prin urmare şi a spiritului (...) ne apropie mai mult de cele superioare decât o predică

recitată din oficiu.”178

Din aceiaşi categorie a impresiilor de călătorie face parte şi articolul

„Monumente de artă cehoslovacă”, al cunoscutului istoric de artă Coriolan Petranu.

Autorul îşi propune, după cum el însuşi declară în introducere, să realizeze o imagine

„sintetică asupra desvoltării şi mai ales asupra rolului ce-l joacă aceste monumente

cehoslovace în istoria universală a artelor.”179 Centrul artistic al artei cehoslovace a fost

în toate epocile oraşul Praga, aici se întâlnesc monumente din toate epocile începând cu

romanicul şi terminând cu arta naţionala a secolului al XIX-lea. Cele mai frumoase

monumente datează din epoca lui Carol al IV-lea: Catedrala Sf. Vit, castelul Karlstein,

podul carol şi castelul Praga, ele introduc în Europa stilul gotic târziu. Renaşterea a

pătruns rapid în Boemia, adusă de Habsburgi prin intermediul maeştrilor italieni, germani

şi a celor din Ţările de Jos. Sub domnia lui Rudolf al II-lea de Habsburg arta a cunoscut o

perioadă de înflorire eextraordinară, acum începe şi constituirea primelor colecţii de

artă180.

După Războiul de 30 de ani (1618-1648) nobilimea cehă va fi înlocuită de

nobilimea străină catolică care aduce odată cu ea şi barocul, stil ce va da oraşului „un

177 Ibidem, p. 578178 Ibidem, p.582.179 Coriolan Petranu, Monumente de artă cehoslovacă, în Transilvania, Anul 59, p. 323.180 Ibidem, p. 325.

48

caracter cu totul nou şi o nuanţă mai pitorească, mai mişcată şi patetică în cadrul

stilului”181. După revoluţia de la 1848 apare pictura pur naţională în subiectele, tipurile şi

peisajele cehe, artiştii cehi se delimitează de curentul german apropiindu-se de arta

franceză, arta reflectă din ce în ce mai mult mişcarea naţională. Prin arta sa Praga a avut

un rol deosebit în dezvoltarea artelor din Europa Centrală atât ca şi contribuţie proprie cât

şi ca influenţă asupra altor ţări.

Un articol dedicat de B. Densuşianu, localităţii Densuş, actualmente în

judeţul Hunedoara, din anul 1909, prezintă pe lângă alte informaţii interesante despre

această străveche vatră de istorie, o descriere fidelă a Mausoleului ( Biserica greco-

catolică din Densuş)182 însoţită şi de o fotografie ilustrativă. B Densuşianu nu se

mulţumeşte să facă o simplă descriere, încearcă să explice particularităţile care fac din

acest monument, unul unic pe teritoriul României.

B. Desuşianu considera că „ mausoleul este cea mai veche zidire din

Transilvania”183, desigur că autorul ignoră cetăţile dacice anterioare cuceririi romane,

perioada în care a fost construit mausoleul, transformat ulterior în biserică creştină. Este

realizată apoi o descriere detaliată a Bisericii greco-catolice de la Densuş, care susţine

ipoteza că monumentul a fost construit cu piatră recuperată din ruinele Ulpiei Traiane, şi

a suferit unele modificări care în cele din urmă i-au dat înfăţişarea actuală. „Mausoleul

acesta a fost construit şi boltit tot cu piatră lespedoasă, n-a fost coperit niciodată cu

coperământ deosebit precum nici turnul lui, pentru că construcţia lui s-a făcut ca să nu

aibă lipsă de acoperiş deosebit, însă în anul 1880, din ordinul guvernului, s-a schimbat cu

totul înfăţişarea vechie de până aici a mausoleului, numai turnul rămas neacoperit mai

mărturiseşte vechimea mausoleului”184

Dintre toate pericolele care ameninţă monumentele de artă românească cel

mai mare pare să fie indiferenţa pe care cei în drept o manifestă faţă de acestea. Octavian

C. Tăslăuanu semnala în nr 3 din 1914,un articol publicat de Gavril Szinte în Magyar

nemzeti Muzeum neprajzi ostalyanak Ertesitoje , fasc 1-2, din 1913, dedicat bisericilor de

lemn din comitatul Cojocna din care reproduce doar concluziile. Autorul descrie în

detaliu mai multe biserici, ilustrând textul cu fotografiile şi planurile de construcţie ale 181 Ibidem.182 B. Densuşianu, Densuşiu, în Transilvania, Anul XL, pp. 85-93.183 Ibidem, p. 86.184 Ibidem, p. 88.

49

acestora185. Gavril Szinte remarca faptul că toate aceste biserici sunt construite în stil

gotic, aşa cum arată „ pragurile, arcadele ferestrelor şi boltirile”186 iar arhitectura

bisericuţelor de lemn a influenţat arhitectura caselor ţărăneşti: „ în Fildul de sus creştinul

imită decoraţia uşii de la biserică, când îşi face poarta. Astfel se înnoiesc formele

vechi.”187

Deşi constatările lui Gavril Szinte sunt generale, Oct.C. Tăslăuanu le

reproduce pentru a atrage atenţia cititorilor asupra „ importanţei ce-o au vechile noastre

biserici de lemn, cari se dărâmă fără să fie studiate şi fără să fie eternizate în fotografii

sau în picturi. Lăcaşurile în lăuntrul cărora s-a ocrotit veacuri dearândul sufletul nostru

românesc, atunci când dispar fără de urmă, îngroapă şi o mărturie a trecutului şi o parte a

sufletului nostru românesc”188 Oct. C. Tăslăuanu subliniază faptul că le revine

intelectualilor români misiunea de a încerca să salveze acest tezaur de trăire românească

şi să organizeze „Muzeul Asociaţiunii.”

Subiectul este reluat de Coriolan Petranu în 1941, cu ocazia apariţiei

lucrării lui V. Brătulescu, „Biserici din Maramureş” în Buletinul Comisiunii

Monumentelor Istorice189. Din păcate în ciuda muncii depuse şi observaţiilor adesea

pertinente, lucrarea nu poate fi considerată o adevărată monografie de istoria artei căci

lasă netratate aspecte privind valoarea artistică, originalitatea , evoluţia stilistică şi rolul

pe care acestea îl joacă în istoria artei. Din păcate alegerea ilustraţiilor nu a fost cea mai

fericită, iar autorul dă dovadă de necunoaşterea bibliografiei de specialitate, făcând

adesea afirmaţii neştiinţifice. În aceste condiţii Coriolan Petranu se simte obligat să

suplinească aceste lipsuri şi să îndrepte greşelile printr-un scurt studiu comparativ în ceea

ce priveşte bisericile maramureşene şi cele din regiunile învecinate.

Nu se doreşte a se scrie cu orice preţ ci se doreşte a se scrie într-un mod

ştiinţific, e nevoie de lucrări valoroase care să prezinte corect arta, să fie un sprijin pentru

publicul amator de artă dar şi pentru cercetători.

185 Biserici din lemn, în Transilvania , Anul XLV, p.37.186 Ibidem.187 Ibidem.188 Ibidem.189 Coriolan Petranu, , Bisericile de lemn din Maramureş, în Transilvania, Anul 72, p. 415.

50

5. ARTA POPULARĂ.

O atenţie deosebită a fost acordată în paginile revistei Transilvania artei

populare, în toate ipostazele sale, atât expoziţiilor de artă populară cât şi albumelor

artistice editate în această perioadă, alături de revista Luceafărul , Transilvania va iniţia o

adevărată cruciadă împotriva kitsh-ului şi a produselor de serie care ameninţau să

distrugă tezaurul artistic popular transmis din generaţie în generaţie în rândul ţăranilor

noştri şi va lansa un apel către toţi intelectualii pentru salvarea artei populare şi

constituirea unui Muzeu al Asociaţiunii.

51

Primul studiu ştiinţific dedicat artei ţărăneşti este publicat în numărul 2 al

revistei din 1920 de istoricul de artă George Oprescu. În introducerea articolului său,

autorul face o scurtă prezentare a istoriografiei temei, evidenţiind valoroasa contribuţie a

istoricului Nicolae Iorga şi Tzigara-Samurcaş în contradicţie cu publicaţiile „ superficiale

pline de idei preconcepute şi eronate îngreuiate de un patriotism rău înţeles care alterează

observaţia şi întunecă judecata”190. Studii despre arta românească au apărut în ţările

vecine dar acestea deşi se remarcă printr-o metodă superioară de cercetare şi o experienţă

mai bogată, sunt adesea superficiale şi generale. În aceste condiţii este absolut necesar un

studiu pertinent care să pună într-o lumină corectă arta populară românească.

Ce este arta populară? Aceasta este prima întrebare la care trebuie să

răspundă cercetătorul, după George Oprescu arta populară este „orice obiect de

îmbrăcăminte sau de întrebuinţare casnică ori în legătură cu preocupările sufleteşti ale

ţăranului la fabricarea căruia s-a avut în vedere nu numai folosul ci şi preocuparea unei

plăceri prin forma sau împodobirea lui, fie că a fost făcut de ţăranul însuşi, fie că a fost

făcut de un meşteşugar din sat”191.

De unde vine această preocupare pentru înfrumuseţarea obiectelor ce-l

înconjoară pe ţăran? Originea acestei tendinţe este diversă: darul înnăscut pentru frumos

– bunul gust - ; un sentiment puternic, dorinţa de a face plăcere printr-un dar deosebit,

sentimentul religios, dorinţa de a lăsa o amintire urmaşilor, sărbători şi ceremonii unice în

viaţă (botezul, nunta, înmormântarea) sunt stimulente în creaţia artistică populară. Fiecare

obiect în parte are povestea sa proprie, unele sunt realizate după modele transmise din

timpuri străvechi din generaţie în generaţie, altele sunt imitaţii imperfecte ale unor

produse de artă cultă.

Aşezarea geografică la interferenţa Occidentului cu Orientul a generat o

experienţă etnografică inedită şi o bogăţie extraordinară a motivelor. Iată cum vede

George Oprescu rolul fondului tracic şi al influenţelor ulterioare în arta populară

românească: „pe fondul primitiv de sentimentalitate, de impresionabilitate şi sensualitate

tracă – era poezie până şi în beţia tracului, a spus Renan – şi de echilibru şi armonie

romană, se adaogă multiple influenţe posterioare, unele mai profunde, altele mai

neînsemnate, cari fac din manifestările noastre, mai ales artistice, lucruri aşa de preţioase 190George Oprescu, Arta ţărănească la Români, în Transilvania, Anul LI, p. 860.191 Ibidem, p. 862.

52

şi demne de studiat.”192 Materialul este imens, deşi unele materiale s-au pierdut tezaurul

artistic popular este de o bogăţie uimitoare, el trebuie studiat şi valorificat aşa cum se

cuvine.

Unul dintre domeniile cele mai spectaculoase în arta populară este

broderia, artă practicată atât de ţărănci cât şi de doamnele din rândul boierimii. Broderiile

româneşti se remarcă „prin desemnul precis şi fin, reprezentând uneori ornamente

geometrice, alteori flori, rar animale, stilizate în aşa chip încât să impresioneze şi privite

de aproape, prin linia lor, prin armonia culorilor îmbinate cu gust, uneori cu o îndrăzneală

de pictor experimentat, şi de departe prin pata colorată şi prin alternarea acestor pete ori

„câmpuri” cu spaţiile nebrodate.”193 Ceea ce este remarcabil este şi varietatea

extraordinară a modelelor, acestea diferă adesea de la sat la sat, dând individualitate

fiecărei regiuni în parte. Cât despre influenţele străine , George Oprescu este de acord că

acestea sunt extrem de numeroase, şi se pot observa la o analiză comparativă broderia

populară din ţările vecine şi nu numai : „limita apuseană a acestui stil artistic azi începe la

Adriatica, taie Ungaria şi se îndreaptă spre nord prin Rusia, ocolind provinciile baltice,

dar cuprinzând Finlanda, Suedia şi Norvegia”194. Fiecare popor în parte a îmbogăţit

fondul comun conform geniului său propriu, iar româncele au reuşit să creeze o varietate

extraordinară de motive, armonie de culori şi fineţe egalată doar de broderiile asiatice.

Costumul ţăranului ar părea sărăcăcios fără broderie, aceasta este prezentă

atât pe piesele costumului bărbătesc cât şi a celui femeiesc. Cele mai fine broderii se

întâlnesc pe maramele ţărăncilor noastre, adevărate opere de artă în borangic.

Pe măsură ce anumite piese de îmbrăcăminte – cojocul de piele spre

exemplu – devin produse de meşteşugar, acestea îşi pierd caracterul regional trebuind să

satisfacă un public răspândit pe un teritoriu mai vast, căpătând astfel o formă

intermediară.

Alături de broderie, articolul tratează pe larg ţesăturile, crestăturile în

lemn, ceramica, arhitectura concluzionând că „deşi sunt desigur popoare, cari pe unul sau

altul din tărâmurile vieţii artistice ne întrec: Saşii au o ceramică mai variată şi mai

conştienţios lucrată; Balcanicii covoare mai bine ţesute şi de mai îndemânare făcută;

192 Ibidem, p. 863193 Ibidem, p. 971.194 Ibidem, p. 973.

53

Macedonenii şi chiar unii dintre Slavii dalmatini broderii mai fine. Nici unul însă din

aceste popoare nu se poate lăuda, că în mai toate ramurile artei populare să fi produs

lucruri aşa de remarcabile ca noi. În monotonia şi meschinăria vieţii zilnice, ţinând mai

ales seamă de mizeriile ce a avut să îndure în cursul istoriei sale, poporul român a

introdus totdeauna zâmbetul alinător al artei”

Din păcate însă gustul îndoielnic al mahalalelor oraşelor pătrunde tot mai

mult şi la sate, unde mulţi dintre ţărani renunţă la „vechituri” în favoarea produselor

industriale moderne, pierzându-se arta naţională. În aceste condiţii iubitorilor artei

populare le revine misiunea de a păstra tot ceea ce a mai rămas şi nu întreţinerea

artificială a artei populare care „uşor se va comercializa, adică va face concesii

detestabile publicului cumpărător”195.

Articolul se încheie cu un apel către toţi iubitorii artei ţărăneşti: „Să

strângem dar fiecare din noi cât putem şi de unde putem, sistematic şi cu râvnă”196, apel la

fel de actual şi pentru noi.

În nr. 11 al revistei Transilvania din 1905, este publicată o scurtă recenzie

a lucrării profesorului Dimitrie Comşa „ Album artistic”197 Albumul se bucură de o

excelentă realizare din punct de vedere tehnic fiind publicată cu sprijinul „Reuniunii

române de agricultură din comitatul Sibiului”, care de altfel l-a însărcinat pe profesorul

Dimitrie Comşa cu realizarea unui album cu modele de ţesături şi cusături româneşti.

Deşi autorul recenziei se alătură presei româneşti care a lăudat în cor

apariţia în cauză, nu poate să nu remarce importanţa pe care o astfel de lucrare o are şi

misiunea pe care trebuie să o îndeplinească: „ Dar cum albumul din chestiune nu e

chemat numai să păstreze modelele adevărate şi originale ale artei româneşti de broderii

şi ţesături, ci mai vârtos de a servi şi altora de model şi de a îndrepta întreaga noastră artă

de această natură pe o cale curat românească, credem că o analiză a modelelor cuprinse în

acest albume prima noastră datorinţă”198

Această analiză scoate la iveală punctele tari ale albumului, dintre care de

remarcat este munca depusă de autor şi valoarea artistică a lucrării, dar şi pe cele slabe:

prezenţa unor modele care nu sunt autentice româneşti sau a unor imitaţii după produsele 195 Ibidem, p. 990.196 Ibidem.197 Un „Album artistic”, în Transilvania, Anul XXXVI, pp. 115-117.198 Ibidem.

54

industriale, faptul că reproducerile nu pot fi folosite ca modele, pentru ca femeile să poată

lucra după ele şi nu în ultimul rând albumul este foarte scump pentru a pute fi cumpărat

de femeile de la sate. În consecinţă se recomandă editarea în tabele cu modele ce se pot

cumpăra şi separat.

În urma analizei minuţioase a albumului, este realizată o listă cu cele mai

autentice şi mai frumoase modele de broderie şi ţesături autentice româneşti, acestea se

remarcă mai ales prin: „Figurile geometrice în linii admirabil de regulate şi variate, apoi

armonia în care sunt combinate culorile acestor figuri”199. Aceste modele sunt

recomandate cu căldură spre a fi reproduse şi popularizate, la polul opus se află o listă cu

acele modele care fie nu sunt de origine românească fie sunt imitaţii ieftine ale unor

produse industriale, acestea din urmă nu sunt recomandate spre a fi reproduse pe viitor.

Deşi sunt scoase în evidenţă şi anumite lipsuri, articolul este favorabil

lucrării profesorului Dimitrie Comşa şi încearcă să trezească interesul cititorilor pentru

conservarea şi promovarea artei populare româneşti autentice, un tezaur pe care satele

noastre îl mai păstrează dar care este ameninţat atât de asaltul produselor industriale dar

şi de răspândirea unor modele care nu sunt specifice româneşti şi care riscă să

contamineze arta populară românească, iar ceea ce este şi mai grav adesea aceste modele

pătrund chiar prin intermediul unor albume artistice cum este şi cel al profesorului

Dimitrie Comşa , astfel că încă odată revista îşi face datoria.

Activitatea etnografică a profesorului Dimitrie Comşa s-a concretizat în

anul 1909 într-un nou album artistic „Crestături în lemn”, pe care Oct. C. Tăslăuanu în

revista Transilvania îl prezintă ca pe „o revelaţie pentru arta noastră decorativă”200.

Albumul realizat de profesorul Dimitrie Comşa cuprinde 243 de obiecte descoperite de

etnograf în satele transilvane, majoritatea fiind obiecte de uz casnic în special furci de

tors, 113 obiecte. Din păcate din acest album lipsesc mobilele, ornamentaţiile de la casele

şi bisericile din lemn, iar crucile şi porţile sunt slab reprezentate. În ciuda acestor lipsuri

autorul articolului consideră că materialul cules de d-l Comşa este deosebit de valoros, iar

activitatea sa trebuie continuată de cei mai tineri pentru Muzeul Asociaţiei; „ datoria

noastră a cărturarilor e să studiem cu sârguinţă să adunăm cât mai repede obiecte vechi de

199 Ibidem , p. 116.200 Oct. C. Tăslăuanu, Crestături în lemn – Albumul prof. Dimitrie Comşa, în Transilvania, Anul XL, p 162.

55

artă ţărănească în cari trăiesc cele mai alese însuşiri ale poporului nostru şi să ne străduim

a crea pe această temelie arta naţională a viitorului”.201

Oct. C Tăslăuanu atrăgea astfel atenţia contemporanilor săi asupra

pericolelor care ameninţă arta populară şi asupra necesităţii organizării unui muzeu de

artă populară care să păstreze specificul artei populare româneşti, artă ce trebuie să

constituie izvorul artei culte, izvor fără de care arta românească nu se va putea impune în

arta lumii: „ din formele naive şi primitive ale artei ţărăneşti se va putea naşte arta

naţională superioară care e chemată să cucerească neamului nostru un loc de cinste în arta

omenirii. Se aşteaptă numai artişti născuţi din sânul poporului nostru, cu simţ pentru arta

poporală şi înzestraţi cu talente mari pentru a crea opere de artă cari să poarte pecetea

sufletului românesc şi al însuşirilor lui artistice”202.

Un eveniment deosebit în viaţa culturală a Sibiului l-a reprezentat fără

îndoială expoziţia de artă poporală românească organizată de prof. I.D. Ştefănescu şi

Dimitrie Comşa în muzeul Astra din Sibiu în 1925.203 Evenimetul s-a bucurat de aprecieri

unanime, iar redactorii Transilvaniei, redau un articol publicat de Emil Sigerius şi Dr.

Hans Wühr în revista germană S.D. Tageblatt, preferând astfel să prezinte cititorilor un

punct de vedere independent.

Aprecierile celor doi sunt elogioase, expoziţia se remarcă atât prin

valoarea artistică a exponatelor cât şi prin valoarea lor istorică, căci „ începuturile artei

poporale se pierd în amurgul celor mai vechi vremuri”204 , gustul ţăranului român este

desăvârşit, culorile sunt armonios îmbinate, plăcute ochiului, ele transmit privitorului o

stare de bine.

Dr. Hans Wühr face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei artei româneşti

care sintetizează influenţele bizantine şi renascentiste cu arta populară, iar rezultatul este

spectaculos: o diversitate extraordinară de stiluri şi forme ce dau artei populare româneşti

o originalitate aparte. Din arta populară îţi trage seva şi arta cultă , iar expoziţia a oferit

publicului ocazia de a admira şi câteva tablouri de mici dimensiuni ale lui Nicolae

201 Ibidem, p. 170.202 Ibidem p. 162203 Cum au scris cunoscătorii de artă străini despre expoziţia I.D Ştefănescu-D. Comşa, în Transilvania, Anul 56, p. 594.204 Ibidem.

56

Grigorescu, câteva lucrări de Verona, şi patru tablouri ale unui pictor sibian Honoriu

Boicescu205.

Publicul este îndemnat să viziteze expoziţia, în care dl. I.D. Ştefănescu „ a

adunat cu gustul său estetic exemplele cele mai clare şi mai frumoase ale istoriei de artă

românească şi ne-a prilejuit astfel o privire generală clară în evoluţia arte

IV. CONCLUZII

Presa românească din Transilvania a jucat un rol crucial în lupta pentru

emancipare naţională şi unitate culturală a românilor ardeleni. Prin intermediul presei s-a

dus o campanie susţinută pentru promovarea valorii în toate domeniile artistice şi pentru

sprijinirea artiştilor şi intelectualilor români.

În peisajul publicistic transilvănean, presa sibiană a jucat un rol deosebit

de important. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sibiul a devenit cel

mai important centru cultural al românilor din Transilvania, pentru că aici se afla sediul

central al Astrei şi al Partidului Naţional Român, aici apăreau câteva dintre cele mai

importante publicaţii din Transilvania, vom aminti aici doar câteva : Telegraful Român,

Tribuna, Transilvania, Tribuna Literară, Luceafărul. Numeroase asociaţii şi societăţi

culturale vor anima viaţa artistică a oraşului, dintre acestea s-au remarcat prin activitatea

depusă: Societatea pentru Fond de Teatru Românesc şi Reuniunea de muzică şi cântări.

Ele au reuşit să organizeze numeroase spectacole de teatru şi concerte pentru publicul

român din Sibiu şi nu numai.

Revista „Transilvania” ca organ oficial al Astrei şi-a asumat o misiune

extrem de importantă aceea de a trezi conştiinţa românească în rândul maselor şi de a

realiza unitatea culturală fără de care unitatea politică nu ar fi fost posibilă. În aceste

condiţii linia directoare a revistei este bine stabilită, iar reflectarea în paginile revistei a

vieţii culturale şi artistice va avea un scop foarte precis, educaţia artistică a maselor şi

culturalizarea lor. Pentru a putea aprecia actul artistic, publicul trebuie educat, trebuie

învăţat să guste arta adevărată, acea artă care înalţă sufletul.

205 Ibidem, p. 596.

57

În opinia redactorilor revistei, nu există artă în afara moralei, orice formă

artistică care nu serveşte societăţii trebuie respinsă. Această opinie o regăsim atât în

articolele ce dezbat probleme teoretice, cât şi în articolele dedicate diferitelor evenimente

din viaţa artistică locală, naţională sau internaţională. Revista îşi asumă cu multă

seriozitate rolul de „educator al poporului” şi în această calitate va recomanda publicului

doar acele spectacole şi evenimente artistice care merită a fi apreciate.

Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de promovarea limbii şi

spiritualităţii româneşti, dar şi a valorilor morale este teatru, de aceea în paginile revistei

Transilvania subiectul revine constant atât în spaţiul rezervat cronicilor cât şi în articole

speciale dedicate unor maeştri de renume precum: Zaharia şi Olimpia Bârsan, Notara sau

teatrului sătesc.

Cronicile teatrale sunt realizate de redactori competenţi, remarcăm aici

doar câţiva dintre ei : Ioan Breazu, Nicolae Băilă, Horia Petra-Petrescu, Ioan Negoiţescu,

Vladimir Nicoară. Stagiunile teatrelor bucureştene sau ale naţionalului clujean sunt

analizate critic, atât ca şi prestaţie artistică dar mai ales ca repertoriu. Din păcate cu mici

excepţii teatrele fac concesii gustului unui public needucat, mare consumator de comedii

ieftine de genul celor ce rulau în epocă pe marele ecran.

O atenţie deosebită se acordă dramaturgiei naţionale, era nevoie de piese

româneşti care să dezbată problemele societăţii, să înalţe spiritul spectatorilor. În

încercarea de a susţine tinerii dramaturgi, în 1937, revista Transilvania va lansa un

concurs de piese teatrale pentru diletanţi inspirate din viaţa satelor, piese uşoare destinate

publicului de la sate. Teatrele de amatori au devenit în timp adevărate rampe de lansare

pentru tinerii actori, Societatea pentru un Fond de Teatru va pune în scenă sute de

spectacole, repertoriul va fi ales cu atenţie. În sprijinul trupelor de amatori revista va

publica un adevărat canon al pieselor recomandate a fi reprezentate ţăranilor.

Pentru că mult timp teatru a fost asociat cu circul şi comedia, trebuia ca

această mentalitate să fie schimbată, în locul comediilor de o moralitate îndoielnică

trebuiau prezentate maselor piese inspirate din viaţa lor, piese care să conţină şi o

învăţătură morală. În toate despărţămintele Astrei se vor intensifica eforturile pentru

organizarea de spectacole pentru ţărani şi chiar de înfiinţarea unor trupe de amatori

formate din ţărani. O astfel de trupă a repurtat un succes deosebit pe scena naţionalului

58

clujean cu o piesă inspirată din viaţa de zi cu zi. Încă odată se demonstra faptul că

repertoriul naţional era înţeles şi apreciat de orice categorie de public.

Alături de teatru, muzica a fost unul din domeniile artistice ce şi-a găsit

ecoul în paginile revistei. Cititorii erau informaţi despre spectacole de operă, concerte,

viaţa şi opera unor muzicienii români sau străini prin intermediul articolelor din cadrul

rubricii Cronica. Alături de acestea apar şi articole de fond, având ca subiect istoria

muzicii, activitatea unor societăţii culturale sau comentarii pe marginea unor articole

apărute în presa străină.

Unul dintre obiectivele iubitorilor muzicii a fost înfiinţarea unei opere

naţionale, care să polarizeze viaţa muzicală. După Marea Unire vor lua fiinţă Opera

Naţională din Cluj şi cea din Bucureşti, ambele vor deveni în scurt timp adevărate focare

de cultură. La fel ca şi în teatru se încearcă crearea unor spectacole de operă care să

valorifice minunatul tezaur al muzicii şi spiritualităţii româneşti. Astfel apar adevărate

capodopere: Seara mare, La seceriş, Şezătoarea de Tiberiu Brediceanu sau Năpasta lui

Sabin Drăgoi, adaptare lirică a piesei omonime al lui I.L. Caragiale.

Datorită eforturilor unor muzicienii precum: Gheorghe Dima, Tiberiu

Brediceanu şi Iacob Mureşianu, doinele şi cântecele populare au fost culese şi valorificate

într-un mod excepţional. Pe aceiaşi linie se remarcă Ciprian Porumbescu şi George

Enescu, cel care va face cunoscută muzica românească pe plan mondial. Alături de

George Enescu, pe scenele lirice ale lumii, s-au remarcat o serie de cântăreţi români care

prin calităţile vocale şi talentul artistic, au făcut celebră şcoala românească de canto.

Publicul român nu era doar mare amator de spectacole de operă şi

concerte, în Transilvania şi Banat vor activa peste 200 de coruri şi fanfare româneşti, a

căror bogată activitate va contribui la dezvoltarea gustului estetic şi spiritului critic în

rândul publicului. Cititorii se pot informa din paginile revistei despre ultimele creaţii

muzicale sau despre viaţa şi opera unor mari compozitori precum Beethoven, sau

controversatul Richard Wagner.

Analizând articolele având ca subiect artele plastice nu putem să nu

observăm un oarecare patriotism local. Pictorului sibian Octavian Smigelschi i se dedică

un spaţiu generos, ceea ce este absolut normal, pentru că el este recunoscut chiar de către

cei mai reputaţi critici de artă ca unul dintre cei mai talentaţi artişti ardeleni. Nu sunt

59

omişi nici alţi artişti din Transilvania; pictorii: Elena Popea, Gh. A Mateiu, gravorii:

Nicolae Barna şi Victor A. Constantinescu, sau sculptorul Cornel Medrea se bucură de

articole elogioase.

Colaborarea lui George Oprescu, unul dintre cei mai reputaţi istorici şi

critici de artă români, va da un plus de valoare secţiei artistice a revistei. Un observator

imparţial, Oprescu nu se sfiieşte să critice atunci când consideră că este necesar anumite

aspecte ale operei unor artişti chiar dacă este vorba de Nicolae Grigorescu, pe care îl

admiră în mod deosebit. Pentru a-şi îndeplini însă rolul de educator al poporului, revista

trebuia să ofere cititorilor săi articole de o înaltă ţinută ştiinţifică. Arta naţională este

subiectul preferat, fie că este vorba de scurte articole biografice, fie că este vorba despre

expoziţii ale artiştilor români în ţară sau străinătate.

Dintre pictorii consacraţi cea mai mare atenţie îi este acordată lui Nicolae

Grigorescu, a cărui creaţii sunt alese şi pentru ilustrarea revistei. Considerat pictorul

nostru naţional, Grigorescu este prezentat publicului nu numai ca un artist desăvârşit ci şi

ca un model moral, un artist care nu a făcut concesii gustului public, ci şi-a urmat

consecvent vocea interioară.

Cu deosebită atenţie sunt urmărite expoziţiile pictorilor noştri, în special

cele din străinătate, pentru că prin intermediul lor arta românească se poate face

cunoscută peste hotare. Bienala de la Veneţia sau Expoziţia de artă românească de la

Paris din 1925, când sunt expuse şi creaţii ale artei populare.

Două articole atrag în special atenţia pentru că încearcă să descopere ce

impresie au lăsat peisajele româneşti şi oamenii acestor locuri pictorilor străini care au

vizitat ţările române, în ce măsură aceştia au fost impresionaţi de acestea, şi ce anume au

remarcat ei ca fiind specific meleagurilor noastre. Atât Ioan C. Băcilă cât şi George

Oprescu au remarcat poezia şi pacea pe care le emană lucrările lui Hector de Béarn şi

respectiv Jules Jacot-Guillarmod. Adesea redactorii revistei preferă să reproducă aprecieri

ale unor critici străini pentru a evidenţia valoarea incontestabilă a artiştilor noştri.

Şi dacă artiştii noştri plastici se bucură de recunoaştere peste hotare, nici

arta populară românească nu este cu nimic mai prejos ea completează în mod admirabil

arta cultă. Însă arta populară este în pericol, modernismul pătrunde rapid în sate, modele

autentice ale broderiilor româneşti sunt înlocuite cu imitaţii ieftine, obiecte de artă

60

populară de o valoare deosebită sunt în pericol de a fi distruse. Astra intervine făcând

apel la toţi intelectualii români pentru a recupera aceste valori pentru Muzeul

Asociaţiunii.

Cu deosebită încântare este prezentată în paginile revistei apariţia unor

albume de artă populară, care deşi înregistrează unele lipsuri, aduc o imensă contribuţie

la studiul şi conservarea artei populare. Datorită Astrei şi revistei Transilvania s-au

intensificat cercetările etnografice, au fost salvate astfel nenumărate obiecte de artă

populară, cântece şi obiceiuri.

Se făcea însă resimţită lipsa unor lucrări de specialitate, cercetările

etnografice erau încă la început, multe articole nu se ridicau la nivelul ştiinţific cerut, dar

erau un pas înainte, pentru că chiar şi dintr-un astfel de demers se pot trage foloase.

Dacă în domeniul artelor minore existau totuşi lucrări pertinente, o lipsă

majoră se făcea simţită în domeniul arhitecturii, artă ce începe să sucite interesul

redactorilor sub două aspecte, arta universală prin corespondenţe din străinătate şi

arhitectura bisericilor de lemn transilvănene, multe din ele pe cale de dispariţie.

Redactorii revistei urmăresc cu atenţie viaţa artistică şi ori de câte oi

consideră necesar publică articole elogioase sau dimpotrivă critice, asumându-şi astfel

rolul de formator de opinie, de educator al poporului. Un popor se poate ridica doar prin

educaţie, iar educaţia artistică este absolut necesară, numai un public avizat va putea să

guste arta adevărată, să discearnă între valoare şi non-valoare.

VI. BIBLIOGRAFIE

1. LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL

Bărbulescu, Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Istoria României, Bucuresti,

2002

Băcilă, Nicolae, Istoria modelelor culturale europene, Ed. CD Pres, Bucureşti

2008

Boia, Lucian, Istorie si mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997;

Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2002;

61

Le Breton, J. M, Europa Centrală si Orientală între 1917 si 1990, Bucureşti,

1996

Buzatu, Gheorghe. Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948, Bucureşti, 1999;

Duţu, Alexandru, Cultura românească în civilizaţia europeană modernă,

Bucureşti ,1978.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor,Bucureşti, 1992,

Giurescu, Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967

Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Bucuresti, 1999

Ornea Zigu, Tradiţionalism si modernizare în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980

Petcu, Marian, Istoria presei româneşti. Editura Tritonic, Bucureşti 2003

Pop I. Aurel, Românii si România. O scurtă istorie, Bucureşti, 1998

Popa, Mircea şi Taşcu, Valentin, Istoria presei româneşti din Transilvania, Ed.

Tritonic, Bucureşti 2003

Răduică, G., Răduică, N., Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti,

1995

Ruffini ,M., Istoria românilor din Transilvania, Bucureşti, 1993

Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la

democraţie la dictatură, Bucureşti, 1996

XXX. Reviste româneşti de cultură din Transilvania interbelică, Presa

Universitară Clujeană 2001

XXX, Publicaţiile periodice româneşti, Ed. Academiei

Studii şi articole

Birta, Radu, Primele ziare româneşti în Transilvania, R.B.I. 2003, nr1, p 28-32.

Curticeanu, Doina, Din istoria presei din Transilvania, în B.C. 2004, nr. 24, p.

17-21

Ivănuş, Dan, Presa românească sibiană în perioada interbelică, Sargetia 1997-

1998, nr 2, p 539-549

Radu, Sorin, Consideraţii privind structura şi organizarea presei româneşti în

Transilvania în perioada interbelică, în Apulum 1996, 33, p 214-221

62

2. BIBLOGRAFIE SPECIALĂ

Educaţia artistică:

Blaga, Iosif, „Principiile artei moderne” în Transilvania, Anul XXXV ,

1904, pp. 202-217.

Criticul francez Ferdinand Brunetiére despre artă şi morală, în

Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 74-76.

Ce scrie esteticianul Volkelt despre artă, morală şi cultură, în

Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 76-81.

Educaţia artistică în şcoală, în Transilvania, Anul 57, 1926, pp.48-53.

Teatru:

Agârbiceanu, Ion, Din turneul Zaharia Bârsan, în Transilvania, Anul 56,

1925, pp. 160-164.

Băilă Ion, Teatrele de dramă şi comedie, în Transilvania, Anul LIII, 1922, pp.

604-607

Băilă, Nicolae, Teatrul de Vest , în Transilvania, Anul 59, 1928, p 946.

Breazu, Ioan, Iepuroii de Corenliu Axente, în Transilvania , Anul 73, 1942,

pp. 209-214

Breazu, Ioan, În loc de cronică dramatică, în Transilvania, Anul 73, 1942, pp.

65-69.

Breazu, Ioan, Teatrul ţărănesc-Consideraţii cu prilejul experienţelor de la

Cluj, în Transilvania, Anul 65, 1934, pp. 87-93.

Ghibu Onisifor, Artist şi dascăl, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 164-173.

In memoriam Olimpia Bârsan, în Transilvania, Anul 66, 1935, p. 397.

Maestrul Nottara, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 39

Negoiţescu, Ioan, Viaţa artistică la Sibiu, în Transilvania, Anul 74, 1943,

pp.288-291

63

Negoiţescu, Ioan, Teatrul German din Sibiu, în Transilvania, Anul 73, 1942,

pp. 896-897.

Nicoară, Vladimir Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 940

Nicoară, Vladimir,Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, 1929, pp.55-

61.

O listă de piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul 58, 1927, pp.

156-157

Petra- Petrescu, Horia, O mare primejdie comună pornografia în teatru, în

Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 173-185.

Petra-Petrescu, Horia, Piese teatrale vrednice de jucat, în Transilvania, Anul

60, 1929, pp. 43-45

Petra-Petrescu, Horia, Piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul

68, 1937, pp. 94-95.

Petra-Petrescu, Horia, Cum au vrut să ne maghiarizeze prin teatru, în

Transilvania, Anul 57, 1926, pp. 194-198.

Teatrul sătesc, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 198.

Muzică:

Băilă, Ion, Opera română, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp. 603-604.

Beethoven, în Transilvania, Anul 58, 1927, p. 121

Breazu, Ion, Cultul lui Richard Wagner la români, în Transilvania, Anul 73,

1942, p. 381-393.

Ciortea, Tudor, Ardelenii în muzică, în Transilvania, Anul 73, 1942, pp. 596-

602.

Corurile şi fanfarele române din Banat, în Transilvania, Anul 58, 1927, pp.

240-241.

Cosma, Lucia, , Opera română la Sibiu, În Transilvania, Anul 73, 1942, pp.

626-633.

Cosma, Lucia, Epoca clasică vieneză şi sudestul european, în Transilvania ,

Anul 74, 1943, pp. 302-305.

64

Dr.Tiberiu Brediceanu a împlinit 60 de ani, în Transilvania, Anul 69, 1938, p.

137.

Muzica lui Beethoven în vechiul regat, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp

101-102.

Muzica şi compozitorii români ai Transilvaniei, în Transilvania, Anul 58,

1927, pp. 238-240.

O nouă stea română: cântăreaţa d-na Letiţia Piraccini, născ. Anuşca, în

Transilvania, Anul 56, 1925, p.300.

O nouă cântăreaţă română, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 301

O problemă pentru compozitorii şi criticii muzicali români, în în Transilvania,

Anul 55, 1924, pp. 183-184.

Oancea, Nicolae, Concertul institutorilor cehi din Praga la Sibiu, în

Transilvania, Anul 55, 1924, pp. 133-134.

Petrescu-Petra, Horia, Beethoven şi Shimmy ,în Transilvania, Anul 55, 1924, p

213.

Tiberiu Brediceanu, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 126.

Viaţa maestrului George Enescu, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp. 779-

783.

Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 59, 1928, pp.

938-940.

Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, 1929, p.

726.

Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 60, 1929, pp.

64-65.

Arte plastice:

Arta românească la expoziţia de la Munchen, în Transilvania, Anul XLV,

1914, p. 199

Băcilă, C. Ioan, Pictori francezi prin ţara noastră (1828-1856)”, în

Transilvania , Anul LIV, 1923, pp. 203-209.

65

Băilă, Ion, Scrisori din Bucureşti, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 418.

Băilă, Ion, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72, 1941, pp. 328-329.

Chipuri din sat, în Transilvania, Anul 73, 1942, p.119.

Cum e lăudat în Franţa un pictor român, în Transilvania, Anul 58, 1927,

p.119

Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, Anul XXXIV, 1903, pp.

202-204

Expoziţia tinerimii artistice, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 200.

Gogâlea, Dorin, Octavian Smigelschi, în Seria Personalia, Nr 1, Sibiu 2006.

Grigorescu apreciat în străinătate, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 199.

Luchian, în Transilvania, Anul 55, 1924, p. 174.

Muşlea, Ion, Gravuri în linoleum, în Transilvania, Anul 74, 1943, p. 402.

O expoziţie românească la Paris, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 320

Oprescu, George, Aventura ardeleană a unui pictor elveţian, în Transilvania,

Anul 74, 1943, pp. 881-885.

Oprescu, George, Bienala din Veneţia , în Transilvania, Anul 73, 1942, pp.

633-636.

Oprescu, George, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72, 1941, p. 408-410.

Oprescu, George, Fuga în Egipt, în Transilvania, Anul 72, 1941, pp. 675-678.

Oprescu, George, Nicolae Grigorescu, în Transilvania, Anul LIII, 1922, p

347-365.

Oprescu, George, Octavian Smigelschi desenator, în Transilvania, Anul 75,

1944, pp. 816-818.

Petrescu-Petra, Horia, Lina cu mărgelele, în Transilvania, Anul 55, 1924,pp.

150-151.

Pictorul Gh. A. Mateiu, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 157.

Românii la expoziţia internaţională XIV-a din Veneţia, în Transilvania, Anul

55, 1924, p. 264.

Sculptorul Cornel Medrea, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 157.

Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor, în Transilvania, Anul 55,

1924, pp. 565-567

66

Stanca, Radu, Pagini de artă de H.K. Zambaccian, în Transilvania, Anul 74,

1943, pp. 785-789.

Arhitectură:

Biserici din lemn, în Transilvania , Anul XLV, 1914, p.37.

Densuşianu, B., Densuşiu, în Transilvania, Anul XL, 1924, pp. 85-93

Miloia, Ioachim, , Subiaco, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 577-585

Petranu, Coriolan, , Bisericile de lemn din Maramureş, în Transilvania, Anul

72, 1941, pp. 415-417.

Petranu, Coriolan, Monumente de artă cehoslovacă, în Transilvania, Anul 59,

1928, pp. 323-326.

Artă populară:

Cum au scris cunoscătorii de artă străini despre expoziţia I.D Ştefănescu-D.

Comşa, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 594-596.

Oprescu, George, Arta ţărănească la Români, în Transilvania, Anul LI, 1920

p. 860-890.

Tăslăuanu, C. Octavian, Crestături în lemn – Albumul prof. Dimitrie Comşa,

în Transilvania, Anul XL, 1909, p 162-171.

Un „Album artistic”, în Transilvania, Anul XXXVI, 1905, pp. 115-117.

67