Date post: | 10-Nov-2023 |
Category: |
Documents |
Upload: | independent |
View: | 1 times |
Download: | 0 times |
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”
ALBA IULIA
FACULTATEA DE ISTORIE
„Aspecte ale vieţii artistice reflectate
în paginile revistei Transilvania
între anii 1900-1946“
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. AL. CORNEL TATAI-BALTĂ
DOCTORAND:
FĂRCAŞ PARASCHIVA
1
ALBA-IULIA
2010
CUPRINS
I INTRODUCERE……………………………………………………………………..3.
II. EDUCAŢIA ARTISTICĂ …………………………………………………….…...6.
III. ASPECTE ALE VIEŢII ARTISTICE REFLECTATE ÎN PAGINILE
REVISTEI TRANSILVANIA 1900-1946
1. TEATRUL..........................................................................................8.
2. MUZICA...........................................................................................15.
3. ARTELE PLASTICE.......................................................................23.
4. ARHITECTURA..............................................................................34.
5. ARTA POPULARĂ.........................................................................37.
IV. CONCLUZII.............................................................................................................41.
V. BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................44.
2
I. INTRODUCERE
„Istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasa pagina din istoria
Ardealului de o suta si mai bine de ani încoace”1 spunea marele nostru istoric Nicolae
Iorga. Este cu atât mai frumoasă cu cât a fost mai dificil de creat o presă românească în
condiţiile politicii culturale implementate de guvernul maghiar în Transilvania după
constituirea dualismului austro-ungar. Deşi populaţia majoritară în Transilvania, românii
au fost nevoiţi să asiste neputincioşi la împărţirea Imperiului între aristocraţia austriacă şi
1 N. Iorga, Istoria presei românesti, Bucuresti, 1999, p.67.
3
cea maghiară. După Unirea Principatelor (1859), obţinerea Independenţei (1877) şi
proclamarea Regatului României (1881), liderii politici români din Transilvania au
început să ia în calcul posibilitatea unirii politice cu Vechiul Regat, mai ales după
momentul „Memorandumului”. Eşecul Memorandumului îi va determina pe liderii
politici transilvăneni să fie mai deschişi spre propaganda unionistă a guvernului de la
Bucureşti .
După „ Marea Unire” liderii politici transilvăneni au militat pentru
materializarea Rezoluţiei de la Alba Iulia şi asigurarea de drepturi şi libertăţi pentru toţi
cetăţenii noului stat. Pe plan cultural s-a reuşit crearea unor instituţii de prestigiu cum au
fost Opera Naţională din Cluj, Conservatorul şi Teatrul Naţional din Cluj. Activitatea
Astrei s-a intensificat în special în mediu rural, pentru a aduce lumina culturii în casele
ţăranilor.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea Sibiul devine centru al
vieţii naţionale româneşti, aici s-a constituit la 23 octombrie 1861 ASTRA(Asociaţiunea
Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român). În perioada
regimului liberal din Imperiul Habsburgic (1860-1867) la Sibiu s-au desfăşurat
congresele naţionale ale românilor din 1861, respectiv 1863 şi lucrările Dietei din 1863-
1864, în care, pentru prima dată în istoria Transilvaniei, românii deţineau majoritatea
locurilor. După înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania(1869), congresele
acestuia s-au desfăşurat cu regularitate la Sibiu.
În acest context presa devine o armă politică de prim rang. Prin strădaniile
mitropolitului Andrei Şaguna s-au pus bazele Telegrafului român în 1853, cel mai vechi
ziar cu apariţie neîntreruptă din România. În 1868 ASTRA fondează revista Transilvania,
condusă de George Bariţiu, cel care în 1884 va fonda Tribuna, primul cotidian românesc
din Transilvania, care între 1900 şi 1902 va avea si un supliment cultural Tribuna
Literară. Publicistica culturală sibiană se va îmbogăţii treptat cu noi apariţii printre care
se remarcă în special revista „Luceafărul”, mutată în 1906 de la Budapesta.
În perioada interbelică şi-au făcut apariţia 9 reviste de literatură şi cultură:
Transilvania, Craiu Nou, Ausonia, Provincia Literară, Luceafărul,Viaţa Ilustrată, Sibiul
literar, Primăvara Literară, şi Pământ şi Vrajă Ardeleană2. Unele dintre ele au avut o
2 Dan Ivănuş, Presa românească sibiană în perioada interbelică, Sargetia 1997-1998, nr 2, p. 546.
4
existenţă efemeră, altele în schimb cum este cazul Transilvaniei au reuşit să reziste până
după Al Doilea Război Mondial.
Presa românească din Transilvania, indiferent de specificul său, s-a
remarcat printr-o notă comună, cea naţională. Ideea naţională a dominat scrisul românesc
în orice formă se manifestă acesta, era o prioritate impusă de ASTRA şi Partidul Naţional
Român.3 Presa culturală a avut o dublă misiune aceea de a emancipa masele prin cultură
şi de a forma la românii ardeleni o conştiinţă naţională românească.
Emanciparea prin cultură rămăsese, singura cale accesibilă românilor
pentru desfăşurarea luptei naţionale. În contextul condiţiilor istorico-politice ostile ale
dublei asupriri sociale şi naţionale din vremea „maşterului tratament al guvernului
unguresc (...) când românilor abia le era iertat a vorbi şi a scrie româneşte...”4 lupta pentru
emancipare şi unitate naţională de desfăşura pe teren cultural, lupta pentru cultură nu era
altceva decât luptă naţională, iar românii foloseau toate căile şi mijloacele pentru a înşela
vigilenţa guvernelor de la Budapesta şi Viena şi a eluda cenzura şi prohibiţiile impuse de
dualismul austro-ungar, iar presa românească a fost cea care s-a angajat total în această
luptă cu mult devotament şi patriotism
Unitatea culturală reprezintă un alt front al luptei pentru promovarea
idealului unităţii naţionale şi pentru unitatea politică , aşa cum îl proclamau plenar revista
Transilvania ca şi ASTRA al cărui oficios era: „Unitatea culturală şi Trezirea conştiinţei
româneşti în mase”5 asumându-şi vizionar misiunea fundamentală de a semăna conştiinţa
unităţii noastre naţionale şi culturale , de a menţine şi a asigura împlinirea ţelului cardinal
al românilor – unirea politică.
Ca expresie a identităţii naţionale, cultura este o modalitate esenţială de
manifestare a existenţei naţionale şi, totodată de apărare a acesteia. În paginile gazetelor,
învăţaţii vremii surprind relaţia polivalentă dintre cultura naţională şi existenţa naţională.
În viziunea acestora cultura naţională „are să îmbrăţişeze întreaga viaţă naţională în toate
manifestaţiunile ei”6. Cultura naţională era legată organic de conştiinţa naţională, ele se
3 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei româneşti din Tansilvania, Ed. Tritonic, Bucureşti 2003, 534 Dr. Valeriu Branişte, Alexandru de Mocsony, în Transilvania XL, 1909, p. 418.5 Oct. C. Tăslăuanu, Cursurile „Asociaţiunii”, În Transilvania XLV, 1914 p. 166.6 Dr. Valeriu Branişte, Alexandru de Mocsony, în Transilvania XXXIII, 1902, p. 199.
5
intercondiţionează reciproc: conştiinţa naţională este baza culturii naţionale, iar pe de altă
parte conştiinţa naţională este un produs al culturii naţionale.
În evoluţia naţională cultura şi limba au un rol unificator, ele ignoră
graniţele politice, unindu-i pe vorbitori în aspiraţiile lor comune de libertate şi unitate.
Unitatea culturii şi propăşirea ei, ca premise ale unificării politice, sunt apreciate într-un
cadru mult mai larg: ele sunt gândite pe coordonate europene. Existenţa naţională se
conjugă cu dorinţa de emancipare, de integrare în ritmul civilizaţiei celorlalte popoare.
Una din ideile forţă, ce a dominat prima jumătate a secolului XX şi a
înflăcărat imprevizibil activismul tuturor periodicelor româneşti, este convingerea
adâncă, magistral exprimată de revista Transilvania şi însuşită unanim, a fost aceea care
considera „unitatea culturală antemergătoare tuturor unităţilor.”7 Acesta reprezintă
principiul care a însufleţit ideologia şi acţiunile tuturor publicaţiilor şi personalităţilor
vremii.
Prin toate strădaniile ei revista Transilvania urmărea „unitatea culturală şi
trezirea conştiinţei româneşti în mase”8. Prin intermediul revistei s-a stimulat viaţa
literară, au fost aduse în faţa publicului modele de viaţă ştiinţifică şi literară. Totodată
Astra a iniţiat şi organizat lucrările pentru elaborarea primei enciclopedii româneşti care
avea să pună în faţa lumii întregi aspectele cele mai semnificative ale modului nostru de a
fi, ale tezaurului nostru material şi spiritual. Începând cu anul 1900, Astra a editat seria
Biblioteca poporală, special adresată ţăranului român, pentru ca să-l ridice, să-i
înnobileze spiritul şi judecata morală. De-a lungul anilor seria a numărat 296 de titluri,
dintre care unele cu valoare de unicat în istoria noastră literară, prin conţinutul şi
semnătura autorilor lor. Paralel cu publicarea Bibliotecii poporale a început publicarea
unei colecţii dedicată publicului cult numită „ Biblioteca cea mare” , aceasta a cuprins un
nr de 32 de volume, în special lucrări cu caracter ştiinţific.
După Marea Unire, când idealul naţional fusese atins, revista va avea ca
principal obiectiv răspândirea culturii în rândul maselor largi şi cultivarea sentimentului
naţional, fără de care unirea nu putea fi durabilă. Astfel revista devine un „buletin de
tehnică a culturii” ,aşa cum din 1935 notează pe copertă. Scopul declarat al revistei este
acum de a întreprinde o acţiune directă la nivelul familiei ţărăneşti prin intermediul 7 D.P. Popescu, Unificarea limbii literare, în Transilvania XL, 1909, p. 418.8 ? Oct. C. Tăslăuanu, Cursurile „Asociaţiunii”, în Transilvania XLV, 1914, p. 201.
6
educaţiei ştiinţifice , a celei culturale prin intermediul echipelor de teatru sătesc, a celei
morale prin păstrarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi spiritual al ţăranului român.
În peisajul publicistic transilvănean revista Transilvania şi-a asumat o
misiune complexă, aceea de a realiza solidarizarea etnică de care aveam nevoie, de a
contribui la progresul material, social şi spiritual al poporului român din toate clasele şi
din toate ţinuturile, spre o mai bună cunoaştere reciprocă şi realizarea idealului unităţii
naţionale.
Lucrarea de faţă îşi propune să valorifice o sursă mai puţin utilizată de
către istoricii care au studiat fenomenul artistic şi impactul lui în societate. Prin acest
demers nu ne propunem doar o simplă inventariere a articolelor despre viaţa artistică,
apărute în revista Transilvania, vom încerca să descoperim criteriile de selecţie a
subiectelor prezentate şi scopul publicării acestor articole. În acest scop am studiat toate
numerele, revistei Transilvania, apărute în perioada 1900-1946. Informaţiile pe care le-
am obţinut în urma acestui demers au fost organizate pe următoarele domenii artistice:
teatru, muzică, arte plastice, arhitectură şi artă populară, pentru ca informaţiile să fie cât
mai accesibile, şi să alcătuim o imagine unitară asupra fiecărui domeniu artistic prezentat
în revistă.
Articolele despre viaţa artistică nu sunt foarte numeroase, unele numere
sunt chiar „sărace” din acest punct de vedere, să avem însă în vedere faptul că spre
deosebire de revista Luceafărul, revistă de cultură prin excelenţă, Transilvania este
organul oficial al Astrei , rol din care decurg o serie de trăsături specifice aşa cum am
arătat mai sus. În aceste condiţii articolele referitoare la viaţa artistică sunt cu atât mai
valorase, căci subiectele sunt alese cu grijă în concordanţă cu orientarea revistei. În
domeniul artistic redactorii Transilvaniei au fost adepţii ideii că arta trebuie să fie morală,
să contribuie la ridicarea societăţii şi nu la pervertirea ei. Articolele au fost cu grijă
selectate astfel încât să prezinte evenimentele culturale şi artistice relevante pentru viaţa
artistică a Transilvaniei, personalităţi de prestigiu ale artei româneşti sau a celei
universale.
7
II. EDUCAŢIA ARTISTICĂ
Care este rolul şi locul artei în societatea modernă?
O întrebare la care vor încerca să răspundă mai multe articole publicate în
paginile revistei. Începând cu 1904, se vor publica o serie de articole având ca tema
istoria artei şi rolul artelor în societatea modernă. Nu doar articolele despre viaţa şi opera
marilor pictori sau cronicile expoziţiilor plastice formează gustul publicului, este nevoie
şi de o iniţiere în estetică şi istoria artelor, astfel publicul amator de artă şi nu numai va
avea criterii de judecată a valorii artistice a operelor de artă.
În numărul 6 al revistei din anul 1904 este publicată disertaţia „ Principiile
artei moderne„ susţinută de Dr. Iosif Blaga la adunarea „Asociaţiunii” de la Timişoara.
Deosebit de interesantă este concepţia autorului disertaţiei „Adevărata artă este aceea
care reprezintă gustul general şi sănătos, sau cu alte cuvinte principiile care cuadrează cu
condiţiile vieţii”9 concepţie pe care revista şi-a însuşit-o pe deplin, şi in spiritul căreia va
milita pentru o artă „sănătoasă”.
Dr. Iosif. Blaga consideră că estetica este absolut necesară unui om cult,
căci cred el: „orice om cult simte îndemnul de a şti tot ce se petrece în sine, cu sine şi
împrejurul său”10. În consecinţă orice om cult trebuie să posede noţiuni de bază din
domeniul istoriei artelor şi esteticii, pentru că numai în acest mod ei se pot opune
„culturii false şi abjecte” care ameninţă să cucerească societatea contemporană. Şi pentru
că: „pentru a aprecia o operă de artă trebuie să ai o anumită cultură”11 autorul face o
scurtă trecere în revistă a evoluţiei artei de la arta primitivă a popoarelor vechi ale
Orientului Antic până la arta modernă.
Arta antică cunoaşte cea mai deplină dezvoltare la greci, susţine Dr. Iosif.
Blaga, deoarece ei au ajuns la acel „grad de dezvoltare spirituală, de artă” 12deoarece
egiptenii cu arta lor „neperfectă” nu au reuşit să redea adevărul deoarece „mintea
egiptenilor nu era aşa de judicioasă şi critică, nu era aşa de aprofundătoare, ca să fie 9 Iosif Blaga, „Principiile artei moderne” în Transilvania , Anul XXXV, p. 203.10 Ibidem, p. 202.11.Ibidem p. 211.12 Ibidem, p. 207.
8
determinată în faţa unui product de artă, a căuta toate condiţiile representării adevărului
pus în artă” 13
La fel ca majoritatea contemporanilor săi, autorul articolului este un mare
admirator al Renaşterii, arta Renaşterii se constituie în etalon, la care se raportează atât
arta medievală cât şi cea modernă. Deşi convins că operele Renaşterii vor rămâne pentru
totdeauna printre cele mai apreciate, remarcă totuşi că „Rămân pe veci admirate şi
gustate până la extas, productele de artă a meşterilor epocei de floare din Renascere. Dar,
nici în epoca de înflorire a renascerii nu se înfăţişau adevărurile în felul cum se
înfăţişează în arta de azi.”14 Pentru că lumea modernă cere artistului să ţină cont de
dezvoltarea culturală a societăţii în care trăieşte şi să prezinte adevăruri veridice, pentru
că „ mintea noastră este pe altă basă şi cu alte mijloace instruită(...) Astăzi cerem dela
şcoală , dela instrucţie, să producă capete critice şi aporfundătoare, de celea cari să nu se
poată mulţămi în faţa chestiunilor cu aprecieri superficiale şi fantastice, ci să străbată în
fiinţa lor internă şi să le aprofundeze.”15 Iată încă un argument în susţinerea ideii că arta
trebuie să servească societatea, căci arta naturalistă care satisface doar instinctul senzual
este o „artă speculantă” , ea nu transformă, nu înalţă sufletul privitorului, ci îl perverteşte,
de aceea consideră autorul articolul că arta naturalistă nu are viaţă.
Arta pentru artă este respinsă cu vehemenţă de redactorii revistei, arta
trebuie să fie morală susţin ei, şi în sprijinul acestei idei în primul număr al revistei din
1925 este publicat un articol despre conferinţa criticului francez Brunetière „Arta şi
morala” din 1898, conferinţă ce pune în discuţie noul curent „ l’art pour l’art” aducând
argumente ce sunt încă valabile. Principala acuză adusă noului curent este imoralitatea
căci consideră Brunetière: „o artă care n-are drept obiect decât pe sine însăş (...) tinde
spre imoralitate.”16 Arta secolului al XVIII, cel puţin cea din prima jumătate a acestuia a
fost o incitaţie la desfrâu, căci se acorda atenţie formei, o formă însă din ce în ce mai
goală de conţinut, iar cine caută cu precădere forma, cade în diletantism, „iar
diletantismul este sfârşitul totodată a întregii arte şi a întregii morale”.17
13 Ibidem.14 Ibidem15 Ibidem, p. 209.16 Criticul francez Ferdinand Brunetiére despre artă şi morală, în Transilvania, Anul 56, p. 74.17 Ibidem, p 76.
9
În acelaşi spirit scrie şi esteticianul Volkelt, în studiul său „ Arta morala şi
cultura”, apărut şi în limba română în 1909. Pentru Volkelt artistul reprezintă un
„ colaborator la cultivarea superioară a omenimei”18 el trebuie să fie animat de dorinţa de
a se înălţa pe sine şi pe ceilalţi prin promovarea valorilor morale. Atunci când creaţiile
artistice încearcă să submineze morala educaţia trebuie să intervină: „Educatorul
poporului, (...) va trebui însă să-şi dea osteneala mai mult să mărească şi nobiliteze simţul
estetic şi conştiinţa morală până într-un grad când prinde rădăcini adânci repulsiunea şi
greaţa faţă de tot ce păşeşte cu un scop vădit, cu scopul de a întărâta la voluptate, fie acest
procedeu secundat de orişicâtă rafinărie artistică.” Nu există artă în afara moralei, cu alte
cuvinte arta trebuie să fie morală, să educe societatea, nu să preamărească depravarea.
Iată încă o pledoarie pentru faptul că arta are o misiune nobilă, de a educa
simţul estetic al societăţii, de a înălţa spiritul spre idei înalte şi nu de a îl coborî . Şi
pentru că numai un public educat poate să aprecieze arta adevărată, el trebuie educat.
Educaţia artistică ar trebui să înceapă în şcoală când elevul ar trebui să studieze istoria
artelor pentru a i se deştepta interesul pentru artă şi respectul pentru opera de artă. Dar se
atrage atenţia asupra faptului că „predarea istoriei artelor în şcoli care să nu se bazeze pe
experienţa proprie a elevului este chiar stricăcioasă”19Ca urmare elevul trebuie să vină în
contact nemijlocit cu opera de artă, aici presa poate să contribuie prin reproduceri de
calitate însoţite de articole avizate, ce vor fi un sprijin preţios celor ce vor să dobândească
o educaţie artistică şi să-şi rafineze gustul.
III. ASPECTE ALE VIEŢII ARTISTICE REFLECTATE ÎN PAGINILE
REVISTEI TRANSILVANIA 1900-1946.
18 Ce scrie esteticianul Volkelt despre artă, morală şi cultură, în Transilvania, Anul 56, p. 76.19 Educaţia artistică în şcoală, în Transilvania, Anul 57, p.48.
10
1.TEATRUL ÎN PAGINILE REVISTEI TRANSILVANIA
Viaţa teatrală a ocupat un loc important în paginile revistei, care a acordat
spaţii generoase atât teatrului cult cât şi teatrului sătesc, în dezvoltarea căruia s-a implicat
activ, „Pentru că mijlocul cel mai eficace de propagandă este spectacolul, iar dintre
spectacole cel dintâi teatru, căci el este cea mai deplină maturitate culturală a unei
naţiuni”.20
În lipsa unor teatre cu tradiţie în Transilvania, redactorii revistei vor fi în
permanenţă cu ochii aţintiţi asupra repertoriului teatrelor bucureştene, ale căror stagiuni
erau prezentate pe larg cu ajutorul corespondenţilor din „ţară”. O atenţie deosebită era
acordată trupelor de amatori dar şi companiilor de teatru care organizau turnee în Ardeal,
popularizându-le spectacolele şi implicându-se în organizarea acestora. Teatru avea un
rol deosebit de important în promovarea limbii şi spiritualităţii româneşti nu întâmplător
guvernul maghiar încerca să pună teatrul în serviciul statului aşa cum afirma Oscar Fodor
în lucrarea Teatrul de provincie în serviciul statului. Teatrul din provincie susţine autorul
nu poate avea altă chemare decât aceea de a „ servi tendinţele de maghiarizare ale statului
maghiar, saturat cu naţionalităţile de sentimente şi limbă străină”21
Un loc aparte în paginile revistei îl ocupă articolele dedicate tendinţelor
moderne în teatru şi pericolelor la care teatrul este expus în lumea contemporană, în
condiţiile răspândirii pornografiei. Astfel în numărul LVI al revistei este prezentat rolul
distructiv pe care pornografia îl are asupra societăţii, protestând împotriva teatrului actual
care „lucrează numai pregătind terenul prostituţiei”22 După zilele de post din tranşee se
constată o supraexcitare sexuală atât în viaţa de zi cu zi cât şi în presă şi producţiile de
artă, ceea ce este cu atât mai mult de condamnat, deoarece „ o operă de artă nu are dreptul
de existenţă dacă nu contribuie cu mult, puţinul ei la prosperitatea genului uman”23 Se
face apoi o trecere în revistă situaţiei deosebit de critice din Europa Occidentală şi din
Statele Unite, unde pornografia a pătruns în teatru, cinematograf şi creaţiile artistice. Cât
priveşte situaţia din Transilvania, autorul consideră că la saşi se găsesc mai puţine piese 20 Ioan Breazu, Iepuroii de Corenliu Axente, în Transilvania LXXIII, p. 209-211.21 Cum au vrut să ne maghiarizeze prin teatru, în Transilvania LVII, p. 626.22 Horia Petra- Petrescu, O mare primejdie comună pornografia în teatru, în Transilvania LVI, p. 173.23Ibidem. p. 175.
11
de teatru pornografice decât la români şi maghiari, punând acest lucru pe seama sângelui
şi a educaţiei şcolare24.
În lupta împotriva pornografiei s-au implicat atât asociaţiile culturale cât şi
personalităţi de seamă ale culturii care condamnă imoralitatea publicaţiilor pornografice
ce ameninţă să zdruncine bazele fundamentale ale societăţii, pentru că „sub scutul
libertăţii presei se permite subminarea sistematică a simţului moral al neamului
românesc”.25 Surse ale imoralităţii sunt considerate însă şi literatura, teatrul,
cinematografia, muzeele anatomice, albumele de nuduri, barurile şi sălile de dans,
anunţurile publicitare.
Teatrul cult
Cronica teatrală devine treptat o rubrică nelipsită din paginile revistei,
înainte de Marea Unire cronica trata stagiunile teatrelor bucureştene, după 1918
stagiunile naţionalului clujan sau spectacolele Teatrului German din Sibiu vor deveni
subiectul predilect al cronicilor, doar anumite evenimente din capitală sau alte oraşe vor
mai suscita interes pentru redactorii revistei
Imaginea de ansamblu a vieţii teatrale bucureştene nu este una tocmai
favorabilă, repertoriul naţional fiind apreciat ca slab, producţiile autorilor autohtoni fiind
slabe sau chiar decepţii de proporţii. În schimb dramaturgia universală este bine
reprezentată, fiind puse în scene producţii de Sheakespeare, Sofocle, Ibsen, Tolstoi.
În ultima stagiune (1922) s-au înfiinţat trei noi teatre: Teatrul Popular,
Teatrul Mic şi Compania Mărioara Voiculescu. Analizând repertoriul acestora Ion Băilă
remarcă faptul că acesta este format în special din piese uşoare, „comedii franceze mai
mult sau mai puţin triviale„26 pe placul publicului bucureştean. Deşi condamnă repertoriul
uşor ales, considerând că publicul merge la teatru ca să se instruiască, autorul apreciază
faptul că aceste teatre oferă tinerilor actori posibilitatea de a juca în faţa publicului.
Un compromis între artă şi spiritul de afacere este considerat Teatrul
„Regina Maria”, care sub conducerea lui Tony Bulandra care a ştiut să îmbine comediile
franţuzeşti apreciate de public, cu piesele româneşti şi chiar forme moderne de teatru „ în
24Ibidem., p. 180.25 Ibidem, p. 183.26 Ion Băilă, Teatrele de dramă şi comedie, în Transilvania , Anul LIII, p. 604.
12
care vrea să suprime decorurile şi fastul şi să lucreze numai cu efectele de lumină”27.
Acest tip de artă nu este însă pe placul autorului articolului care consideră că trebuie „ să
lăsăm germanilor această aberaţiune care nu durează mai mult ca orice lucru la modă”
Între teatrele bucureştene Teatrul naţional se menţine pe locul I în
preferinţele autorului atât pentru repertoriul pus în scenă cât şi datorită prestaţiei actorilor
deşi „publicul bucureştean care cercetează teatrele se compune în marea majoritate din
oameni cu situaţie dar fără cultura necesară pentru ca să-şi poată face singuri o părere
asupra reprezentaţiilor şi pieselor”28. Deşi face unele concesii gustului publicului, Teatrul
Naţional pune în scenă producţii de calitate atât din literatura românească cât şi din cea
universală.
Începând cu anul 1928, cronica teatrală devine o rubrică de tradiţie, în care
sunt prezentate cele mai bune reprezentaţii teatrale de pe scenele româneşti , cu
predilecţie cele din literatura românească. Cronica nu este doar laudativă „ atunci când
conştiinţa o cere trebuie criticate anumite spectacole”29 pentru că această rubrică se vrea
una serioasă şi pertinentă, de aceea „în coloanele acestei reviste nu vom permite
eflorescenţa societăţei de admiraţie mutuală şi reciprocă, nu vom induce în eroare
publicul prezentându-i prostiile autohtone sau străine drept capodopere ale literaturii
mondiale şi nu vom cultiva prieteniile cu artiştii pentru a gâtui adevărul de teama unei
supărări personale”30. Acest crez va fi urmat cu consecvenţă din dorinţa de a servi
publicul dar mai ales cultura naţională.
Piesa lui Octavian Goga „ Meşterul Manole” se bucură de elogii, fiind
prezentată ca o piesă „ de gândire concentrată, de conflict psihologic înalt, de
intelectualitate prin care se pun şi la noi problemele mari care agită viaţa societăţii
moderne”31 . De asemenea „ Cleopatra” piesă în 5 acte de Nicolae Iorga primeşte critici
pozitive fiind aplaudată de public, care a apreciat îndeosebi măreţia şi demnitatea pe care
ultima descendentă a Ptolemeilor le personifică în viziunea marelui nostru istoric.32
27 Ibidem., p.. 605.28 Ibidem., p. 606.29 Vladimir Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul LIX, p. 940.30 Ibidem.31 Cronica teatrală, în Transilvania , Anul 59, p. 230.32 Cronica teatrală, în Transilvania, Anul 59, p. 494.
13
Piesa „Vlaicu Vodă” scrisă de Al. Davila în interpretarea de excepţie a lui
Zaharia Bârsan, în rolul lui Vlaicu Vodă şi a Olimpiei Bârsan în rolul Doamnei Clara, a
oferit publicului un spectacol ales care datorită „arhaismelor bine alese”33 a reuşit să
redea foarte bine atmosfera epocii, sunt remarcate însă şi lipsurile; unele roluri au fost
puţin convingătoare căci „ declamarea prea pronunţată şi sforţarea evidentă izbeau cam
disonant”34
Şi dacă piesa lui Davila se bucură de o cronică de ansamblu favorabilă nu
acelaşi lucru se poate spune despre comedia „Zile de sărbătoare” de Carlo Bertolazzi, o
piesă uşoară pe placul publicului care nu înţelege piesele de idei căci „ piesele grele care
cer să-ţi pui la contribuţie şi judecata, se pot servi rar învelite mult în comediile uşoare şi
melodramele lacrimogene accesibile tuturor”35. Aceste piese puteau fi salvate doar printr-
o interpretare de excepţie a actorilor, dar pentru că publicul nu era educat, repertoriul era
compus în cea mai mare parte din astfel de piese pentru că ele făceau săli pline.
În primul număr al Transilvaniei din 1929 se alocă un spaţiu generos
stagiunii Teatrului Naţional din Cluj. Astfel „Secretarul general” de P Gusty este apreciat
îndeosebi pentru vioiciunea dialogului şi caracterizarea bună a personajelor interpretate
excelent de trupa din Cluj sub direcţia lui V. Vasilescu.36 Nu de aceleaşi aprecieri se
bucură însă şi comedia în trei acte „Potopul” de H Berger: „ o trăsnae ca Potopul fără
acţiune, fără conflict, ignorând complet toate legile tradiţionale şi bine definite ale
teatrului(...) un curat „americanism” care o fi poate bun peste ocean unde literatura nu
are o tradiţie şi un fond de idei, dar care a refuzat categoric în bătrâna Europă”37 Şi dacă
piesele „moderne” nu se bucură de laude nici „istorioarele morale pentru burghezi
cuminţi”38 de genul „Romanţei” de Robert de Flers şi François de Croiset nu au parte de o
cronică favorabilă.
„Cadavrul viu” tragedia lui Tolstoi nu are o soartă mai bună, este criticată
excesiva fragmentare a firului dramatic care face ca „problema sufletească să nu fie
33Vladimir Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania , Anul 59, , p. 940.34 Ibidem.35 Ibidem. 36 Vladimir Nicoară ,Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60 , p. 55.37 Ibidem, p. 56.38 Ibidem, p. 57.
14
suficient aprofundată”39, nici jocul actorilor nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor ,
interpretul rolului principal fiind „monoton şi declamatoriu”40.
Pe scena naţionalului clujean au mai fost reprezentate alte două comedii
„Stradivarius” la care deşi atmosfera a fost monotonă şi mohorâtă , punerea în scenă a
fost„ interesantă şi cu mult gust”41 şi „Michel Perrin” o comedie de situaţii în care este
apreciat în mod deosebit jocul lui Virgil Vasilescu în rolul principal.
Vladimir Nicoară autorul cronicii dramatice începând cu 1928, este un bun
cunoscător şi un fin observator, ceea ce face ca această rubrică să fie deosebit de
folositoare spectatorului neavizat dar şi celui cunoscător. „Procurorul Halers”de Paul
Lindau, „o piesă în toată puterea cuvântului cu o problemă psihologică interesantă –
dubla personalitate”42 . Prestaţia actorului Neamţu-Otonel în rolul principal este una pe
măsura rolului, reuşind să redea foarte bine drama psihologică. În tragedia Medea de E.
Legouve, Olimpia Bârsan în rolul principal este de „o măreţie fără precedent”43 reuşind să
redea excelent trăirile personajului, dar prestaţia lui Zaharia Bârsan nu s-a ridicat la
nivelul cu care s-a obişnuit publicul.
Adaptarea lui Iosif Vanciu „Şapte fete de măritat”, după o comedie
maghiară de Ferencz Hergczeg care „ acum câţiva ani înjura luxuriant poporul
românesc”, este o comedie lipsită de valoare cu personaje false”44 care nu face decât să
trivializeze gustul publicului. Care este deci misiunea unui teatru subvenţionat de stat,
dacă nu aceea a educa din punct de vedere artistic publicul larg.
Repertoriul ales de Teatrul Naţional din Cluj este aspru criticat pentru
piesele lipsite de valoare puse în scenă, astfel piesa lui D Psalta „s-a prăbuşit zgomotos
sub avalanşa de teorii vechi”45.
„Mătuşa lui Carol” o farsă pe care criticul o caracterizează ca pe o „ofensă
adusă intelectualilor şi un ultragiu adus artei şi instituţiei (...) o piesă vrednică de
mentalitatea analfabeţilor, mai prejos de orice critică şi analiză artistică sau literară, o
39 Ibidem, p. 58.40 Ibidem.41Ibidem, p. 61.42Ibidem, p. 390.43Ibidem, pp. 390-391.44Ibidem, p.392.45Ibidem, p. 479.
15
nouă pată pe frontispiciul Teatrului Naţional din Cluj”46 În aceste condiţii este nevoie ca
teatrele să nu mai aleagă piesele pe baza succesului lor la public şi să prezinte „literatura
dramatică superioară”47.
Piesa „Meşterul Manole” de Lucian Blaga jucată la Teatrul Naţional s-a
bucurat contrar tuturor previziunilor de apreciere atât din partea publicului cât şi din
partea criticilor dovedind încă odată că „marile creaţii au nevoie de timp pentru a fi
popularizate, ele atrag marile mase prin prestigiu ce si l-au câştigat între cunoscători”48
În lipsa unui teatru permanent la Sibiu în anii celui de-al doilea război
mondial se desfăşoară diferite turnee, care capătă proporţiile unei adevărate stagiuni49, din
păcate însă în ciuda vremurilor deosebit de vitrege „ comediile şi revistele de la periferia
literaturii sunt mai frecvente decât în cea mai fastă epocă de pace” 50 În acelaşi număr este
prezentată piesa lui Corneliu Axente, „Iepuroii”. Autorul a reuşit tratând teme , aparent
minore, să realizeze o operă de valoare, piesa a fost prezentată de teatrul de amatori ai
societăţii „Prietenii teatrului”, societate ce a adus publicului sibian numeroase prilejuri de
încântare artistic, reuşind să suplinească într-o oarecare măsură lipsa unui teatru
românesc.
Tot pentru promovarea culturii naţionale la iniţiativa lăudabilă a lui A.P.
Bănuţ şi Ştefan Mărcuş a fost înfiinţat Teatru de Vest . În condiţiile în care artiştii
consacraţi erau puţini şi rareori renunţau la o poziţie sigură într-un teatru stabil, se afirmă
mai mult actori tineri, care prin entuziasmul lor suplinesc lipsa de experienţă şi contribuie
la realizarea misiunii pe care teatrul românesc o avea aceea de a „ deveni fala şi străjerul
cel mai treaz al limbii, al obiceiurilor şi al sentimentelor naţionale”51
Şi dacă la Sibiu nu aveam un teatru românesc, comunitatea germană şi
inteligenţa românească, în marea ei majoritate cunoscătoare a limbii germane, se puteau
bucura de reprezentaţiile Teatrului German din Sibiu. Cea de-a zecea stagiune a acestuia
a fost un prilej de a proba potenţialul artistic al concetăţenilor saşi52. Din păcate din
repertoriul teatrului au lipsit în ultima stagiune piesele româneşti, repertoriul a cuprins
46Ibidem, p. 481.47Ibidem, p. 725.48 Ibidem,49 Ioan Breazu, În loc de cronică dramatică, în Transilvania , Anul 73, p 65.50 Ibidem..51 Nicolae Băilă, Teatrul de Vest , în Transilvania, Anul LIX, p. 946.52 Ioan Negoiţescu, Teatrul German din Sibiu, în Transilvania, Anul LXXIII, p. 896.
16
piese ca „Ifigenia” de Goethe, „Blana de castor” de Hauptmann, „Intrigă şi amor” de
Schiller, „Ulciorul sfărâmat” de Kleist şi spectacolul de marionete „Lanzelot şi
Sanderein” , cea mai mare realizare în opinia lui Ioan Negoiţescu, autorul articolului.
Acelaşi Ioan Negoiţescu dedică un articol vieţii artistice din Sibiu în numărul LXXIV al
revistei. După mutarea Universităţii din Cluj în anul 1940, s-au creat la Sibiu „în
studenţime şi prin studenţime adevărate laboratoare unde se rafinează spiritul artistic, mai
ales muzical, dramatic şi literar, unde se promovează gregar gustul intelectualilor.53
Turneele teatrelor bucureştene deşi numeroase cu excepţia Teatrului Naţional şi Lumină
sunt insignifiante, Teatrul German din Sibiu pune în scenă varianta în limba germană a
piesei lui Victor Ion Popa „ Muşcata din fereastră”54. O bogată activitate desfăşoară
teatrele de amatori şi societăţile studenţeşti.
O atenţie specială este acordată celor mai reprezentativi actori români şi în
special celui care şi-a dedicat viaţa teatrului şi a pus bazele teatrului românesc în
Transilvania, Zaharia Bârsan .
În numărul LVI al revistei este marcată sărbătorirea a 50 de ani de
activitate a maestrului Constantin Nottara ,care „nu s-a înjosit niciodată, nu a jucat în
piese murdare aducătoare de profit material şi de declin moral”55.
O figură marcantă a vieţii teatrale din Transilvania este fără îndoială
actorul, regizorul şi dramaturgul Zaharia Bârsan, lui îi este dedicat un număr special al
revistei, în anul 1925, cu prilejul sărbătoririi a 25 de ani de activitate în slujba teatrului.
Un articol scris de Ion Agârbiceanu rememorează atmosfera specială a
turneurilor companiei Zaharia Bârsan , care deşi se organizau în condiţii vitrege sub ochii
bănuitori ai guvernului maghiar şi cu eforturi supraomeneşti din partea actorilor şi
organizatorilor, erau un prilej de veselie şi trăire naţională „ adesea masa comună ce urma
după fiecare festival se schimba în praznic naţional cu cuvântări de preamărire a limbii ,
cu mândre cântece naţionale”56. Nu întâmplător guvernul maghiar încerca din toate
puterile să împiedice aceste manifestări, iar Astra prin intermediul Fondului de Teatru să
le înmulţească. Organizarea spectacolelor nu era nicidecum o sarcină uşoară, pentru că
publicul român din oraşe era puţin numeros, trebuiau mobilizaţi intelectualii din satele şi 53 Ioan Negoiţescu, Viaţa artistică la Sibiu, în Transilvania, Anul LXXIV, p. 288.54Ibidem, p 289.55 Maestrul Nottara, în Transilvania, Anul LVI, p. 39.56 Ion Agârbiceanu, Din turneul Zaharia Bârsan, în Transilvania, Anul LVI, p. 160.
17
oraşele din jur, de acest lucru se ocupau ziarele locale şi membrii Astrei care se ocupau şi
de închirierea sălii, decoruri şi găzduirea actorilor şi vânzarea biletelor.
Aşa cum foarte frumos spunea Onisifor Ghibu „ în vreme ce numărul
altarelor româneşti descreştea de la o zi la alta, Zaharia Bârsan ridica în fiercare oraş,
orăşel şi sat românesc mai mare, câte un altar neprihănit cultului limbii naţionale şi
frumosului artistic”57. Toate aceste altare vor contribui puţin câte puţin la cultivarea
spiritului naţional şi la luminarea maselor prin cultură. După Marea Unire Zaharia Bârsan
va pune bazele Teatrului Naţional din Cluj „şcoală superioară de idealism”58 şi promotor
al culturii române.
Alături de Zaharia Bârsan a stat Olimpia Bârsan „entuziastă propagandistă
culturală, care a încântat publicul cu frumuseţea limbei curgătoare şi a jocului ei
natural”59 care a ştiut să acopere o gamă variată de roluri de la comedie la tragedie, iar în
viaţa de zi cu zi să rabde cu stoicism neajunsurile vieţii de artist.
Teatrul sătesc
Teatrul sătesc intră în atenţia redactorilor revistei încă din 1911 când în nr.
5 al revistei este lăudată iniţiativa directorului Teatrului Naţional din Bucureşti, d-l G.
Diamandy de a introduce în România teatrul sătesc.60Astfel artiştii de la teatrele naţionale
vor forma trupe ambulante şi vor cutreiera satele dând spectacole pe înţelesul poporului.
O astfel de iniţiativă era deosebit de utilă şi în Transilvania socotea autorul articolului
căci prin teatru puteau fi ridicate masele populare.
Astra şi revista Transilvania s-au implicat activ în organizarea teatrelor de
amatori şi popularizarea pieselor potrivite pentru a fi jucate de acestea. Piesele pentru
popor trebuiau să fie hazlii, să poată fi înţelese uşor de popor şi să conţină un sâmbure de
morală, comedia cu cauză putea fi jucată de diletanţi ţărani. Deoarece piesele pentru
popor erau puţine Astra şi revista Transilvania iniţiază în 1937 un concurs de piese
57 Onisifor Ghibu, Artist şi dascăl, în Transilvania, Anul LVI, nr. 3, p. 164.58Ibidem, p. 165.59 In memoriam Olimpia Bârsan, în Transilvania, Anul LXVI, p. 397.60 Teatrul sătesc, în Transilvania XLI, p. 198.
18
teatrale pentru diletanţi inspirate din viaţa satelor ,piese uşoare destinate publicului de la
sate.61
Într-un articol publicat în numărul LXI al revistei Transilvania, Ioan
Breazu face o pledoarie pentru teatru ca mijloc de propagandă culturală, reamintind
cititorilor rolul pe care înainte de Marea Unire, la avut Societatea pentru Fond de Teatru
ale cărei adunări erau un loc unde „tot ce avea românismul ales îşi dădea întâlnire, unde
se adăpau sufletele din izvorul sentimentelor de solidaritate şi jertfă pentru idealurile
naţionale”62 . Chiar dacă Societatea a reuşit să obişnuiască inteligenţa ardeleană cu teatrul
cult, ţăranii au rămas cu ideea de teatru-comedie sau teatru-circ, de aceea Astra trebuie să
reia ideea teatrului popular pentru că „ţărănimea română clasa noastră de căpetenie,
rezerva noastră uriaşă spre care trebuie să ne îndreptăm cu toată energia”63. Iniţiativa
naţionalului clujean de a pune în scenă piese precum: „Şezătoarea” şi „Seara Mare” de
Tiberiu Brediceanu, sau „Legea nouă” de Sebastian Stanca a fost primită cu entuziasm
de public la fel şi piesele interpretate de ţăranii diletanţi din Mănăstireşti şi Ghintău care
„parcă oficiau nu jucau”64. Având în vedere unanima apreciere atât a publicului
cunoscător dar şi a celui mai puţin avizat, autorul articolului recomandă ca teatrul de
amatori să fie introdus şi în alte despărţăminte, iar un teatru ambulant să cutreiere satele
noastre şi să prezinte adaptări după dramaturgia universală ţăranii fiind „spectatorii
ideali”65
Începând cu numărul LVIII revista Transilvania începe să publice un
„canon” care să cuprindă toate piesele recomandate a fi jucate de diletanţi, încercând
astfel să vină în întâmpinarea celor dornici să se afirme pe tărâmul artei teatrale. Pentru
ţinuturile româneşti „unde viaţa românească lasă de dorit sunt recomandate piese
umoristice, uşoare, moralizatoare, în zonele cu viaţă culturală intensă se recomandă piese
de o mai mare valoare literară66
Sub titlul „Piese teatrale vrednice de jucat „ Horia Petra-Petrescu
recomandă piese teatrale potrivite pentru scenele săteşti, care în forma dramatică pot
61 Horia Petra-Petrescu, Piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul LXVIII, p. 94.62 Ioan Breazu, Teatrul ţărănesc-Consideraţii cu prilejul experienţelor de la Cluj, în Transilvania, Anul LXI, p. 87.63Ibidem, p. 90.64Ibidem, p. 91.65 Ibidem..66 O listă de piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul LVIII, p. 156.
19
spune ţăranului adevăruri mari „ ridicându-l sufleteşte şi instruindu-l totodată”67. Astfel
sunt recomandate a fi jucate două piese: „Să nu mai spui la nime” de Petrea Dascălul şi o
comedie antibolşevică „Lege nouă” de Sebastian Stanca. Prima dintre ele a fost jucată de
ţărani diletanţi chiar pe scena naţionalului clujean. În numărul LXVI al revistei continuă
să apară recomandări privind piesele vrednice de jucat, astfel în acest număr este
prezentat repertoriul teatrului de diletanţi din Despărţământul Sibiu, dintre cele 147 de
piese jucate cele mai populare sunt piesele lui Petrea Dascălul : „Tot omenia-i mai tare”,
„Să nu mai spui la nime” şi „Stâlpii satului”. Bogatul repertoriu demonstrează pe deplin
gustul pentru teatru al ţăranului român dar şi faptul că, conducătorii despărţământului şi-
au înţeles menirea.
Teatrul trebuie să stea în slujba idealului naţional, el trebuie să zidească
spiritual spectatorul, nu să-i pervertească spiritul, el trebuie să îmbogăţească şi să cultive
limba, nu să o stâlcească. Prin teatru se pot transmite valori, idealuri, idei dar din păcate
atunci când interesul comercial este primordial tot prin teatru se transmit non-valori. Iată
de ce presa, consideră redactorii revistei, trebuie să intervină şi să prezinte publicului
acele piese vrednice de a fi văzute, dar să-l şi atenţioneze asupra acelora ce nu se ridică la
pretenţiile unui teatru cult.
2.MUZICA
Muzica cultă a constituit o preocupare permanentă a Asociaţiei, în
încercarea ei de a cultiva în rândul inteligenţei româneşti, gustul pentru muzica adevărată,
pe care o regăsim în spaţii relativ generoase în paginile revistei, care consemnează atât
evenimentele muzicale cât şi eforturile unor societăţi muzicale şi muzicieni români de a
pune bazele unei creaţii muzicale autentice româneşti. Nu sunt lăsate însă la o parte nici
problemele teoretice sau evenimentele muzicale europene.
Una dintre lipsurile cele mai mari ale vieţii artistice româneşti este
considerată absenţa unei opere române, ani în şir cântăreţi şi entuziaşti ai muzicii au
67 Horia Petra-Petrescu, Piese teatrale vrednice de jucat, în Transilvania, Anul LX, p. 43.
20
încercat să pună bazele unei opere române, însă în lipsa unui sprijin efectiv din partea
statului proiectul a reuşit cu greu să prindă viaţă. Începutul operei se datorează în mare
parte entuziasmului patriotic care a cuprins societatea românească după Marea Unire,
astfel în 1919 ia fiinţă la Bucureşti „Societatea lirică română”. Scopul societăţii era acela
de a înfiinţa o operă modernă, în acest scop au organizat serbări artistice pentru
strângerea de fonduri, dar cel mai mare ajutor a venit din partea Reginei Maria care a
preluat patronajul societăţii şi a înzestrat-o cu fondurile necesare68. Astfel în 1920 s-a
deschis prima stagiune a Operei române cu opera „Aida”, succesul de care s-au bucurat
cele 45 de spectacole susţinute a determinat guvernul să ia instituţia sub oblăduirea sa şi
să o transforme în „Opera naţională”. Iniţiativa guvernului s-a dovedit îndreptăţită,
spectacolele operei sau desfăşurat cu casa închisă bucurându-se de aprecierea unanimă a
publicului meloman şi a criticilor.69
Înfiinţarea Operei naţionale din Cluj, a prilejuit publicului clujean
întâlnirea cu creaţiile unor mari compozitori şi a reuşit devină principala instituţie de
cultură a unui oraş care suferea de o lipsă vădită de cultură adevărată pentru că „toate
eforturile cari s-au făcut în 10 ani de la unire în această direcţie s-au prăbuşit, izbindu-se
de zidul indiferenţei marelui public care ignorează numele lui Beethoven, cunoscând în
schimb la perfecţie toate stelele ecranului” 70.
În aceste condiţii operei îi revine misiunea de a atrage marele public prin
spectacole valoroase, acest lucru a fost realizat cu succes în stagiunea 1928-1929,
stagiune în care au putut fi văzute „Orfeu şi Euridice” de Gluck şi „Lakme” de Delibes,
spectacole de un înalt nivel artistic datorită regizorilor şi corpului artistic valoros al
operei clujene.
Stagiunea 1929-1930 a adus din nou prilej de încântare publicului clujean,
s-a montat „Bărbierul din Sevilla” de Giacomo Rossini şi „Mireasa vândută de B.
Smetana. Pentru reprezentare „Bărbierului din Sevilla” s-au întâlnit „doi factori
competenţi: regia, de cea mai bună calitate bufă, a d-lui Jose Arati şi temperamentul
sudic a d-lui Bobescu la pupitru.”71 Interpretarea soliştilor şi baletului nu a fost mai
68 Ion Băilă, Opera română, în Transilvania, Anul LII, Nr. 5, p. 604.69 Ibidem.70 Ana Voileanu-Nicoară, , Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 59, p. 938.71 Ana Voileanu-Nicoară, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 60, p. 63.
21
prejos, tinerii artişti ai operei clujene reuşind să încânte publicul prin interpretarea
scenică.
„Miresa vândută” împleteşte motivul popular cu muzica cultă într-o
„operă comică de valoare universală”72, iar opera din Cluj a reuşit să-i dea o interpretare
adecvată sub bagheta dirijorului Stanek Doubrovsky. Din păcate la ambele reprezentaţii
se constată o lipsă de consideraţie a orchestrei faţă de cântăreţi, care sunt forţaţi „la un
forte continuu care ucide orice nuanţă”73. Din repertoriul operei clujene nu lipsesc nici
creaţiile compozitorilor noştri, „Năpasta” de Sabin Drăgoi s-a bucurat de un succes
răsunător, o creaţie ce îmbină armonios folclorul cu mijloacele moderne de expresie
muzicală. Cu toate scăderile pe care d-na Ana Voileanu-Nicoară le remarcă în cronica sa,
opera „e românească şi marele ei merit e în bună parte acela de a ne sili să recunoaştem
că cel mai sincer izvor de emoţie tot din bogăţia artistică a poporului porneşte.”74Publicul
a primit cu entuziasm spectacolul pentru că l-a înţeles, l-a simţit aproape de sufletul său.
La invitaţia Astrei şi cu sprijinul directorului Operei naţionale
bucureştene, Tiberiu Brediceanu, Sibiul a găzduit, între 24 şi 28 iunie 1942, un regal de
înaltă artă. Publicul sibian a aşteptat de mult timp acest eveniment, primul spectacol de
operă în limba română a fost suţinut în 1886 de Gh. Dima şi „Reuniunea română de
cântări” cu sprijinul baritonlui Nicolae Popovici de la Karl-Theater din Viena. După
plecarea lui GH. Dima la Braşov, Hermann Kirchner pune în scenă în 1905 opereta Moş
Cicârlan de Iancu cavaler de Flondor. Reuniunea a reuşit să pună în scenă Şezătoarea
lui Tiberiu Brediceanu , Crai Nou de Ciprian Porumbescu şi în iunie 1913 Cavaleria
rusticană.
Opera naţională din Bucureşti a încântat publicul sibian cu 4 capodopere
ale liricii mondiale: Nunta lui Figaro, Carmen, Boema şi Paiaţe şi 2 compoziţii originale
româneşti Alexandru Lăpuşneanu de Alexandru S. Zirra şi La seceriş de Tiberiu
Brediceanu. Publicul a primit cu entuziasm şi recunoştinţă, cronicile au elogiat cu căldură
opera română, chiar şi cele germane.75 Cea mai aşteptată seară a fost ultima, seară în care
s-a reprezentat La seceriş-icoană de la ţară, când „ sufletele Românilor şi ochii şi
urechile celor străini de neamul nostru s-au putut desfăta în profunzimea de melodii şi 72 Ibidem, p. 64.73 Ibidem.74 Ana Voileanu-Nicoară, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, p. 726.75 Lucia Cosma, , Opera română la Sibiu, În Transilvania, Anul 73,p. 630.
22
jocuri româneşti, risipite cu dărnicie de nabab de deţinătorul celor mai multe, frumoase şi
preţioase comori din folclorul muzical al poporului nostru”76. Acest spectacol a fost un
excelent mijloc de propagandă artistică, într-o perioadă de grea încercare pentru românii
din Transilvania sfâşiată de Dictatul de la Viena.
Muzica europeană şi-a găsit adesea loc în paginile revistei Transilvania
care nu a ezitat să dedice articole aniversare unor mari compozitori de valoare mondială
precum Beethoven sau Wagner, sau să publice articole competente despre viaţa muzicală
europeană. În acest sens se cuvine să amintim articolul d-nei Lucia Cosma despre
conferinţa „Epoca clasică vieneză şi sudestul european” ţinută la Sibiu de Dr. Erich
Schenk, profesor la Universitatea din Viena. Vorbitorul i-a surprins plăcut pe ascultători
cu o scurtă introducere despre daco-romani şi muzica populară românească. Dr. Erich
Schenk aminteşte Istoria Daciei Transalpine de Franz Iosif Sulzer apărută în 1871 la
Viena şi care pentru prima dată stabileşte originalitatea muzicii valahe pe care o derivă
din cea romană şi o deosebeşte hotărât de cea turcă.77 Renumitul profesor vienez era
convins că folclorul sud - est european a influenţat opera celor trei străluciţi exponenţi ai
clasicismului austriac: Haydn, Mozart şi Beethoven, considerând chiar că dansul
ienicerilor din „Răpirea din Serai” este identic cu un „dans al Devişilor” reprodus în
cartea sa de Sulzer.78 La rândul său Viena a jucat un rol însemnat în dezvoltarea artei
muzicale în România, atât George Enescu cât şi Gheorghe Dima au crescut în tradiţia
vieneză. Autoarea articolului renumita cântăreaţă şi profesoară de canto Lucia Cosma
aminteşte în încheiere şi alţi compozitori şi cântăreţi români care s-au şcolit la Viena dar
şi „vocile tinere şi frumoase, educate în buna şi solida şcoală românească, de maeştrii şi
maestre din neamul nostru, ce răsună la Viena şi strâng din nou legăturile între cele două
popoare.”79
Viaţa şi opera marilor clasici ai muzicii universale, a fost cum spuneam
mai sus unul din subiectele îndrăgite pentru redactorii revistei, dintre toţi cel mai iubit a
fost Beethoven, al cărui destin tragic va fi asemănat nu de puţine ori cu sacrificiul suprem
al artistului de geniu.
76 Ibidem, p. 630.77 Lucia Cosma, Epoca clasică vieneză şi sudestul european, în Transilvania , Anul 74, p. 302.78 Ibidem, p. 302.79 Ibidem, p. 305.
23
În numărul 1 din 1921, revista Transilvania publica o scurtă dare de seamă
asupra unui articol publicat de Oscar Walter Eisek în revista germană Ostland despre
muzica lui Beethoven în vechiul regat. Articolul analizează modul în care muzica lui
Beethoven a pătruns în vechiul regat, remarcând faptul că, sub conducerea dirijorului
Dinicu, orchestra ministerului cultelor a interpretat într-un mod armonios simfoniile
marelui compozitor în faţa unui public compus mai ales din germani.80 Însă cel mai bun
interpret al muzicii lui Beethoven rămâne, în opinia lui Oscar Walter Eisek, George
Enescu „ cel mai excelent şi multilateral muzician al românilor. Demonic cântă şi învinge
marele viorist Enescu pasagiile cele mai anevoioase din sonatele lui Beethoven”81.
Enescu însă nu este doar un excelent violonist ci şi un reputat dirijor care reuşeşte să dea
viaţă cu bagheta sa muzicii marelui Beethoven. Este lăudată şi prestaţia orchestrei sub
conducerea tânărului dirijor Georgescu, cel care a reuşit să interpreteze într-un mod
admirabil: Beethoven, Brahms şi Richard Strauss deschizând astfel gustul publicului
bucureştean pentru muzica de calitate.
Muzica lui Beeethoven este şi subiectul unui articol publicat în 1924 în nr.
2 al revistei de Horia Petra Petrescu. Sub titlul „Beethoven şi Shimmy - O întâmplare şi
comentariul ei -„ este prezentată o ştire preluată din ziarul parizian „ Excelsior”, despre
profanarea pianului lui Beethoven, din casa memorială a acestuia, de către o tânără care a
îndrăznit sa cânte un „Shimmy82 dezmăţat”83 chiar în odaia în care s-a născut Beethoven.
Un asemenea sacrilegiu este de neconceput, dar în societatea de după război astfel de
profanări sunt tot mai dese, această întâmplare este folosită ca pretext pentru a aduce în
atenţia cititorilor criza morală prin care trece societatea, care nu mai apreciază
adevăratele valori şi se lasă condusă de nonvaloare, uitând de cinstirea ce se cuvine să o
acorde titanilor artei, literaturii şi ştiinţelor.
Sărbătorirea centenarului morţii lui Beethoven este marcat aşa cum se
cuvine de redactorii Transilvaniei, printr-un articol elogios în nr. 4 din 1927, marcând
astfel săptămâna Beethoven, sărbătorită în lumea întreagă. Opera sa, consideră autorul
articolului, „ar trebui să fie o mustrare aproape tuturor artiştilor zilelor noastre, o
80 Muzica lui Beethoven în vechiul regat, în Transilvania, Anul LII, p 10181 Ibidem,82 Shimmy – dans apărut la începutul anilor 20, în SUA, care reuneşte mişcări dansurilor orientale şi dansurilor ţigăneşti.83 Horia Petra-Petrescu, Beethoven şi Shimmy ,în Transilvania, Anul 55, p 213.
24
mustrare, care izvorăşte dintr-o inimă mare nobilă, rănită”84. Viaţa şi opera lui Beethoven
sunt prezentate cititorului cu mult dramatism, evidenţiindu-se în special încercările prin
care a trecut compozitorul şi modul sublim în care şi-a trăit viaţa. Pentru a ilustra textul s-
a folosit un portret şi imaginea odăii în care s-a născut marele compozitor.
Un fenomen care a suscitat interesul specialiştilor a fost cultul lui Richard
Wagner , compozitor despre care Ion Breazu spunea că „ nu poate da decât spectacole
mari sau spectacole caricatură, din pricină că cele dintâi sunt foarte greu de organizat, iar
cele din urmă sunt destul de frecvente, Wagner a fost şi este încă hulit şi greşit înţeles”85.
În ciuda acestui fapt şi a lipsei unei vieţi muzicale organizate, românii au intrat destul de
repede în contact cu muzica lui Richard Wagner. Autorul face apoi o trecere în revistă a
celor mai semnificative momente ale fenomenului wagnerian la români. Primul român
care şi-a exprimat în scris opinia despre muzica lui Wagner a fost Nicolae Filimon ,
primul cronicar muzical român. N. Filimon a asistat la München, la reprezentarea operei
Lohengrin, şi este foarte derutat „totul în opera aceasta este confuziune, melodia care este
baza muzicei, lipsea cu totul, armonia cea naturală ce satisface urechea şi inima era
înlocuită prin nişte transiţiuni şi acorduri repetate în părţile acute, medii şi grave”86.
Disputa în jurul muzicii lui Wagner era în toi, ea câştiga adepţi în Germania dar nu şi în
restul Europei. Printre admiratorii lui Wagnner se numără şi tânăra Constanţa Duca-
Schiau, cea care a avut ocazia să-l cunoască pe compozitor la Paris şi să-l vadă dirijând
marşul din Tannhausser, ea îl descrie ca pe un „ Faust în luptă cu cerul şi pământul, un
arhanghel revoltat”87, impresionată de forţa extraordinară pe care acest geniu o degajă.
Titu Maiorescu a asista în 1861 la premiera operei Tannhausser pe scena
Operei mari din Paris, concluzia la care ajunge este aceea că „muzica lui Wagner nu
întruneşte condiţiile frumosului adevărat, nu este sortită să apropie inimile, ci doar să
ajute la progresul ideilor”.88 După ce asistă la Lohengrin este şi mai dezamăgit
considerând că piesa nu reuşeşte să transmită nimic altceva decât masivitate, nici urmă de
frumuseţe muzicală.
84 Beethoven, în Transilvania, Anul 58, p. 121.85 Ion Breazu, Cultul lui Richard Wagner la români, în Transilvania, Anul 73, p. 381.86 Ibidem, p. 382.87 Ibidem, p. 383.88 Ibidem, p. 384.
25
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea apar şi primii admiratori entuziaşti
printre Români, dintre ei sunt de menţionat P.V. Grigoriu, care scrie articole elogioase
despre operele wagneriene unde cuvântul este el însuşi o melodie, şi Dimitrie Popovici
cunoscut cântăreţ de operă. Dimitrie Popovici a devenit cunoscut în lumea întreagă după
ce a evoluat cu succes pe scena de la Bayreuth, devenind unul dintre cei mai buni
interpreţi ai personajelor wagneriene. După ce se retrage de pe scenă va fi unul dintre cei
mai fanatici susţinători ai cultului wagnerian în România. În 1920 devine directorul
Operei naţionale din Cluj, sub direcţiunea s-au montat: Tannhausser (1921), Lohengrin
(1925), Walküre (1926), Tristan şi Isolda (1935) şi Maeştrii cântăreţi din Nürenberg
(1939). În 1933 cu ocazia semicentenarului se organizează săptămânile wagneriene cu
conferinţe, spectacole şi concerte de înaltă ţinută, este şi momentul de maxim interes
pentru Wagner la noi.
Cronica muzicală din numărul 9 al revistei din 1921 este dedicată lui
George Enescu, căruia revista de cultură muzicală „Muzica” i-a închinat un număr
special, pentru ca, cât mai mulţi români să-l cunoască. Este prezentată copilăria şi primii
paşi pe terenul muzicii a micului Enescu care la doar 11 ani absolvea cu calificativul
„excelent” cursurile de vioară la Viena, iar la 13 ani pleca la Paris cu o bursă oferită de
regina Elisabeta. La doar 16 ani debutează ca şi compozito la concertele Colonne cu
Poema română. Un artist complet, apreciat atât în Europa cât şi în America, compozitor,
violonist şi nu în ultimul rând dirijor. Prin virtuozitatea, „farmecul divin al sonorităţii
sale, muzicalitatea sa profundă aşează temeinic pe Enescu printre cei mai de seamă trei
sau patru mânuitori ai viorii din lume”89 Enescu şi-a atras pretutindeni elogii entuziaste,
reuşind să dea un avânt extraordinar artei muzicale româneşti „convins că o naţiune nu
poate sta în rândul marilor popoare muzicale, decât prin muzica-i proprie”90
Enescu s-a angajat total în această luptă pentru desăvârşirea educaţiei
muzicale a marelui public organizând concerte istorice, numai în 1916 a susţinut 20 de
concerte de vioară, colectând fonduri în folosul operelor de binefacere91. Unul din visurile
dragi lui Enescu era înfiinţarea unei opere naţionale unde „să cântăm în limba noastră, cu
89 Viaţa maestrului George Enescu, în Transilvania, Anul LII, pp. 781-782.90 Ibidem, p. 782.91 Ibidem.
26
cântăreţii şi muzicanţii noştri marile capodopere”92 şi unde mai târziu să fie prezentate
creaţii lirice româneşti de calitate alături de capodoperele pur autentice pentru a putea
face un pas înainte spre adevărata civilizaţie.
Unul dintre muzicienii români care s-a bucurat de atenţia redactorilor
revistei a fost Tiberiu Brediceanu, preşedintele secţiei artistice a Astrei ardelene, atât în
calitate de compozitor cât şi de profesor. Conferinţa „Muzica şi compozitorii români ai
Transilvaniei” susţinută la Chişinău în 1926, la invitaţia comisarului general pentru
Basarabia, Onisifor Ghibu, s-a remarcat mai ales prin „observaţiile juste şi date concrete,
cari pot prea bine servi drept puncte de îndreptare pentru noi”93. D-l prof. Tiberiu
Brediceanu remarca faptul că abia în ultimii ani au apărut câteva colecţii de folklor,
printre care se remarcă cele ale compozitorului maghiar Béla Bartók şi cele realizate de el
însăşi. În cea ce priveşte însă muzica corală ea s-a dezvoltat de timpuriu, primul cor fiind
atestat în 1840 , corul Bisericii greco-catolice din Lugoj, care mai târziu va deveni
„Reuniunea de cântări” a lugojenilor, în 1857 a apărut şi primul cor ţărănesc „ Corul
vocal bisericesc al plugarilor din Chisătău”. Treptat corurile româneşti s-au înmulţit
ajungând la cifra frumoasă de 200, printre care se remarcă şi „Reuniunea română de
muzică” din Sibiu înfiinţată în 1878.94
Dintre compozitorii români de seamă Tiberiu Brediceanu îi aminteşte pe :
Gh. Dima, Iacob Mureşianu, Nicolae Popovici, Al. Mocsonyi, Ciprian Porumbescu,
Gavriil Muzicescu care au contribuit la înflorirea vieţii muzicale transilvănene.
Conferinţa „Ardelenii în muzică” susţinută de prof. Tudor Ciortea la
Universitatea - Radio în 24 iunie 1942 este publicată în acelaşi ani de revista
Transilvania. La fel ca şi Tiberiu Brediceanu , Tudor Ciortea subliniază rolul deosebit pe
care muzica îl are în viaţa ţăranului ardelean pentru care „cântecul este însăşi glăsuirea
vieţii lor împietrite în taina satului (...)niciodată nu secat şi nu va înceta să curgă hora
lungă în Maramureş, descântecul viu pe Crişuri, corindul pe Someşe sau jocurile pe
Câmpie. Căci rostul acestor cântece este vechiu cât ţara şi duce departe spre credinţele
străbune”95. Iată în câteva cuvinte descrisă esenţa şi misiunea cântului popular românesc
căci spune acelaşi Tudor Ciortea „ din flautul primitiv al dispreţuitului cioban, a răsunat 92 Ibidem, p. 783.93 Muzica şi compozitorii români ai Transilvaniei, în Transilvania, Anul 58, p. 238.94 Ibidem, p. 239.95 Tudor Ciortea, Ardelenii în muzică, în Transilvania, Anul 73, p. 596.
27
doina purtătoarea jalei noastre naţionale şi a credinţei în viitor”96. Fără cântec Ardealul ar
fi pierit, iar pe cuprinsul său cercetătorii au distins mai multe dialecte muzicale puse pe
seama influenţelor străine, acest lucru însă nu face decât să îmbogăţească cântecul
ardelean. De altfel Ciortea susţine că „românul nu poate împrumuta nici un şir de muzică
de la vecinii lui. A împrumuta înseamnă a fi sărac şi a cere celui bogat. Românul este
cunoscut ca unic între popoare prin varietatea lui melodică şi prin puterea lui de expresie,
care transfigurează orice element strein ce s-ar aciui vremelnic pe la noi.”97 Interesul
pentru muzica cultă va apărea la românii ardeleni spre mijlocul secolului al XIX-lea când
cu sprijinul Astrei apar primele societăţi corale şi se organizează primele catedre de
muzică. Dar cel mai mar merit îl au doi „dascăli” ardeleni : Iacob Mureşianu şi Gheorghe
Dima, care în creaţiile lor nu s-au îndepărtat niciodată de cântecul popular, ei fiind cei
care au pregătit noua generaţie reprezentată de : Tiberiu Brediceanu, Sabin Drăgoi sau
Marţian Negrea. Iacob Mureşianu a lăsat în urmă „colecţiile vestite ale Muzei Române,
prima şi singura revistă muzicală din România”98 iar Gheorghe Dima a pus bazele după
unire Conservatorului din Cluj.
Revista marchează aşa cum se cuvine în 1928 şi 1938 cea de-a 50-a
respectiv a 60-a aniversare a preşedintelui secţiei artistice a Astrei, d-l Tiberiu
Brediceanu, pentru că „muzica românească fără de numele compozitorului şi a
folkloristului muzical neostenit T. B. nu se poate închipui.”99 Cu acest prilej a fost adus
un elogiu celui care şi-a dedicat o mare parte din viaţă pentru a aduna „ ca într-un fagure
mierea de pe miile de flori – melodiile de prin crângurile satelor româneşti”.100 Nu doar
ca le-a adunat dar le-a redat în cele 10 volume ale „Doinelor şi cântecelor româneşti” , ce
nu lipsesc din nicio casă care se respectă, ele reunesc melodii „smulse, multe, din faţa
prăpastiei uitării, de pe buzele câte unui vechi rapsod-lăutar.”101
Printre cele mai apreciate creaţii ale sale se numără „ Poem muzical-
etnografic”, „Şezătoarea”, „Seara mare”, în care a ştiut să redea armoniile curate, suave,
ale cântecelor româneşti. Dar Tiberiu Brediceanu nu s-a afirmat doar ca şi culegător de
96 Ibidem.97 Ibidem, p. 597.98 Ibidem, p. 602.99 Dr.Tiberiu Brediceanu a împlinit 60 de ani, în Transilvania, Anul 69, p. 137.100 Tiberiu Brediceanu, în Transilvania, Anul 59,p. 126.101 Ibidem.
28
folclor şi compozitor, a fost unul dintre cei care s-a implicat activ în viaţa artisitcă şi
culturală a Transilvaniei, el este cel care în 1919 a pus bazele Conservatorului din Cluj,
inaugurat în 1920 şi a primei opere de stat din România la Cluj în 1920.102
Desigur că un rol deosebit în viaţa muzicală ardeleană l-au avut corurile şi
fanfarele, din cele 200 de coruri de care amintea Tiberiu Brediceanu, peste 100 activau în
Banat103, reunite în „Asociaţia corurilor şi fanfarelor româneşti din Banat” condusă de Ion
Vidu. În fiecare an la Chisătău se organizează un concurs al corurilor şi fanfarelor, care
reuneşte cântăreţii din banat şi nu numai. Iniţiativa bănăţenilor nu poate decât să bucure
Astra, deoarece „ i se promovează planurile de înaintare culturală”104.
Un prilej de desfătare a fost pentru publicul sibian Concertul institutorilor
cehi din Praga ce s-a desfăşurat la 13 aprilie 1924 în Sibiu. Un concert care spune autorul
articolului „ a atins sublimul în muzică. Mai mult decât atât: s-a ajuns acolo, la acea
perfecţiune, la care mintea omenească refuză să gândească”105 Corul de 50 de voci
masculine sub conducerea unui profesor vizionar dl. M Dolejil a demonstrat „un cântec
oricât de mic , oricât de simplu ar fi , interpretat frumos, cântat cu îngrijire poate figura în
programul oricărui concert oricât de select ar fi acesta”106 Institutorii cehi au demonstrat
că cea mai de preţ comoară a unui popor sunt cântecele poporale, pentru că ele ascund
sufletul poporului, iar românii ar trebui să le urmeze exemplu deoarece în loc să
promoveze adevăratele valori revistele şi publicaţiile muzicale româneşti promovează
piese de o valoare artistică îndoielnică, în lipsa unor recomandări de specialitate.107
Revine deci specialiştilor sarcina de a orienta gustul publicului spre creaţiile valoroase şi
nu spre cele ce mai mult dăunează decât folosesc.
O atenţie specială este acordată soliştilor români care se afirmă pe scenele
naţionale sau europene, una dintre cele mai apreciate cântăreţe de operă este Letiţia
Piraccini al cărei concert susţinut la Grand Hotel de Pekin a fost unanim apreciat, iar Le
Journal de Pekin , a prezentat concertul pe prima pagină. Concertul s-a bucurat de
participarea delegaţiilor diplomatice europene şi nu numai de la Pekin. Aprecierile
102 Ibidem, p. 129.103 Corurile şi fanfarele române din Banat, în Transilvania, Anul 58, p. 240.104 Ibidem, p. 241.105 Nicolae Oancea, Concertul institutorilor cehi din Praga la Sibiu, în Transilvania, Anul 55, p. 133106 Ibidem.107 O problemă pentru compozitorii şi criticii muzicali români, în în Transilvania, Anul 55, p. 183
29
criticilor sunt unanime „D-na Piraccini reprezintă minunat arta bel canto. Vocea d-sale
este atât de remarcabilă în urma amploarei, cât şi a întinderii sale, dând cu aceeaş
uşurinţă, notele înalte ale unui sopran ca şi notele grave ale unui contralto. Ansamblul
este un sopran dramatic de cel mai cald şi vibrant timbru”108. Repertoriul ales a fost pe
măsura talentului său reuşind sa impresioneze profund publicul cu ariile din Tosca,
Madame Butterfly şi Metistofele, dar şi cu cântece poporale de Dvorak sau ariile lui
Debussy.
D-na Letiţia Piraccini a fost elogiată şi de presa italiană care pe lângă
vocea excepţională remarca „frumosul temperament artistic”109 al cântăreţei. Succesul de
care s-a bucurat în concertele susţinute în Italia, Alexandria, Cairo, Calcuta, Bombay,
Bankok, Manila sau pe scena Metropolitanului din New York, demonstrează valoarea
deosebită a artistei şi le dă prilej de mândrie conaţionalilor săi.
Pe plan local se afirmă în cercurile muzicale sibiene d-na Veturia Ghibu,
soţia lui Onisifor Ghibu. Ziarul german S.D. Tageblatt consemnează în 17.05.1925,
Serata de Lieduri a d-nei Veturia V. Ghibu. Având o solidă pregătire muzicală ca
pianistă, d-na Ghibu s-a dedicat cântării având o „voce cu eufonie şi volum, bine
dezvoltată, ceea ce se remarcă mai cu seamă într-un pianissimo plin de culoare”110. Cu un
repertoriu bine ales, din care alături de compoziţii de Schubert, Brahms, Wagner nu au
lipsit nici compozitorii români precum Tiberiu Brediceanu sau Gh. Dima. D-na Ghibu a
mai susţinut concerte la Cluj, Chişinău şi Bucureşti, bucurându-se de aprecierea
publicului iubitor de muzică.
108 O nouă stea română: cântăreaţa d-na Letiţia Piraccini, născ. Anuşca, în Transilvania, Anul 56, p.300.109 Ibidem, p. 301110 O nouă cântăreaţă română, în Transilvania, Anul 56, p. 301.
30
3.ARTELE PLASTICE
Artele plastice , vor deveni treptat un subiect din ce in ce mai frecvent în
paginile revistei, mai ales în perioada 1907-1914, când la conducerea revistei vine
Octavian C. Tăslăuanu.
În condiţiile în care viaţa artistică românească din Transilvania era destul
de săracă, revista încearcă nu doar să prezinte evenimentele artistice ci se implică activ în
organizarea acestora, le promovează în rândul cititorilor şi nu de puţine ori le cere
insistent acestora să viziteze expoziţiile pictorilor şi sculptorilor.
Subiectele prezentate sunt diverse: viaţa şi opera unor pictori români sau
străin, expozţii de pictură, gravură, sculptură, ecouri ale artei româneşti în străinătate.
Toate însă fără excepţie promovează adevărata valoare, fiind un ghid estetic pentru
cititorii revistei. Majoritatea articolelor sunt dedicate picturii, unul singur se referă la
sculptură, fiind dedicat unui sculptor român de origine sibiană, Corneliu Medrea.
În nr 4 al revistei Transilvania din 1914 este prezentată în câteva rânduri
activitatea sculptorului Cornel Medrea, originar din Miercurea Sibiului, acesta studiat
artele la Budapesta reuşind să se remarce prin mai multe busturi şi compoziţii care au
atras atenţia asupra sa şi i-au determinat pe reprezentanţii Asociaţiunii să-i solicite să un
proiect pentru monumentul aviatorului Aurel Vlaicu. Alegerea este motivată de faptul că
„ toate lucrările sale dovedesc un talent creator serios, care, dacă va fi sprijinit va lăsa în
istoria artei româneşti, o pagină cu care Ardealul se va putea mândri”111
Unul din pictorii care se bucură de un spaţiu generos în paginile revistei
este Octavian Smigelschi, nu întâmplător, pentru că el este aşa cum spunea George
Oprescu: „cel mai însemnat pictor ieşit dintre Transilvănenii, de la finele secolului
trecut.”112 Cea mai mare pasiune a lui Octavian Smigelschi a fost desenul, prin el a reuşit
să se exprime în „chip excepţional”, dar cel mai bine se va exprima în arta religioasă, pe
care o inovează. Pentru a se desăvârşi studiază operele marilor pictori italieni de la
Veneţia, Florenţa, Ravenna şi frescele bisericilor din Muntenia, Oltenia şi Bucovina. Tot
ceea ce a acumulat în aceste călătorii va pune în practică în 1905, atunci când pictează
111 Sculptorul Cornel Medrea, în Transilvania, Anul XLV, p. 157.112 George Oprescu, Octavian Smigelschi desnator, în Transilvania, Anul 75, p. 816.
32
Mitropolia din Sibiu, „opera capitală al lui Smigelschi, cea în care nu numai crezul său
artistic, dar şi posibilităţile sale de executant apar cu toată evidenţa.”113
În arta sa Octavian Smigelschi reuşeşte să realizeze o fuziune între tradiţia
picturii bizantine şi realismul apusean, lucru pe care Oprescu îl apreciază dar nu este de
acord cu introducerea motivelor împrumutate din broderiile naţionale în decoraţia
bisericii considerând că acestea nu se armonizează cu scenele religioase pe care le
încadrează şi mai mult decât atât pun o „notă de vulgaritate într-un ansamblu destul de
nobil”114deoarece pictorul nu ţine seama de materialul pe care este realizat motivul. Cu
toate scăderile remarcate George Oprescu recunoaşte că pictura în frescă din Mitropolia
din Sibiu se prezintă în condiţii superioare oricărei alte opere similare din Vechiul Regat.
Ceea ce admiră cel mai mult autorul acestui articol este perfecţiunea desenului
subiectelor religioase şi în special modul în care reuşeşte să-şi îmbrace personajele în
stofe „mlădioase şi bogate căzând în sute de cute armonioase în jurul lor.”115
Pictorul Octavian Smigelschi a fost descoperit de publicul sibian în 1890
cu prilejul primei expoziţii organizate la Sibiu, împreună cu colegii săi saşi Schullerus şi
Wellmann116. Apoi 13 ani mai târziu, în perioada14-25 octombrie 1903, organizează în
Gesellschaftshaus cea de-a treia expoziţie personală. În acelaşi an pictorul organizează o
a doua expoziţie de pictură la Blaj incluzând opera cu caracter exclusiv religios, printre
care planul decorării Catedralei unite. Lucrările prezentate la Blaj la care se adaugă alte
71 de lucrări laice, pictură şi grafică vor fi prezentate la Sibiu În expoziţie a fost inclus şi
un covor cu dimensiunile 7x5 m executat de ţărănci din Maramureş, după un carton
special lucrat de O. Smigelschi. Expoziţia primeşte aprecieri unanime, remarcându-se
noutatea concepţiei lui Smigelschi în pictura religioasă, prin folosirea unor elemente din
ornamentica populară românească, inspirată de bogăţia decorului, costumelor, scoarţelor
ţărăneşti din Transilvania şi Banat.
Expoziţia de la Sibiu se bucură de aprecieri şi din partea revistei
Transilvania, care îi dedică un articol de 3 pagini în nr XXXIV din 1903. Sub titlul
„Expoziţia lui Octavian Smigelschi”, articolul prezintă cititorilor „ lucrările admirabile de
113 Ibidem, p. 817.114 Ibidem, p. 818.115 Ibidem, p. 820.116 Dorin Gogâlea, Octavian Smigelschi, în Seria Personalia, Nr 1, Sibiu 2006, p. 16.
33
pictură bizantină”117 şi de pictură profană pe care pictorul le prezintă publicului. Dintre
picturile religioase atrag îndeosebi atenţia : Iisus Christos în mărime originală
(5,20x3,30) , Icoana Mântuitorului, Icoana Maicii Domnului şi cartoanele monocrome
reprezentându-i pe profeţii Ieremia şi Isaia sau pe evanghelistul Matei, toate aceste lucrări
făcând parte din Planul general pentru pictura şi decoraţiunea Catedralei din Blaj
prezentat de asemenea publicului. Din dorinţa de a arăta ecoul de care expoziţia lui
Octavian Smigelschi s-a bucurat în rândul iubitorilor de artă români şi nu numai,
redactorul citează câteva fragmente din cronica expoziţiei publicată în revista de limbă
germană Sibenbürgisch Deutches Tageblatt nr. 9071: „ Smigelschi expune (...) un număr
mare de picturi monumentale, bisericeşti în stil bizantin, cari formează lucrările
pregătitoare pentru pictura bisericii catedrale din Blaj. (...)Smigelschi a fost de repetate
ori în Italia pentru a studia monumentele artei bizantine, cu gustul său rafinat a ştiut să
dizolve culorile adeseori prea multifere şi prea vii în armonie bine jucătoare şi o pompă
de culori serioasă. Şi pe cât de variată este tehnica aplicată de artist, pe atât de
multilaterale sunt şi obiectele picturilor sale”118 consemna prof. C. Dörschlag de la Şcoala
reală evanghelică. În acelaşi articol din Sibenbürgisch Deutches Tageblatt nr. 9071,:
profesorul Stefan Groh de la Şcoala de Industrie Artistică din Budapesta remarca faptul
că pictorul Octavian Smigelschi, a intrat târziu în atenţia publicului după ce şi-a dedicat
„a treia parte a timpului de muncă şi de viaţă studiului”119 Tehnica deosebită a artistului
este dublată de o reculegere serioasă şi cunoştinţe de stil, arta sa este sinceră şi în acelaşi
timp naţională:” Entuziasmul ce l-a însufleţit din tinereţe faţă de venerabilele biserici
româneşti l-a îndrumat mai târziu la studiul monumentelor clasice ale stilului bizantin, în
timpul călătoriilor sale în Italia a studiat acest opera la Ravena şi Veneţia reuşind să
contopească în individualitatea sa principiile fundamentale ale stilului bizantin. Figurile
sale de sfinţi se remarcă în contrast cu dramatismul artei baroce prin „sublimul divin
dezbrăcat de orice patimă omenească”120.
Din această cauză arta sa este una singulară aşa cum remarca şi prof
Stefan Groh: “(…) Nici la noi în Ungaria, nici în Germania, nu cunosc pe nime, care s-ar
simţi în acest stil aşa de acasă (ca Smigelschi). Cu toate acestea, fiind arta bizantină în 117Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, XXXIV, p. 202.118 Ibidem, p. 203.119 Ibidem .120 Ibidem.
34
străinătate cu totul străină, până când în bisericile greceşti e din vremurile cele mai
îndepărtate un stil viu, ar fi de dorit ca artistul să o răspândească în cercuri cât mai
largi (şi în străinătate).121 Din păcate însă conaţionalii săi nu au înţeles singularitatea
operei lui Smigelschi, şi nu s-au grăbit să-l recunoască: „Pentru că, cum de obicei se
întâmplă la noi în ţară, şi în cazul acesta e foarte verosimil, ca străinătatea să-l
aprecieze mai iute după meritul lui, şi că conaţionalii (compatrioţii) săi numai atunci
vor înţelege ce artist distins şi în toate fibrele sale naţionale, găsesc în el”.122
Cele peste 70 de pânze profane prezentate în expoziţie se remarcă prin
siguranţa desenului şi emoţia sinceră pe care reuşesc să le transmită privitorului. Dintre
acestea sunt evidenţiate lucrările: Strana, Ţărani, Violonist, Ţărancă gătindu-se, Deasupra
apei, Îngerul morţii, Peisagiuri în acuarel. Expoziţia dovedea încă odată ca pictorul
Octavian Smigelschi pornise pe un drum nou „pe care nimeni nu a călcat vreodată”123
Horia Petra-Petrescu dedică un articol tabloului „ Lina cu mărgelele”,
pictură în tempera de Octavian Smighelschi, reprezentând o tânără ţărancă în costum
popular cu mărgele roşii la gât. Atmosfera pe care o creează este deosebită, ea te
„ purifică, dacă ai adăstat câteva clipe lângă „ Lina cu mărgelele”, te simţi săltat pe alte
tărâmuri”124. Lina este personificarea inocenţei, ea nu cunoaşte politica, sau vicleşugurile
feminine, e naturală, graţioasă şi cu mult bun simţ, ea reprezintă de fapt puritatea
spirituală a ţăranului în antiteză cu profitorii de război, politicienii demagogi, samsarii
tipăritori de scrieri murdare. Cu alte cuvinte un apel la redescoperirea valorilor morale ale
satului românesc izvorul spiritualităţii româneşti.
În nr 4 al revistei Transilvania din 1914 , pictorului Gh. A. Mateiu,
originar din Sibiu, îi sunt dedicate câteva rânduri. După ce a absolvit Academia de pictură
din Berlin, pictorul a organizat două expoziţii în ţară, în 1913 la Sibiu si în 1914 la
Bucureşti, expoziţii care au înfăţişat publicului iubitor de artă „ un pictor de talent, în
special în arta grafică”125
Odată cu apariţia rubrici Cronica în paginile revistei, se înmulţesc
articolele dedicate artei. Astfel nr. 5 al revistei din 1914, dedică câteva rânduri ecoului pe
121 Dorin Gogâlea, op.cit., p.19.122 Ibidem,123 Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, Anul XXXIV, p. 202.124 Horia Petra-Petrescu, Lina cu mărgelele, în Transilvania, Anul 55,p. 150.125 Pictorul Gh. A. Mateiu, în Transilvania, Anul XLV, p. 157.
35
care arta românească îl are în străinătate. Pictorul Nicolae Grigorescu s-a bucurat de un
studiu elogios în „Grand Dictionnaire des Peintres, Sculpteurs et Graveurs”, aceasta fiind
„una din cele mai mari recunoaşteri care i s-a adus unui artist român cu care putem să ne
mândrim”126. Autorul dicţionarului „compară peisajele lui Grigorescu cu cele ale marilor
maeştrii francezi : Courbet, Milet, Rousseau, Corot, iar ovreii lui cu cei creaţi de
Rembrandt”127
Cu siguranţă Grigorescu este pictorul român care se bucură de o atenţie
deosebită din parte redactorilor revistei care-l consideră cel mai reprezentativ artist
plastic român. George Oprescu îi dedică un articol de mari dimensiuni în nr. 2 al revistei
din 1922, articol prin care doreşte să facă cunoscute cititorilor revistei viaţa şi opera
marelui artist pe care îl consideră „ un sol al naţiei române trimis să spună şi să arate
lumei cum simţim şi ce putem în domeniul artei (...) el a deşteptat un viu interes în
cercurile artistice din străinătate”128
Deşi cunoscut şi apreciat în străinătate, Grigorescu nu este îndeajuns de
cunoscut în România şi în special în Ardeal, mai ales că admiraţia ţi entuziasmul
românilor sunt pe deplin îndreptăţite. Pentru ca cititorii revistei sa poată să-şi contureze o
imagine cât mai completă despre viaţa şi opera marelui pictor, George Oprescu
creionează o scurtă biografie în care presară şi câteva judecăţi artistice. Astfel sunt
prezentate începuturile artistice ale lui Grigorescu, ca zugrav de biserici care însă nu se
remarcă prin nimic deosebit: „o pictură religioasă corectă, rece , dulceagă fără mult
caracter, totul e moale fără originalitate”129. Din fericire acest început stângaci va fi
curând dat uitării căci în urma călătoriei sale în Franţa şi în special datorită predilecţiei
sale irezistibile pentru Şcoala de la Barbizon, un alt pictor se va descoperi publicului
iubitor de artă. Sub influenţa lui Corot şi Millet, în cei 6 ani petrecuţi la Barbizon,
Grigorescu îşi perfecţionează arta peisajului, reuşind să creeze adevărate capodopere, aşa
cum poate fi considerat minunatul „Apus de Soare din colecţia Simu130.
Deşi devine un maestru peisajului în plein-air, Grigorescu nu se va
mărgini la a picta peisaje, portretele sale denotă o forţă de expresie extraordinară, printre
126 Grigorescu apreciat în străinătate, în Transilvania, Anul XLV, p. 199.127 Ibidem.128 George Oprescu, Nicolae Grigorescu, în Transilvania, Anul LIII, p 347.129 Ibidem, p. 352.130 Ibidem, p. 358.
36
cele mai apreciate de critici, fiind cele de evrei, realizate în 1867, în timp ce se întorcea în
ţară prin Galiţia. Aceste portrete au fost remarcate de criticii francezi care le comparau cu
portretele de evrei realizate Rembrandt, aşa cum arătam mai sus, George Oprescu
considera că această apreciere venea din faptul că pictorul nostru a reuşit „ să citească în
acele suflete aşa de deosebite de ale noastre” şi să le redea senzualitatea, egoismul,
energia sau chiar brutalitatea într-un mod absolut autentic, aşa cum demonstrează şi
tabloul „Evreul cu gâsca”.
Abia după ce pictorul se bucură de aprecierea criticilor şi publicului
iubitor de artă din străinătate va fi recunoscut şi apreciat şi la Bucureşti, unde îşi va
deschide prima expoziţie abia în 1873, printre cumpărători numărându-se: Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri şi Alexandru Odobescu.
Grigorescu se va refugia apoi într-un mic orăşel din Bretagne, Vitré unde
într-o atmosferă patriarhală va crea unele dintre cele mai frumoase opere ale sale, scene
de interior ce lasă o adâncă impresie şi „ţin loc de frunte în opera totală a lui
Grigorescu”131căci în ciuda evoluţiei sale ulterioare în ceea ce priveşte expresivitatea
„mai bine, tehnic vorbind, nu va fi în stare să picteze”132. Din atmosfera senină a micului
orăşel breton Grigorescu va fi smuls de scrisoarea lui Ion Brătianu care îl însărcina cu
pictarea scenelor din Războiul de independenţă. Va însoţi armata română în grelele lupte
din iarna 1877-1878, şi va transpune pe pânză ceea ce ochiul său sensibil a observat pe
câmpul de luptă. Nu va glorifica războiul aşa cum făceau tablourile militare, ci va
prezenta războiul în „toată oroarea zilnică a mediului în care mor şi luptă soldaţii”133.
„Atacul Smârdanului” prezintă în prim plan doar câteva personaje, dar cenuşiul care
umple tabloul ne face să multiplicăm la nesfârşit imaginea şi astfel să realizăm proporţiile
măcelului. Deşi un maestru al culorilor, îndrăgostit de culorile vii ale naturii, în tablourile
sale de război predomină nuanţele de gri, căci natura participă la măcelul uman.
Este prezentată apoi perioada de apogeu a creaţiei lui Grigorescu, care
după ce se stabileşte definitiv în ţară 1887, descoperă un nou personaj, ţăranul român,
acelaşi pe care l-a văzut jertfindu-se pe câmpiile Bulgariei, trăind într-o comuniune totală
cu natura. Cu o dragoste deosebită se va apropia Grigorescu de Posada, ale cărei peisaje
131 Ibidem, p. 359.132 Ibidem.133 Ibidem, p. 360.
37
şi oameni îl inspiră, picturile sale emană acum linişte, reculegere – „adevărate rugăciuni”
aşa cum considera George Oprescu134. Criticul atrage atenţia cititorilor asupra importanţei
acestor picturi pentru naţiunea română „un popor şi o ţară erau fixaţi pe pânză prin linii şi
culoare”135, cu alte cuvinte România şi români prindeau astfel chip, tablourile lui
Grigorescu erau o carte de vizită, cei care doreau să ne cunoască o puteau face prin aceste
minunate opere.
Încercând să răspundă la întrebarea: care este secretul acestei minuni ?,
George Oprescu, nu pierde prilejul să facă o pledoarie pentru artă şi misiunea artistului,
misiune pe care Grigorescu şi-a asumat-o deplin „ un om în extaz în faţa naturii, muncind
de dimineaţa până seara şi căznindu-se cât trăise şi cât va mai trăi de la această dată până
la moarte ca să exprime acest sentiment (...) la această muncă fără preget el adaogă o
conştiinţă şi o conştiinciozitate care îl fac să nu fie niciodată mulţumit de ce se creează,
să fie mereu în căutare unei tehnice cât mai expresive a unei concepţii cât mai clare. Nu
exprima nici odată decât ceea ce simţea, fără să se preocupe dacă acest lucru place altora
sau nu”136. Grigorescu este prezentat astfel nu doar ca un artist extraordinar dar şi ca un
om deosebit, a cărui pasiune pentru artă şi verticalitate morală trebuia să devină un
exemplu pentru toţi cei care doreau să se afirme pe tărâmul artei căci viaţa lui Grigorescu
spunea autorul articolului este „ a fost o operă de artă, nu cea mai puţin frumoasă”137.
Chiar dacă este un admirator al picturii lui Grigorescu, Oprescu nu se
sfiieşte să remarce faptul că operele sale de bătrâneţe sunt superficiale, lipsite de vigoare,
iar în ceea ce priveşte subiectele face concesiuni publicului, deşi atâţia ani rezistase fidel
crezului său artistic. Însă în ciuda acestor regretabile scăderi, Grigorescu rămâne cel mai
mare artist pe care l-au avut românii,138 odată cu el a murit o parte a sufletului românesc.
Articolul lui George Oprescu reuşeşte nu doar să prezinte viaţa şi opera
unui mare artist ci şi să sădească în inimile cititorilor dorinţa de a şti mai multe despre
artist şi nu în ultimul rând mândria de a fi român.
Şi dacă Grigorescu a transpus sufletul românesc ca unul de-al nostru, prin
ochii şi sufletul său românesc, Ioan C. Băcilă într-un articol intitulat „ Pictori francezi
134 Ibidem, p. 361.135 Ibidem.136 Ibidem, p. 362.137 Ibidem.138 Ibidem, p. 365.
38
prin ţara noastră (1828-1856)”139publicat în nr 2 al revistei Transilvania din 1923 face o
scurtă trecere în revistă a pictorilor francezi care au vizitat meleagurile noastre şi le-au
transpus pe pânzele lor.
Autorul articolului declară încă de la început scopul demersului său: „felul
de a vedea, de a pricepe şi de a reda al străinilor cari au trecut pe pământ românesc,
prezintă totdeauna o sumă de elemente foarte caracteristice, dar mai ales exactităţi
veritabile. Asemenea elemente vom încerca să le urmărim în călătoriile unor pictori
francezi cari au trecut prin ţara noastră în prima jumătate a secolului XIX”140. Călătorind
ca simpli particulari sau ca parte a unor misiuni ştiinţifice sau militare aceştia au lăsat
alături de note de călătorie „vederi de case, de cetăţi, peisagii, costume de ţărani şi de
soldaţi şi diferite aspecte ale societăţii noastre”141.
Studiul lui Ioan C. Băcilă se bazează pe analiza albumelor unor călători
precum: Hector de Béarn, Raffet, Michel Bouquet, Charles Doussault şi Theodore
Valerio, aflate în biblioteca Academiei Române. Dintre aceştia se remarcă Hector de
Béarn, care în 1828 îl însoţeşte pe Ducele de Mortemart, trimisul guvernului francez pe
lângă armata rusă, într-o călătorie prin Basarabia şi Dobrogea. Impresiile acestei călătorii
sunt publicate mai târziu de Hector de Béarn sub titlul „ Quelques souvenirs d’une
Campagne en Turquie 1828”, volum însoţit de 62 de litografii ce ilustrează textul, fiecare
popas este însoţit de un desen luat la faţa locului Ceea ce l-a impresionat în mod deosebit
a fost „ stepa românească, locuinţa şi traiul ţăranului român şi admiraţia ce o are faţă de
frumuseţea femeii române, de curăţenia şi grija cu care îţi ţine gospodăria”142. Călător
dezinteresat , Hector de Béarn a imortalizat ceea ce a considerat mai caracteristic şi mai
interesant din punctul său de vedere, sau cu alte cuvinte ceea ce l-a impresionat în mod
deosebit sau ceea ce a considerat ca fiind caracteristic pentru locurile şi oamenii pe unde
a trecut.
În acelaşi registru se înscrie şi demersul lui George Oprescu care în 1943
publică articolul „Aventura ardeleană a unui pictor elveţian” deosebit de interesant
despre pictorul elveţian Jules Jacot-Guillarmod. În studiul său Oprescu pleacă de la o
139 Ioan C.Băcilă., Pictori francezi prin ţara noastră (1828-1856)”, în Transilvania , Anul LIV, pp. 203-209.140 Ibidem, p. 203.141 Ibidem.142 Ibidem, p. 204.
39
monografie a lui William Ritter – „Un peintre suisse, Jules Jacot-Guillarmod”, lucrarea
prezintă întreaga viaţă şi operă a pictorului, de interes pentru istoricul român sunt însă
pasajele care se referă la călătoriile pictorului în Ardeal şi Muntenia şi opera rezultată din
contactul cu lumea românească.143
Jules Jacot-Guillarmod este un pictor talentat, medaliat la expoziţia
internaţională de la Viena în 1873, pictura lui nu este făcută pentru a plăcea, nu face
concesii gustului public, era romantic dar în felul lui Andreescu, un romantic de o
rezonanţă mai aspră.144 La Paris îl întâlneşte pe Ludwig Schuller, sas din Sighişoara, cu
care se împrieteneşte. La invitaţia lui Schuller va vizita Transilvania în 1859. În cele 18
luni cât rămâne aici realizează sute de schiţe, care alături de amintiri se vor regăsi în
lucrările sale ulterioare dintre care multe au subiecte româneşti amintim aici: Une noce
valaque (surprinde momentul în care mireasa este dusă cu alai la casa mirelui) Halage et
passage à gué, Fileuse valaque, Buffles au repos, Récolte du mais, en Transylvanie.
Revine în Ardeal în 1873 şi va lua cu el o parte din luminozitatea scenelor văzute în acest
colţ de ţară, după cum chiar artistul mărturiseşte într-o conferinţă.145 Din păcate la aceste
lucrări publicul român nu are acces, ele se află în muzeele şi colecţiile particulare
elveţiene
Ştefan Luchian apare pentru prima dată în atenţia redactorilor revistei în
1924 când este publicată o recenzie la albumul„Luchian”( biografie şi apreciare) de
Virgil Cioflec. O lucrare minunată care face cunoscut marelui public unul dintre cei mai
mari pictori ai noştri care pe nedrept a fost „desconsiderat de cei care aveau datoria să-l
sprijinească la timpul său”146. Lucrarea lui Virgil Cioflec este apreciată datorită modului
admirabil în care reliefează personalitatea şi opera lui Ştefan Luchian, singura scădere, e
faptul că cele 60 de reproduceri ce însoţesc textul nu sunt color. Chiar dacă unele dintre
ideile lui Virgil Cioflec nu sunt împărtăşite şi de către recenzent lucrarea este
recomandată cu căldură cititorilor: „ după albumul lui Al. Vlahuţă (biografia lui
Grigorescu), albumul acesta este a doua desfătare sufletească pentru ochi din domeniu
picturii române. Volumul e de dorit să se răspândească. Cel puţin acum putem să reparăm
greşala săvârşită faţă de pictorul, care la expoziţia sa din rotonda Ateneului (1905) a avut 143 George Oprescu, Aventura ardeleană a unui pictor elveţian, în Transilvania, Anul 74, p. 881.144 Ibidem, p. 883.145 Ibidem, p. 884.146 Luchian, în Transilvania, Anul 55, Nr.2, p. 174.
40
un singur cumpărător, pe Grigorescu”.147La fel ca şi acest din urmă, Luchian s-a bucurat
de preţuirea conaţionalilor săi abia după ce s-a bucurat de aprecierea străinilor.
Un pictor mai puţin cunoscut în ţară dar remarcat de criticii francezi este
pictorul Eustaţiu Stoenescu. Criticul de artă Thiébault–Sisson scria în „Le
Temps”(12.12.1926) despre expoziţia deschisă de pictor la Paris, : „Franţa nu este
singura ţară , care are pictori buni, iată aici pe unul care a văzut lumina zilei în România,
şi ale cărui portrete, vederi din Paris şi din Veneţia, ale cărui naturi moarte şi flori sunt
acelea ale unui maestru”148. Stoenescu şi-a desăvârşit educaţia artistică în atelierul
pictorului Jean-Paul Laurens, de la care „nu a împrumutat altceva decât conştiinciozitatea
sa severă şi soliditatea-i frumoasă de a pune toate la locul lor.”149 Cele 85 de pânze
expuse la galeria Charpentier, dezvăluie publicului un maestru al culorilor, el ştie să
folosească culoarea pentru a reda accentul fizionomiilor masculine din portretele sale sau
să dea fineţe vederilor sale din Paris şi Veneţia, aşa cum numai un adevărat artist era
capabil iar „Stoenescu este unul din cei mai buni pictori ai timpului acestuia.”150
Una dintre pictoriţele ardelene care s-a afirmat pe plan european a fost
Elena Popea, dispariţia sa prematură, în timpul bombardamentelor asupra Bucureştiului
din 25 iunie 1941, a îndurerat întreaga comunitate artistică. O viaţă dedicată artei şi ţării
sale, care însă aşa cum se întâmplă adesea nu a fost apreciată la adevărata s-a valoare.
Posesoare a unei vaste culturi artistice, Elena Popea „nu ştia şi nu voia să audă de
compromisuri şi concesiuni, (...) cu o nesecată dorinţă de desăvârşire care a stăpânit-o
până în clipa sfârşitului”151. Mereu în căutarea perfecţiunii artista a fost atrasă mai întâi de
Lucien Simon a cărui colorit l-a adoptat, deşi uneori prin subiectele pe care le adoptă
„trădează şi o familiarizare cu şcoala germană contemporană, în care se simţeau ecourile
postimpresioniste.”152 Neobosită călătoare, artista a vizitat şi imortalizat pe pânză Spania,
Italia, Bretania, Olanda şi Grecia.
Atrasă de cubism pentru o scurtă perioadă sub influenţa lui André Lhote,
arta sa va avea de suferit „farmecul tablourilor sale, plăcerea vizuală, care până atunci
147 Ibidem. 148 Cum e lăudat în Franţa un pictor român, în Transilvania, Anul 58, p.119.149 Ibidem.150 Ibidem.151 Ion Băilă, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72,p. 328.152 George Oprescu, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72,p. 408.
41
constituise principala calitate a artistei, dispăruse aproape cu totul. Ceva aspru îi luase
locul, o concepţie voluntară a artei, intransigentă, destul de străină de sensibilitatea
noastră, care nu se potrivea nici cu trecutul, nici cu natura delicat-înţelegătoare a
artistei”153. Va depăşi însă relativ repede această perioadă păstrând doar unele simplificări
mai arbitrare ale desenului care însă confereau originalitate stilului său. Dealtfel criticul
şi istoricul de artă George Oprescu remarca valoarea deosebită a tablourilor prezentate de
artistă în ultimele sale expoziţii: „coloritul bine acordat reapăruse şi el, în ultimul timp.
Din nou, în expoziţiile artistei, am constatat un nivel atât de ridicat, încât chiar şi cei mai
severi amatori să poată fi mulţumiţi. (...) Din nou am putut vorbi despre dânsa ca despre
una dintre cele mai însemnate artiste de la noi.”154 Articolul publicat de George Oprescu
este însoţit de două reproduceri alb-negru „Compoziţie” expus la Salonul oficial de
toamnă (1940) şi „Peisagiu din Bretania” expus la Salonul oficial de pictură şi sculptură
(1940).
Colaborarea lui George Oprescu a adus un plus de valoare cronicii
artistice prin articolele de o înaltă valoare ştiinţifică. Un articol deosebit de interesant
despre arta universală apare în numărul 10 al revistei din 1940, „Fuga în Egipt”, episodul
a fost tratat în mod diferit de către artiştii din epoci diferite. De fapt majoritatea lor, în
special cei nordici, au optat pentru reprezentarea popasului în timpul fugii în Egipt. Tema
apare la pictorii din secolul al XIV-lea, Sf. Familie era înfăţişată în ipostaze specifice
epocii, „pictorii inculţi introduc cele mai neaşteptate şi uneori bizare detalii ale timpului,
care devin astfel anacronice pentru vremea lui Irod.”155
Pictorii italieni din perioada barocului vor trata cu predilecţie tema
aplecându-de în special asupra detaliilor legate de îmbrăcămintea personajelor şi decorul
exotic. Cea mai originală abordare a temei îi aparţine lui Caravaggio, care într-un tablou
de tinereţe „grupează pe Sf. Iosif, un înger muzicant, pe Maria şi pe Isus în mărime
aproape naturală sub un copac umbros, pe marginea unei ape”156
Fuga în Egipt este una dintre temele extrem de populare în rândul artiştilor
germani „mai fiecare pictor sau gravor mare ne-a lăsat cel puţin o versiune a Fugii în
153 Ibidem.154 Ibidem, p. 410.155 George Oprescu, Fuga în Egipt, în Transilvania, Anul 72, Nr. 10, p. 675.156 Ibidem, p. 676.
42
Egipt. Dürer, Altdorfer, Cranach, au semnat pe cele mai preţioase.”157 Majoritatea au
plasat scena în mijlocul unui peisaj german.
O nouă abordare a temei apare în secolul al XVII-lea când raportul dintre
personaje şi decor se schimbă, peisajul devine principalul punct de interes, vorbim acum
de peisaje cu fuga în Egipt. Cele mai frumoase reprezentări le aparţin lui Claude Lorrain,
Rubens şi Rembrandt. Un astfel de articol se constituie într-o adevărată lecţie de istorie a
artei pentru cititorii revistei.
Un spaţiu generos este alocat expoziţiilor de artă, atât cele autohtone dar şi cele
internaţionale la care participă artiştii români, căci ele sunt un prilej pentru public de a
intra în contact cu arta adevărată, iar cele din străinătate certifică valoarea artiştilor
români apreciaţi de lumea artistică europeană.
În numărul 5 al revistei din 1914 este prezentată participarea pictorilor
români la cea de-a XI-a ediţie a expoziţiei internaţionale de la München, organizată în
perioada iunie-octombrie 1913 la Palatul de Cristal158. La această expoziţie au fost
prezentate lucări ale unor artişti români reprezentativi: Grigorescu, Mirea, Ştefan
Popescu, I Steriadi, Ştefan Luchian, A. Verona, Al.Simionidy, Ip. Strâmbu, A. Satmary,
Rodica Maniu, N. Vermont, Costin Petrescu, Oscar Spaethe, Fr. Storck, D. Giurea, I
Iordănescu şi C. Brâncuşi, iar în mijlocul expoziţiei a fost expusă Cartea Cântărilor de
A.S.R. Principesa Maria „al cărei talent subtil a fost recunoscut şi în străinătate”159 . Arta
românească a fost apreciată cu medalii şi premii, astfel pictorul G Mirea a obţinut
medalia de aur clasa I iar pictorii: Ştefan Luchian, Steriadi şi Verona , medalia de aur
clasa a II-a. Participarea artiştilor români la această expoziţie a demonstrat caracterul
european al culturii române şi autenticitatea acesteia.
Un pas important spre unitatea culturală a românilor este considerată
prezenţa artiştilor transilvăneni E. Matei, C. Medrea şi Elena Popea la cea de-a 19-a
ediţie a Expoziţiei tinerimii artistice, organizate la Bucureşti în 1914.160
Ultimul număr al revistei din anul 1924 dedică un scurt articol „ Expoziţiei
de picturi a pictorilor români” care a putut fi admirată atât la Braşov cât şi la Sibiu.
Articolul intitulat „ Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor” face o trecere în 157 Ibidem.158 Arta românească la expoziţia de la Munchen, în Transilvania, Anul XLV, p. 199159 Ibidem.160 Expoziţia tinerimii artistice, în Transilvania, Anul XLV, p. 200.
43
revistă a raportului publicat de Enric Zillich, preşedintele societăţii culturale Klingsor,
despre expoziţia în discuţie. Zillich remarca faptul că spre deosebire de pictorii din Regat
la care „ graiul extern al obiectelor duce la sufletesc. Pictura ardeleană este mai
spiritualizată, drumul ei duce de la intern la extern, cea românească de afară înăuntru”161
Zillich ridică în slăvi pictori saşi precum : Eder şi Kimm despre care
susţine că nu pot fi puşi alături nici măcar de Iser „cel mai remarcabil dintre români”162, o
astfel de abordare nu poate fi bine primită de redactorii revistei Transilvania care
condamnă modul părtinitor în care Zillich prezintă un eveniment artistic de referinţă.
Un eveniment artistic deosebit pentru arta plastică românească l-a
reprezentat participarea a 79 de pictori şi 16 sculptori la a Expoziţia internaţională a XIV-
a din Veneţia. La iniţiativa Prinţului Carol, prof. I.D. Ştefănescu, pictorii Verona şi
Steriade şi sculptorul Jelea s-au îngrijit de selectarea lucrărilor ce urmau a fi prezentate
publicului şi criticilor la Veneţia. Printre expozanţi s-au numărat: Grigorescu, Andreescu,
Luchian, Mirea, Petraşcu, Steriade, Verona, Vermont, Oskar Han etc. Secţia românească
a fost apreciată în termeni elogioşi de către criticii de artă, iar regele Italiei a cumpărat
Iarna de Verona şi un tablou de Andreescu, arătându-şi astfel admiraţia pentru pictura
românească. Academia de artă modernă din Veneţia a achiziţionat bustul lui Eschil de
sculptorul Oskar Han, iar Muzeul Luxembourg din Paris a cumpărat peisajul lui Ştefan
Popescu.
Léonce Bénédite aprecia secţia românească pentru modul în care „se
înfăţişează în întregime în chip armonios într-o prezentare artistică care impune şi cu o
sinceritate care interesează dintr-o dată şi dintru început.”163 În concluzie această
participare a fost o reuşită deplină, reuşind să facă cunoscută pe plan european arta
românească.
În ciuda condiţiilor vitrege, în plin război, în 1940 şi 1942 la Veneţia s-a
organizat Bienala, expoziţie de artă de tradiţie iniţiată în 1895, pentru că aşa cum spune
George Oprescu: Muzele n-au tăcut, deşi armele tună şi trăsnesc pretutindeni”164. Dintr-o
simplă expoziţie , Bienala de la Veneţia devine treptat un centru de idei şi de discuţii.
Lucrările achiziţionate cu prilejul expoziţiilor bienalei vor fi organizate în Muzeul de 161 Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor, în Transilvania, Anul 55, p. 565162 Ibidem.163 Românii la expoziţia internaţională XIV-a din Veneţia, în Transilvania, Anul 55 p. 264. 164 George Oprescu, Bienala din Veneţia , în Transilvania, Anul 73, p. 633.
44
Artă Modernă din Palatul Pésaro, care alături de Arhivele Artei Contemporane fac din
Bienală una dintre manifestările esenţiale ale vieţii artistice mondiale şi o piaţă extrem de
importantă pentru arta modernă.165 Prima participare a României a fost în 1924, aşa cum
am arătat mai sus, după o îndelungată absenţă revine în 1938 cu propriul său pavilion.
Numai prin astfel de participări arta românească se putea face cunoscută la nivel
european, şi prin ea România, din păcate în condiţiile războiului la bienala din 1942 au
participat doar aliaţii Italiei, ceea ce nu a servit nicidecum artei.
O expoziţie care a impresionat în mod plăcut publicul parizian a fost
organizată în 1925 la Muzeul Jeu de Paume166. Organizată pe secţiuni în 8 săli ea a
cuprins: artă populară, artă contemporană, pictori morţi, negru şi alb, artă documentară,
broderii religioase, picturi religioase şi un iconostas. Expoziţia s-a bucurat de sprijinul
casei regale române şi al preşedinţiei franceze, având un mare răsunet în presa pariziană.
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai artei româneşti, Henri Focillon remarca farmecul
aparte al picturilor bisericeşti „ făcute pentru plein-air, expuse direct luminii pe pereţii
exteriori, frescele acestea au o sonoritate de gamă şi o autoritate decorativă care ne
încântă”167, ele dovedesc puterea de expresie a pictorilor canonici, ce îmbogăţesc vechile
motive cu unele mai noi de inspiraţie populară. Unul dintre ei, Nicolae Grigorescu, a
reuşit să se desăvârşească la Şcoala de la Barbizon dar cu toată influenţa franceză a reuşit
să îşi păstreze accentul natal, cel care i-a păstrat prospeţimea şi originalitatea.
Arta populară a fost cu precădere apreciată într-o societate din ce în ce mai
industrializată, ea reuşeşte să creeze opere fermecătoare, ce îi inspiră pe artiştii români
continuatori ai pictorilor de la Voroneţ. Henri Focillon este convins că „vitalitatea
geniului unui popor nu se afirmă prin tentative de arhaism, dar se poate defini prin
continuitate”168. În această expoziţie România reuşeşte să arate un trecut şi un prezent
care se completează, o imagine a ceea ce a creat mai frumos geniul artistic românesc. Din
păcate însă expoziţia nu poate fi văzută şi în ţară de aceea se recomandă organizarea ei în
marile oraşe, pentru ca şi publicul român să se poată bucura pe deplin de aceste comori.
Un eveniment controversat în viaţa artistică a capitalei l-a constituit
deschiderea în 1928, a Salonului oficial. Deşi ar fi trebuit ca acest eveniment să fie primit 165 Ibidem, p. 635.166 O expoziţie românească la Paris, în Transilvania, Anul 56, p. 320.167 Ibidem, p. 321.168 Ibidem.
45
cu entuziasm, cei mai mulţi artişti au refuzat să participe şi doreau deschiderea unui salon
neoficial pentru că membrii comisiei de selecţie mari iubitori ai artei moderne nu făceau
altceva decât să promoveze nişte pseudo-artişti169. În condiţiile în care publicul românesc
nu avea o educaţie artistică elementară, educaţie ce o dă arta clasică pentru că aceasta
poate fi „simţită şi de omul cu facultăţi spirituale normale, chiar lipsit de educaţia
intelectuală, dar cea din urmă (modernă) nu poate fi înţeleasă decât de oamenii cu
cunoştinţe speciale.170 Ori misiunea artei era aceea de a educa gustul pentru frumos, arta
modernă în goana ei după reprezentarea realului poate uşor aluneca spre reprezentarea
urâtului. Autorul articolului condamnă modul de organizare a Salonului oficial şi faptul
că membrii comisiei de selecţie nu au urmărit interesul publicului şi nici principiile
morale, revenim astfel la ideea de moralitate în artă.
La Salonul oficial din 1942, artistul ardelean Nicolae Brana a prezentat
sub titlul „Chipuri din sat”, 15 gravuri inspirate din lumea satului. Pentru Brana la fel ca
şi pentru alţi artişti ardeleni „izvoarele satului sunt inepuizabile, în ele şi prin ele găsesc
satisfacţia celor mai înalte aspiraţii ale geniului lor”171. Personajele lui Brana sunt ţărani şi
ţărance la muncă, la biserică, la horă surprinse într-o atmosferă de gravitate şi melancolie
specifică satului ardelean, iar alb-negrul gravurii accentuează această atmosferă.
Un alt gravor cunoscut Victor A. Constantinescu, cunoscut luptător pentru
cultura naţională din Ardealul de Nord, a oferit în 1943 iubitorilor de artă o mapă cu titlul
„Gravuri în linoleum”. Subiectul celor 15 gravuri îl constituie peisaje sau momente din
viaţa ţăranilor ardeleni. Ele redeşteaptă în sufletul privitorului dorul „peisajelor şi
oamenilor pe care nu i-am văzut de aproape trei ani”.172
Un eveniment în publicistica românească l-a constituit, în 1943, apariţia
lucrării lui H.K. Zambaccian „Pagini de artă”, aceasta a fost prezentată într-un mod
elogios şi cititorilor revistei la rubrica „Însemnări” de către Radu Stanca.173 Lucrarea
prezintă excepţionala colecţie de artă plastică pe care acest entuziast colecţionar a reuşit
să o adune, „o colecţie care pare a fi cea mai strălucită dintre toate colecţiile de artă
169Ion Băilă, Scrisori din Bucureşti, în Transilvania, Anul 59, p. 418.170 Ibidem, p 419.171 Chipuri din sat, în Transilvania, Anul 73, p.119. 172 Ion Muşlea, Gravuri în linoleum, în Transilvania, Anul 74, p. 402.173 Radu Stanca, Pagini de artă de H.K. Zambaccian, în Transilvania, Anul 74, p. 785.
46
plastică dinăuntrul confiniilor noastre.”174 Colecţia de artă modernă Zambaccian cuprinde
alături de nume mari ca Eugen Delacroix, Corot, Coubert, Cezanne, Renoir, Matisse,
Bonnard, Marquet, Dunoyer de Segonzac, opere ale unor pictori autohtoni. Lucrările au
fost alese cu grijă, ceea ce indică pe lângă pasiune o „educaţie estetică şi o cultură
plastică ce îl plasează dintr’o dată pe d-l Zambaccian în fruntea lumii artistice de la
noi.”175
Prin selecţia precisă a lucrărilor de artă autohtonă, colecţia ne permite să
distingem evoluţia artei plastice româneşti ce încearcă să se autentifice.
4.ARHITECTURA
Deşi doar cinci articole au fost dedicate arhitecturii în paginile revistei se
cuvine să le acordăm o atenţie specială. Numărul foarte mic de articole se datorează
proabil faptului că nu exista în rândul cititorilor un interes deosebit pentru acest subiect,
publicul fiind mai degrabă înclinat spre artele minore.
În 1925 Ioachim Miloia, cunoscută personalitate culturală a Banatului
(pictor, istoric de artă, restaurator de biserici) trimite revistei un material deosebit de
interesant despre două monumente de artă de referinţă din centrul Italiei, Mănăstirea S.
Scolastica şi Mănăstirea Sf. Benedict din Subiaco. Epocile şi-au lăsat amprenta asupra
mănăstirilor ce dezvăluie privitorului elemente arhitectonice, romanice, gotice şi
renascentiste într-un amestec curios dar totuşi armonios. Grota în care Sf. Benedict a trăit
împreună cu sora sa Scoalstica, a fost apoi integrată mănăstirii Sf. Benedict, ea mai
adăpostea o frescă în stil bizantin reprezentând-o pe Sf. Fecioară.176 Treptat mănăstirea
devine unul dintre cele mai importante centre de cultură medievală din Apus. Mănăstirea
S. Scolastica a fost construită pe ruinele unei vile romane, de unde a împrumutat şi o
174 Ibidem.175 Ibidem.176 Ioachim Miloia, , Subiaco, în Transilvania, Anul 56, Nr 7, p. 577.
47
mare parte a materialului de construcţie. Mănăstirea „a fost refăcută modern pe zidurile
vechi, din care păstrează o poartă romanică, câteva bas-reliefuri bizantine, porţi şi bifore
gotice şi câteva fresce(...) lucrate în acel spirit de rafinament artistic”177 specific secolelor
XIV-XV.
Ioachim Miloaia analizează în amănunţime frescele şi sculpturile ce
împodobesc interioarele celor două mănăstiri, evidenţiind influenţa covârşitoare a artei
bizantine în ceea ce priveşte frescele din secolele IX-XIII, influenţele primei Renaşteri de
la sfârşitul secolului al XIII-lea, influenţele florentine din secolul XIV. Autorul este un
bun cunoscător al istoriei artelor şi în special a celei italiene reuşind să distingă între
diferitele influenţe ce se manifestă în cazul celor două monumente studiate. În încheiere
remarca rolul podoabelor artistice în lăcaşurile de cult, căci ele „dau desfătarea ochiului şi
prin urmare şi a spiritului (...) ne apropie mai mult de cele superioare decât o predică
recitată din oficiu.”178
Din aceiaşi categorie a impresiilor de călătorie face parte şi articolul
„Monumente de artă cehoslovacă”, al cunoscutului istoric de artă Coriolan Petranu.
Autorul îşi propune, după cum el însuşi declară în introducere, să realizeze o imagine
„sintetică asupra desvoltării şi mai ales asupra rolului ce-l joacă aceste monumente
cehoslovace în istoria universală a artelor.”179 Centrul artistic al artei cehoslovace a fost
în toate epocile oraşul Praga, aici se întâlnesc monumente din toate epocile începând cu
romanicul şi terminând cu arta naţionala a secolului al XIX-lea. Cele mai frumoase
monumente datează din epoca lui Carol al IV-lea: Catedrala Sf. Vit, castelul Karlstein,
podul carol şi castelul Praga, ele introduc în Europa stilul gotic târziu. Renaşterea a
pătruns rapid în Boemia, adusă de Habsburgi prin intermediul maeştrilor italieni, germani
şi a celor din Ţările de Jos. Sub domnia lui Rudolf al II-lea de Habsburg arta a cunoscut o
perioadă de înflorire eextraordinară, acum începe şi constituirea primelor colecţii de
artă180.
După Războiul de 30 de ani (1618-1648) nobilimea cehă va fi înlocuită de
nobilimea străină catolică care aduce odată cu ea şi barocul, stil ce va da oraşului „un
177 Ibidem, p. 578178 Ibidem, p.582.179 Coriolan Petranu, Monumente de artă cehoslovacă, în Transilvania, Anul 59, p. 323.180 Ibidem, p. 325.
48
caracter cu totul nou şi o nuanţă mai pitorească, mai mişcată şi patetică în cadrul
stilului”181. După revoluţia de la 1848 apare pictura pur naţională în subiectele, tipurile şi
peisajele cehe, artiştii cehi se delimitează de curentul german apropiindu-se de arta
franceză, arta reflectă din ce în ce mai mult mişcarea naţională. Prin arta sa Praga a avut
un rol deosebit în dezvoltarea artelor din Europa Centrală atât ca şi contribuţie proprie cât
şi ca influenţă asupra altor ţări.
Un articol dedicat de B. Densuşianu, localităţii Densuş, actualmente în
judeţul Hunedoara, din anul 1909, prezintă pe lângă alte informaţii interesante despre
această străveche vatră de istorie, o descriere fidelă a Mausoleului ( Biserica greco-
catolică din Densuş)182 însoţită şi de o fotografie ilustrativă. B Densuşianu nu se
mulţumeşte să facă o simplă descriere, încearcă să explice particularităţile care fac din
acest monument, unul unic pe teritoriul României.
B. Desuşianu considera că „ mausoleul este cea mai veche zidire din
Transilvania”183, desigur că autorul ignoră cetăţile dacice anterioare cuceririi romane,
perioada în care a fost construit mausoleul, transformat ulterior în biserică creştină. Este
realizată apoi o descriere detaliată a Bisericii greco-catolice de la Densuş, care susţine
ipoteza că monumentul a fost construit cu piatră recuperată din ruinele Ulpiei Traiane, şi
a suferit unele modificări care în cele din urmă i-au dat înfăţişarea actuală. „Mausoleul
acesta a fost construit şi boltit tot cu piatră lespedoasă, n-a fost coperit niciodată cu
coperământ deosebit precum nici turnul lui, pentru că construcţia lui s-a făcut ca să nu
aibă lipsă de acoperiş deosebit, însă în anul 1880, din ordinul guvernului, s-a schimbat cu
totul înfăţişarea vechie de până aici a mausoleului, numai turnul rămas neacoperit mai
mărturiseşte vechimea mausoleului”184
Dintre toate pericolele care ameninţă monumentele de artă românească cel
mai mare pare să fie indiferenţa pe care cei în drept o manifestă faţă de acestea. Octavian
C. Tăslăuanu semnala în nr 3 din 1914,un articol publicat de Gavril Szinte în Magyar
nemzeti Muzeum neprajzi ostalyanak Ertesitoje , fasc 1-2, din 1913, dedicat bisericilor de
lemn din comitatul Cojocna din care reproduce doar concluziile. Autorul descrie în
detaliu mai multe biserici, ilustrând textul cu fotografiile şi planurile de construcţie ale 181 Ibidem.182 B. Densuşianu, Densuşiu, în Transilvania, Anul XL, pp. 85-93.183 Ibidem, p. 86.184 Ibidem, p. 88.
49
acestora185. Gavril Szinte remarca faptul că toate aceste biserici sunt construite în stil
gotic, aşa cum arată „ pragurile, arcadele ferestrelor şi boltirile”186 iar arhitectura
bisericuţelor de lemn a influenţat arhitectura caselor ţărăneşti: „ în Fildul de sus creştinul
imită decoraţia uşii de la biserică, când îşi face poarta. Astfel se înnoiesc formele
vechi.”187
Deşi constatările lui Gavril Szinte sunt generale, Oct.C. Tăslăuanu le
reproduce pentru a atrage atenţia cititorilor asupra „ importanţei ce-o au vechile noastre
biserici de lemn, cari se dărâmă fără să fie studiate şi fără să fie eternizate în fotografii
sau în picturi. Lăcaşurile în lăuntrul cărora s-a ocrotit veacuri dearândul sufletul nostru
românesc, atunci când dispar fără de urmă, îngroapă şi o mărturie a trecutului şi o parte a
sufletului nostru românesc”188 Oct. C. Tăslăuanu subliniază faptul că le revine
intelectualilor români misiunea de a încerca să salveze acest tezaur de trăire românească
şi să organizeze „Muzeul Asociaţiunii.”
Subiectul este reluat de Coriolan Petranu în 1941, cu ocazia apariţiei
lucrării lui V. Brătulescu, „Biserici din Maramureş” în Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice189. Din păcate în ciuda muncii depuse şi observaţiilor adesea
pertinente, lucrarea nu poate fi considerată o adevărată monografie de istoria artei căci
lasă netratate aspecte privind valoarea artistică, originalitatea , evoluţia stilistică şi rolul
pe care acestea îl joacă în istoria artei. Din păcate alegerea ilustraţiilor nu a fost cea mai
fericită, iar autorul dă dovadă de necunoaşterea bibliografiei de specialitate, făcând
adesea afirmaţii neştiinţifice. În aceste condiţii Coriolan Petranu se simte obligat să
suplinească aceste lipsuri şi să îndrepte greşelile printr-un scurt studiu comparativ în ceea
ce priveşte bisericile maramureşene şi cele din regiunile învecinate.
Nu se doreşte a se scrie cu orice preţ ci se doreşte a se scrie într-un mod
ştiinţific, e nevoie de lucrări valoroase care să prezinte corect arta, să fie un sprijin pentru
publicul amator de artă dar şi pentru cercetători.
185 Biserici din lemn, în Transilvania , Anul XLV, p.37.186 Ibidem.187 Ibidem.188 Ibidem.189 Coriolan Petranu, , Bisericile de lemn din Maramureş, în Transilvania, Anul 72, p. 415.
50
5. ARTA POPULARĂ.
O atenţie deosebită a fost acordată în paginile revistei Transilvania artei
populare, în toate ipostazele sale, atât expoziţiilor de artă populară cât şi albumelor
artistice editate în această perioadă, alături de revista Luceafărul , Transilvania va iniţia o
adevărată cruciadă împotriva kitsh-ului şi a produselor de serie care ameninţau să
distrugă tezaurul artistic popular transmis din generaţie în generaţie în rândul ţăranilor
noştri şi va lansa un apel către toţi intelectualii pentru salvarea artei populare şi
constituirea unui Muzeu al Asociaţiunii.
51
Primul studiu ştiinţific dedicat artei ţărăneşti este publicat în numărul 2 al
revistei din 1920 de istoricul de artă George Oprescu. În introducerea articolului său,
autorul face o scurtă prezentare a istoriografiei temei, evidenţiind valoroasa contribuţie a
istoricului Nicolae Iorga şi Tzigara-Samurcaş în contradicţie cu publicaţiile „ superficiale
pline de idei preconcepute şi eronate îngreuiate de un patriotism rău înţeles care alterează
observaţia şi întunecă judecata”190. Studii despre arta românească au apărut în ţările
vecine dar acestea deşi se remarcă printr-o metodă superioară de cercetare şi o experienţă
mai bogată, sunt adesea superficiale şi generale. În aceste condiţii este absolut necesar un
studiu pertinent care să pună într-o lumină corectă arta populară românească.
Ce este arta populară? Aceasta este prima întrebare la care trebuie să
răspundă cercetătorul, după George Oprescu arta populară este „orice obiect de
îmbrăcăminte sau de întrebuinţare casnică ori în legătură cu preocupările sufleteşti ale
ţăranului la fabricarea căruia s-a avut în vedere nu numai folosul ci şi preocuparea unei
plăceri prin forma sau împodobirea lui, fie că a fost făcut de ţăranul însuşi, fie că a fost
făcut de un meşteşugar din sat”191.
De unde vine această preocupare pentru înfrumuseţarea obiectelor ce-l
înconjoară pe ţăran? Originea acestei tendinţe este diversă: darul înnăscut pentru frumos
– bunul gust - ; un sentiment puternic, dorinţa de a face plăcere printr-un dar deosebit,
sentimentul religios, dorinţa de a lăsa o amintire urmaşilor, sărbători şi ceremonii unice în
viaţă (botezul, nunta, înmormântarea) sunt stimulente în creaţia artistică populară. Fiecare
obiect în parte are povestea sa proprie, unele sunt realizate după modele transmise din
timpuri străvechi din generaţie în generaţie, altele sunt imitaţii imperfecte ale unor
produse de artă cultă.
Aşezarea geografică la interferenţa Occidentului cu Orientul a generat o
experienţă etnografică inedită şi o bogăţie extraordinară a motivelor. Iată cum vede
George Oprescu rolul fondului tracic şi al influenţelor ulterioare în arta populară
românească: „pe fondul primitiv de sentimentalitate, de impresionabilitate şi sensualitate
tracă – era poezie până şi în beţia tracului, a spus Renan – şi de echilibru şi armonie
romană, se adaogă multiple influenţe posterioare, unele mai profunde, altele mai
neînsemnate, cari fac din manifestările noastre, mai ales artistice, lucruri aşa de preţioase 190George Oprescu, Arta ţărănească la Români, în Transilvania, Anul LI, p. 860.191 Ibidem, p. 862.
52
şi demne de studiat.”192 Materialul este imens, deşi unele materiale s-au pierdut tezaurul
artistic popular este de o bogăţie uimitoare, el trebuie studiat şi valorificat aşa cum se
cuvine.
Unul dintre domeniile cele mai spectaculoase în arta populară este
broderia, artă practicată atât de ţărănci cât şi de doamnele din rândul boierimii. Broderiile
româneşti se remarcă „prin desemnul precis şi fin, reprezentând uneori ornamente
geometrice, alteori flori, rar animale, stilizate în aşa chip încât să impresioneze şi privite
de aproape, prin linia lor, prin armonia culorilor îmbinate cu gust, uneori cu o îndrăzneală
de pictor experimentat, şi de departe prin pata colorată şi prin alternarea acestor pete ori
„câmpuri” cu spaţiile nebrodate.”193 Ceea ce este remarcabil este şi varietatea
extraordinară a modelelor, acestea diferă adesea de la sat la sat, dând individualitate
fiecărei regiuni în parte. Cât despre influenţele străine , George Oprescu este de acord că
acestea sunt extrem de numeroase, şi se pot observa la o analiză comparativă broderia
populară din ţările vecine şi nu numai : „limita apuseană a acestui stil artistic azi începe la
Adriatica, taie Ungaria şi se îndreaptă spre nord prin Rusia, ocolind provinciile baltice,
dar cuprinzând Finlanda, Suedia şi Norvegia”194. Fiecare popor în parte a îmbogăţit
fondul comun conform geniului său propriu, iar româncele au reuşit să creeze o varietate
extraordinară de motive, armonie de culori şi fineţe egalată doar de broderiile asiatice.
Costumul ţăranului ar părea sărăcăcios fără broderie, aceasta este prezentă
atât pe piesele costumului bărbătesc cât şi a celui femeiesc. Cele mai fine broderii se
întâlnesc pe maramele ţărăncilor noastre, adevărate opere de artă în borangic.
Pe măsură ce anumite piese de îmbrăcăminte – cojocul de piele spre
exemplu – devin produse de meşteşugar, acestea îşi pierd caracterul regional trebuind să
satisfacă un public răspândit pe un teritoriu mai vast, căpătând astfel o formă
intermediară.
Alături de broderie, articolul tratează pe larg ţesăturile, crestăturile în
lemn, ceramica, arhitectura concluzionând că „deşi sunt desigur popoare, cari pe unul sau
altul din tărâmurile vieţii artistice ne întrec: Saşii au o ceramică mai variată şi mai
conştienţios lucrată; Balcanicii covoare mai bine ţesute şi de mai îndemânare făcută;
192 Ibidem, p. 863193 Ibidem, p. 971.194 Ibidem, p. 973.
53
Macedonenii şi chiar unii dintre Slavii dalmatini broderii mai fine. Nici unul însă din
aceste popoare nu se poate lăuda, că în mai toate ramurile artei populare să fi produs
lucruri aşa de remarcabile ca noi. În monotonia şi meschinăria vieţii zilnice, ţinând mai
ales seamă de mizeriile ce a avut să îndure în cursul istoriei sale, poporul român a
introdus totdeauna zâmbetul alinător al artei”
Din păcate însă gustul îndoielnic al mahalalelor oraşelor pătrunde tot mai
mult şi la sate, unde mulţi dintre ţărani renunţă la „vechituri” în favoarea produselor
industriale moderne, pierzându-se arta naţională. În aceste condiţii iubitorilor artei
populare le revine misiunea de a păstra tot ceea ce a mai rămas şi nu întreţinerea
artificială a artei populare care „uşor se va comercializa, adică va face concesii
detestabile publicului cumpărător”195.
Articolul se încheie cu un apel către toţi iubitorii artei ţărăneşti: „Să
strângem dar fiecare din noi cât putem şi de unde putem, sistematic şi cu râvnă”196, apel la
fel de actual şi pentru noi.
În nr. 11 al revistei Transilvania din 1905, este publicată o scurtă recenzie
a lucrării profesorului Dimitrie Comşa „ Album artistic”197 Albumul se bucură de o
excelentă realizare din punct de vedere tehnic fiind publicată cu sprijinul „Reuniunii
române de agricultură din comitatul Sibiului”, care de altfel l-a însărcinat pe profesorul
Dimitrie Comşa cu realizarea unui album cu modele de ţesături şi cusături româneşti.
Deşi autorul recenziei se alătură presei româneşti care a lăudat în cor
apariţia în cauză, nu poate să nu remarce importanţa pe care o astfel de lucrare o are şi
misiunea pe care trebuie să o îndeplinească: „ Dar cum albumul din chestiune nu e
chemat numai să păstreze modelele adevărate şi originale ale artei româneşti de broderii
şi ţesături, ci mai vârtos de a servi şi altora de model şi de a îndrepta întreaga noastră artă
de această natură pe o cale curat românească, credem că o analiză a modelelor cuprinse în
acest albume prima noastră datorinţă”198
Această analiză scoate la iveală punctele tari ale albumului, dintre care de
remarcat este munca depusă de autor şi valoarea artistică a lucrării, dar şi pe cele slabe:
prezenţa unor modele care nu sunt autentice româneşti sau a unor imitaţii după produsele 195 Ibidem, p. 990.196 Ibidem.197 Un „Album artistic”, în Transilvania, Anul XXXVI, pp. 115-117.198 Ibidem.
54
industriale, faptul că reproducerile nu pot fi folosite ca modele, pentru ca femeile să poată
lucra după ele şi nu în ultimul rând albumul este foarte scump pentru a pute fi cumpărat
de femeile de la sate. În consecinţă se recomandă editarea în tabele cu modele ce se pot
cumpăra şi separat.
În urma analizei minuţioase a albumului, este realizată o listă cu cele mai
autentice şi mai frumoase modele de broderie şi ţesături autentice româneşti, acestea se
remarcă mai ales prin: „Figurile geometrice în linii admirabil de regulate şi variate, apoi
armonia în care sunt combinate culorile acestor figuri”199. Aceste modele sunt
recomandate cu căldură spre a fi reproduse şi popularizate, la polul opus se află o listă cu
acele modele care fie nu sunt de origine românească fie sunt imitaţii ieftine ale unor
produse industriale, acestea din urmă nu sunt recomandate spre a fi reproduse pe viitor.
Deşi sunt scoase în evidenţă şi anumite lipsuri, articolul este favorabil
lucrării profesorului Dimitrie Comşa şi încearcă să trezească interesul cititorilor pentru
conservarea şi promovarea artei populare româneşti autentice, un tezaur pe care satele
noastre îl mai păstrează dar care este ameninţat atât de asaltul produselor industriale dar
şi de răspândirea unor modele care nu sunt specifice româneşti şi care riscă să
contamineze arta populară românească, iar ceea ce este şi mai grav adesea aceste modele
pătrund chiar prin intermediul unor albume artistice cum este şi cel al profesorului
Dimitrie Comşa , astfel că încă odată revista îşi face datoria.
Activitatea etnografică a profesorului Dimitrie Comşa s-a concretizat în
anul 1909 într-un nou album artistic „Crestături în lemn”, pe care Oct. C. Tăslăuanu în
revista Transilvania îl prezintă ca pe „o revelaţie pentru arta noastră decorativă”200.
Albumul realizat de profesorul Dimitrie Comşa cuprinde 243 de obiecte descoperite de
etnograf în satele transilvane, majoritatea fiind obiecte de uz casnic în special furci de
tors, 113 obiecte. Din păcate din acest album lipsesc mobilele, ornamentaţiile de la casele
şi bisericile din lemn, iar crucile şi porţile sunt slab reprezentate. În ciuda acestor lipsuri
autorul articolului consideră că materialul cules de d-l Comşa este deosebit de valoros, iar
activitatea sa trebuie continuată de cei mai tineri pentru Muzeul Asociaţiei; „ datoria
noastră a cărturarilor e să studiem cu sârguinţă să adunăm cât mai repede obiecte vechi de
199 Ibidem , p. 116.200 Oct. C. Tăslăuanu, Crestături în lemn – Albumul prof. Dimitrie Comşa, în Transilvania, Anul XL, p 162.
55
artă ţărănească în cari trăiesc cele mai alese însuşiri ale poporului nostru şi să ne străduim
a crea pe această temelie arta naţională a viitorului”.201
Oct. C Tăslăuanu atrăgea astfel atenţia contemporanilor săi asupra
pericolelor care ameninţă arta populară şi asupra necesităţii organizării unui muzeu de
artă populară care să păstreze specificul artei populare româneşti, artă ce trebuie să
constituie izvorul artei culte, izvor fără de care arta românească nu se va putea impune în
arta lumii: „ din formele naive şi primitive ale artei ţărăneşti se va putea naşte arta
naţională superioară care e chemată să cucerească neamului nostru un loc de cinste în arta
omenirii. Se aşteaptă numai artişti născuţi din sânul poporului nostru, cu simţ pentru arta
poporală şi înzestraţi cu talente mari pentru a crea opere de artă cari să poarte pecetea
sufletului românesc şi al însuşirilor lui artistice”202.
Un eveniment deosebit în viaţa culturală a Sibiului l-a reprezentat fără
îndoială expoziţia de artă poporală românească organizată de prof. I.D. Ştefănescu şi
Dimitrie Comşa în muzeul Astra din Sibiu în 1925.203 Evenimetul s-a bucurat de aprecieri
unanime, iar redactorii Transilvaniei, redau un articol publicat de Emil Sigerius şi Dr.
Hans Wühr în revista germană S.D. Tageblatt, preferând astfel să prezinte cititorilor un
punct de vedere independent.
Aprecierile celor doi sunt elogioase, expoziţia se remarcă atât prin
valoarea artistică a exponatelor cât şi prin valoarea lor istorică, căci „ începuturile artei
poporale se pierd în amurgul celor mai vechi vremuri”204 , gustul ţăranului român este
desăvârşit, culorile sunt armonios îmbinate, plăcute ochiului, ele transmit privitorului o
stare de bine.
Dr. Hans Wühr face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei artei româneşti
care sintetizează influenţele bizantine şi renascentiste cu arta populară, iar rezultatul este
spectaculos: o diversitate extraordinară de stiluri şi forme ce dau artei populare româneşti
o originalitate aparte. Din arta populară îţi trage seva şi arta cultă , iar expoziţia a oferit
publicului ocazia de a admira şi câteva tablouri de mici dimensiuni ale lui Nicolae
201 Ibidem, p. 170.202 Ibidem p. 162203 Cum au scris cunoscătorii de artă străini despre expoziţia I.D Ştefănescu-D. Comşa, în Transilvania, Anul 56, p. 594.204 Ibidem.
56
Grigorescu, câteva lucrări de Verona, şi patru tablouri ale unui pictor sibian Honoriu
Boicescu205.
Publicul este îndemnat să viziteze expoziţia, în care dl. I.D. Ştefănescu „ a
adunat cu gustul său estetic exemplele cele mai clare şi mai frumoase ale istoriei de artă
românească şi ne-a prilejuit astfel o privire generală clară în evoluţia arte
IV. CONCLUZII
Presa românească din Transilvania a jucat un rol crucial în lupta pentru
emancipare naţională şi unitate culturală a românilor ardeleni. Prin intermediul presei s-a
dus o campanie susţinută pentru promovarea valorii în toate domeniile artistice şi pentru
sprijinirea artiştilor şi intelectualilor români.
În peisajul publicistic transilvănean, presa sibiană a jucat un rol deosebit
de important. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Sibiul a devenit cel
mai important centru cultural al românilor din Transilvania, pentru că aici se afla sediul
central al Astrei şi al Partidului Naţional Român, aici apăreau câteva dintre cele mai
importante publicaţii din Transilvania, vom aminti aici doar câteva : Telegraful Român,
Tribuna, Transilvania, Tribuna Literară, Luceafărul. Numeroase asociaţii şi societăţi
culturale vor anima viaţa artistică a oraşului, dintre acestea s-au remarcat prin activitatea
depusă: Societatea pentru Fond de Teatru Românesc şi Reuniunea de muzică şi cântări.
Ele au reuşit să organizeze numeroase spectacole de teatru şi concerte pentru publicul
român din Sibiu şi nu numai.
Revista „Transilvania” ca organ oficial al Astrei şi-a asumat o misiune
extrem de importantă aceea de a trezi conştiinţa românească în rândul maselor şi de a
realiza unitatea culturală fără de care unitatea politică nu ar fi fost posibilă. În aceste
condiţii linia directoare a revistei este bine stabilită, iar reflectarea în paginile revistei a
vieţii culturale şi artistice va avea un scop foarte precis, educaţia artistică a maselor şi
culturalizarea lor. Pentru a putea aprecia actul artistic, publicul trebuie educat, trebuie
învăţat să guste arta adevărată, acea artă care înalţă sufletul.
205 Ibidem, p. 596.
57
În opinia redactorilor revistei, nu există artă în afara moralei, orice formă
artistică care nu serveşte societăţii trebuie respinsă. Această opinie o regăsim atât în
articolele ce dezbat probleme teoretice, cât şi în articolele dedicate diferitelor evenimente
din viaţa artistică locală, naţională sau internaţională. Revista îşi asumă cu multă
seriozitate rolul de „educator al poporului” şi în această calitate va recomanda publicului
doar acele spectacole şi evenimente artistice care merită a fi apreciate.
Unul dintre mijloacele cele mai eficiente de promovarea limbii şi
spiritualităţii româneşti, dar şi a valorilor morale este teatru, de aceea în paginile revistei
Transilvania subiectul revine constant atât în spaţiul rezervat cronicilor cât şi în articole
speciale dedicate unor maeştri de renume precum: Zaharia şi Olimpia Bârsan, Notara sau
teatrului sătesc.
Cronicile teatrale sunt realizate de redactori competenţi, remarcăm aici
doar câţiva dintre ei : Ioan Breazu, Nicolae Băilă, Horia Petra-Petrescu, Ioan Negoiţescu,
Vladimir Nicoară. Stagiunile teatrelor bucureştene sau ale naţionalului clujean sunt
analizate critic, atât ca şi prestaţie artistică dar mai ales ca repertoriu. Din păcate cu mici
excepţii teatrele fac concesii gustului unui public needucat, mare consumator de comedii
ieftine de genul celor ce rulau în epocă pe marele ecran.
O atenţie deosebită se acordă dramaturgiei naţionale, era nevoie de piese
româneşti care să dezbată problemele societăţii, să înalţe spiritul spectatorilor. În
încercarea de a susţine tinerii dramaturgi, în 1937, revista Transilvania va lansa un
concurs de piese teatrale pentru diletanţi inspirate din viaţa satelor, piese uşoare destinate
publicului de la sate. Teatrele de amatori au devenit în timp adevărate rampe de lansare
pentru tinerii actori, Societatea pentru un Fond de Teatru va pune în scenă sute de
spectacole, repertoriul va fi ales cu atenţie. În sprijinul trupelor de amatori revista va
publica un adevărat canon al pieselor recomandate a fi reprezentate ţăranilor.
Pentru că mult timp teatru a fost asociat cu circul şi comedia, trebuia ca
această mentalitate să fie schimbată, în locul comediilor de o moralitate îndoielnică
trebuiau prezentate maselor piese inspirate din viaţa lor, piese care să conţină şi o
învăţătură morală. În toate despărţămintele Astrei se vor intensifica eforturile pentru
organizarea de spectacole pentru ţărani şi chiar de înfiinţarea unor trupe de amatori
formate din ţărani. O astfel de trupă a repurtat un succes deosebit pe scena naţionalului
58
clujean cu o piesă inspirată din viaţa de zi cu zi. Încă odată se demonstra faptul că
repertoriul naţional era înţeles şi apreciat de orice categorie de public.
Alături de teatru, muzica a fost unul din domeniile artistice ce şi-a găsit
ecoul în paginile revistei. Cititorii erau informaţi despre spectacole de operă, concerte,
viaţa şi opera unor muzicienii români sau străini prin intermediul articolelor din cadrul
rubricii Cronica. Alături de acestea apar şi articole de fond, având ca subiect istoria
muzicii, activitatea unor societăţii culturale sau comentarii pe marginea unor articole
apărute în presa străină.
Unul dintre obiectivele iubitorilor muzicii a fost înfiinţarea unei opere
naţionale, care să polarizeze viaţa muzicală. După Marea Unire vor lua fiinţă Opera
Naţională din Cluj şi cea din Bucureşti, ambele vor deveni în scurt timp adevărate focare
de cultură. La fel ca şi în teatru se încearcă crearea unor spectacole de operă care să
valorifice minunatul tezaur al muzicii şi spiritualităţii româneşti. Astfel apar adevărate
capodopere: Seara mare, La seceriş, Şezătoarea de Tiberiu Brediceanu sau Năpasta lui
Sabin Drăgoi, adaptare lirică a piesei omonime al lui I.L. Caragiale.
Datorită eforturilor unor muzicienii precum: Gheorghe Dima, Tiberiu
Brediceanu şi Iacob Mureşianu, doinele şi cântecele populare au fost culese şi valorificate
într-un mod excepţional. Pe aceiaşi linie se remarcă Ciprian Porumbescu şi George
Enescu, cel care va face cunoscută muzica românească pe plan mondial. Alături de
George Enescu, pe scenele lirice ale lumii, s-au remarcat o serie de cântăreţi români care
prin calităţile vocale şi talentul artistic, au făcut celebră şcoala românească de canto.
Publicul român nu era doar mare amator de spectacole de operă şi
concerte, în Transilvania şi Banat vor activa peste 200 de coruri şi fanfare româneşti, a
căror bogată activitate va contribui la dezvoltarea gustului estetic şi spiritului critic în
rândul publicului. Cititorii se pot informa din paginile revistei despre ultimele creaţii
muzicale sau despre viaţa şi opera unor mari compozitori precum Beethoven, sau
controversatul Richard Wagner.
Analizând articolele având ca subiect artele plastice nu putem să nu
observăm un oarecare patriotism local. Pictorului sibian Octavian Smigelschi i se dedică
un spaţiu generos, ceea ce este absolut normal, pentru că el este recunoscut chiar de către
cei mai reputaţi critici de artă ca unul dintre cei mai talentaţi artişti ardeleni. Nu sunt
59
omişi nici alţi artişti din Transilvania; pictorii: Elena Popea, Gh. A Mateiu, gravorii:
Nicolae Barna şi Victor A. Constantinescu, sau sculptorul Cornel Medrea se bucură de
articole elogioase.
Colaborarea lui George Oprescu, unul dintre cei mai reputaţi istorici şi
critici de artă români, va da un plus de valoare secţiei artistice a revistei. Un observator
imparţial, Oprescu nu se sfiieşte să critice atunci când consideră că este necesar anumite
aspecte ale operei unor artişti chiar dacă este vorba de Nicolae Grigorescu, pe care îl
admiră în mod deosebit. Pentru a-şi îndeplini însă rolul de educator al poporului, revista
trebuia să ofere cititorilor săi articole de o înaltă ţinută ştiinţifică. Arta naţională este
subiectul preferat, fie că este vorba de scurte articole biografice, fie că este vorba despre
expoziţii ale artiştilor români în ţară sau străinătate.
Dintre pictorii consacraţi cea mai mare atenţie îi este acordată lui Nicolae
Grigorescu, a cărui creaţii sunt alese şi pentru ilustrarea revistei. Considerat pictorul
nostru naţional, Grigorescu este prezentat publicului nu numai ca un artist desăvârşit ci şi
ca un model moral, un artist care nu a făcut concesii gustului public, ci şi-a urmat
consecvent vocea interioară.
Cu deosebită atenţie sunt urmărite expoziţiile pictorilor noştri, în special
cele din străinătate, pentru că prin intermediul lor arta românească se poate face
cunoscută peste hotare. Bienala de la Veneţia sau Expoziţia de artă românească de la
Paris din 1925, când sunt expuse şi creaţii ale artei populare.
Două articole atrag în special atenţia pentru că încearcă să descopere ce
impresie au lăsat peisajele româneşti şi oamenii acestor locuri pictorilor străini care au
vizitat ţările române, în ce măsură aceştia au fost impresionaţi de acestea, şi ce anume au
remarcat ei ca fiind specific meleagurilor noastre. Atât Ioan C. Băcilă cât şi George
Oprescu au remarcat poezia şi pacea pe care le emană lucrările lui Hector de Béarn şi
respectiv Jules Jacot-Guillarmod. Adesea redactorii revistei preferă să reproducă aprecieri
ale unor critici străini pentru a evidenţia valoarea incontestabilă a artiştilor noştri.
Şi dacă artiştii noştri plastici se bucură de recunoaştere peste hotare, nici
arta populară românească nu este cu nimic mai prejos ea completează în mod admirabil
arta cultă. Însă arta populară este în pericol, modernismul pătrunde rapid în sate, modele
autentice ale broderiilor româneşti sunt înlocuite cu imitaţii ieftine, obiecte de artă
60
populară de o valoare deosebită sunt în pericol de a fi distruse. Astra intervine făcând
apel la toţi intelectualii români pentru a recupera aceste valori pentru Muzeul
Asociaţiunii.
Cu deosebită încântare este prezentată în paginile revistei apariţia unor
albume de artă populară, care deşi înregistrează unele lipsuri, aduc o imensă contribuţie
la studiul şi conservarea artei populare. Datorită Astrei şi revistei Transilvania s-au
intensificat cercetările etnografice, au fost salvate astfel nenumărate obiecte de artă
populară, cântece şi obiceiuri.
Se făcea însă resimţită lipsa unor lucrări de specialitate, cercetările
etnografice erau încă la început, multe articole nu se ridicau la nivelul ştiinţific cerut, dar
erau un pas înainte, pentru că chiar şi dintr-un astfel de demers se pot trage foloase.
Dacă în domeniul artelor minore existau totuşi lucrări pertinente, o lipsă
majoră se făcea simţită în domeniul arhitecturii, artă ce începe să sucite interesul
redactorilor sub două aspecte, arta universală prin corespondenţe din străinătate şi
arhitectura bisericilor de lemn transilvănene, multe din ele pe cale de dispariţie.
Redactorii revistei urmăresc cu atenţie viaţa artistică şi ori de câte oi
consideră necesar publică articole elogioase sau dimpotrivă critice, asumându-şi astfel
rolul de formator de opinie, de educator al poporului. Un popor se poate ridica doar prin
educaţie, iar educaţia artistică este absolut necesară, numai un public avizat va putea să
guste arta adevărată, să discearnă între valoare şi non-valoare.
VI. BIBLIOGRAFIE
1. LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL
Bărbulescu, Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Istoria României, Bucuresti,
2002
Băcilă, Nicolae, Istoria modelelor culturale europene, Ed. CD Pres, Bucureşti
2008
Boia, Lucian, Istorie si mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997;
Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, 2002;
61
Le Breton, J. M, Europa Centrală si Orientală între 1917 si 1990, Bucureşti,
1996
Buzatu, Gheorghe. Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948, Bucureşti, 1999;
Duţu, Alexandru, Cultura românească în civilizaţia europeană modernă,
Bucureşti ,1978.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor,Bucureşti, 1992,
Giurescu, Constantin, Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967
Iorga, Nicolae, Istoria presei românesti, Bucuresti, 1999
Ornea Zigu, Tradiţionalism si modernizare în deceniul al treilea, Bucureşti, 1980
Petcu, Marian, Istoria presei româneşti. Editura Tritonic, Bucureşti 2003
Pop I. Aurel, Românii si România. O scurtă istorie, Bucureşti, 1998
Popa, Mircea şi Taşcu, Valentin, Istoria presei româneşti din Transilvania, Ed.
Tritonic, Bucureşti 2003
Răduică, G., Răduică, N., Dicţionarul presei româneşti (1731-1918), Bucureşti,
1995
Ruffini ,M., Istoria românilor din Transilvania, Bucureşti, 1993
Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la
democraţie la dictatură, Bucureşti, 1996
XXX. Reviste româneşti de cultură din Transilvania interbelică, Presa
Universitară Clujeană 2001
XXX, Publicaţiile periodice româneşti, Ed. Academiei
Studii şi articole
Birta, Radu, Primele ziare româneşti în Transilvania, R.B.I. 2003, nr1, p 28-32.
Curticeanu, Doina, Din istoria presei din Transilvania, în B.C. 2004, nr. 24, p.
17-21
Ivănuş, Dan, Presa românească sibiană în perioada interbelică, Sargetia 1997-
1998, nr 2, p 539-549
Radu, Sorin, Consideraţii privind structura şi organizarea presei româneşti în
Transilvania în perioada interbelică, în Apulum 1996, 33, p 214-221
62
2. BIBLOGRAFIE SPECIALĂ
Educaţia artistică:
Blaga, Iosif, „Principiile artei moderne” în Transilvania, Anul XXXV ,
1904, pp. 202-217.
Criticul francez Ferdinand Brunetiére despre artă şi morală, în
Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 74-76.
Ce scrie esteticianul Volkelt despre artă, morală şi cultură, în
Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 76-81.
Educaţia artistică în şcoală, în Transilvania, Anul 57, 1926, pp.48-53.
Teatru:
Agârbiceanu, Ion, Din turneul Zaharia Bârsan, în Transilvania, Anul 56,
1925, pp. 160-164.
Băilă Ion, Teatrele de dramă şi comedie, în Transilvania, Anul LIII, 1922, pp.
604-607
Băilă, Nicolae, Teatrul de Vest , în Transilvania, Anul 59, 1928, p 946.
Breazu, Ioan, Iepuroii de Corenliu Axente, în Transilvania , Anul 73, 1942,
pp. 209-214
Breazu, Ioan, În loc de cronică dramatică, în Transilvania, Anul 73, 1942, pp.
65-69.
Breazu, Ioan, Teatrul ţărănesc-Consideraţii cu prilejul experienţelor de la
Cluj, în Transilvania, Anul 65, 1934, pp. 87-93.
Ghibu Onisifor, Artist şi dascăl, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 164-173.
In memoriam Olimpia Bârsan, în Transilvania, Anul 66, 1935, p. 397.
Maestrul Nottara, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 39
Negoiţescu, Ioan, Viaţa artistică la Sibiu, în Transilvania, Anul 74, 1943,
pp.288-291
63
Negoiţescu, Ioan, Teatrul German din Sibiu, în Transilvania, Anul 73, 1942,
pp. 896-897.
Nicoară, Vladimir Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 940
Nicoară, Vladimir,Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, 1929, pp.55-
61.
O listă de piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul 58, 1927, pp.
156-157
Petra- Petrescu, Horia, O mare primejdie comună pornografia în teatru, în
Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 173-185.
Petra-Petrescu, Horia, Piese teatrale vrednice de jucat, în Transilvania, Anul
60, 1929, pp. 43-45
Petra-Petrescu, Horia, Piese teatrale pentru diletanţi, în Transilvania, Anul
68, 1937, pp. 94-95.
Petra-Petrescu, Horia, Cum au vrut să ne maghiarizeze prin teatru, în
Transilvania, Anul 57, 1926, pp. 194-198.
Teatrul sătesc, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 198.
Muzică:
Băilă, Ion, Opera română, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp. 603-604.
Beethoven, în Transilvania, Anul 58, 1927, p. 121
Breazu, Ion, Cultul lui Richard Wagner la români, în Transilvania, Anul 73,
1942, p. 381-393.
Ciortea, Tudor, Ardelenii în muzică, în Transilvania, Anul 73, 1942, pp. 596-
602.
Corurile şi fanfarele române din Banat, în Transilvania, Anul 58, 1927, pp.
240-241.
Cosma, Lucia, , Opera română la Sibiu, În Transilvania, Anul 73, 1942, pp.
626-633.
Cosma, Lucia, Epoca clasică vieneză şi sudestul european, în Transilvania ,
Anul 74, 1943, pp. 302-305.
64
Dr.Tiberiu Brediceanu a împlinit 60 de ani, în Transilvania, Anul 69, 1938, p.
137.
Muzica lui Beethoven în vechiul regat, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp
101-102.
Muzica şi compozitorii români ai Transilvaniei, în Transilvania, Anul 58,
1927, pp. 238-240.
O nouă stea română: cântăreaţa d-na Letiţia Piraccini, născ. Anuşca, în
Transilvania, Anul 56, 1925, p.300.
O nouă cântăreaţă română, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 301
O problemă pentru compozitorii şi criticii muzicali români, în în Transilvania,
Anul 55, 1924, pp. 183-184.
Oancea, Nicolae, Concertul institutorilor cehi din Praga la Sibiu, în
Transilvania, Anul 55, 1924, pp. 133-134.
Petrescu-Petra, Horia, Beethoven şi Shimmy ,în Transilvania, Anul 55, 1924, p
213.
Tiberiu Brediceanu, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 126.
Viaţa maestrului George Enescu, în Transilvania, Anul LII, 1921, pp. 779-
783.
Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 59, 1928, pp.
938-940.
Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica dramatică, în Transilvania, Anul 60, 1929, p.
726.
Voileanu-Nicoară, Ana, Cronica muzicală, în Transilvania, Anul 60, 1929, pp.
64-65.
Arte plastice:
Arta românească la expoziţia de la Munchen, în Transilvania, Anul XLV,
1914, p. 199
Băcilă, C. Ioan, Pictori francezi prin ţara noastră (1828-1856)”, în
Transilvania , Anul LIV, 1923, pp. 203-209.
65
Băilă, Ion, Scrisori din Bucureşti, în Transilvania, Anul 59, 1928, p. 418.
Băilă, Ion, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72, 1941, pp. 328-329.
Chipuri din sat, în Transilvania, Anul 73, 1942, p.119.
Cum e lăudat în Franţa un pictor român, în Transilvania, Anul 58, 1927,
p.119
Expoziţia lui Octavian Smigelschi, în Transilvania, Anul XXXIV, 1903, pp.
202-204
Expoziţia tinerimii artistice, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 200.
Gogâlea, Dorin, Octavian Smigelschi, în Seria Personalia, Nr 1, Sibiu 2006.
Grigorescu apreciat în străinătate, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 199.
Luchian, în Transilvania, Anul 55, 1924, p. 174.
Muşlea, Ion, Gravuri în linoleum, în Transilvania, Anul 74, 1943, p. 402.
O expoziţie românească la Paris, în Transilvania, Anul 56, 1925, p. 320
Oprescu, George, Aventura ardeleană a unui pictor elveţian, în Transilvania,
Anul 74, 1943, pp. 881-885.
Oprescu, George, Bienala din Veneţia , în Transilvania, Anul 73, 1942, pp.
633-636.
Oprescu, George, Elena Popea, în Transilvania, Anul 72, 1941, p. 408-410.
Oprescu, George, Fuga în Egipt, în Transilvania, Anul 72, 1941, pp. 675-678.
Oprescu, George, Nicolae Grigorescu, în Transilvania, Anul LIII, 1922, p
347-365.
Oprescu, George, Octavian Smigelschi desenator, în Transilvania, Anul 75,
1944, pp. 816-818.
Petrescu-Petra, Horia, Lina cu mărgelele, în Transilvania, Anul 55, 1924,pp.
150-151.
Pictorul Gh. A. Mateiu, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 157.
Românii la expoziţia internaţională XIV-a din Veneţia, în Transilvania, Anul
55, 1924, p. 264.
Sculptorul Cornel Medrea, în Transilvania, Anul XLV, 1914, p. 157.
Spicuiri din revista germană braşoveană Klingsor, în Transilvania, Anul 55,
1924, pp. 565-567
66
Stanca, Radu, Pagini de artă de H.K. Zambaccian, în Transilvania, Anul 74,
1943, pp. 785-789.
Arhitectură:
Biserici din lemn, în Transilvania , Anul XLV, 1914, p.37.
Densuşianu, B., Densuşiu, în Transilvania, Anul XL, 1924, pp. 85-93
Miloia, Ioachim, , Subiaco, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 577-585
Petranu, Coriolan, , Bisericile de lemn din Maramureş, în Transilvania, Anul
72, 1941, pp. 415-417.
Petranu, Coriolan, Monumente de artă cehoslovacă, în Transilvania, Anul 59,
1928, pp. 323-326.
Artă populară:
Cum au scris cunoscătorii de artă străini despre expoziţia I.D Ştefănescu-D.
Comşa, în Transilvania, Anul 56, 1925, pp. 594-596.
Oprescu, George, Arta ţărănească la Români, în Transilvania, Anul LI, 1920
p. 860-890.
Tăslăuanu, C. Octavian, Crestături în lemn – Albumul prof. Dimitrie Comşa,
în Transilvania, Anul XL, 1909, p 162-171.
Un „Album artistic”, în Transilvania, Anul XXXVI, 1905, pp. 115-117.
67