IOAN HRISOSTOMUL

OMILII LA EPISTOLA CĂTRE FILIMON

Pavel, cel pus în lanţuri pentru Iisus Hristos, şi fratele Timotei, către preaiubitul Filimon,

laolaltă cu noi lucrătorul, către sora Apfia şi către Arhip, însoţitorul nostru în luptă, şi

către Biserica din casa ta: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus

Hristos!1

Aceste vorbe sunt îndreptate către un stăpân pentru sluga lui. Chiar de la început, i-a

domolit cugetul, (şi) nu a îngăduit să se simtă înjosit, şi i-a stăvilit înverşunarea; numindu-

se pe sine “un ferecat în lanţuri”, i-a stârnit căinţa şi l-a smerit şi a făcut să pară că

lucrurile prezente nu înseamnă nimic. Căci dacă un lanţ [dobândit] din dragoste pentru

Hristos nu înseamnă o ruşine, ci o laudă chiar, cu atât mai mult robia nu poate fi

înjositoare. Şi aceasta le rosteşte el (Pavel), nu pentru a se slăvi pe sine, ci pentru a săvârşi

cele folositoare, arătând din cele înfăţişate mai sus că lucrul e vrednic de încredere, nu

pentru sine, ci spre a primi mai lesne harul pentru el (Filimon), ca şi cum ar fi spus:

“Pentru voi sunt pus în lanţul ăsta”, aşa cum a mai zis în altă parte, acolo arătându-şi

purtarea de grijă, aici, [arătându-şi] credinţa.

Nimic nu este mai mare decât această laudă de a auzi că [eşti] “unul care poartă [în trup]

semnele lui Hristos”. “Căci”, - zice, - “eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus.”2

“Cel ferecat în lanţuri pentru Hristos”. Căci pentru El a fost înlănţuit. Prin urmare, cine

n-ar fi cuprins de veneraţie, cine nu ar fi cuprins de sfială auzind despre lanţurile lui

Hristos? Cine nu şi-ar da şi sufletul, dacă nu cumva şi pe unul dintre ai casei?

“Şi Timotei, fratele nostru.”

Îşi pune alături şi pe altul, în aşa fel încât, acela să fie vrednic de preţuire de către cei mulţi

şi, mai mult, să i se acorde bunăvoinţa.

“Către preaiubitul Filimon, laolaltă cu noi lucrătorul”

Dacă [este] “preaiubit”, atunci îndrăzneala [sa] nu înseamnă insolenţă sau necuviinţă, ci o

dovadă de multă iubire. Dacă “laolaltă cu noi lucrătorul”, atunci nu numai că este socotit

vrednic pentru asemenea lucru [de a lucra laolaltă, adică], ci este dator să o vadă ca pe o

[dovadă] de bunăvoinţă/mulţumire, căci sieşi îşi mulţumeşte cel ce îndeplineşte aceeaşi

lucrare. Aşa încât, fără [a fi vreo] rugare, zice, tu ai altă nevoie de a acorda

bunăvoinţă/iertare.

Căci dacă Evangheliei este de folos iar tu te îndeletniceşti cu Evanghelia, atunci eşti dator

nu să fi rugat, ci să socoteşti [acest lucru] vrednic de cinstire.

1 Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel 1, 1-3.

2 Galateni 6, 17.

Şi “către sora Apfia”

Mi se pare că ea era tovarăşa lui de viaţă.

Ia seama la umilinţa lui Pavel:

el îl alătură rugării sale pe Timotei şi roagă nu numai pe bărbat, ci şi pe femeie, dar şi pe

altcineva, probabil un prieten.

şi către Arhip, însoţitorul nostru în luptă.

Dorind să înfăptuiască asemenea lucruri, nu la poruncă şi nici să fie supărat/cu supărare

dacă [ei] n-ar da ascultare pe dată rugării sale, îi roagă, dar, pe aceia, să facă cele pe care

le-ar fi făcut un om necunoscut, altfel spus, să primească rugarea sa.

Căci ceea ce conduce la îndeplinirea rugării nu este doar rugarea [săvârşită] de către cei

mulţi, ci şi ca rugarea să fi fost făcută către cei mulţi.

De aceea, el zice:

şi către Arhip, însoţitorul nostru în luptă.

Dacă eşti însoţitor în luptă, eşti dator, totodată, să iei parte la aceste [lucruri]. Acesta însă

este Arhip, în privinţa căruia, scriind Colosenilor, el zicea: Şi spuneţi lui Arhip: Vezi de

slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti.3 Mi se pare că acesta, pe care

îl alătură sieşi în rugarea sa, era de asemenea unul din cler şi îl numeşte însoţitor în luptă,

ca astfel, în toate privinţele, să poată fi de ajutor.

şi către Biserica din casa ta

Aici, (în locul acesta) el nu a lăsat la o parte nici măcar pe slugi, întrucât ştia că, adesea,

chiar vorbele slugilor au puterea să-l întoarcă pe stăpânul lor; şi cu atât mai mult când

rugarea era făcută pentru o slugă; căci cei supăraţi mai tare erau chiar aceia. De aceea, el

(Pavel) nu răbda ca ei (slugile) să cadă pradă pizmei, acordându-le cinstea de a fi puşi

laolaltă cu stăpânii lor, în formula de adresare. Însă, nici ca stăpânul să se simtă jignit nu a

îngăduit. Căci, dacă el i-ar fi pomenit după nume, probabil că s-ar fi mâniat iar dacă nu i-

ar fi pomenit deloc, ar fi fost jigniţi. Aşadar, ia seama cu câtă iscusinţă a aflat (Pavel) o cale

de a-i pomeni pe ei şi de a-i cinsti prin menţionarea [lor] fără, însă, a-l ofensa pe acela (pe

stăpân). Căci numele de “Biserică” nu lasă ca stăpânii să se mânie, chiar dacă se numără

laolaltă cu slugile lor. Căci Biserica nu cunoaşte deosebirea dintre stăpân şi slugă, ci îi

desparte/deosebeşte pe unul de altul, după faptele bune şi după păcate. Aşadar, dacă este

Biserică, nu fi mânios că sluga ta, laolaltă cu tine, este salutată “pentru că voi toţi una

sunteţi în Hristos Iisus.”4

Har vouă şi pace

3 Coloseni 4, 17.

4 Galateni 3, 28.

Prin menţionarea [cuvântului] “har”, el (Pavel) l-a condus spre luarea aminte la propriile

lui păcate. Cugetă, zice el, cât de multe ţi-a iertat ţie Dumnezeu, cum te-ai mântuit prin

har. Imită-l pe Domnul/Stăpân. Şi el (Pavel) se roagă lui pentru pace, – fireşte. Căci harul

vine acolo şi rămâne atunci când noi îl imităm pe el, fiindcă şi acel rob care a fost fără milă

faţă de tovarăşul său de robie a primit harul stăpânului său până ce nu i-a cerut înapoi cei

o sută de dinari, dar când i-a cerut înapoi, [harul] a fost luat de la el şi el a fost dat călăilor.

Gândindu-ne la acestea, aşadar, să fim milostivi şi iertători faţă de cei care ne greşesc nouă.

Greşelile [iertate] de noi aici înseamnă cei o sută de dinari, dar acelea din partea noastră

împotriva lui Dumnezeu înseamnă mii de talanţi. Ştiţi, aşadar, că greşelile se judecă şi după

valoarea persoanelor: de pildă, cel care a ofensat o persoană particulară a greşit, dar nu

aşa mult ca cel care a ofensat un arhonte, şi cel care a ofensat un arhonte şi mai important

îl ofensează într-un grad şi mai mare iar cel care ofensează unul inferior, îl ofensează într-

un grad mai mic, dar cel care îl ofensează pe împărat, cu mult mai mult. Ofensa este

aceeaşi, într-adevăr, dar ea devine mai mare o dată cu măreţia persoanei [ofensate]. Prin

urmare, dacă cel care îl ofensează pe împărat, având în vedere preeminenţa persoanei,

dobândeşte o pedeapsă de neîndurat, de câţi talanţi va fi răspunzător cel care îl ofensează

pe Dumnezeu? Aşa încât, chiar dacă noi am înfăptui aceleaşi greşeli împotriva lui

Dumnezeu ca cele [săvârşite] împotriva oamenilor, chiar şi aşa nu este acelaşi lucru, ci, pe

cât de mare este deosebirea dintre Dumnezeu şi oameni, tot atât de mare este şi cea dintre

greşelile împotriva Lui şi cele împotriva oamenilor. Iar acum găsesc că greşelile [sunt] mai

multe, nu numai în aceea că devin mai mari prin preeminenţa/superioritatea persoanei, ci

prin însăşi natura lor. Şi ceea ce am de gând să rostesc este un cuvânt înspăimântător şi cu

adevărat înfiorător, dar este nevoie să fie rostit pentru ca, în felul acesta, cugetul nostru să

se cutremure şi să se zgâlţâie, arătându-ne că noi ne temem mai mult de oameni decât de

Dumnezeu şi că cinstim oamenii mult mai mult decât pe Dumnezeu.

Ia seama, aşadar: cel care săvârşeşte adulter ştie că Dumnezeu îl vede şi touşi Îl înfruntă,

dar dacă un om îl vede, îşi înfrânează pofta. Oare unul ca el nu cinsteşte oamenii mai

presus decât Dumnezeu, oare nu numai că îl ofensează pe Dumnezeu dar, ceea ce este mult

mai grav, în timp ce îi este teamă de ei [de oameni], Îl dispreţuieşte pe El? Iar, dacă el îi

vede [pe oameni], îşi înfrânează văpaia poftei, dar mai degrabă, care văpaie? Nu este

văpaie, ci sfruntare. Căci, dacă, într-adevăr, nu era îngăduit să se fi folosit de femeie, fapta

era, probabil, o văpaie, dar acum este sfruntare şi desfrânare. Aşadar, dacă îi vede pe

oameni, îşi înfrânează nebunia, iar de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, prea puţin se

preocupă. Iarăşi, cel care fură îşi dă seama că săvârşeşte o hoţie şi, cu toate acestea, se

sileşte să-i înşele pe oameni, se dezvinovăţeşte faţă de cei care îl acuză şi, cu temeiuri îşi

înveleşte dezvinovăţirea iar când nu-l poate convinge pe Dumnezeu, nu se preocupă, nici

ruşine nu arată, nici nu Îl cinsteşte. Dacă împăratul [ne]-ar da poruncă să ne ţinem departe

de bunurile altuia, mai mult, să dăm din ce ne aparţine, am da toţi, cu uşurinţă, dar când

Dumnezeu ne porunceşte să nu furăm sau să nu luăm bunurile altor oameni, noi ne

împotrivim.

Vezi atunci că aducem cinstire mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu? Cuvântul este

împovărător şi tulburător, dar arătaţi că este împovărător, fugiţi de [astfel de] faptă! Dar

dacă voi nu vă temeţi de faptă, cum pot eu să vă dau vouă crezare când spuneţi că: Noi ne

temem de vorbele tale şi ne încarci cu o povară prea mare? Voi înşivă sunteţi cei care vă

încărcaţi cu o astfel de povară prin fapta [voastră] iar nu vreo vorbă. Însă, dacă eu doar

rostesc vorbele privitoare la faptele pe care voi le săvârşiţi, vă supăraţi. Oare nu este lipsit

de noimă?

Fie ca cele rostite de mine să fie neîntemeiate! Aş vrea ca, în acea zi, să iau asupra mea

acuza de ofensă, ca unul care v-a ocărât, în zadar şi fără temei, decât să vă văd învinuiţi de

asemenea [greşeli]. Dar nu numai că aduceţi cinstire oamenilor mai degrabă decât lui

Dumnezeu, dar îi siliţi şi pe alţii [să facă la fel].

Mulţi şi-au silit [astfel] pe cei ai casei, slugile: pe unii i-au atras într-o căsătorie împotriva

voinţei lor iar pe alţii să slujească în slujbe neghioabe, prin josnică iubire, prin furtişaguri,

prin înşelăciuni şi prin silnicii: aşa încât îndoită este învinuirea iar ei nu pot afla iertarea,

nici [măcar] pe motiv de trebuinţă.

Şi chiar dacă tu săvârşeşti nelegiurile fără de voie şi datorită poruncii domnitorului, nici

măcar atunci nu este de ajuns [să ai] scuze, ba, mai mult, greşeala devine mai gravă când tu

îi sileşti pe aceia să cadă în aceleaşi păcate. Căci, ce iertare mai poate fi pentru un astfel de

om, de atunci înainte?

Am spus acestea, nu ca unul ce vrea [doar] să vă condamne, ci să vă arăte în cât de multe

privinţe Îi suntem datori lui Dumnezeu. Căci, dacă aducând cinstire oamenilor în aceeaşi

măsură ca lui Dumnezeu, noi îl ofensăm pe Dumnezeu, cu cât mai mult când îi cinstim pe

oameni mai presus decât pe El? Iar dacă aceleaşi greşeli care sunt săvârşite împotriva

oamenilor se arată a fi cu mult mai mari [de sunt săvârşite] împotriva lui Dumnezeu, cu cât

mai mult când, prin natura sa, greşeala însăşi este mai mare şi mai cumplită?

Fiecare să-şi scruteze sinele şi va vedea toate din cele săvârşite pentru oameni. Am fi nespus

de fericiţi dacă am săvârşi atâtea fapte pentru Dumnezeu pe cât de multe săvârşim pentru

oameni, pentru preţuirea din partea oamenilor, din teamă sau cinstire faţă de ei. Dacă,

aşadar, suntem atât de răspunzători, suntem datori să-i iertăm, cu toată râvna, pe cei care

ne nedreptăţesc, pe cei hrăpăreţi şi să nu le purtăm ranchiună/duşmănie. Căci, este o cale

spre iertarea greşelilor noastre care nu are nevoie nici de strădanie, nici de cheltuirea

averii, nici de altceva, ci doar de alegerea [noastră]. Nu trebuie să ne pregătim pentru

călătorie, nici să mergem dincolo de hotare, nici să ne expunem primejdiilor şi năpastelor,

ci doar să vrem.

Spune-mi, ce scuză vom avea pentru [fapte] care par anevoioase când noi nu facem un

lucru uşor care are atâta folos şi atâta spor şi nu [presupune] nici un efort? Nu poţi să

dispreţuieşti bogăţia? Nu poţi să-ţi cheltui averea pentru cei în nevoie? Nu poţi dori altceva

decât ceea ce este bine? Nu poţi să nu-l ierţi pe cel care te-a nedreptăţit? Căci, chiar dacă

nu eşti vinovat de atâtea [fapte] dar Dumnezeu ţi-a poruncit să ierţi doar, n-ar trebui [să

faci astfel]? Însă acum fiind şi vinovat de atâtea, nu ierţi? Şi ştiind că îţi cere aceste

[lucruri] pe care le ai de la el? Dacă, de pildă, noi am merge la datornicul nostru, iar acela

ştiind acest lucru, ne primeşte, ne găzduieşte, ne arată cinstire şi, cu prisosinţă, ne arată

bunătate; şi acestea, fără să se absolve de datoriile sale, ci, fiindcă vrea să ne facă pe noi

îndurători în privinţa cererii; iar tu care îi datorezi atâtea lui Dumnezeu şi care ţi-a

poruncit să ierţi ca să poţi iar să iei, nu ierţi? De ce nu [ierţi], rogu-te?

Vai mie! De câtă binefacere ne bucurăm! Însă câtă răutate aratăm, în schimb! Câtă

toropeală! Câtă lenevire! Cât de uşor lucru e virtutea şi ce mult folos aduce! Iar viciul, ce

[lucru] chinuitor! Însă noi, îndepărtându-ne de ceea ce este atât de uşor, urmărim ceea ce

este mai greu decât plumbul.

Aici, nu este nevoie nici de putere trupească, nici de bogăţie, nici de averi, nici de putere,

nici de prietenie, nici de altceva, ci este destul să vrei şi toate vor fi împlinite. Te-a mâhnit

cineva, te-a insultat şi te-a batjocorit? Ia aminte, însă, cât de multe asemenea [fapte] faci tu

altora şi Domnului însuşi, aşa că, iartă şi fii îngăduitor. Gândeşte-te că spui: “Iartă-ne

nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”5 Gândeşte-te că, dacă tu nu

ierţi, nu vei putea să rosteşti această [rugăciune] în mod sincer, dar, dacă ierţi, tu ceri un

lucru datorat/cuvenit, nu prin natura lucrului, ci prin binefacerea celui care ţi-a acordat-o.

Şi în ce privinţă este egalitate între cele iertate semenilor tăi şi cele ce greşite înaintea

Domnului pentru a cere iertarea? Însă negreşit noi primim o binefacere atât de mare

pentru că El este bogat în milă şi îndurări.

Şi ca să-ţi arăt că, şi fără acestea şi fără iertare, de roadele iertării doar tu te bucuri, ia

aminte câţi prieteni are o astfel de [persoană], câte laude ale unei astfel de persoane se

răspândesc de pretutindeni, toţi zicând: “El e un om bun, e uşor de împăcat, ştie să nu

poarte duşmănie, în acelaşi timp în care a fost rănit, s-a şi vindecat.” Unui asemenea [om]

căzut în nenorocire, cine nu-i va sta în preajmă, cine nu-l va milui [pe el]? Cine nu va ierta

celui ce greşeşte ? Cine nu i-ar da favoarea aceluia care-o cere pentru alţii? Cine nu va fi

dori să-i fie prieten şi slujitor unui suflet atât de bun?

Da, rogu-vă, să le făptuim toate pentru aceasta, nu doar pentru prietenii noştri, nu doar

pentru cei de-un neam cu noi, ci şi pentru slugile noastre. Căci, zice: “lăsând la o parte

ameninţarea, ştiind că Domnul lor şi al vostru este în ceruri şi că la El nu încape

părtinire.”6 Şi nouă ne vor fi iertate [greşelile/păcatele], dacă noi iertăm pe cele ale

5 Matei 6, 13.

6 Efeseni 6, 9.

aproapelui nostru, dacă dăm de pomană şi dacă suntem smeriţi. Căci şi aceasta înlătură [de

la noi] păcatele.

Căci, dacă vameşul doar pentru că a zis: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”7, a

plecat înapoi îndreptăţit, cu mult mai mult noi, dacă suntem smeriţi şi în suflet frământaţi,

vom fi în stare să dobândim multă binefacere. Dacă ne mărturisim şi ne recunoaştem

greşelile/păcatele, ne vom curăţi de mare parte din necurăţie, căci multe sunt căile care ne

curăţesc. Aşadar, din toate părţile să ducem război cu diavolul!

Nimic ostenitor nu am zis, nimic anevoios. Iartă pe el care te-a îndurerat, ai milă de cel

aflat în nevoie, smereşte-ţi sufletul şi chiar de-ai fi cel mai păcătos, vei fi în stare a dobândi

împărăţia [cerurilor], prin acestea curăţindu-şi greşelile/păcatele tale şi ştergând murdăria

lor. Aşadar, fie ca noi curăţindu-ne aici, prin mărturisire, de toată murdăria

greşelilor/păcatelor, să avem parte acolo de cele bune promise prin Domnul nostru, Iisus

Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slava şi puterea, în vecii vecilor.

OMILIA II

Mulţumesc pururea Dumnezeului meu, pomenindu-te in rugăciunile mele. Auzind

despre dragostea ta şi despre credinţa pe care o ai către Domnul Iisus şi către toţi sfinţii, ca

partăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în deplină cunoştinţă a oricărei fapte bune, pe

care o faceţi pentru Hristos Iisus.8 Nu de-a dreptul dintru început [Pavel] cere favoarea, ci

admirându-l, mai întâi, pe bărbat şi lăudându-l pentru reuşitele sale, şi arătându-i dovada,

nu mică, a dragostei sale, prin care îl pomenea în rugăciunile sale şi pe el şi spunând că

mulţi se întremează datorită lui, că dă ascultare şi se încrede în toate. Apoi, la sfârşit, o

pune şi pe ea (rugarea/cererea), prin aceasta, făcându-l să se simtă nespus de

stânjenit/ruşinat. Căci, dacă alţii dobândesc cele pe care le cer, cu atât mai mult Pavel.

Dacă venind înaintea altora, era destoinic în a dobândi [un lucru], cu atât mai mult, după

alţii şi cerând un lucru care nu lui îi revenea [de îndeplinit], ci altuia. Pe urmă, ca să nu

pară că a scris-o doar din această pricină şi să nu zică cineva că: “De nu era [pentru]

Onisim, nu ai fi scris-o”, vezi cum atribuie şi o altă pricină a epistolei, mai întâi, făcând

cunoscută/vădind dragostea lui şi, apoi poruncindu-i lui [Filimon] să se îngrijească de

găzduire.

„Auzind despre dragostea ta”, zice el.

Minunat e acest [lucru] şi cu mult mai pătrunzător/adânc decât dacă ar fi fost de faţă să-l

vadă. Prin urmare, e limpede că această [dragoste] din a fi peste măsură de mare, a ajuns

demnă de luat în seamă şi a răzbit până la el, cu toate că distanţa dintre Roma şi Frigia nu

era mică, căci acolo mi se pare că se afla, din [menţionarea numelui] lui Arhip. Căci

colosenii erau în Frigia, către care scriind, zicea: „ Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi

7 Luca 18, 13.

8 Filimon 4-6.

de către voi, faceţi să se citească şi în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o

citiţi şi voi.”9 Şi aceasta este o cetate a Frigiei. „Mă rog, zice, ca părtăşia ta la credinţă să se

facă lucrătoare.” Vezi că mai înainte de a primi, el dă şi mai înainte de a cere o favoare, o

dăruieşte pe a sa cu mult mai mare? „Ca părtăşia ta la credinţă să se facă lucrătoare în

deplina cunoştinţă a oricărei fapte bune, pe care o faceţi pentru Hristos Iisus”, aceasta

înseamnă „ca să te apropii de orice virtute şi ca nimic să nu fie lăsat la o parte”. Aşadar, în

felul acesta este lucrătoare credinţa, când are fapte, căci: „căci credinţa fără de fapte

moartă este”.10

Şi nu a spus „credinţa ta”, ci „părtăşia ta la credinţă”, alăturându-l sieşi şi arătând [că

sunt] un trup şi, prin aceasta, făcându-l să fie cuprins de sfială peste măsură. Dacă eşti

părtaş la credinţă, - zice,- şi la altele eşti dator să fi părtaş.

“Căci am avut multă bucurie şi mângâiere, din dragostea ta, întrucât inimile sfinţilor s-au

odihnit prin tine, frate.”11

Astfel, nimic nu poate să stârnească sfiala [mai mult] ca

prezentarea binefacerilor pentru alţii şi îndeosebi, când [cineva] este mai vrednic de

preţuire decât aceia. Şi nu a spus: dacă faci [acest lucru] pentru alţii, cu atât mai mult

pentru mine, ci a dat să se înţeleagă acelaşi [lucru], însă, într-un fel diferit, l-a potrivit mai

bine.

Sunt bucuros, adică: tu mi-ai dat putinţa de a vorbi deschis, din cele ce le-ai înfăptuit

pentru alţii. Şi mângâiere, - adică,- nu doar că am fost cuprinşi de bucurie, ci şi de alinare

[sufletească], căci aceia membre ale noastre sunt. Prin urmare, dacă e nevoie de o astfel de

potrivire, încât unii aflaţi în necaz să se bucure când alţii se odihnesc, ca de un trup

binefăcător, chiar dacă nu dobândesc ceva [din asta], cu atât mai mult dacă tu ne-ai odihni

pe noi.

Şi nu a spus: „pentru că te îndupleci şi [le] dai ascultare, ci chiar mai impetuos şi mai

emfatic: „întrucât inimile sfinţilor”, ca şi cum era [vorba] despre un copil drăgălaş, mult

dorit de părinţii săi. Astfel, dragostea şi iubirea grijitoare arată că [era] nespus de iubit de

ei.

De aceea, deşi având întru Hristos tot dreptul să-ţi poruncesc ce se cuvine12

Ia seama cum se încredinţează, ca nu cumva ceva din cele rostite din prea multă iubire să-l

rănească pe ascultător şi astfel, să-l ofenseze. De aceea, mai înainte de a zice: „să-ţi

poruncesc”, fiindcă era [o vorbă] aspră, deşi spusă din dragoste, mai potrivită să-[l] aline,

cu toate acestea însă, îndreaptă [vorba] cu prisosinţă, zicând: “ având dreptul” prin care

arată (care are rostul de a arăta) că Filimon era un [om] însemnat, adică “tu mi-ai dat

9 Coloseni 4, 16. 10

Iacov 2, 26. 11 Filimon 7. 12 Filimon 8.

dreptul”; şi nu doar acest [lucru], dar adăugând şi asta: “întru Hristos”, prin care arată

(care are rostul de a arăta) că nu pentru că [el] ar fi cel mai ilustru din lume sau cel mai

puternic, ci datorită credinţei sale în Hristos. Şi, după aceea, adaugă: “să-ţi poruncesc”, şi

nu doar asta, ci şi “ce se cuvine”, adică, o lucrare întemeiată. Şi, ia seama din câte [dovezi]

întocmeşte acest [lucru]. “Făcând bine altora – zice – îmi faci şi mie; şi pentru Hristos şi că

lucrarea este întemeiată şi că dragostea dă. Şi mai adaugă: “Pentru dragoste, îţi fac mai

degrabă o rugăminte13

De parcă ar zice: „ştiu într-adevăr, că şi poruncind duc la bun sfârşit [treaba] cu putere

multă, din [faptele] ce-au avut loc mai înainte, dar pentru că îmi dau silinţă multă în

privinţa [acestui] lucru, [stăruitor] te rog”. Le-a arătat pe amândouă odată, [cu alte

cuvinte]: şi că are încredere în el (căci [i]-a poruncit) şi că se preocupă în mod deosebit de

[acest] lucru, în privinţa căruia îl roagă.

“Aşa cum sunt eu, Pavel, ca un bătrân.”14

Vai! câte [lucruri] stânjenitoare! Pavel, [plecând]

de la calitatea persoanei, de la vârsta lui, pentru că era bătrân, şi de la ceea ce era mai

întemeiat decât toate, pentru că era pus în lanţuri pentru Iisus Hristos.

Aşadar, cine nu ar fi primit cu mâinile întinse/cu amândouă mâinile pe un luptător

încununat? Cine, văzându-l legat pentru Hristos, nu i-ar face pe plac la nesfârşit? Având în

vedere atât de multe [lucruri] După ce îi îmblânzeşte sufletul prin atâtea, nu aruncă de-a

dreptul numele [lui Onisim], ci amână/întârzie să facă o rugare atât de mare. Căci ştiţi

mâniile stăpânilor privitoare la slugile fugite, mai cu seamă, când [acelea] săvârşesc această

[faptă] însoţită şi de tâlhărie; şi de-ar avea stăpâni buni, [ştiţi] cum sporeşte mânia [lor].

Prin urmare, prin toate acestea, această [mânie] a îmblânzit-o [Pavel]. Şi, mai întâi îl

înduplecă uşor să slujească în orice [lucrare] şi îi pregăteşte sufletul spre deplina ascultare,

apoi alătură rugarea/cererea [lui] şi zice: “Te rog pe tine şi apoi cu mari laude: pentru fiul

meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim.”15

Din nou, lanţurile umilitoare, şi pe

urmă, numele.

Prin urmare, nu numai că i-a stins mânia, ci l-a făcut să se şi bucure. „Căci, nu l-aş fi numit

fiu, - zice, -de nu mi-ar fi fost nespus de folositor. Aşa cum l-am numit pe Timotei, aşa [îl

numesc] şi pe el. Şi arătându-şi de numeroase ori, dragostea plină de grijă/dragostea

părintească, îl întoarce în timpul naşterii [sale]. “L-am născut, pe când eram în lanţuri”,

zice, astfel că, din pricina aceasta, şi [el] este vrednic de a dobândi cinste multă căci, a fost

născut în aceleaşi înfruntări, în aceleaşi încercări pentru Hristos. „Onisim , cel ce altădată

nu-ţi era de folos”.16

Priveşte câtă înţelegere, în ce fel mărturiseşte greşeala/păcatul lui,

stingându-i prin aceasta, mânia. “Ştiu, - zice, - că nu era de folos. Acum însă, ne va fi de

13 Filimon 9. 14

Ibid. 15 Filimon 10. 16 Filimon 11.

folos, şi ţie şi mie.” Nu a spus: “Acum, ţie îţi va fi de folos”, ca acela să nu îl contrazică, ci

adăugând şi persoana sa, astfel ca speranţele [sale] să fie vrednice de crezare. “Acum însă,

zice, şi ţie şi mie, de folos.”

Căci, dacă lui Pavel care cerea o asemenea temeinicie/grijă, îi era de folos, cu atât mai mult

lui Filimon. „Pe acesta ţi l-am trimis.” Şi, prin acest [fapt] de a-l trimite înapoi, i-a stins

mânia. Căci, stăpânii se mânie mai mult atunci când sunt rugaţi pentru cei care nu sunt de

faţă, aşa încât prin acest fapt l-a domolit şi mai mult. “pe el însuşi, adică inima mea;

primeşte-l.”17

Şi, din nou, nu pune numele simplu, ci alături de o expresie care este mai

arzătoare decât “fiul”. A spus: “fiul”, a spus, “l-am născut” ca să fie demn de crezare că l-a

iubit mai mult fiindcă l-a născut în încercări. Căci, fără îndoială, suntem mistuiţi de

dragoste pentru acei copii pe care i-am născut în primejdiile din care am scăpat, ca atunci

când Scriptura zice: „Vai, Varohavil”, şi, din nou, când Rahil îl numeşte pe Veniamin:

„Fiul durerii mele”.18

Zice: “Pe acesta ţi l-am trimis, pe el însuşi, adică inima mea; primeşte-l.”19

Arată iubirea

lui multă. Nu zice: “ia-l înapoi”, nu zice, “să nu te mânii [pe el]”, ci “primeşte-l”, adică, [el]

este vrednic, nu doar de iertare, ci şi de cinste. De ce? [Căci] a devenit fiul lui Pavel.

“Eu vream să-l ţin la mine, ca, în locul tău, să-mi slujească mie, care sunt în lanţuri pentru

Evanghelie”20

. Ai văzut câte a pregătit mai întâi, iar apoi l-a adus în cinstea stâpânului? Şi

uite cu câtă înţelepciune [face] aceasta! Uite pentru cât de multe îl face răspunzător pe

acela şi cum îl cinsteşte pe acesta. “Ai aflat, - zice, - cum să îmi dai înapoi slujba prin el.

Aici arată că se gândea mai degrabă la [situaţia] lui [Filimon], decât la cea a slugii

[Onisim], că îl preţuia nespus de mult. Zice: “Dar n-am voit să fac nimic fără de

încuviinţarea ta, ca fapta ta cea bună să nu fie ca de silă, ci de bunăvoie..”21

Mai cu seamă această [împrejurare] îl măguleşte pe cel solicitat/rugat, când şi lucrul fiind

de folos, se iveşte cu conlucrarea lui. Căci, de aici, se nasc două [lucruri] bune: şi acela

câştigă şi acesta devine mai neşovăielnic. Şi nu a zis: “ca să nu fie de silă”, “ci “ca să nu fie

ca de silă”. Căci, am ştiut, zice, că, chiar fără să fi aflat, ci [ajungând] să afli dintr-odată,

nu te-ai fi mâniat, ci, fără îndoială, mai benefic, „ca să nu fie ca de silă”. “Căci poate

pentru aceea a fost despărţit de tine câtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca un rob.”22

Bine a zis „poate” ca stăpânul să îngăduie. Căci, de vreme ce fuga lui s-a petrecut din

neascultare şi dintr-un cuget denaturat, şi nu dinadins, [Pavel] zice: „poate”. Şi nu a zis:

„de aceea a fugit”, ci: „de aceea s-a despărţit”, îmblânzindu-l cu un cuvânt mai prielnic. Şi

17 Filimon 12. 18 Facerea 35, 18. 19 Filimon 12. 20

Filimon 13. 21 Filimon 14. 22 Filimon 15-16.

nu a zis: „s-a despărţit”, ci “a fost despărţit”, căci nu a lui a fost ticluirea de a se despărţi,

fie pentru acest [motiv], fie pentru acela, ci după cum zicea şi losif, dezvinovăţindu-se

pentru fraţii săi, că: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră”23

, adică s-a folosit de mişelia

lor pentru un ţel bun.

De aceea, zice, a fost despărţit pentru o vreme. Şi timpul îl micşorează, şi păcatul îl

mărturiseşte, şi întoarce [fapta] toată spre rânduială. „Ca să îl ai pe vecie”, - zice, - nu

numai în momentul de acum, ci şi în viitor; ca să-l ai mereu, şi nu ca slugă, ci mai vrednic

de cinste decât o slugă. Căci, vei avea o slugă statornică, mai binevoitoare decât un frate.

Aşa încât ai avut de câştigat şi în privinţa timpului şi în privinţa calităţii, căci, de acum

înainte nu va mai fugi.” „Ca să îl ai pe vecie”, - zice, - în loc de „să îl primeşti înapoi”. Însă,

nu ca slugă, ci mai presus de slugă, ca pe un frate iubit, mai cu seamă de mine.

Ai pierdut o slugă pentru puţin timp şi ai aflat un frate pentru totdeauna, un frate nu doar

al tău, ci şi al meu. Aici, de asemenea, este/se găseşte multă virtute. Căci, dacă [e] fratele

meu, nici tu vei fi ruşinat de el. Prin urmare, prin [cuvântul] “fiu” a arătat afecţiunea lui,

prin cel de “frate”, [a arătat] adâncă bunăvoinţă şi egalitate.

Acestea nu au fost scrise fără noimă, ci ca noi, stăpânii să nu lipsim de nădejde pe slugile

noastre şi nici să-i asuprim prea tare, ci să învăţăm a le ierta greşelile acestor slugi, ca să nu

fim veşnic lipsiţi de omenie, ca, datorită înrobirii lor, să nu ne fie ruşine să îi luăm părtaşi

în toate, atunci când [acestea] sunt bune. Căci, dacă Pavel nu s-a simţit ruşinat să îl

numească şi “fiu” şi “inimă”, şi “frate” şi “iubit”, cum ne-am putea ruşina noi? Şi de ce

spun eu Pavel? Stăpânul lui Pavel nu se ruşinează să-i numească fraţii Săi pe slugile

noastre şi noi ne ruşinăm? Priveşte cum ne cinsteşte pe noi: numeşte slugile noastre, “fraţii

Săi” şi “iubiţi/prieteni” şi “moştenitori laolaltă cu El”.

Uite până unde s-a coborât! Prin urmare, orice am face, vom fi [oare] desăvârşiţi? De

nimic nu vom fi în stare, cu adevărat, însă la oricâtă smerenie am ajunge, cea mai mare

parte a acesteia este [încă] lăsată în urmă. Căci ai în vedere că orice ai face tu, pentru cei ce

slujesc ca şi tine/slugile asemenea ţie faci în vreme ce Stăpânul tău a făcut pentru slugile

tale. Ascultă şi te cutremură! Nu te umfla în pene niciodată cu smerenia! Poate râdeţi de

ceea ce s-a spus, dacă smerenia umflă în pene; însă, nu vă minunaţi, umflă în pene [pe

cineva] atunci când nu este adevărată. Cum şi în ce fel? Atunci când [semerenia] se iveşte

pentru a-i mulţumi pe oameni şi nu pe Dumnezeu, atunci când [se iveşte] spre a [ne] umfla

în pene şi a [ne] făli.

Căci şi asta este [un lucru] drăcesc. Aşadar, aşa cum mulţi sunt plini de vanitatea de a nu fi

vanitoşi, tot astfel, pe seama smereniei [lor], se fălesc din pricină că sunt trufaşi. De pildă,

un frate sau o slugă a venit, l-ai primit, i-ai spălat picioarele, însă pe dată ai gândit [lucruri]

23 Facerea 45, 5.

măreţe [despre tine]: “Am făcut, - zici, - ceea ce nimeni n-a mai făcut, am dus la îndeplinire

smerenia”.

Prin urmare, cum poate stărui/rămâne cineva în smerenie? Dacă îşi aminteşte de porunca

lui Hristos, care zice: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi

netrebnice”24

şi, din nou, de Dascălul lumii care zice: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit”.25

Cel care s-a convins pe sine că nu a împlinit nimic măreţ, oricâte ar făptui, doar acesta este

în stare să se smerească, cel care consideră că nu a ajuns la desăvârşire. Mulţi s-au fălit pe

seama smereniei [lor], însă să nu suferim pentru aceasta Ai făcut ceva [plin] de smerenie ?

Să nu gândeşti [lucruri] măreţe [despre tine], fiindcă [atunci] ai pierdut totul.

Un astfel de om era fariseul: s-a fălit că dădea zeciuiala săracilor şi a pierdut totul. Dar, nu

tot aşa [era] vameşul. Ascultă-l încă o dată pe Pavel zicând: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic,

dar nu întru aceasta m-am îndreptat”.26

Vezi că nu s-a fălit, ci, în toate felurile, se înjosea şi

se smerea şi acestea [se petreceau] şi după ce ajunsese pe cea mai înaltă culme? Şi cei trei

tineri se găseau în foc, în mijlocul cuptorului şi ce zic ei? “Că am păcătuit, că am făcut

fărădelege, depărtându-ne de la Tine.”27

Aceasta înseamnă să ai inima zdrobită. De aceea

puteau zice: „Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine”.28

Astfel, şi după

ce au căzut în cuptor erau nespus de smeriţi, ba chiar mai smeriţi ca înainte de a fi căzut.

Căci, atunci când vedeau minunea petrecută, socotindu-se nevrednici de mântuire, au fost

duşi şi mai jos întru smerenie. Căci, atunci când suntem încredinţaţi că ni s-au făcut [prea]

mari binefaceri, mai presus de meritul [nostru], atunci mai cu seamă ne întristăm. Cu toate

acestea, acelora de ce li s-a făcut o binefacere mai presus de meritul lor? S-au dat pe ei

înşişi în cuptor, au fost luaţi prizonieri, în vreme ce ceilalţi păcătuiau (căci erau încă tineri),

şi nu au murmurat, nici nu s-au mâniat, nici nu au zis: “Într-adevăr, ce bine/folos avem noi

că îl slujim pe Dumnezeu? De ce suntem datori să ne plecăm în faţa lui? Acesta este

necucernic, şi a ajuns stăpânul nostru.

Suntem pedepsiţi laolaltă cu idolatrii de către un idolatru, am fost duşi în robie, am fost

lipsiţi de patria [noastră], de libertatea [noastră], de toate cele părinteşti, am ajuns robi şi

slugi, slujim unui rege barbar. Nimic dintre acestea nu au spus, însă, ce? “Am păcătuit, am

săvârşit fărădelege”. Şi nu pentru ei înşişi, ci pentru alţii făceau rugăciune. „Tu ne-ai dat

unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ”.29

Daniel, azvârlit fiind în groapă, a

doua oară, zicea iar: „Dumnezeule, de mine Ţi-ai adus aminte”.

24 Luca 17, 10. 25 Filipeni 3, 13. 26 I Corinteni 4, 4. 27

Cântarea celor trei tineri 5. 28 Cântarea celor trei tineri 15. 29 Cântarea celor trei tineri 8.

Pentru ce nu şi-ar fi adus aminte, o, tu, Daniel, când L-ai slăvit pe El înaintea regelui,

zicând: „Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine”30

? Dar când ai fost azvârlit în

groapa leilor pentru a nu fi dat ascultare acelei porunci scelerate, pentru ce nu şi-ar fi adus

aminte? Pentru aceasta, fără îndoială! Oare, nu pentru El ai fost azvârlit acum? Da, -

spune, - însă sunt dator pentru multe. Iar, dacă acela [zice] astfel de [lucruri] după [ce

arată] o asemenea virtute, ce am mai putea să zicem noi, pe lângă asta? Însă, auzi-l pe

David ce spune: „Iar dacă El îmi va zice: «Nu mai este bunăvoinţa Mea cu tine», atunci

iată-mă, facă cu mine ce va binevoi”31

, cu toate că avea de spus mii de fapte bune ale sale.

Şi Eli zice: „El este Domnul; facă, dar, ce va binevoi”.32

Aceasta [este în firea] slugilor îndatoritoare/binevoitoare, să pună pe seama Lui toate, nu

numai în privinţa binefacerilor Lui, ci şi în privinţa îndreptările/pilduirile Lui, însă şi în

privinţa ajutorului Lui.

Căci cum nu este prostesc, dacă noi îngăduim ca stăpânii să-şi bată slugile, ştiind că [ei] îi

cruţă întrucât aceia le aparţin lor, însă Dumnezeu, când va pedepsi, nu-i va cruţa? Aceasta

şi Pavel a lăsat să se înţeleagă atunci când a zis: „Că de trăim, pentru Domnul trăim, şi

dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului

suntem”.33

Nici unul dintre noi nu cruţă mai mult decât El Care ne-a adus pe noi la

fiinţă[re] din nimic, Care face soarele să răsară, Care face să plouă, Care ne însufleţeşte,

Care L-a dat pe Fiul Său pentru noi. Însă după cum am spus şi pentru care toate acestea au

fost spuse de către mine, să ne smerim aşa cum trebuie, să fim cu măsură, aşa cum trebuie,

aceasta să nu ne fie prilej de îngâmfare/fală. Eşti smerit, mai smerit chiar decât cei toţi

oamenii? Nu fii îngâmfat din pricina asta, nici altora nu aduce reproşuri, ca nu cumva să

pierzi lauda. De aceea eşti smerit, ca să te descotoroseşti de sminteală. Totuşi, dacă prin

aceasta [smerenie], ai căzut în sminteală, mai bine [era] să nu te fi smerit.

Căci ascultă-l pe Pavel care zice: „Ci păcatul, ca să se arate păcat, zice, mi-a adus moartea,

prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos”.34

Când îţi vine în minte/gând să te admiri pe tine însuţi pentru smerenie, gândeşte-te la

Stăpânul tău, până unde S-a coborât, şi nu te vei mai admira singur, nici nu te vei mai

lăuda, ci vei râde chiar de tine însuţi, ca unul care nimic n-ai făcut. Socoteşte că tu însuţi

eşti dator pentru toate. Orice ai săvârşi, adu-ţi aminte de acea parabolă: „Cine dintre voi,”

– zice - ”având o slugă […], îi va zice când se întoarce [din ţarină]: Vino îndată şi şezi la

30 Daniel 2, 30. 31 II Regi 3, 18. 32

Ibid. 33 Romani 14, 8. 34 Romani 7, 13.

masă? Nu, - vă zic vouă – ci îi va zice: Stai, “şi slujeşte-mi”.35

Oare nu cunoaştem

mulţumirea/recunoştinţa [datorată] slugilor noastre care ne slujesc nouă? Desigur, nu.

Dar Dumnezeu ne este recunoscător nouă, nu fiindcă îi slujim Lui, ci fiindcă făptuim ceea

ce ne este nouă de folos. Însă, să nu fim într-atât de înclinaţi/predispuşi/prefăcuţi, ca în

cazul în care El ne-ar datora recunoştinţă, să ne datoreze mai mult, ci ca şi cum am

împlini/achita o datorie. Căci, lucrul [este] neîndoielnic o datorie şi toate cele pe care le

făptuim sunt din datorie. Iar, dacă, atunci când cumpărăm robi cu bani, vrem ca aceştia

să-şi ducă întreaga viaţă pentru/cu noi şi să ţină pentru noi orice ar deţine, cu cât mai mult

Cel care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, Cel Care, după acestea, ne-a răscumpărat cu

preţiosul Său sânge? A plătit pentru noi preţul pe care nimeni n-ar îndura să-l plătească

nici pentru copilul său, şi-a vărsat sângele Său. Aşadar, de-am avea mii de suflete şi le-am

aşterne [Lui] pe toate, oare i-am răsplăti la fel? Nicidecum! De ce?

Căci El, nu fiindcă ne era dator, a făcut aceasta, ci a făcut totul din har; însă noi, de azi

înainte, suntem datornici. Şi fiind El Dumnezeu, s-a făcut rob şi nefiind sub [puterea]

morţii, a ajuns sub puterea morţii în trup, iar noi, de nu ne predăm sufletele/vieţile pentru

El, le vom preda neîndoielnic după legea firii şi, puţin mai târziu, fără voia [noastră], ne

vom despărţi de aceasta. La fel şi în privinţa avuţiilor, de nu-i vom da pentru El, îi vom da

de nevoie, la sfârşit [ul vieţii]. La fel, în privinţa smereniei, de nu ne-am smeri pentru El,

vom fi [îndemnaţi] la smerenie de necazuri, de nenorociri, de puterile stăpânitoare.

Prin urmare, vezi cât de mare este harul? Nu a zis: „Căci ce [lucru] mare săvârşesc

martirii/mucenicii? Şi de nu ar muri pentru mine, vor muri fără îndoială”, ci multă

recunoştinţă le arată lor că, de bunăvoie, renunţă la ceea ce, mai târziu, fără de voie,

urmau să renunţe, potrivit firii. Nu a zis: “Căci ce lucru mare săvârşesc cei care renunţă la

avuţii? Le vor da oricum, chiar fără de voie, ci multă recunoştinţă le arată şi acestora şi nu

se ruşinează să mărturisească înaintea tuturor că El, Stăpânul, a fost hrănit de către slugi.

Şi aceasta este slava stăpânului, să aibă slugi recunoscătoare; şi aceasta este slava

stăpânului, ca astfel El să iubească slugile [Sale]; şi aceasta este slava stăpânului: să

rânduiască cele ale acelora [slugilor]; şi aceasta este slava stăpânului: să nu se ruşineze de a

mărturisi înaintea tuturor.

Asadar, să slăvim o atât de mare dragoste a lui Hristos, să ne aprindem de dragostea Lui.

Chiar dacă cineva e smerit, chiar dacă e neînsemnat, însă de auzim că ne iubeşte, mai

presus de toate, ne vom aprinde [de dragoste] pentru acela şi îi vom aduce mare cinstire. Şi

noi iubim, Stăpânul nostru ne iubeşte atât de mult, şi nu suntem mişcaţi? Nu, rogu-vă, să

nu ajungem atât de nepăsători în privinţa mântuirii sufletelor noastre, ci, după puterea

noastră, să iubim şi să deşertăm toate pentru dragostea Lui, şi sufletul, şi avuţia, şi slava,

orice, cu bucurie, cu bunăvoinţă, cu râvnă, nu ca şi cum i-am da Lui ceva, ci ca şi cum [ne-

35 Luca 17, 7-8.

am da] nouă. Căci, o astfel de lege au cei care iubesc. Ei socotesc că primesc binefaceri

atunci când suferă nedreptate pentru cei iubiţi. Astfel, deci, să ne aşezăm/aflăm şi noi faţă

de Stăpânul nostru, ca să avem parte de cele bune ce urmează să vină, prin Hristos Iisus

Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slavă, acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

OMILIA III

Deci, dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l pe el, ca pe mine. Iar de te-a păgubit cu

ceva, sau îţi este dator ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, am scris cu mâna

mea; eu îţi voi plăti, ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi.36

Astfel, ştia că nici un lucru nu îndeamnă [la ascultare mai bine] ca [acela de] a nu le cere pe

toate deodată. Căci, priveşte după câte laude, după câtă pregătire, a adus în discuţie acest

fapt însemnat. După ce a zis că “[este] fiul meu ,că [este] părtaş al Evangheliei, că [este]

inima mea, că tu îl primeşti înapoi ca pe fratele [tău], căci ca un frate este, apoi el a

adăugat” “ca pe mine însumi”. Şi nu s-a ruşinat de aceasta Pavel. Căci, cel care nu se

ruşinează să fie numit “slugă a celor cu credinţă”, ci chiar să mărturisească acest [lucru],

cu atât mai mult nu ar fi refuzat aceasta. Iar, ceea ce zice, este astfel/înseamnă

următoarele: dacă eşti într-un gând cu mine, dacă mergi în acelaşi pas [cu mine], dacă mă

socoteşti prieten, primeşte-l pe el, ca pe mine însumi.

“Iar de te-a păgubit cu ceva”; Vezi unde şi când a adus în discuţie [Pavel] nedreptatea; mai

târziu, după ce a zis multe [lucruri] în folosul lui. Căci, de vreme ce, mai cu seamă,

pierderea banilor obişnuieşte să-i roadă/să-i macine pe oameni, ca să nu poată fi acuzat el

de acest [fapt] (căci [era] cu putinţă ca banii să fi fost cheltuiţi), atunci [Pavel] pune [în

discuţie] acest [lucru] şi zice: “Iar de te-a păgubit cu ceva”; nu zice: “dacă a furat ceva”, ci,

- ce anume? “de te-a păgubit”.

În acelaşi timp, a mărturisit şi greşeala, ca şi cum [n-ar fi fost] o greşeală a [unei] slugi, ci a

prietenului înaintea prietenului, folosind mai degrabă denumirea de “nedreptate”, în loc de

cea de “furt”.„Pune aceasta în socoteala mea”, zice, adică “ socoteşte că datoria [e] către

mine, eu o voi plăti înapoi. Apoi, cu graţie duhovnicească [zice]: „Eu, Pavel, am scris cu

mâna mea”, [expresie] mişcătoare şi elegantă, totodată, într-adevăr, dacă Pavel n-a refuzat

să împlinească o făgăduială în folosul lui, va refuza el să-l primească pe acesta? Acest [fapt]

l-a ruşinat nespus şi l-a scăpat pe Onisim de necaz. Şi spune: “am scris cu mâna mea”.

Nimic nu [e] mai plin de căldură decât “inima”, nimic mai vrednic de cinstire, nimic mai

plin de râvnă. Câtă grijă se săvârşeşte pentru un singur om!

36 Filimon 17-19.

Zice: “ca să nu-ţi spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi”. Apoi, ca să nu pară că ar fi o

sfruntare [îndreptată] către cel rugat [Filimon], dacă, desigur, nu ar fi îndrăznit să ceară şi

să dobândească [iertarea] pentru furt, [iată] cum domoleşte şi această [treabă]: “ca să nu-ţi

spun că şi tu îmi eşti dator cu tine însuţi” – “nu numai cele ale tale, ci chiar tu însuţi”. Iar

aceasta erau [izvorâte] din dragoste, potrivit cu rostul prieteniei şi din nemărginită

încredere. Priveşte cum, în tot locul, se îngrijeşte de amândouă: şi să ceară cu multă

fermitate şi să nu fie un semn de prea mare îndrăzneală pentru el.

“Da, frate.”37

Ce înseamnă: „Da, frate”? „Primeşte-l pe el”, zice, căci aceasta trebuie să

auzim/înţelegem din afară. Căci, lăsând de-o parte vorba de duh, purcede din nou la cele de

dinainte, cele importante. Cu toate că şi aceste [vorbe de duh sunt] importante. Căci cele

care [purced] de la sfinţi sunt importante, chiar dacă sunt vorbe de duh. Da, frate, lasă-mă

să mă bucur de tine, întru Domnul, linişteşte inima mea în Hristos, adică, aducând

mulţumire Domnului, nu mie. “Inima mea”, adică, cele cu privire la tine.

“Bine încredinţat de ascultarea ta, ţi-am scris ţie.”38

Ce piatră n-ar fi muiat aceste [vorbe]?

Ce fiară n-ar fi îmblânzit aceste [vorbe] şi n-ar fi pregătit-o să-l primească în mod

sincer/din toată inima? După ce i-a adus mărturie cu atât de însemnate împliniri, nu se dă

la o parte de a rosti din nou motivele [sale]. El zice, nu pur şi simplu [cerând], nici

poruncind şi nici după bunul plac, ci „bine încredinţat de ascultarea ta, ţi-am scris ţie”.

Ceea ce a zis la început - „încredere având”, aceasta o spune şi aici, la pecetluirea epistolei.

“ştiind că vei face chiar mai mult decât cele ce-ţi spun.”39

Totodată, zicând acest [lucru], l-a

şi stârnit [pe Filimon], căci s-ar fi ruşinat, pentru nimic altceva [decât] dacă, având [Pavel]

o asemenea părere despre el, [şi anume] că el face mai mult decât spune, nu ar face astfel.

“Ci odată cu aceasta pregăteşte-mi loc de găzduit, fiindcă nădăjduiesc că, prin rugăciunile

voastre, voi fi dăruit vouă.”40

Şi aceasta era [din partea] unuia nespus de încrezător, mai

degrabă, aceasta [era] pentru Onisim, ca nu cumva [ei] să fie nepăsători, ci ştiutori că, la

întoarcere, va afla cele privitoare la el [Onisim], iar ei vor lăsa la o parte orice amintire a

greşelii şi, mai mult, îl vor ierta pe [Onisim]. Căci, mare era recunoştinţa şi cinstea de a-l

avea pe Pavel printre ei, pe Pavel la acea vârstă, pe Pavel după întemniţare. Iarăşi, [este] o

dovadă a dragostei faţă de ei că a zis [Pavel] că ei se roagă şi că le-a acordat [un lucru] atât

de însemnat, [anume] că ei se roagă pentru “el”. Căci, chiar dacă mă găsesc acum în

primejdie, totuşi mă veţi vedea, dacă vă rugaţi [pentru aceasta].

“Te îmbrăţişează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus.”41

Acesta era

cel trimis de către coloseni, aşa încât şi din acest [fapt] este limpede că Filimon se afla

37 Filimon 20. 38 Filimon 21. 39

Ibid. 40 Filimon 22. 41 Filimon 23.

printre coloseni. [Pavel] îl numeşte “cel închis împreună cu mine”, arătând că şi el [se afla]

în mare restrişte, aşa încât, dacă nu pentru altcineva, măcar pentru acesta [Epafras] era

drept să fie ascultat. Căci unul care se află în restrişte şi lasă de-o parte ale sale şi se

îngrijeşte de ale altora, trebuie să fie ascultat. Şi altfel, [Pavel] îl face sa se ruşineze pe

[Filimon], dacă concetăţeanul său [este] închis împreună cu el şi pătimeşte laolaltă, iar el,

Filimon, nu-i dă iertare nici măcar propriei sale slugi. „Cel închis împreună cu mine pentru

Hristos Iisus”, în loc de, „pentru Hristos”.

“Marcu, Aristarh, Dimas, Luca cei împreună-lucrători cu mine.”42

De ce , atunci, îl aşează

pe Luca, la urmă? Şi, totuşi, altundeva zice: „Numai Luca este cu mine”43

? Şi “Dimas”, -

zice, - era unul dintre cei care l-a părăsit, “iubind veacul de acum”44

. Toate acestea, deşi

sunt spuse în altă parte, totuşi nu trebuie nicidecum să fie lăsate necercetate şi nici să le

ascultăm, pur şi simplu, ca fapte întâmplătoare. Însă, cum spune că cel (Dimas) care l-a

părăsit îi salută pe ei? “Erast”, - zice, - “a rămas în Corint.”45

Aşadar, îl adaugă pe Epafras, căci era şi ştiut de ei şi din acel loc, şi pe Marcu ca unul care

era vrednic de admiraţie; de ce însă l-a socotit şi pe Dimas cu ei? Poate că după aceste

[împrejurări] Dimas a devenit mai delăsător când a văzut nenumăratele primejdii. Însă

Luca, fiind ultimul [adăugat], a ajuns cel dintâi. Şi din partea acestora îl salută pe el

[Filimon], îndemnându-l mai mult la supunere şi îi numeşte pe aceştia, laolaltă cu el

lucrători, şi, prin aceasta, îl face să se ruşineze în privinţa cererii. “Harul Domnului nostru

Iisus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin.”46

A încheiat epistola cu rugăciune. Într-adevăr, rugăciunea [este] un mare, bun şi mântuitor

veghetor al sufletelor noastre. Însă, [este] mare când săvârşim [lucruri] vrednice de

aceasta/[de rugăciune] şi să nu ne facem pe noi nevrednici de ea. Iar tu, aşadar, când mergi

la preot şi acela îţi zice „Dumnezeu te va milui, fiule”, nu îndrăzni doar cu vorbe, ci adaugă

şi fapte; săvârşeşte [fapte] vrednice de milă. „Dumnezeu te va binecuvânta, fiule”, dacă,

într-adevăr făptuieşti cele vrednice de binecuvântare, te va binecuvânta dacă îl vei milui pe

aproapele [tău]; căci din cele pe care vrem să le dobândim de la Dumnezeu, din acelea

suntem datori mai întâi să le împărţim cu aproapele [nostru]. Însă, dacă îl lipsim pe

aproape de acestea, cum vrem să le dobândim/să avem parte de ele?

„Fericiţi cei milostivi, zice, că aceia se vor milui”.47

Căci, dacă oamenii îi miluiesc pe cei de

acest fel, cu atât mai mult Dumnezeu, însă pe cei nemilostivi, nicidecum. „Căci judecata

este fără milă pentru cel care n-a făcut milă”48

. Un lucru minunat este mila. De ce, atunci,

42 Filimon 24. 43 2 Timotei 4, 11. 44 2 Timotei 4, 10. 45 2 Timotei, 4, 20. 46

Filimon, 25. 47 Matei, 5, 7. 48 Iacov 2, 13.

să nu-l făptuieşti altuia? Vrei să fii iertat când greşeşti, de ce, atunci, însuţi tu nu ierţi celui

care ţi-a greşit, ci vii cerând de la Dumnezeu Împărăţia cerurilor, însă tu însuţi nu dai un

bănuţ când eşti rugat.

De aceea nu suntem miluiţi, fiindcă nu miluim. Spui, de ce? Nu ţine aceasta de milă, să te

milostiveşti de cei nemilostivi? Căci, cum să fie milostiv cel care a arătat omenie faţă de cel

crud şi nemilos care a făptuit nenumărate rele aproapelui său? Ce, atunci, - spui, - oare

botezul nu ne-a mântuit pe noi cei care făptuim nenumărate rele? Ne-a mântuit de acelea,

nu ca să le făptuim din nou, ci ca să nu le mai făptuim. Căci zice: “Noi, care am murit

păcatului, cum vom mai trăi în păcat?”49

Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub

lege? Nicidecum!50

”.

De aceea te-a mântuit de acelea, ca să nu te mai alergi înapoi către acea necinste. De vreme

ce, chiar şi doctorii îi scapă de văpaie pe cei cuprinşi de fierbinţeală, nu ca să se folosească

fără măsură de sănătate spre vătămare şi vălmăşag (pentru ca mai bine [era] să fie bolnavi,

dacă careva urma să se însănătoşească doar pentru aceea, ca să se lipească iar de pat), ci,

aflând relele [izvorâte] din boală, să nu mai cadă în ele, ca să aibă parte de sănătate mai

neîndoios şi ca să faptuiască toate spre păstrarea ei.

Cum atunci, zici tu, ce înseamnă iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dacă nu urmează să-i

mântuiască pe cei răi? Căci, adesea, îi aud vorbind pe mulţi despre acest [lucru], că El

iubitor de oameni [este] şi că oricum îi va mântui pe toţi. Aşadar, ca să nu ne amăgim pe

noi înşine zadarnic (căci îmi amintesc că am făgăduit ceva de felul acesta), hai ca astăzi să

schimbăm vorba. Am tot vorbit în ultima vreme cu voi despre gheena şi am amânat

vorbirea despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Azi, aşadar, e potrivit să mă reîntorc la

aceasta. Prin urmare, că gheena va exista, - după cum socotesc, - am arătat destul, aducând

[vorba] în mijlocul [obştii] despre potopul şi nenorocirile de dinainte, şi zicând că nu este

cu putinţă ca Cel Care a făcut acele lucruri să lase nepedepsiţi pe cei de acum.

Căci, dacă pe cei ce au păcătuit mai înainte de lege El i-a pedepsit astfel, pe cei care, după

har, au făptuit rele mai mari, nu îi va lăsa nepedepsiţi. Atunci s-a pus întrebarea: cum este

Dumnezeu bun, cum este iubitor de oameni, dacă pedepseşte? Şi am amânat vorbirea ca nu

cumva să revărs asupra urechilor voastre un potop de vorbe. Haide, astăzi să împlinim

datoria şi să arătăm cât de bun [este] Dumnezeu chiar când pedepseşte.

Căci, contra ereticilor şi pentru noi ar fi potrivită cuvântarea asta, aşa încât, cu râvnă, să

luăm aminte. Dumnezeu, neavând nevoie de nimic de la noi, ne-a făcut pe noi. Că n-a avut

nevoie de nimic, este vădit din acelea că ne-a făcut pe noi, după acestea/după mult timp, şi,

dacă ar fi avut nevoie, ne-ar fi făcut demult. Căci, dacă El era şi fără noi, iar noi am fost

făcuţi în vremea de mai târziu, El ne-a făcut nu fiindcă avea nevoie de noi. A făcut cerul,

49 Romani 6, 2. 50 Romani 6, 15.

pământul, marea şi toate cele ce sunt pentru noi. Spune-mi, nu sunt acestea [izvorâte] din

bunătate? Şi multe ar avea de spus cineva, însă, ca să scurtăm vorba, „(El) face să răsară

soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”.51

Aceasta nu din bunătate [izvorăşte]? „Nu”, zici tu.

Căci, şi mai demult ziceam către un marcionit, “oare nu sunt acestea [izvorâte] din

bunătate?” Iar el a spus: dacă Dumnezeu n-ar cere socoteală pentru păcate, ar fi [o

dovadă] de bunătate, însă dacă cere, n-ar fi din bunătate. Dar acela nu se află acum de faţă.

Haide, totuşi, să rostim cele spuse atunci şi, chiar mai multe decât acelea. Căci eu, voi arăta

cu prisosinţă că dacă El n-ar cere socoteală, nu ar fi bun, însă, fiindcă cere, de aceea este

bun.

Spune-mi, deci, dacă El nu ne-ar cere socoteală, oare ar putea dăinui viaţa omenească?

Oare n-am cădea în starea fiarelor? Căci, dacă, atunci când ne ameninţă teama, osânda şi

judecata, noi îi întrecem pe peşti, mâncându-ne unii pe alţii, îi punem în umbră pe lei şi pe

lupi, răpindu-ne [avutul] unii de la alţii, iar dacă nu ne-ar cere socoteală şi noi am fi

convinşi de acest [lucru], cât de plină de tumult şi de neorânduială [ar fi] viaţa? Ce ar mai

fi fabulosul labirint după aceasta faţă de haosul din lume? N-ai vedea, oare, nenumărate

ciudăţenii şi neorânduieli? Căci, cine s-ar mai ruşina de tatăl [său]? Sau, cine ar mai cruţa-

o pe mama [sa]? Cine ar lăsa deoparte vreo plăcere, vreo răutate?

Şi că toate sunt astfel, eu voi încerca să te conving de la o singură casă. În ce fel? Dacă le-aş

face limpede acelora dintre cei care întreabă [aceste lucruri] şi care au slugi, că, şi dacă

[slugile] ar vătăma autoritatea stăpânului, şi de-ar batjocori făptura lor [stăpânilor], şi de-

ar prăda toate, şi de-ar face toate cu susul în jos, şi de i-ar trata pe ei [pe stăpâni] ca pe

vrăjmaşi, ei, [stăpânii] nu i-ar ameninţa, nu i-ar pedepsi, nu s-ar răzbuna şi nici nu i-ar

mâhni cu vorba, măcar? Oare, pare că acestea izvorăsc din bunătate?

Însă, eu arăt că acestea [izvorăsc] din cea mai adâncă cruzime, nu doar prin [faptul] că

soţia şi copiii sunt trădaţi prin această bunătate nepotrivită, ci şi prin [faptul] că ei înşişi,

înaintea lor, sunt distruşi. Căci, [slugile] vor fi şi beţive, şi desfrânate, şi destrăbălate, şi mai

lipsite de judecată decât toate fiarele. Prin urmare, aceasta e din bunătate, spune-mi, a

călca [în picioare] nobleţea sufletului şi a nimici şi pe ei şi pe alţii?

Ai văzut că a cere socoteală înseamnă o [dovadă] de adâncă bunătate? Şi de ce vorbesc de

slugi care, mai lesne, cad în aceste păcate? Însă, să aibă cineva fii şi să dă-[i] voie să le

îngăduie acelora toate şi să nu-i pedepsească; n-ar fi, atunci, mai răi decât oricare, spune-

mi? Apoi, când e vorba de oameni, a pedepsi e [o dovadă] de bunătate, iar a nu pedepsi,

una de cruzime, însă nu [este] astfel, când e vorva de Dumnezeu? Aşa încât, fiindcă El este

bun, de aceea a pregătit mai dinainte gheena.

Vreţi să vă vorbesc şi despre altă bunătate lui Dumnezeu? Nu e doar aceasta, ci [aceea] că

El nu-i lasă pe cei buni să ajungă răi. Căci, dacă era [hărăzit] ca ei să întâlnească cu aceia

[răi], toţi ar fi răi, însă acum, nu puţin, şi aceasta îi alină pe cei buni. Căci, ascultă prorocul

51 Matei 5, 45.

care spune: „Veseli-seva dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioşilor;

mâinile lui le va spăla în sângele păcătosului”52

.

Nu bucurându-se din cale-afară, - să nu fie [aşa], - ci temându-se ca să nu îndure [şi altul]

aceleaşi [suferinţe], [cineva] îşi va făuri propria viaţă mai curată. Aceasta este/izvorăşte din

adânca Sa grijă. Da, zici, dar El trebuia doar să ameninţe, nu să şi pedepsească. Dacă

pedepseşte, şi tu zici că este o împrejurare de ameninţare, şi din pricina asta, ajungi mai

trândav; iar, dacă ar fi într-adevăr doar o ameninţare, nu ai ajunge mai nepăsător?

Dacă ninivitenii ar fi ştiut că este doar o împrejurare de ameninţare, nu s-ar fi căit, însă, de

vreme ce s-au căit, a statornicit/a mărginit ameninţarea până la vorbe [doar]. Vrei ca

aceasta să fie ameninţare? Tu eşti stăpânul acestui lucru. Fii mai bun şi se va opri la

ameninţare, însă, dacă, - ceea ce să fie departe [de tine], - tu dispreţuieşti ameninţarea, vei

ajunge să o încerci [pe propria piele]. Cei de dinainte de potop, dacă s-ar fi temut de

ameninţare, n-ar fi îndurat îndeplinirea [acesteia].

Şi noi, dacă ne vom teme de ameninţare, nu vom îndura îndeplinirea [acesteia], nici să nu

fie aşa ceva! Dar să dea Dumnezeu, Cel de oameni iubitor, ca, de-acum înainte, noi toţi,

îndreptaţi fiind, să dobândim acele bunuri nerostite de care fie să ne învrednicim noi toţi,

prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl

si cu Sfântul Duh, se cade slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

52 Psalmi 57, 10.